Arhive lunare: Iunie 2013

ZBURATOARE 12+1 de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Zburatori si zburatoare surprinse la sol sambata, 15 iunie 2013, la Bobocu, Ciorani si Banesti.

IMG_9200IMG_0115IMG_0117IMG_0122IMG_0155IMG_0166IMG_0182

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

CEASUL DIN GARA de Elisei Virgil Dobrica

Joi, 6 iunie 2013, am primit la „Mileniul 3” vizita pictorului Tudor Serbanescu si a scriitorului Elisei Virgil Dobrica. Acesta din urma ne-a oferit doua carti; una din ele – CEASUL DIN GARA IMG_0001

IMG_0002

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a V-a

locataire

Afis Theatre du Double Signe

 

În Noul locatar, reprezentată în Franţa la 10 septembrie 1957 la Théâtre d’aujourd’hui (în regia lui Robert Postec) o piesă goală, fără nici o mobilă la început, este invadată încet – încet. Tot ceea ce spune Domnul, iar el nu vorbeşte decât foarte rar, este legat de aşezarea mobilei. Jocul actorilor şi decorul sunt într-o strânsă legătură. De la începutul piesei până la sârşitul acesteia, Domnul face tot posibilul pentru a obtura toate ieşirile apartamentului, începând cu fereastra, pentru a împiedica lumina să intre. Acesta este punctul de plecare al unei lente claustrări.

PORTĂREASA : Am închis geamul, gata. Vedeţi, acum sunteţi ca la dumneavoastasă. Şi geamul se închide uşor.[1]

După ce camera a fost pregătită, muncitorii îşi pot începe lucrul : taburete, vaze, gheridoane, scaune, paravane, lampadare, toate se îngrămădesc în încăperea în centrul căreia Domnul desenează nişte cercuri de care nimeni nu are voie să se atingă.

Indicaţiile de regie conţin cea mai mare parte a elementelor mecanismului proliferării :

[…] De acum înainte, mobilele apar una câte una, împinse dinspre afară, pe ambele uşi, dar fiecare numai pe jumătate. Imediat ce hamalii le trag spre mijlocul scenei, alte mobile încep să intre pe uşă ş.a.m.d. [….][2]

Camera nu mai este destul de încăpătoare pentru avalanşa de obiecte, astfel încât acestea vor fi depuse pe scări, şi chiar în stradă.

AL DOILEA HAMAL : E plin afară pe scară, nu mai poate să treacă nimeni pe-acolo.

DOMNUL : Şi curtea e plină. Şi strada e plină de mobile.

PRIMUL HAMAL : Nu mai circulă nimeni în oraş, nici o maşină, străzile sunt pline de mobile.

AL DOILEA HAMAL : Cel puţin dumneavoastră nu vă puteţi plânge : aveţi măcar un loc unde să staţi.

PRIMUL HAMAL : Totuşi, metroul poate că merge.

AL DOILEA HAMAL : Ah, nu.

DOMNUL (nemişcat în fotoliu) : Nu. Şi subteranele sunt blocate.

AL DOILEA HAMAL : Da’ ştiu că aveţi destulă mobilă. Încurcaţi toată ţara cu ea.[3]

Mobilele curg în continuare într-un ritm înfricoşător, astfel încât cei doi muncitori nici nu mai ştiu unde să le pună. O ultimă soluţie ar fi aceea de a le introduce prin tavan. Nimic nu trebuie să rămână afară. Domnul simte o mare dragoste pentru aceşti viitori « tovarăşi » de claustrare, dat fiind faptul că sunt noi şi delicate [4]. Apoi Domnul le mulţumeşte muncitorilor care şi-au terminat activitatea şi le cere să stingă lumina.

Începutul şi finalul piesei sunt în perfectă contradicţie. De la camera goală, scăldată de lumină prin fereastra larg deschisă, se ajunge la o încăpere de autopedepsire, pe care personajul şi-o pregăteşte după propria sa voinţă. El trece deliberat la « a doua stare de conştiinţă » de care vorbeşte Ionesco, greutatea, care nu este decât un avanpost al morţii. Lumina zilei este obturată, lumina electrică este stinsă, încât grămada de mobilă şi proprietarul acesteia stau într-o obscuritate completă.

PRIMUL HAMAL : N-aveţi nevoie de nimic ?

Tăcere.

AL DOILEA HAMAL : N-aveţi nevoie de nimic ?

VOCEA DOMNULUI (după un moment de tăcere) : Mulţumesc. Stingeţi lumina când plecaţi.

Pe scenă întuneric total.[5]

În acestă piesă al cărei personaj nu este prezentat în nici un fel (nu se ştie nimic despre el, nimic despre trecutul, despre caracterul lui, nimic despre motivele care îl duc la sinucidere), proliferarea obiectelor în spaţiul scenic funcţionează ca o maşinărie care realizează un portret-robot al Domnului. Cu fiecare obiect de mobilier se adaugă o nouă trăsătură la fizionomia sa. Aici proliferarea este, în acelaşi timp, un mecanism, ritmul propriu al scriitorului, dar şi un procedeu ingenios prin care se oferă informaţii despre personaj.


[1] Eugène Ionesco, Ucigaş fără simbrie, Teatru, Vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 19945, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 104

 

[2] Ibid. pag. 118

[3] ibid., pag. 120

[4] Ibid. pag. 121

[5] Ibid. pag. 123

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a V-a

În Noul locatar, reprezentată în Franţa la 10 septembrie 1957 la Théâtre d’aujourd’hui (în regia lui Robert Postec) o piesă goală, fără nici o mobilă la început, este invadată încet – încet. Tot ceea ce spune Domnul, iar el nu vorbeşte decât foarte rar, este legat de aşezarea mobil

locataire

ei. Jocul actorilor şi decorul sunt într-o strânsă legătură. De la începutul piesei până la sârşitul acesteia, Domnul face tot posibilul pentru a obtura toate ieşirile apartamentului, începând cu fereastra, pentru a împiedica lumina să intre. Acesta este punctul de plecare al unei lente claustrări. PORTĂREASA : Am închis geamul, gata. Vedeţi, acum sunteţi ca la dumneavoastasă. Şi geamul se închide uşor. După ce camera a fost pregătită, muncitorii îşi pot începe lucrul : taburete, vaze, gheridoane, scaune, paravane, lampadare, toate se îngrămădesc în încăperea în centrul căreia Domnul desenează nişte cercuri de care nimeni nu are voie să se atingă. Indicaţiile de regie conţin cea mai mare parte a elementelor mecanismului proliferării : […] De acum înainte, mobilele apar una câte una, împinse dinspre afară, pe ambele uşi, dar fiecare numai pe jumătate. Imediat ce hamalii le trag spre mijlocul scenei, alte mobile încep să intre pe uşă ş.a.m.d. [….] Camera nu mai este destul de încăpătoare pentru avalanşa de obiecte, astfel încât acestea vor fi depuse pe scări, şi chiar în stradă. AL DOILEA HAMAL : E plin afară pe scară, nu mai poate să treacă nimeni pe-acolo. DOMNUL : Şi curtea e plină. Şi strada e plină de mobile. PRIMUL HAMAL : Nu mai circulă nimeni în oraş, nici o maşină, străzile sunt pline de mobile. AL DOILEA HAMAL : Cel puţin dumneavoastră nu vă puteţi plânge : aveţi măcar un loc unde să staţi. PRIMUL HAMAL : Totuşi, metroul poate că merge. AL DOILEA HAMAL : Ah, nu. DOMNUL (nemişcat în fotoliu) : Nu. Şi subteranele sunt blocate. AL DOILEA HAMAL : Da’ ştiu că aveţi destulă mobilă. Încurcaţi toată ţara cu ea. Mobilele curg în continuare într-un ritm înfricoşător, astfel încât cei doi muncitori nici nu mai ştiu unde să le pună. O ultimă soluţie ar fi aceea de a le introduce prin tavan. Nimic nu trebuie să rămână afară. Domnul simte o mare dragoste pentru aceşti viitori « tovarăşi » de claustrare, dat fiind faptul că sunt noi şi delicate . Apoi Domnul le mulţumeşte muncitorilor care şi-au terminat activitatea şi le cere să stingă lumina. Începutul şi finalul piesei sunt în perfectă contradicţie. De la camera goală, scăldată de lumină prin fereastra larg deschisă, se ajunge la o încăpere de autopedepsire, pe care personajul şi-o pregăteşte după propria sa voinţă. El trece deliberat la « a doua stare de conştiinţă » de care vorbeşte Ionesco, greutatea, care nu este decât un avanpost al morţii. Lumina zilei este obturată, lumina electrică este stinsă, încât grămada de mobilă şi proprietarul acesteia stau într-o obscuritate completă. PRIMUL HAMAL : N-aveţi nevoie de nimic ? Tăcere. AL DOILEA HAMAL : N-aveţi nevoie de nimic ? VOCEA DOMNULUI (după un moment de tăcere) : Mulţumesc. Stingeţi lumina când plecaţi. Pe scenă întuneric total. În acestă piesă al cărei personaj nu este prezentat în nici un fel (nu se ştie nimic despre el, nimic despre trecutul, despre caracterul lui, nimic despre motivele care îl duc la sinucidere), proliferarea obiectelor în spaţiul scenic funcţionează ca o maşinărie care realizează un portret-robot al Domnului. Cu fiecare obiect de mobilier se adaugă o nouă trăsătură la fizionomia sa. Aici proliferarea este, în acelaşi timp, un mecanism, ritmul propriu al scriitorului, dar şi un procedeu ingenios prin care se oferă informaţii despre personaj.

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

SAGA FAMILIEI VIALHE 5 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

De afară se auzi zgomot de paşi, apoi nişte saboţi pe scări.Intră bunica, ţinând-o strâns lângă ea pe nepoata cea mică.

– Ştiţi?

– Ştiu, i-o tăie bunicul. Doar n-o să-mi spui că trei lupi ţi-au îngheţat sângele-n vine? Ai mai auzit şi altă dată, nu?

– Da, spuse ea dând din cap, şi, după ce îşi scoase cojocul, continuă: dar asta mică s-a speriat. Du-te să te încălzeşti, scumpo, nu-ţi face nimeni nimic!

Louise aruncă o privire către sora sa. Berthe sugea o rădăcină de lemn-dulce pe care i-o cumpărase bunica. Aspira cu şuierături.

– Eu am auzit lupii şi tu nu! făcu ea pe grozava, eu i-am auzit şi tu nu,tra la la!

Louise ridică din umeri şi sparse  o  castană.  Într-o zi, într-o zi   o să-i  spună   ea mucoasei ăsteia că nu numai că auzise lupii, dar fusese gata să fie devorată ca şi Pierre-Edouard şi Léon. Totuşi, escapada lor pe podiş până la piscul Blanc era altceva decât o plimbare până la alimentara! Scoase limba la sora ei şi mâncă castana.

 

Pierre-Edouard se  lupta  disperat   cu  somnul.   Deja, micile lumânări care îl înconjurau i se păreau un soare unic şi uriaş, o minge enormă şi caldă. Alături de el, printre cei trezeci de copii de la lecţia de catehism, unii dormeau deja, sprijinindu-se unii de alţii pe băncile lor. Îşi pierdeau echilibrul, se aplecau înainte, apoi se ridicau brusc şi adormeau la loc.

Pierre-Edouard se frecă la ochi, invidios pe surorile sale care rămăseseră cu bunicul, acasă. Probabil că acum dormeau. Se văzu în pat şi aţipi câteva secunde. Îl trezi zgomotul scaunelor mişcate; lumea era deja în picioare pentru începerea slujbei. Se ridică brusc, calculă în gând că trebuie să suporte încă cel puţin treizeci de minute, cât dura serviciul religios, zece minute pentru a doua mesă şi, dacă totul merge bine, încă vreo douăzeci de minyte pentru ultima mesa din această noapte de Crăciun.

Trei liturghii, chiar că era cam mult; ca să nu mai pomenim de faptul că prima a fost căutată, iar predica a durat o veşnicie. Părintele profita întotdeauna de sărbătorile mari, atunci când toţi enoriaşii veneau la biserică, pentru a-i certa pe aceia care, după părerea lui, nu călcau detul de des pragul Casei Domnului. Se lua mai ales de bărbaţii care îşi petreceau duminicile la cârciumă, la vânătoare, sau, păcat de moarte, la muncă, In loc să-l preaslăvească pe Dumnezeu!

Lui Pierre-Edouard nu-i plăceau acest gen de reproşuri; se simţea solidar cu bărbaţii. Sigur că da, tatăl său nu mergea la biserică în fiecre duminică, ba din contră, şi nici bunicul, dar cel puţin sărbătoreau Paştele. Nu ca alţii, care, nu numai că nu aveau nici o practică religioasă, dar nici măcar pentru înmormântări nu intrau în biserică.

Se întoarse, îl căută  în mulţime; era acolo, în rândul al treilea, cu mama şi cu bunica. În faţa lor, în strana care le era rezervată, se găseau castelanul, soţia sa, cele două fiice şi guvernanta lor. Mai zări şi pe soţia doctorului, pe notar cu familia lui,nevasta şi copiii brutarului şi toate feţele cunoscute ale locuitorilor comunei.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

Carol I – Ctitorul independentei si modernizarii Romaniei

O noua lucrare semnata Gheorghe Vlad a aparut la Editura Tipoalex si a fost lansata intr-o festivitate in cadrul Zilelor Municipiului Rosiorii de Vede:

carol I

 

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

PREA SCURTA NOASTRA TRECERE de Florian Troscot partea a sasea

6.

Zilnic, încă de la ivirea primilor zori, Măturătorii încep curăţenia pe platoul din faţa Hanului. Se depărtează lent, în ritmul rotirii semicirculare a măturilor. Când linia orizontului li înghite pe ultimul dintre ei, dinspre grajdurile de pe latura de nord a anexelor Hanului apar Rândaşii.

Sunt scoase pe rând toate cele opt perechi de cai de rasă şi toate patru trăsurile. Câţiva dintre Rândaşi, cu cârpe curate din bumbac frământate cu nerăbdare în căuşul palmelor, încep să şteargă meticulos un praf mai mult închipuit aşternut pe coviltirul trăsurilor, timp în care alţii verifică arcurile, ung osiile sau poartă caii încolonaţi într-un trap vijelios pe marginile nesfârşitei câmpii preţ de o jumătate de ceas, ştergându-i imediat după încheierea cursei cu bucăţi de pături groase, aspre şi curate de spuma albă, străluminată de cele dintâi raze ale soarelui.

55179

Toate acele zgomote şi rumoarea reverberată în aerul rece al dimineţii îi îndemnau întotdeauna să iasă din cămăruţa lor ascunsă sub scara Hanului pe Scrib şi pe Ucenicul său. Cu o plimbare în împrejurimi îşi dezmorţeau încheieturile, iar toropeala dulce a somnului adunată în oase se dovedea a di alungată definitiv de vântul subţire, răcoros, alergând mânzeşte peste întinderile câmpiei. Imediat după reîntoarcere, începeau verificarea sculelor de scris adunate de-a lungul timpului pe numeroasele etajere aşezate în cămăruţa lor, pe lângă pereţi. Un zâmbet al Scribului abia schiţat, strecurat prin aerul străveziu al dimineţii, mai întâi anticipa, apoi confirma ca întotdeauna că totul este în regulă.

Atunci când tuleile din barbă îi deveneau vizibile, Ucenicul era schimbat cu un copil de-o şchioapă, care, la rându-i, rămânea la Han până când şi lui însuşi îi venea sorocul. Numai bătrânul Scrib îşi păstra neschimbată înfăţişarea şi, în ciuda gârbovelii sale, reuşea să se smulgă de sub loviturile aripei neiertătoare a timpului.

Aliniate precum soldaţii unei tăcute armate, pe rafturile etajerelor se odihneau într-o ordine desăvârşită călimări pline-ochi cu cerneală, legături de pene bine ascuţite,pergamente,  piei de viţă pregătite pentru scris după reţete păstrate în mare secret de către Măcelar, transmis la timpul potrivit primului născut, topuri de hârtie în nuanţe şi culori diverse, stilouri cu peniţe şi capace de aur radiind străluciri misterioase în lumina puţină a încăperii, maşini de scris mecanice şi electrice. Iar pe locul central, dominându-le autoritar, parcă sfidând totul în jur, un calculator din ultima generaţie, ce îşi plimba pe ecranul verzui o multitudine de linii şi forme ciudate câteva minute bune în fiecare dimineaţă.

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot