Arhive pe categorii: Sorin Chiru

AM ZBURAT ȘI PE CERUL TELEORMĂNEAN! de Sorin Chiru

Am zburat şi pe cerul Teleormanean!

1017299_613846255316449_62377938_n

Ar trebui să încep cu începutul. Plecarea din Iaşi cu echipa spre Campionatul interjudeţean de planorism, Piteşti-Geamăna, 1984. Interjudeţenele erau, (cel puţin în acea perioadă), faza premergătoare pentru campionatul naţional: primii 10 se calificau pentru naţionale unde concurau cu cei din lotul naţional. Aşadar obiectivul: unul din primele 10 locuri.

Mai participasem la campionatul interjudeţean, Iaşi, 1982. Pentru Piteşti, echipa Aeroclubului “Moldova” Iaşi a fost formată in acel an din: Pantiru Gigi”Gigel” Is-29d2 YR-501, Bălţatu Gheorghe”Dodu” Is-29d2[1] YR-520, Iftode Petru Is-29d2 YR-517 şi subsemnatul Is-29d2 YR-510 (daca nu mă înşel, primul planor de fabricaţie Românească care a făcut triunghiul de 500 Km-cu doi ani inainte, Zinovei Petru: Iaşi-Mânăstirea Humorului-Mausoleul Mărăşeşti-Iaşi, zbor fără aparate de zbor, doar busola şi bila – dar asta este alta poveste). La plecarea de la aerodrom, comandantul şi instructorul nostru, Pânzaru Claudiu, ne-a trasat strategia pe care eram obligaţi s-o îndeplinim cu orice preţ, altfel a doua zi am fi fost trimişi acasă (arbitrul foto fiind instructorul Popovici Dumitru – era foarte uşor de urmărit), adică zborul în echipe: Gigel & Dodu şi Petrică & eu. De precizat că în echipă mai zburasem doar eu (din ’81 împreună cu Costin Eduard). Totodată, doar Gigel mai zburase la un concurs la Piteşti, deci era singurul care “cunoştea zona”. Automat, aripă la aripă şi cu Gigel navigator. Amănuntele sunt necesare, pentru ce va urma.

Aşadar, la drum. Wilga[2] a plecat cu 2 planoare, eu, Gigel şi Dodu cu ARO şi IMS-ul şi două dube după noi. Iaşi, Bacău, Oneşti, Oituz, Braşov, Bran, Piteşti. Aparatele foto (CMEHA[3], off course) în Wilga cu Mitică, gata sigilate. Asadar, ciu-ciu poze pe traseu sau din aer…

Piteştiul fiind oarecum în partea de sud a judeţului Argeş, iar la N fiind Făgăraşii, zborurile de distanţă se execută spre SV-S-SE, aşadar se survolează judeţele Olt, Dolj şi Teleorman. Patru zile am făcut ceva antrenament în zonă, ocazie cu care am rămas impresionat profund de platforma de la Colibaşi, cu zeci, sute de Dacii aliniate, în toate culorile … Şi să mor de ciudă, aparatul foto sigilat …

Iată că vine şi prima probă, Piteşti – Găneasa – Negreni – Piteşti. Prima probă, primele probleme: când să luăm startul, în ce zonă să stăm pe aşteptare, şi alte minuni de astea. Pană la urmă, cu chiu cu vai, plecăm şi noi pe traseu.

Pană la primul punct (intersecţia din Găneasa), navigaţia e floare la ureche: şoseaua Piteşti – Slatina şi “Treci la Oltu’”. Eh, după aia ceva mai greu. Însă nu ăla a fost baiul. Am prins o gaură de numa-numa şi n-am mai reuşit să mă caţăr inapoi, aşa că jos, în mirişte, lângă Recea. Deci Teleormanul mai avea de aşteptat. Doar pană a doua zi. Insă o chestie peste care nu vreau să trec. Chem avionul şi apare ‘naşu Oprică, în dreapta Popescu Marius, fost pe MIG, acum la Braşov şi în pregătire pentru depanare. Trage naşu avionul, instruiesc pe cel mai răsărit băiat cum să ţină de plan şi hai, decolarea. Pe vremea aia nu exista Super-glue sau Picătura, dar puştiu’ de la plan zici că era sudat de fuzee. Când Wilga era deja la 45 de grade…în dreapta mea, declanşez. Vine naşu, ia pe altul să ţină la aripă, motor în plin şi … declanşez din nou. Eh, acu vine faza faină, în premieră pentru mine: mă-ntreabă naşu dacă am mai decolat vreodată cu planul jos. Eu zic că nu. El, că acuma o s-o fac. Pune nişte paie sub planul stâng, clanşeaza cablul şi urcă în avion. Motor în plin cu frânele apăsate, automat am început să fac balansări! Însă, când a lăsat frânele, pleosc planul stâng de pământ. Puţin m-a tras pe stânga, dar uşor, uşor, mai ales că era cablul scurt, m-am desprins. Insă acuma altă belea, era să dau cu planul drept în pământ … deci, picior maxim dreapta să vin în axul Wilgii şi manşa total stânga, să nu dau de pământ cu planul. În sfârşit, se desprinde şi Wilga şi totul a fost OK. Chestia cu planul jos am mai experimentat-o apoi de mai multe ori. E chiar mai uşor decât să te tragă sau să te împingă cel de la plan. Aşadar, prima probă, primul abandon … oh, departe locul 10…

Iaca vine proba a doua, Piteşti – Plosca Negreni – Piteşti, 201 km. Aşadar, am trecut graniţa şi în Teleorman. Pe traseu, pista de la Balaci, sau mă rog, de la Siliştea-Gumeşti. Era prima pista strict militară şi pe cuvânt că pentru câteva clipe m-am simţit mic, mic de tot, imaginându-mi cum ar decola o patrulă de Mig-uri de jos şi aş fi fost doar o muscă, ce muscă, o gâză mică şi neînsemnată. Bine, un şut în fund îmi aduce aminte că dacă Mig-ul are şi forţaj, eu trebuie să mă folosesc de termică, aşadar, dă-i şi înşurubeaza tată, că pân’ la Plosca mai e juma’ de drum. Las Roşiorii mult in dreapta, că am mers pe un drum de nori care se afla la stânga traseului, punctual foto de la Plosca (trecerea la nivel cu calea ferata, uh, mă doare capul, ce scriu eu aici – bariera) a fost f.f.f. simplu de identificat: cozi de zeci de maşini pe stânga şi pe dreapta barierei. Exact cum ne explicaseră la breefing. Am pozat şi apoi mai departe, Negreni şi apoi acasă. În sfârşit, am reuşit să fac şi eu prima trecere la venirea din probă, ce-i drept, am trecut cam sus, pe la vreo 10 metri. Am venit aşa sus deoarece nu am avut încredere în abaca pentru ultimul salt şi am mai băgat eu 200 m în plus la înălţime. În afara de asta, nici nu eram sigur că am apreciat corect condiţia medie a zilei. Însă cu ocazia asta, mi-am dat seama ca eram destul de experimentat ca sa apreciez corect condiţia şi că abaca era bună. În acea zi am pierdut 10 minute cu urcatul celor 200 metri în plus. Şi m-a costat la clasamentul final.

Urmatoarea zi, din nou pe lângă Roşiori … Piteşti – Plosca şi mi-s-a tăiat gazul … jos pe arătura intre Plosca şi Roşiori. O arătură proaspătă şi nu prea, însă nediscuită. Terenul lung, lung de tot. Cam mari brazdele, însa mai decolasem din ceva asemănător, aşadar chem avionul. Apar, ca de obicei, copiii. La început timizi, stau la vreo 20-30 de metri, suspicioşi, cu un ochi la planor si cu altul la tine. Cei mai răsăriţi mai in faţă, ăi mai ţânci în spatele fraţilor mai mari. Simpatici mititeii. Scot o ţigară şi mă fac că n-am chibrit. Figura asta a ţinut întotdeauna, drăcuşorii aia de la ţară îşi dau seama că eşti de-al lor, dacă vorbeşti cu ei, eşti fumător … şi dacă le mai oferi şi o ţigară, gata, i-ai câştigat. Urmează apoi perindatul prin cabină, tot în ordine descrescătoare a vârstei. Unul din prichindei tot dădea roată planorului şi scărpinându-se in vârful capului mă întreabă: – Nenea, da’ unde-i motorul? Iaca vezi, peste tot în ţară ajungi şi la această întrebare. Greu sa răspunzi, sa le explici la micuţii ăia cum zboară planorul fără motor. Şi trebuie să fii foarte atent la ce le povesteşti, deoarece se uită la tine ca la cineva din altă lume, dacă le spui cumva prostii, vor lua minciuna de bună şi îi mare păcat să-ţi baţi joc de sufletele alea. Oricum, răspunsul îl ştiam deja: – Vine imediat. Cine îl aude primul primeşte 5 lei. Cine îl vede primul, iarăşi 5 lei. Nici nu apuc bine să le arăt monedele, că şi fug ca potârnichile de lângă planor: în staţie cârâie nea Gică Duvlea, cunoştinţă veche de-a mea. La Iaşi stăteam sub plan si ascultam poveştile lui din vremea aviaţiei cu cai si nu ne mai saturam; asta – alt subiect interesant. Cum va zic, ăştia micuţii s-au speriat si se uitau unde-i omu’ ce vorbeşte … copii! În sfârşit, se aude Wilga, îl ghidez că-s la ora 14, îi zic de teren că-i moale şi cu brazde mari. Vine nea Gică, aterizează în spatele meu şi greu, greu, trage în faţa planorului. Se dă jos şi-l întreb ce zice de teren. Spune că-i cam moale, dar e lung. Aşa că legăm cablul, punem un mândru teleormănean la plan şi motor în plin. Băi frate, rulaj ca şi cu 824[4]-le – nu mă mai desprindeam in veac. În sfârşit, mă hotărăsc şi trag da manşă, urc câţiva centi şi … pleosc de arătură. Amortizorul mă arunca înapoi în aer, suficient cât să reuşesc să nu mai ating solul. A urmat cel mai lung palier din viaţa mea, însă Wilga nici chip să se ridice. Când mă gândeam să mai dau un bont, să ajut avionul să se desprindă, hop mă trezesc cu cablul declanşat de nea Gică şi Wilga urcă aproape în şandelă. Mulţumesc şi acum instructorilor mei care ne-au repetat de mii şi mii de ori la cazurile speciale să scoatem frânele din prima în caz de rupere de cablu sau autodeclanşare. Asta pentru din reflex am scos toată frâna şi bine am făcut. Din cauza prafului şi a bulgărilor de pământ suflaţi de elice, nu vedeam decât profundorul Wilgii, aripile abia le ghiceam. Aşadar, cum s-a căţărat Wilgociul, îmi apare în faţă ditamai lanul de cânepă. Cum naiba să-l văd prin praful ăla? De-aia zic, că dacă nu scoteam instinctiv frânele, nu ştiu, zău, ce ar fi urmat, să rup vreun plan, poate chiar o capotare … asta fu’. Nea Gică dă o tură pe deasupra şi îmi zice prin staţie să mă duc să văd dacă drumul ce trecea pe lângă sola arată nu are vreun şant, ceva gropi, să mă ia de acolo. Mă duc, drumul destul de bunicel, stâlpi de telegraf din lemn, dar pe partea cu vântul, aşadar se putea decola. M-am întins cu faţa în sus şi mâinile depărtate să înţeleagă nea Gică că poate ateriza (planorul era cam departe să ajung la staţie). Aterizează nea Gica şi mi-am pus mâinile în cap: suflul elicei, care şi aşa era la relanti, nicidecum în regim de decolare, arunca pietricelele ca din praştie. Păi se mătuia carlinga planorului … ce să mai zic de bordul de atac … Aşadar, bre, nea Gică, nici aşa nu merge. Nici o problemă, zice pilotul meu; Adu planorul la drum cu puştii, că eu am văzut ceva mai încolo o cultură de soia. De acolo decolăm sigur. El decolează, eu mă duc la planor. Micuţii, fascinaţi: ce noroc pe ei să vadă, în loc de vaci pe tapşan, un avion care face nu o decolare, ci două … şi mai şi zboara pe deasupra, se roteşte … mamă-mamă … Ne apucăm şi împingem planorul cu greu până la drum şi apare pe jos şi nea Gică. Veşti foarte proaste. Soia e destul de mare şi nu poate să mă ia, mai este un teren mai departe, dar durează cam mult să mutăm planorul şi un front rece era aproape pe noi. Insă ce front, aşa rupere de nori nu am mai întâlnit nici când. Aşa că ne-am dat mâna, şi a decolat spre Piteşti, nu înainte de a da două ture largi, să localizeze exact locul pentru a-i transmite şoferului traseul. A început vântul, aşadar, împreună cu ucenicii m-am apucat să demontez profundorul şi o aripă, pe cealaltă ancorând-o. Sincer, mi-era frică să nu scoată vântul ancorele din pământul afânat. Ne-am băgat sub aripă şi am îndurat o oră potopul şi două ture de ghiaţă. Pe noapte, a ajuns şi nea Patrachi cu IMS-ul, am încărcat planorul, am debarcat puştanii în sat şi hai la hotel. Spre bucuria mea, nici un concurent nu a ajuns acasă, dar locul 10 era tot departe.

După două zile, vine o probă mai grea, Piteşti – Plosca (deja mă simţeam ca acasă) – Ganeasa – Piteşti, 246 Km. Sincer să fiu, ne-a mers bine în echipa mie şi lui Petrică, am ajuns aproape de podium în proba aia, dar nu a fost suficient pentru mine: am terminat concursul pe 11 şi am rămas cu un gust amar … Petrică a fost pe 10 şi a rămas mai departe. Noi, ăştilalţi 3, pe tren şi acasă. Să ne pregătim pentru anul „aviator”.

 

 

Aşadar, în iulie următor o nouă serie de peripeţii teleormănene. Aceleaşi două echipe, la care s-a alăturat al cincilea moldovean, Trelea Sorin. Diferenţa era că eu şi Petrică am zburat pe gioable (adică pendulare). Eu pe Is29d YR-197, iar Petrică cu YR-192. Ce să mai zic, eram de râsul curcilor, dar asta era. Alte planoare nema. Până şi Sorin avea (parcă 545) planor nou-nouţ. Dar, socoteala de acasă nu se potriveşte cu … clasamentul finalJ.

Între timp, nea Gică Duvlea se pensionase. Cine credeţi că făcea în fiecare zi sonda meteo cu Zlinul? Aţi ghicit, nea Gică. Prima proba, ordin strict: zbor numai în echipă! Prima probă, Piteşti – Negreni – Vârtoape – Piteşti, aşadar tot în Teleorman. Punctul de la Vârtoape era ceva intersecţie din sat. Ajungem toţi 5 la punctul 2, cand mă gândeam să intrăm la punct, Gigel, navigatorul, o ia în continuarea laturii. Ceilalţi 4 după el. Când îi întreb ce-i cu ei, îmi zic că merg spre punct. Băi, frate, păi punctul e în spate … Nu vere, e satul din faţă. Am început să transpir, dar ordinal e ordin. Fac astia poza, eu nema. O pornim înapoi, adică spre Piteşti. Eu fac puţin dreapta, să fac punctul ăla valabil, fraier am fost că nu l-am pozat din prima. Cât am povestit eu astea, s-a acoperit total şi imediat ce am fotografiat punctul, l-am şi pus jos, pe o coamă de deluşor. Hop şi ăilalţi 4 pe un câmp la vreo 2 km de mine. Chemăm avioanele, vin trei, aterizează la băieţi. Două decolează, unul nu. Întreb ce-i baiul, îmi zic că acuşi ajung piloţii …!? Ce drac. să mai întreb?? Pleacă şi al treilea avion, peste vreun ceas vin 2 Wilgi să ne ia şi pe ăştilalţi doi. La mine vine Fane Chirilă, suceveanul, până cu un an în urmă comandantul nostru, la Iaşi. Normal că-l întreb de ce a mai rămas Wilga aia să decoleze mai târziu. Răspunsul lui Fane m-a dat pe spate. Zice el că aştia, când s-au dat jos din planoare, i-au întrebat pe ţăranii ce erau la fân ca cum îi zice la satul din spate (fotografiat de ei). Habar n-am ce au răspuns ăia, însă când au întrebat care-i Vartoape, au arătat spre mine. Ei, în momentul ăla Gigel o ia la fuga cu ăia doi ai mei după el, tot urându-i cele bune, în timp ce se uşurau în navigaţia lui … Normal, wilgile au văzut planoarele şi au aterizat. Când se dă Fane & comp. jos, ia-i pe-ai noştri de unde nu-s. Normal, i-au întrebat pe ţânci pe unde-s ăia. La care puştii s-au întors şi au întins mâinile: – Acolo nenea, îl fugăresc pe unul, nu-i auziţi? Faină faza, să mor. Seara, pe terasă la bere, toţi îl voiau navigator pe Gigel al nostru. Ce să mai zic, toţi au ajuns acasă, doar noi, moldovenii, am rămas pe câmp. Ultimele locuri la distanţă mare de cel dinaintea noastră. Doliu moldovean, ce mai.

Vine proba doi, una aproape argeşeana, Piteşti – Găneasa – Slobozia – Piteşti, 186 Km. Am recuperat frumuşel, am ajuns toţi 5 undeva pe 14-18, dar, oricum, departe de obiectv: măcar un loc 10.

Ultima zi de concurs, ultima probă şi cade bomba: 300 Km, Pitesti – Balta Verde – Plosca-Piteşti. Ei da, lasă-l naibii de concurs, de-aş face măcar 300-le, “C” de aur … şi am plecat … Şnur până în Bănie, acolea simplu de găsit aerodromul după coada de la Peco. Poza şi hai la Plosca bincunoscută. La Deveselu am făcut singura pauză de două ţigări: am urcat la verticală într-o termică de 3, deşi media zilei era puţin peste 4. De ce? Foarte simplu: mă uitam la cei de jos care trebăluiau pe pistă. Spre deosebire de Balaci, care era aproape părăsit, aici chiar aveai ce vedea. Iarăşi păreri de rău că nu am avut şi al doilea aparat foto …L apoi pe un drum de nor ce m-a scos pe la sud de Roşiori am ajuns la Plosca. Chestia cu drumul de nori pe partea de sud m-a făcut să transpir puţintel: trecusem linia al treilea şi acum eram primul la Plosca. În timpul ăsta, câţiva mai erau la Craiova. M-a apucat puţintel tremuratul, dar a trecut repede. Acum eram pe undeva convins nu numai că fac 300-le, dar şi că aş avea şanse să intru în primii 10. Am pozat pentru ultima oară Plosca şi dă-i bătaie spre Piteşti. Am ajuns OK. Spre seară, după validarea filmelor şi a vitezelor, am terminat proba pe 5 şi la general am fost pe 10. Petrică pe 9. Aşadar, ne aştepta peste câteva zile bătaia cu lotul naţional. Plus doi francezi. Am mai tras 6 poze în 6 probe peste Vârtoape, Negreni şi Plosca de 3 ori, am mai bifat un Balta Verde – Plosca şi uite-aşa am ajuns în lot. Legat de acest ultim zbor, o întâmplare cel putin hazlie. Era un concurent de la Braşov, din păcate nu-i mai reţin numele. Se afla înainte de această ultimă probă pe ultimul loc, fără nici o şansă de a se ridica în clasament. A trecut şi el linia şi a plecat pe traseu. Nu se mai aude nimic despre el, nu l-a mai văzut nimeni pe sus … pur şi simplu a dispărut de pe RADAR. Într-un final, ţin minte că tocmai intram pe ultima latură, după Plosca, un pilot remorcher ce aducea un planor aterizat pe Craiova anunţa ca a vorbit prin staţie cu braşoveanul care era aterizat la Scorniceşti şi că dorea avion dar cu pilot pentru planor! Pfui … ce vrea să însemne asta? Pleacă de la Piteşti o Wilga cu un instructor şi se întorc cu planorul pe când eu tocmai hangaram gioabla mea meseriaşă. Coboară tipul din avion şi impreună cu pilotul (parcă Dorel Hodea !?) dau jos de pe scaunele din spate doua navete pline cu sticle de bere. Tipul, uşor afumat!!!! Păi, stai să-ţi „asplicitez”: Era ziua lui. Ce s-a gândit el: că dacă tot e pe ultimul loc, de ce să rişte să rămână cine ştie pe ce câmp uitat de lume, mai ales că sub el era panorama hotelului din Scorniceşti? Nici una nici două, frâne scoase şi aterizează pe pajiştea de lângă terasa hotelului. Închide staţia, mâncă bine, se cinsteşte, că doar era ziua lui, şi gata. Mai spre seară, când aude Wilga ce venea de la Craiova, transmite mesajul, cumpăra Berea şi vine cu ea pe aerodrom. Halal băiat fain. Pe loc, comandantul aeroclubului, Iana – un mare caracter, a abrogat decretul 400. La Mulţi Ani domnule, ori unde ai fi! A fost cea mai faină bere băută vreodată pe vreun câmp de zbor!!!!!!   A doua zi am avut ocazia sa pilotez (Pitesti – Ploiesti – Suceava) Wilga (în stânga Hodea Dorel), în remorcaj Nelu Gheorghiu.

 

A fost ultima dată când am zburat în zonă, ca planorist. Am trecut în survol în cabina la An-24-le de după revoluţie şi mi-a făcut plăcere să revăd unele locuri de care mă leagă amintiri atât de frumoase.

Nu aş putea să închei fără să vă povestesc despre una din sosiri. La întoarcerea din una din probe, urc cât imi arată abaca şi dă-i 210 Km/h la vale. Ma apropii de Bradu (ultima localitate înainte de aerodrom), şi împing mai tare, deoarece pe drum a fost ceva ascendenţă. Eram atât de jos, încât aveam impresia că este imposibil să mai încapă cineva între mine şi case. Priveam pe stânga, cum defila aproape la aceeaşi înălţime cu mine turla bisericii din sat. Era superb, superb. Taman atunci din stânga jos apare botul roşu al unui planor, apoi cabina şi inauntru … MAMI[5], care îmi făcea din mână. Buai, am împins şi eu de manşă, ce naiba, de-l pune Mami jos, îl pun si eu, nu? Nu l-a pus. Nici eu.

SORIN CHIRU

Arad,

01.09.2010

 

Text îngrijit şi note de subsol de Mihai-Athanasie Petrescu

[1] IS-29 d2 – planor monoloc fabricat în Romania

[2] PZL-104 Wilga, avion de fabricaţie poloneza, utilizat, la Aeroclubul României, pentru remorcarea planoarelor

[3] Smena, aparat fotografic rusesc, popular în epocă

[4] I.A.R. – 824, avion utilitar conceput de Radu Manicatide

[5] Nicolae “Mami” Mihăiţă, veteran al planorismului sportiv românesc (76 de ani în 2011), multiplu campion naţional.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Sorin Chiru