Arhive lunare: aprilie 2019

TÂRGUL DE CARIERE de Mihai-Athanasie Petrescu

TÂRGUL DE CARIERE

DSCN9320 În acea dimineaţӑ de aprilie, foyerul Casei de Culturӑ din Drapelul albastru era aproape neîncӑpӑtor. Zeci de tineri de toate vârstele se adunaserӑ încӑ dinaintea deschiderii porţilor Târgului de Cariere, cu speranţa gӑsirii unui job. Pentru unii, tineri dupӑ data naşterii, era prima tentativӑ de a scӑpa de banii pӑrinţilor. Pentru cei cu tinereţea doar în suflet, motivele erau multe şi diverse. Unii se plictiseau, cine ştie de ce, la serviciu şi voiau o schimbare. Alţii nu se înţelegeau cu şefii, iar treia categorie erau cei care nu se înţelegeau cu nevestele – din cauza lefii prea mici. Alţi tineri, de abia ieşiţi din vreun club, veniserӑ sӑ caute şomere, cele cu care îşi începuserӑ seara precedentӑ fiind, probabil, deja lӑmurite cu cine aveau de-a face.

Fiind deschis într-un oraş atât de mare şi înfloritor – doar era primӑvarӑ, târgul etala o ofertӑ bogatӑ de locuri de muncӑ, atât în ţarӑ cât şi afarӑ. Erau agenţii care cӑutau îngrijitori de bӑtrâni sau de copii, ori amatori de excursii în occident, la cules de cӑpşuni şi ciuperci. Un întreprinzӑtor afişa o listӑ de calificӑri, sperând sӑ îşi formeze o echipӑ pentru viitoarea fabricӑ de piese auto, un altul, moştenitorul unui lanţ de magazine, voia sӑ scape de bӑtrânii din firmӑ şi încerca sӑ gӑseascӑ specialişti în vânzӑri, tineri şi capabili sӑ atragӑ o nouӑ categorie de clienţi. Un tânӑr cu pӑrul lung îşi afişa, pe un carton, dorinţa de a completa trupa de rock, care tocmai rӑmӑsese fӑrӑ clӑpar, iar o doamnӑ cu o alurӑ foarte serioasӑ cӑuta o baby-sitter pentru nepoţii ei.

Cӑutӑtorii de joburi, mulţi dintre ei cu experienţӑ în domeniu, se grupau mai ales în jurul standurilor care afişau bannere mari şi sloganuri pompoase. Multinaţionalele care deţineau astfel de etalaje promiteau şi venituri frumoase, fӑrӑ a pomeni, însӑ, nimic despre programul de lucru. Imaginile proiectate de calculatoare arӑtau birouri elegante, în care salariaţii vor câştiga bani muncind cu mare plӑcere. Mai puţin frecventat era standul firmei de transport public local, deşi toţi cetӑţenii oraşului ştiau ce nevoie mare de şoferi era şi ce frumos ar fi fost sӑ te plimbi toatӑ ziua la volanul noilor autobuze fabricate sub licenţӑ italianӑ – şi purtând sigla unei firme care dӑduse, demult, faliment.

Dacӑ majoritatea standurilor erau cercetate, mӑcar printr-o privire rapidӑ, însӑ cuprinzӑtoare, de vizitatorii Târgului, nimeni nu se uita, nici mӑcar cu coada ochiului, la bӑtrânul nebӑrbierit aşezat într-un colt, sub o lanternӑ cu mesajul “Exit”. Coala A4 pe care o ţinea pe genunchi era destul de greu de observat, iar textul printat cu caractere mici era aproape ilizibil. Moşul avea aerul unui cerşetor, deşi, privit mai îndeaproape, se vedea cӑ e îngrijit şi curat. Sacou gri, cӑmasӑ albӑ, cravatӑ albastrӑ, cu ac auriu, pantalonii cӑlcaţi, pantofii lustruiţi … Dar poziţia lui în salӑ, scaunul pescӑresc pliant pe care şedea şi flyerul banal, ţinut pe genunchi nu erau destul de interesante pentru oamenii care îşi cautau de lucru.

Cu trecerea timpului, agitaţia din salӑ era tot mai mare. Doar puţini dintre vizitatori se considerau mulţumiţi şi se hotӑrau sӑ plece. Majoritatea, deşi depuseserӑ CV-uri şi scrisori de intenţie în mai multe locuri, mai adӑstau, cu speranţa cӑ, pe negândite, va apӑrea un angajator minune. Moşul tot nu fusese bӑgat în seamӑ de nimeni, dar el stӑtea cuminte pe scӑunelul lui, o mobilӑ aruncatӑ într-un colţ.

Totuşi, cineva îl remarcase pe bӑtrân. De câteva minute, un bӑrbat voinic, îmbrӑcat cu un tricou negru cu inscripţia “FCMSecurity” îl supraveghea cu atenţie. Dupӑ ce rosti câteva cuvinte în staţia radio agӑţatӑ la rever, bodyguardul se hotӑrî sӑ intervinӑ:

– Bӑ, nea! Al cui dracu eşti de stai aici ca o momâie?

Bӑtrânul, surprins, clipi de câteva ori şi rӑspunse, politicos:

– Vreau sӑ angajez pe cineva, sӑ …

– Bӑ, moş pesmet, tu ai impresia cӑ aici e locul unde vine toţi particularii sӑ caute un prost sӑ le taie lemne? Bӑӑӑӑ! Aici e oameni serioşi bӑ, firme care are bani şi produce alea-alea, nu e de toţi fraierii! Ia, hai, valea, cӑ chem poliţia!

Cu acelaşi glas calm şi politicos, bӑtrânul îl lӑmuri pe omul de ordine:

– Nu vӑ supӑraţi, am închiriat şi eu un stand, nu puteţi sӑ mӑ daţi afarӑ aşa.

– Ai închiriat pe mӑ-ta! Ia aratӑ docomentu’!

Cu mişcӑri lente, omul scoase din buzunar şi prezentӑ un formular tipizat, scris şi parafat de organizatorii târgului.

Voinicul îl examinӑ cu atenţie, apoi îl şifonӑ şi îl aruncӑ pe jos.

– Bӑ, nea, ia sӑ nu-mi umbli mie cu chestii d-astea! De unde ai furat hârtia? E falsӑ! E pe numele firmei nuştiucum şi închiriazӑ 25 de metri patraţi. Tu eşti un biet moş scӑpat de la balamuc …

Culegând cu grijӑ hârtia aruncatӑ pe jos, bӑtrânul explicӑ:

– Sunt patron şi director executiv la firma mea. Am dreptul sӑ ocup ӑştia 25 de metri pӑtraţi …

Iritat de calmul omului, bodyguardul izbucni:

– Bӑ boschetarule! Bӑ derbedeule! Ia-ţi dracu’ scaunul şi carӑ-te de-aici, cӑ pun câinii pe tine! Şi, însoţindu-şi vorbele cu fapta, voinicul dӑdu cu piciorul în scaunul pliant, trântindu-l pe bӑtrân.

Zgomotul atrase atenţia mai multor tineri, care se grӑbirӑ sӑ-l ajute. Apoi, la fel de nepӑsӑtori ca înainte, majoritatea se depӑrtarӑ de locul conflictului, determinându-l şi pe bodyguard sӑ renunţe la prada sa. Pe loc rӑmase un singur bӑiat, citind cu atenţie foaia scӑpatӑ de moşul agresat.

– Domnule, nu vӑ supӑraţi, asta e a dumneavoastrӑ?

– Da, sigur …

– Scrie aici: “Angajez persoanӑ serioasӑ, dornicӑ sӑ facӑ ce vrea în firma “Curaj SRL”. Pe bune?

– Normal cӑ e pe bune. Dacӑ eu cer seriozitate, sunt obligat sӑ fac o ofertӑ serioasӑ.

– Adicӑ … chiar sӑ fac ce vreau toatӑ ziua şi pentru o leafa de cinci mii pe lunӑ?

– Cinci mii net.

– Ca sӑ fac ce vreau?!

– Da, aşa cum am scris acolo.

– Dar … ce calificare cereţi? Am CV …

– Nu conteazӑ calificarea. Totul e sӑ fii de acord sӑ faci ce vrei, dar în folosul firmei. Program de opt ore, cu pauzӑ de masӑ de o orӑ.

– Sigur nu faceţi mişto de mine?

– Cât se poate de sigur. Lucrezi opt ore, iar rezultatul muncii tale aparţine firmei.

Tânӑrul mulţumi frumos şi, nevenindu-I sӑ creadӑ, se îndepӑrtӑ. Dupӑ câteva minute, în care îl privise de la distanţӑ pe ciudatul patron, se întoarse la el şi se prezentӑ:

– Mircea Marfescu. Mӑ angajaţi? Am terminat biologia, dar nu vreau sӑ lucrez ca profesor, nu cred cӑ am talent. Pot face o mulţime de lucruri, însӑ, ma pricep la surubӑrit, la calculatoare, la teatru, la maşini, am permis A şi B …

– Tinere … opreşte-te, ţi-am zis cӑ nu conteazӑ calificarea. Când vrei sӑ începi? De la întâi e bine?

*

*             *

Ridicându-se alene de pe scaun, Mircea îşi înӑbuşi un cӑscat. Deja lucra, sau mai bine zis stӑtea degeaba pentru “Curaj SRL” de unsprezece zile, timp în care se întâlnise cu patronul, adicӑ moşul cu scӑunelul de pescar, o singurӑ datӑ. Se salutaserӑ politicos, şeful îl anunţӑ cӑ leafa se dӑ pe 10, dar de abia de luna urmӑtoare, apoi îi urase spor la treabӑ şi dispӑruse. Nimeni nu-l întreba ce face, nimeni nu îi trasa vreo sarcinӑ. Avea o camerӑ numai pentru el, un birou şi un scaun, pe birou trona un calculator cu ditamai monitorul, numai bun pentru vӑzut filme, o imprimantӑ multifuncţionalӑ şi un telefon fix fӑrӑ fir. Într-un sertar, Mircea gӑsise o trusӑ de stilou şi pix şi un pachet de coli pentru imprimantӑ, iar pe mapa de pe birou gӑsise, în prima dimineaţӑ, un contract în care se stipulau exact promisiunile fӑcute de patron la târgul de cariere. Fişa postului, ataşatӑ la contract, arӑta clar atribuţiunile angajatului: program fix, de opt ore, între 0800 şi 1700, cu o pauzӑ de masӑ între 1400 şi 1500. În intervalul menţionat, angajatul este obligat sӑ facӑ ce vrea, fӑrӑ nici o constrângere, dar produsul muncii sale va aparţine firmei “Curaj SRL”.

În primele zile, Mircea nu prea reuşi sӑ se adapteze la noul loc de muncӑ. Încӑ de la început îşi porni calculatorul, verificӑ internetul – cât se poate de rapid – şi încercӑ sӑ înţeleagӑ, privind prin ferestrele uşilor vecine, cu ce îşi umplu timpul colegii lui. De abia dupӑ douӑ zile reuşi sӑ se convingӑ cӑ nu intrӑ niciodatӑ nici un şef peste el în birou şi cӑ nu este supravegheat de nici o camerӑ. Nu se mai sfii sӑ joace solitaire pe calculator, ba, mai mult, îşi instalӑ (pe banii firmei, desigur) şi un joc de strategie pe care şi-l dorea demult, dar era cam scump … şi nimeni nu veni sӑ îi facӑ vreun reproş. Ce-i pӑsa lui cӑ la rubrica “name”, calculatorul nu voia sӑ accepte nici un nickname decât “Curaj 8”, adicӑ numӑrul scris şi pe uşӑ şi pe calculator, pânӑ la urmӑ era mai bine cӑ adversarii din mediul virtual nu puteau sӑ-l identifice.

Dar şi jocurile pe calculator au limitele lor. Mircea se plictisi curând de jocurile online şi, în a şaptea zi de muncӑ, îşi aduse de acasӑ o carte. Spera sӑ îi treacӑ timpul mai uşor citind. Îmbinӑ orele de lecturӑ cu cӑutarea filmului realizat pe baza cӑrţii şi cu vizionarea acestuia, iar la ora 1700 se pomeni cӑ mai are de vӑzut mai bine de jumӑtate din film. La ieşire, portarul îl interpelӑ:

– Domnu’ Marfescu, sӑ nu vӑ supӑraţi cӑ vӑ întreb, azi ati citit din cartea pe care o aveţi în mânӑ?

– Da, nea Miticӑ. Am citit-o, ce sӑ fac, dacӑ altceva nu am avut de lucru …

– În cazul ӑsta, va trebui sӑ vӑ rog sӑ lӑsaţi cartea la mine. Ştiţi …

Gândind cӑ portarul era curios sӑ citeascӑ şi el volumul, Mircea nu îl refuzӑ, dar se mirӑ de conştiinciozitatea omului; nea Miticӑ insistӑ sӑ completeze un proces-verbal, pe care îl semnarӑ amândoi, iar tânӑrul angajat plecӑ cu mâna goalӑ.

În a noua zi de serviciu, episodul se repetӑ. Mircea lӑsӑ un al doilea volum în cabina portarului, semnând, din nou, un proces-verbal de predare primire. De data asta, însӑ, el citi primele rânduri ale documentului înainte de a-l iscӑli: “Proces-verbal de predare primire Subsemnaţii, Marfescu Mircea şi Teodorescu Dumitru, am procedat, primul la predarea, al doilea la primirea obiectului Cartea cu titlul …” Da, era în regulӑ, nimic care sӑ ridice suspiciuni.

Acum, în a unsprezecea zi de muncӑ, Mircea nu ştia ce sӑ facӑ. Parcӑ nici filmele astea nu mai sunt ce-au fost. De douӑ zile încerca sӑ revadӑ câteva filme româneşti care îi plӑcuserӑ odatӑ, iar you tube e extrem de generos in asemenea producţii. Îşi adusese de acasӑ si un mic sistem de boxe, pentru cӑ cele din birou erau prea mici şi nu destul de fine pentru a reda coloana sonorӑ a unui film precum “Mihai Viteazu”, de exemplu.

Spre sfârşitul programului, avu “plӑcerea” sӑ fie vizitat la “locul de muncӑ” de moşul care îl recrutase, iar discuţia lor fu cât se poate de încurajatoare pentru angajat.

– Salut tinere, vӑd cӑ ai început sӑ te adaptezi la noi. Sau?…

– Sӑ trӑiţi! rӑspunse, smerit, Mircea Marfescu, încercând, fӑrӑ succes sӑ reducӑ nivelul boxelor (binenţeles cӑ, aidoma oricӑrui calculator, şi cel din biroul lui Mircea refuza sӑ acţioneze la panicӑ).

– Ce muzicӑ mai asculţi? Am auzit cӑ ai gust şi ai şi dotare tehnicӑ …

– Sӑ vedeţi, nu ascult muzicӑ, de fapt … adicӑ …

Cercetând ecranul monitorului, moşul nu îşi ascunse satisfacţia.

– A, urmӑreşti un film istoric românesc! Felicitӑri, tinere, mӑ bucur sincer, puţini tineri din zilele noastre au asemenea preocupӑri … da, da! Ştii ceva, nu cumva te pricepi la scris? Dacӑ ai putea redacta un eseu pe tema asta, despre gusturile tinerilor în materie de film … eu aş putea interveni la o revistӑ culturalӑ, sӑ-l publice. Firma noastrӑ sponsorizeazӑ “Magazinul cultural”, poate ai auzit de aşa ceva.

Mircea nu numai cӑ auzise de revista cu pricina, dar chiar o citea cu drag de mulţi ani şi acceptӑ, cu entuziasm provocarea. Unde mai pui cӑ lucrul la articol îi ocupӑ şi câteva zile de serviciu, iar numeroasele discuţii pe care le purtӑ cu moşul îl ajutarӑ mult sӑ înţeleagӑ nişte principii estetice pe care pânӑ acum el doar le constata, fӑrӑ a şti sӑ teoretizeze. Redactorul-şef al “Magazinului” acceptӑ fӑrӑ rezerve textul lui Mircea Marfescu şi promise sӑ-I gӑseascӑ spaţiu chiar în numӑrul pe care tocmai îl pregӑtea pentru tipar.

Motivat de reuşita primei sale încercӑri, tânӑrul decise sӑ îşi valorifice noile cunoştinţe de artӑ şi esteticӑ prin studierea unui film american mult apreciat de elevii de liceu. De fapt, curiozitatea îi fusese stârnitӑ şi de o carte zӑritӑ într-o librӑrie, pe care el o cumpӑrӑ şi o aduse la birou, spre studiu. Binenţeles cӑ portarul îl opri la terminarea programului şi îi ceru sӑ-I lase cartea, iar proaspӑtul eseist i-o înmânӑ şi plecӑ, fӑrӑ sӑ mai aştepte obişnuiul proces-verbal. Nea Miticӑ nu uitӑ, totuşi, sӑ-l scrie şi i-l inmӑnӑ dimineaţa urmӑtoare.

– Hai, bre nea Miticӑ, ce nevoie ai sӑ tot faci chestii de-astea? Doar suntem numai noi între noi.

– Nu, domnu’ Mircea, dacӑ trebuie, trebuie. Semnati-l şi luaţi un exemplar în birou, aşa e corect.

Urcând în birou, tânӑrul se apucӑ sӑ citeascӑ, pentru distracţie, documentul pe care îl semnase. “ … aşa … primirea volumului … aşa … în conformitate cu prevederile Contractului individual de muncӑ şi ale Fişei postului nr … din …”

“Ce mӑ?! Ӑştia-s nebuni? Adicӑ şi cartea asta se considerӑ produs al muncii mele şi revine firmei? Mamӑ, ce tipicari! Ia sӑ ma iau eu o ţârӑ de moşu’ ӑla, ce dracu, doar am dat bani pe cӑrţi şi ei mi le iau aşa, gratis?!”

– Pӑi da, tinere, nu ţi se pare normal? În fişӑ scrie clar: faci ce vrei, dar ce faci rӑmâne al nostru. Ai vrut sӑ citeşti, foarte bine, ai citit, dar cartea cititӑ e de-acum a firmei.

– Nu vӑ supӑraţi, dar dacӑ vreţi sӑ vӑ însuşiţi cartea, de ce nu mi-o cumpӑraţi dumneavoastrӑ? Aşa ar fi normal, doar angajaţii nu îşi aduc materia primӑ de acasӑ.

– Ai dreptate, tinere, dar de ce nu mi-ai zis cӑ vrei o anumitӑ carte? Ţi-o cumpӑram cu plӑcere, dacӑ asta voiai sӑ faci la serviciu.

– Adicӑ pot sӑ vӑ cer ce îmi trebuie, iar dumneavoastrӑ îmi cumpӑraţi?

– Nu eu, ci firma. Da, sigur, orice îţi place sӑ faci, dar ce faci devine bunul firmei.

– Adicӑ … dacӑ aş vrea sӑ fac o cercetare în domeniul botanicii, de exemplu sӑ amenajez aici o micӑ serӑ cu jardiniere?

– Da, îti cumpӑr, dar rezultatul cercetӑrii e al nostru!

Mulţumit de noua stare de lucruri, Mircea se întoarse în biroul sӑu şi începu sӑ îşi alcӑtuiascӑ în minte o listӑ de seminţe de plante, pe care demult ar fi vrut sӑ le vadӑ crescând, dar erau prea scumpe şi greu de gӑsit. În timpul ӑsta, aproape fӑrӑ sӑ bage de seamӑ, îndoi procesul verbal pe care i-l dӑduse mai devreme nea Miticӑ, obţinând un avion de hârtie. Zâmbind în sinea lui, deschise fereastra şi lansӑ avionul spre stradӑ, aşa cum fӑcea, împreunӑ cu colegii de camerӑ de la cӑmin în vremea studenţiei.

Nu micӑ îi fu mirarea când, câteva minute mai târziu, la uşa sa bӑtu nea Miticӑ. Îi aducea un nou proces-verbal: “… am procedat la predarea … primirea unui avion de hârtie …”.

Materialele cerute furӑ livrate, prin curier, chiar a doua zi, iar tânӑrul biolog se apucӑ, entuziast, de treabӑ. Încӑperea se umplu de jardiniere, un sistem de iluminare artificialӑ, un altul de irigare, iar calculatorul de pe birou deveni util şi pentru inventarierea plantelor şi notarea tuturor observaţiilor legate de evoluţia acestora. Mircea Marfescu era extrem de încântat de noua lui îndeletnicire, iar când moşul cu veşnica lui cravatӑ albastrӑ îl invitӑ la conducere, pentru leafӑ, bucuria lui fu nemӑrginitӑ. Iatӑ cӑ trecuse o primӑ lunӑ de muncӑ, în care nici nu putea spune cӑ a muncit, ci s-a distrat fӑcând numai ce-I plӑcea lui.

Moşul îl întâmpinӑ jovial:

– Salut, tinere! Ai visat frumos azi-noapte?

– Sӑ vedeţi …

– Ia uite colea! A apӑrut “Magazinul cultural”, iar articolul dumitale e semnalat pe prima copertӑ.

Într-adevӑr, titlul “Ce primesc tinerii în schimbul unui bilet de cinematograf” şi primul rând al eseului scris de Mircea trona pe copertӑ. Aşa e, când e sӑ-ţi meargӑ bine, îţi merge bine. Mircea rӑsfoi revista cu mare drag, dar bucuria lui se stinse brusc.

– Cine e Dan Spӑtaru ӑsta?!

– Dan Scutaru. Eu, rӑspunse moşul.

– Pӑi de ce aţi semnat dumneavoastrӑ articolul? Eu l-am scris, nu dumneavoastrӑ!

– Cum de ce? Vrei sӑ îţi mai explic o datӑ ce scrie în fişa postului dumitale? Ai scris articolul la serviciu? L-ai scris, deci e al firmei. Iar eu sunt patronul firmei, deci … ce s-o mai dӑm de gard, articolul e al meu. Şi iei leafӑ pentru asta, deci nu ai de ce sӑ te scandalizezi … Chiar aşa, sӑ-mi semnezi şi ştatul de platӑ, uite, aici, specificӑ patronul.

Încӑ uluit de situaţie, Mircea scoase pixul şi se pregӑti sӑ semneze.

– Nu, nu, nu aşa, tinere, nu semna ca primarul. Citeşte cu atenţie ce scrie acolo! Observi, ţi-am spus cӑ ai un net de 5000 de lei, exact aşa scrie aici, net 5000. Firma se ocupӑ de toate dӑrile, uite aici, CAS, CASS, impozit, toate sunt prevӑzute în stat. Dumitale îţi revine suma de cinci mii de lei, nici un şfanţ în minus sau în plus. Eşti mulţumit? Mai ai ceva de spus în legӑturӑ cu articolul?

Nu, nu mai avea nimic, trebuia sӑ recunoascӑ adevӑrul din spusele moşului. Dacӑ a fost fraier şi a scris pe calculatorul firmei … Altӑ datӑ o sӑ scrie acasӑ şi patronul nu va mai avea ce sӑ spunӑ. Pânӑ la urmӑ, leafa era destul de bunӑ, n-avea decât sӑ tacӑ din gurӑ şi s-o încaseze.

– Aveţi dreptate, domnu Scutaru, spuse Mircea şi semnӑ ştatul, aveţi dreptate, doar cӑ nu-mi dӑdusem eu seama. Aşa e, am scris eseul la serviciu, el al dumneavoastrӑ. Oricum, vӑ mulţumesc pentru bani, nu pot decât sӑ recunosc cӑ sunteţi un om foarte corect.

– Normal cӑ sunt correct. Dacӑ vreau corectitudine din partea angajaţilor, trebuie sӑ fiu şi eu cât se poate de cistit şi corect. … Bun, acum du-te în sera dumitale, şi hai sӑ ne apucӑm de treabӑ, sӑ facem ce ne place. Pai nu?

– Sigur, aveţi dreptate, vӑ mulţumesc. Dar … nu-mi daţi banii?

– Care bani?

– Pӑi ӑştia cinci mii … leafa mea?

– A, leafa? Pӑi cum sӑ ţi-o dau! Leafa dumitale e a firmei!

– Nu înţeleg.

– Of, iar o luӑm de la capӑt? În contractual dumitale scrie clar cӑ tot ce faci în timpul serviciului devine bunul firmei. Salariul e fӑcut la serviciu, în orele de lucru. Nu e normal sӑ fie al firmei?

 

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (11) de Mihai-Athanasie Petrescu

atanasieIII.3. HAINELE ŞI OBIECTELE

III.3.1 HAINELE

             Indispensabile pentru civilzaţia umană, hainele constituie, pentru o operă literară realistă, cum este cea a lui Balzac, elemente importante, pe care nu le putem neglija în analiza descrierii personajelor.

Construind COMEDIA UMANĂ, Balzac voia să realizeze un document care să le vorbească generaţiilor viitoare despre societatea franceză a secolului al XIX-lea. Ori, pe lângă construcţii, oameni şi alte elemente ale societăţii, hainele şi maniera de a le purta constituie un factor foarte important. Fără a fi specialiste, femeile de azi pot, privind o fotografie sau un film, să aprecize cu o eroare minimă data când au fost făcute numai după hainele personajelor. La fel, citind un roman, trebuie să fim capabili să îl plasăm în timp pornind de la descrierea hainelor personajelor.

În orice perioadă a istoriei umanităţii, atunci când s-au îmbrăcat, oamenii s-au gândit la trei lucruri: la pudoarea lor, să se apere de frig şi să se gătească. Pentru toate cele trei scopuri, hainele trebuie să respecte anumite condiţii, adică să asorteze materialul şi croiala cu anotimpul şi mai ales cu moda, acest zeu care patronează îmbrăcămintea şi care se schimbă la fel de des ca şi sezonul.

Romanul EUGÉNIE GRANDET prezintă cititorului două tipuri de personaje: pe de-o parte zgărcitul Grandet, membrii familiei sale şi Cruchotinii, pentru care hainele nu reprezintă decât necesitatea de a se proteja; pe de altă parte doamna des Grassins, doamna şi domnişoara d’Aubrion şi, mai ales, Charles, personaje care, la un anumit moment al existenţei lor nu trăiesc decât pentru a se îmbrăca.

Putem să analizăm mai întâi hainele personajelor din prima categorie, remarcând întâietatea funcţiei lor protectoare.

Moş Grandet şi soţia lui nu îşi schimbă nciodată felul de a se îmbrăca. Ei acţionează astfel din economie (spre deosebire de vărul Pons, care poartă de zeci de ani aceeaşi haină pentru că nu are cu ce să îşi procure una nouă) şi enumerând hainele acestor două personaje şi materialele din care sunt făcute remarcăm că aparţin categoriei durabil şi ieftin.

Obiectele de vestimentaţie ale lui Grandet sunt enumerate pornind de la picioare. Bătrânul dogar poartă întotdeauna:

  • încălţări butucănoase, încheiate cu şireturi de piele
  • ciorapi de lână
  • pantalon scurt
  • jiletcă vărgată, încheiată la două rânduri
  • haină lungă castanie, cu poale largi
  • cravată neagră
  • pălărie de quaker
  • mănuşi solide

Remarcăm faptul că fiecare obiect de îmbrăcăminte este absolut necesar, Grandet nu poartă nici un fel de podoabă.

Materialele folosite sunt: pielea, pentru încălţăminte, lâna, pentru ciorapi, catifeaua, din care este croită jiletca, iar pantalonii sunt din postav. Principala calitate a acestor materiale este rezistenţa, durabilitatea, hainele lui Grandet sunt făcute ca să ţină mult, personajul le poartă în orice anotimp şi fără să bage în seamă moda.

În cazul hainelor, culoarea este un detaliu important. În ceea ce-l priveşte pe Grandet, hainele sale sunt dominate de culoarea maro : pantalonii sunt castanii, haina lui mare este castanie, jiletca este vărgată cu galben şi castaniu. Cravata este neagră. Nu se ştie nimic despre culoarea ghetelor, pălăriei şi mănuşilor. Culoarea maro purtată de un podgorean sugerează grija personajului de a avea haine care să reziste la murdărie, o caracteristică a avarului, care nu vrea să îşi uzeze lucrurile, dar, în acelaşi timp, culoarea sumbră a hainelor ne face să ne gândim la caracterul la fel de sumbru şi sobru al bătrânului Grandet.

De notat că Grandet nu poartă nici un obiect de podoabă, singurul său lux  fiind cataramele de argint care îi ţin pantalonii.

Soţia domnului Grandet este descrisă ca purtând invariabil aceeaşi rochie în toate anotimpurile. Am cunoscut-o deja pe doamna Grandet, o persoană care nu vrea nimic pentru ea însăşi, iar felul ei de a se îmbrăca îi trădează caracterul.

Doamna Grandet poartă:

  • o rochie pe care se învăţase s-o facă a dura aproape un an
  • un fişiu mare
  • o pălărie
  • un şorţ

Materialele sunt: mătasea, pentru rochie, bumbacul, pentru fişiu, paiele, pentru pălărie şi taftaua, din care este făcut şorţul. Materialele sunt extrem de ieftine, iar calitatea lor sugerează ce puţin pretenţioasă este femeia care le poartă.

Culoarea, combinaţia de culori, inspiră aceeaşi impresie de austeritate: rochia este verde, fişiul este alb, iar şorţul este negru. Putem presupune galbenul  pălăriei de paie.

Ultima frază a acestei descrieri poate servi ca o justificare a ţinutei sărăcăcioase a doamnei Grandet: /…/ ieşea foarte puţin din casă /…/ nu dorea niciodată nimic pentru dânsa.

 

Eugénie, spre deosebire de părinţii ei, are dreptul la două rochii pe an, care îi sunt oferite de ziua sa de către mama; o rochie de vară şi una de iarnă. Dar detaliile vestimentare legate de Eugénie sunt rare în text. Cititorul poate să îşi imagineze că în mod normal, tânăra se îmbracă la fel de auster ca şi mama ei şi nu se plânge din această cauză. Odată cu apariţia sentimentelor în inima ei, Eugénie simte, pentru prima dată în viaţă, bucuria de a se găti pentru a-i fi pe plac lui Charles. Îşi puse ciorapi noi şi cele mai frumoase încălţări. Înnodă strâns şireturile ghetelor, fără a sări vreo gaură. În fine, pentru prima oară în viaţa ei, dori să arate cât mai bine, descoperi ce înseamnă să ai o rochie nouă, bine croită şi care să te facă mai atrăgătoare. Fără a da mai multe amănunte, acest mic pasaj sugerează destul pentru a înţelege că tânăra fată nu dădea prea multă atenţie ţinutei sale înainte de sosirea lui Charles, dar că în acea clipă începe să se trezească instinctul feminin, pentru a-i dicta ce înseamnă să te îmbraci.

Putem trage concluzia că membrii familiei Grandet, care sunt destul de izolaţi în provincie, aşa cum ne-o arată romanul, nu dau prea multă importanţă hainelor lor, atât din lipsă de interes cât şi din economie.

Nu aşa se întâmplă cu personajele pe care le-am clasificat în a doua categorie, doamna des Grassins, domnişoara d’Aubrion şi Charles, care acordă o importanţă exagerată modei şi hainelor.

 

Doamna des Grassins, de exemplu, se îmbrăca bine, îşi aducea toaletele de la Paris, dădea tonul la Saumur /…/. Aceste informaţii, puse alături de portretul ei fizic, desăvârşesc imaginea unei “prime doamne” provinciale. O soţie de bancher bogat care, prin soţul ei, deţine o poziţie privilegiată în societatea saumureză, se simte obligată să facă impresie prin modul său de a se îmbrăca. De aceea, ea cheltuie mult pentru a se găti, iar celelalte femei o urmează, aşa cum podgorenii îl urmează pe Grandet în afaceri.

 

Domnişoara d’Aubrion are un alt motiv pentru a fi elegantă. Ea este atât de urâtă încât mama ei îşi dă seama că numai prin îmbrăcăminte poate ajunge la un aspect care să o facă să spere la apariţia unui pretendent la mâna sa. Dar, pentru a răscumpăra asemenea cusururi, marchiza d’Aubrion îi transmisese fetei sale multă distincţie /…/ o îmbrăca cu gust /…/. Iar în continuare, cititorul paote vedea în text care sunt artificiile vestimentare la care recurge doamna d’Aubrion pentru a face uitată lipsa de daruri naturale a cărei victimă este Mathilde: Cu ajutorul unor mâneci mari, al unor corsaje mincinoase, al unor rochii înfoiate şi bine garnisite, al unui corset de înaltă presiune, obţinuse produse feminine atât de curioase, încât, spre a sluji de vrednic exemplu mamelor, ar fi trebuit să le expună la muzeu. Ne amintim că fata este foarte slabă, iar toate aceste gadgeturi vestimentare sunt introduse în textul narativ pentru a face o comparaţie sugestivă cu frumoasele braţe pline ale Eugéniei şi cu corsajul bombat al acesteia. Cu aceste două personaje feminine, Balzac a realizat un contrast între frumuseţea naturală, care nu are nevoie de adjuvante pentru a provoca dragostea unui bărbat, şi artificiile de care se folosesc femeile pentru a-şi construi o frumuseţe pe care Dumnezeu le-a refuzat-o.

 

Personajul pentru care hainele constituie o raţiune de a trăi este Charles, tânărul dandy parizian.

L-am studiat deja pe Charles, ocupându-ne de trăsăturile sale fizice, şi cu acea ocazie am remarcat că fizionomia personajului este neglijată în favoarea ţinutei sale. Charles a fost crescut de tatăl său în ignoranţa absolută a afacerilor, iar consecinţa este că el îşi petrece o mare parte a timpului alegându-şi hainele dintr-o colecţie (proprie) foarte vastă. Singura sa grijă este aceea de a-i impresiona pe ceilalţi, iar când pleacă la Saumur transportă bagaje voluminoase umplute cu tot felul de nimicuri pariziene.

Charles are la el o muţime de jiletci (să ne reamintim că unchiul său nu are decât una singură, cafenie), de toate culorile şi croielile (cenuşii, albe, negre,  de culoarea cărăbuşului, cu reflexe aurii, cu paiete, cu pepite, duble, cu guler şal sau drept, cu revere, închise până la gât, cu nasturi de aur). El are, de asemenea, tot felul de gulere şi cravate la modă în acea epocă, /…/ două costume lucrate la Buisson şi cea mai fină rufărie.

Descrierea acestei zestre este realizată printr-o listă-inventar, o enumerare care pare, într-un fel,  suspendată şi care nu menţionează decât conţinutul bagajelor sale. Charles se poate să fi lăsat la Paris multe alte piese. Cu efectul de real pe care această listă îl produce asupra cititorului, Balzac îşi justifică pretenţia de a fi un documentarist, aşa cum am spus mai sus, plasând în timp povestirea cu ajutorul modei momentului. Dacă acest lucru nu este posibil cu Grandet sau ceilalţi saumurezi, care nu se sinchisesc de modă, Charles este singura posibilitate de a o face, pentru că el este tânărul parizian de bani gata.

După inventarul garderobei lui Charles, Balzac îşi surprinde personajul făcându-şi intrarea în sala unchiului său. Din toate posibilităţile pe care le avea de a-şi combina hainele, Charles alege cel mai cochet costum (în textul original « toilette ») de călătorie, de o simplitate căutată, cel mai adorabil. De reţinut folosirea, de către scriitor, a cuvântului toilette, un termen folosit, îndeosebi, pentru a denumi ţinuta unei femei elegante, este folosit aici intenţionat (se pare că traducătorul Cezar Petrescu nu a sesizat acest lucru), pentru că Balzac vrea să descrie aici un copil de bani gata, care nu a ajuns încă la vârsta bărbăţiei. Dar, de asemenea trebuie să observăm că autorul nu foloseşte acelaşi termen pentru a desemna ţinuta vreunui personaj feminin al romanului.

Toaleta lui Charles este descrisă prin aceleaşi mijloace ca şi ţinuta lui Félix Grandet: trecerea în revistă  a fiecărui element vestimentar, cu particularităţile sale. Dar, dacă Grandet este cercetat plecând de la picioare, Charles este privit începându-se cu figura lui, încadrată de părul proaspăt buclat.

Iată piesele îmbrăcăminţii sale, în ordinea aleasă de autor, ca şi caracteristicile lor:

 

obiect

material

culoare

formă, podoabe

cravata satin neagră
guler rotund
redingotă de călătorie pe jumătate încheiată, pe talie
prima jiletcă caşmir cu şal
a doua jiletcă albă
pantaloni mătase cenuşii încheiaţi pe laturi, unde broderii de mătase neagră înfrumuseţau cusăturile
mănuşi cenuşii
ceasornic cu lănţişor aur
caschetă de un gust fără seamăn
bastonaş aur măciulie sculptată

 

Lista surprinde prin bogăţia sa, dar şi prin varietatea elementelor care o compun. Hainele nu sunt ca cele purtate de Grandet, făcute să protejeze, să reziste la murdărie şi să dureze mult timp, din contră, materialele sunt scumpe şi puţin rezistente. Postavului şi pielii cu care se îmbracă Félix Grandet se opun caşmirul, satinul, mătasea. Nu doar nişte catarame de argint îl împodobesc pe Charles, ci un ceasornic cu lanţ, din aur, un bastonaş cu măciulie, tot din aur şi broderii de mătase. Un contrast evident care pune în evidenţă nu numai diferenţa dintre felul de viaţă al fraţilor Grandet şi al familiilor lor, dar şi dintre emanciparea parizienilor şi conservatorismul provincialilor.

Continuând lectura roamnului, vom vedea că această garderobă îl reprezintă pe Charles într-un anumit moment al vieţii sale, dar odată cu starea lui de copil, tânărul părăseşte şi preocupările pentru frivolitatea vestimentară. Vănzarea hainelor sale de dandy simbolizează schimbarea completă a caracterului personajului. Toaleta de dandy este înlocuită de o jiletcă de postav gros, negru, haina aventurierului.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized