Arhive lunare: Februarie 2014

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a X-a

ionesco_1.thumbnail

În Ou tare, mulţimea de scoici, a căror număr creşte văzând cu ochii, imaginea (divizată, ca la cinematograf) gesturilor femeii ne transmit acest sentiment de plictiseală, de josnicie a existenţei noastre cotidiene : Lada de gunoi, pe jumătate plină, primeşte un număr mare de cochilii, atât de numeroase încât umplu lada şi o fac să dea pe din-afară. […] Începând cu “puteţi să tăiaţi” până la “ în salată”, se vede imaginea multiplicată de şapte, de opt, de zece ori, a femeii care face ceea ce spune, apoi zeci de mâini în imagini simultane, ocupând tot ecranul.[1]

Ispitit de tema romanului Ciuma, Ionescu oferă prin Jocul de-a măcelul, sau Epidemia o altă formă a proliferării : molipsirea. Obsesia morţii este, fără îndoială, unul dintre punctele esenţiale ale dramaturgiei ionesciene. Obsesia morţii este, fără îndoială, unul dintre punctele esenţiale ale dramaturgiei ionesciene. Ceea ce este important la el nu este fatalitatea, morţii, ci proliferarea, extensia răului realizată printr-o progresie geometrică. De luni încoace,am numărat  treizeci de mii de noi cadavre, bărbaţi, femei, animale. De trei ori mai multe decât săptămâna precedentă.[2] De la experienţa colectivă a flagelului din Jocul de-a măcelul, se trece la experienţa individuală din Regele moare. Şi aici avem de-a face cu o epidemie, dar aceasta este o epidemie de bătrâneţe, de slăbiciune a unei lumi.

Doctorul : Primăvara care mai era încă prezentă aseară ne-a părăsit acum două ore şi treizeci de minute. Iată-ne în noiembrie. […] La noi, frunzele s-au uscat, se desprind. Pomii supină şi mor. Pământul crapă şi mai mult decât de obicei.[3]. Este o imagine apocaliptică. Universul nu mai răspunde la ordinele regelui obişnuit cu supunerea totală din partea supuşilor săi. Totul se transformă în ruine. Piesa începe dimineaţă şi încă de la început se pot observa semnele răului care va deveni atotstăpânitor. Degradarea spaţiului scenic are loc în acelaşi timp cu agravarea sănătăţii Regelui.

MARIA : Aud pământul cum se crapă, îl aud, vai, îl aud !

MARGUERITE : E o fisură care se măreşte şi se propagă. […}

REGELE : […]Eu nu mă simt bine ! Nu ştiu prea bine ce am, îmi amorţesc picioarele, mi-a fost greu să mă ridic, mă dor picioarele.[4]

În lamentările sale, Regele vrea să facă un salt în trecut şi să redevină bebeluş. Deziluzia lui este teribilă. De aceea, Regele îşi exprimă ultima dorinţă într-un monolog care ar putea fi considerat o expresie a cultului personalităţii. Acesta este încă un model de proliferare :

REGELE : Memoria mea să fie perpetuată în toate manualele de istorie. Toată lumea trebuie să-mi cunoască viaţa pe din-afară. S-o retrăiască toată lumea. Şcolarii şi savanţii să nu mai aibă subiect de studiu în afară de mine, de regatul meu, de faptele mele. […] imaginea mea în toate ministerele, în toate birourile din toate raioanele, la controlorii fiscali, în spitale. Numele meu să fie dat tuturor avioanelor, tuturor vapoarelor, maşinilor şi trăsurilor […] Copiii să înveţe să citească silabisind numele meu: B-é-Bé, Bérenger. Să apar pe toate icoanele, să fiu pe milioanele de cruci din toate bisericile. […] Să fiu invocat mereu, să fiu rugat, implorat. [5]

Simbol al morţii, proliferarea apare şi în piesa Noroiul. Multiplicarea celulelor moarte (cancerul) se află la baza răului de care suferă personajul, ale cărui organe se umflă fără măsură anainte de a fi înghiţite de noroi. Stomacul meu de aerofag, supraîncărcat, apăsa pe inimă, care se zbătea, dezordonată, ca un înnotător prost, gata să se încece. Ficatul crescuse şi el. Invadase toată pareta dreaptă a toracelui, stătea la baza plămânului, îl împingea în sus,  se chinuia să-l dea la o parte, îl comprima printr-un atac lent, continuu, tenace. Unele coaste mai moi deja se rupseseră ; pielea era ca un sac de pânză care se rupea din locîn loc  de prea multă greutate …[6]


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, Teatru, vol. IV, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 19

[2] Ibid., pag. 171

[3] Ibid., pag. 189

[4] Ibid. , pag. 194

[5] Ibid.,  pag. 196

[6] Eugène Ionesco, Viitorul e-n oău, in Victimele datoriei, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1994, trad. Dan C. Mihăilescu, p. 191

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

SAGA FAMILIEI VIALHE 11 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Ieşirā din sat şi o luarā pe drumul abrupt care şerpuia prin pādurea de pini a castelului. Acesta se zārea, agāţat de panta dealului. Apārat dinspre nord de faleza de care se sprijinea, castelul domina tot satul şi toatā valea.

De acolo, de sus, când era senin, aveai o deschidere de aproape o sutā de kilometri, se distingea Monédières, contraforturile Cantalului şi, în prim plan, o mare parte din valea Vézèrei.

Construit la începutul secolului de un vār de departe al mareşalului Marbot, el se ridica pe vechiul amplasament al unei cetāţui medievale.De importanţā medie, şi mai apropiat de o casā burghezā decât de un castel, era denumit astfel mai mult datoritā aşezārii decât arhitecturii.

Clādit din bucāţi mari de gresie cenuşie, flancat de o aripā care, de departe, semāna cu un donjon, având un acoperiş solid, de ardezie, şi pus în valoare de o succesiune de grādini terasate, castelul avea o înfāţişare mândrā.

Bunicul Duroux îl cumpārase pe o nimica toatā prin 1825. Proprietarii, fugiţi la Paris în timpul terorii albe din 1815 şi 1816, nu îndrāzniserā niciodatāsā vinā pentru a ţine piept unei populaţii pe care o credea ostilā. Nu ştiau cā absolut nimeni nu le dorea rāul. Pentru sāteni, flacāra mâniei nu fuese decât un foc de paie, la fel de efemer ca şi trecerea prin Saint-Libéral a unei cete de agitatori veniţi din Périgord pentru a declanşa represalii ca la ei acasā, unde fuseserā, într-adevār, sângeroase.

Când revanşarzii plecaserā sā-şi gāseascā alte victime, satul se întorsese la liniştea lui obişnuitā, şi, timp de zece ani, nimānui nu-I venise ideea sā spargā geamurilesau sā prade pvniţele clādirii nelocuite.

Bunicul Duroux nu le spusese nimic dn toate astea şi plātise totul cu un preţ derizoriu. Aceastā ispravā, cunoscutā de toatā lumea, îi asigurase un indscutabil respect  în acest mediu rural unde banii erau puţini. Aici erau respectaţi întotdeauna ce care ştiau sā cumpere – sau sā vândā – cu maximum de profit.

Prestigiul noului proprietar se rāsfrânse asupra urmaşilor sāi şi încā îi asigura lui Jean Duroux consideraţia pentru cel mai bogat om din comunā. Numai câteva persoane mai în vârstā, ca primarul, preotul sau doctorul, sau chiar moş Vialhe îl tratau mai familiar, ceilalţi I se adresau cu respect.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

FILE DIN ISTORIA ARTILERIEI ANTITANC de Col. (r.) Nicolae Dărăbanţ

Istoria artileriei antitanc, această artilerie specializată în lupta împotriva tancurilor, este parte a istoriei generale a artileriei.

04.7.2a mare

(sursa foto: http://www.mapn.ro/muzeumilitar/colectii/47.html)

Nu intenţionez să prezint istoria şi evoluţia artileriei în general, care ar presupune o retrospectivă amplă mergând până la primele arme de luptă din care a evoluat artileria, cum au fost balistele şi homhoulele. Voi prezenta doar câtva file din istoria artileriei, şi anume a artileriei antitanc.

După sfârşitul primul Război Mondial şi formarea Statului Naţional Unitar, România intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale istorice, care a determinat progresul tehnicii, al ştiinţei şi al culturii.

Noua structură organizatorică a armatei şi noua situaţie geografică a teritoriului reîntregit au impus înfiinţarea de noi unităţi de luptă (infanterie şi artilerie). Abandonarea concepţiei războiului de poziţie şi susţinerea argumentată a ideii de război de mişcare au dus la concluzia că MU tactică – divizia de infanterie – trebuie să aibă în organizarea suficientă artilerie de sprijin (tunuri, obuziere şi aruncătoare) cât şi artilerie pentru trageri directe contra tancurilor.

În perioada dintre cele două războaie mondiale au apărut carele de luptă, deci şi necesitatea apariţiei armei care să contracareze acţiunea lor. Primul Regiment al carelor de luptă (deci primul regiment de tancuri) din ţara noastră a luat fiinţă în anul 1920 şi a fost subordonat nemijlocit Inspectoratului general al artileriei (Înalt Decret 5488 / 25 XII 1920).

În 1923, în fiecare regiment de artilerie s-a înfiinţat bateria de legături şi transmisiuni (denumită mai târziu Bt. Cota).

Pericolul izbucnirii unui  nou război datorat venirii la putere în Germania a fascismului, a determinat ţara noastră să acorde o atenţie sporită reorganizării şi înzestrării armatei. Prima fază a impus reorganizarea M.U. de munte şi de cavalerie, iar a doua reorganizarea M.U. de infanterie şi a început la 1 aprilie 1938.

În cadrul celei de-a doua faze a reorganizării armatei au mai fost reînfiinţate patru comandamente de brigăzi de artilerie şi zece regimente de artilerie cu destinaţii diferite.

S-a pus un mare accent pe motorizarea artileriei şi dezvoltarea unor categorii ale acestei arme, cum a fost artileria antitanc şi artileria a. a. Artileria antitanc a apărut şi s-a dezvoltat concomitent cu evoluţia rapidă a tancurilor.

La început, aceasta a fost organizată pe baterii, apoi pe divizioane şi regimente.

La începutul războiului exista câte o baterie (6 piese) de tunuri a. t. la fiecare M.U. de infanterie, cavalerie sau de munte. În cadrul fiecărei armate au fost înfiinţate divizioane, apoi regimente de artilerie antitanc.

Astfel, la începutul celui de-al doilea Război Mondial, fiecare regiment de infanterie dispunea de 6 tunuri de însoţire şi 6 aruncătoare de 81,4 mm. Iar la divizia de infanterie se mai găsea o baterie a.t. (6 piese) în afara numărului de tunuri de alte destinaţii şi de aruncătoare.

Batalioanele de vânători de munte din compunerea grupurilor de munte aveau în organizarea lor un pluton de tunuri a.t. de 47 mm, sau baterii de aruncătoare de 81.4 mm şi 3 plutoane de aruncătore uşoare (60 mm).

Regimentele de cavalerie dispuneau de un escadron de tunuri a.t. (4 piese) şi un pluton de aruncătoare de 81,4 mm (2 piese).

După numeroase organizări ce au avut loc în perioada interbelică şi după declararea celui de-al doilea Război Mondial, existau 90 de regimente de artilerie, 17 divizioane de artilerie grea, două divizioane independente de artilerie şi 19 baterii.

La acestea se adăugau 47 d companii a.t divizionare, 105 companii de armament greu regimentare, 420 de companii armament greu batalioane şi 24 de plutoane tunuri antitanc.

Înaintea celui de-al doilea Război Mondial, armata română dispunea de 8301 guri de foc de artilerie, din care 200 artilerie a.t.

Artileria a.t. divizionară era în proporţie de doar 9% faţă de restul artileriei. (Războiul a demonstrat că trebuie să fie de cel puţin 30%). După primul Război Mondial s-au modernizat şi extins uzinele pentru fabricarea armamentului. S-au realizat peste 3000 de guri de foc de artilerie. S-a proiectat şi realizat în mod original tunul antitanc Reşiţa de 75 mm. O mare contribuţie în perfecţionarea ofiţerilor şi subofiţerilor de artilerie a adus-o Centrul de Instrucţie artileriei între 1920-1926 la Râşnov şi din 1927 la Mihai Bravu.

Pentru perfecţionarea ofiţerilor de artilerie în armele antitanc, în cadrul Centrului a luat fiinţă, în 1943, Centrul de Instruire Antitanc.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial, artileria a.t. era dotată cu tunuri de 45, 57 şi 75 mm.

Diviziile de munte au avut în compunerea lor şi câte 1 – 2 baterii de artilerie a.t. de75 mm Reşiţa, a câte 6 piese.

În organica C.A. nu existau unităţi sau subunităţi de a.t.

Folosirea artileriei antitanc în cel de-al doilea Război Mondial s-a făcut cu multă ingeniozitate.

Tunurile a.t. de toate calibrele au constituit osatura raioanelor şi punctelor de sprijin antitanc autonome organizate de toate statele majore de la divizii şi regimente. În compunerea fiecărui punct de sprijin antitanc au intrat 1- 2 tunuri a.t. de 75 mm şi 2 – 3 tunuri a.t. de 45 mm. Raioanele a.t. cuprindeau câte 2 – 3 puncte de sprijin a.t. Conducerea luptei a.t. era efectuată de comandanţii raioanelor a.t., ofiţeri de artilerie care aveau legătură telefonică cu comandanţii punctelor de sprijin. Apărarea a.t. era organizată atât cu tunurile unităţilor din primul eşalon cât şi cu cele din eşalonul 2, fiind astfel eşalonată pe întreaga adâncime a dispozitivului M.U. tactice şi operative.

În ofensivă, artileria a.t. a fost folosită cu mult succes şi ca artilerie  de însoţire pentru respingerea inamice cu tancuri, autotunuri şi infanterie. Pe timpul urmăririi inamicului, în special în Podişul Transilvaniei şi în Cehoslovacia, tunurile a.t. au intrat în compunerea avangărzilor şi detaşamentelor de urmărire. Pe timpul luptelor în localităţi, tunurile a.t. au intrat în compunerea grupurilor de asalt.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial tunarii a.t. au luptat cu vitejie, acoperindu-se de glorie.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 13

13.

 

Bătrânul apăruse prin preajma Hanului într-un mod oarecum neaşteptat, tocmai în perioada în care se sconta să se producă sosirea Mesagerului. Hangiul însuşi fusese surprins să-l vadă în mijlocul bucătăriei în care sfârâiau şi bolboroseau o mulţime de oale, grătare şi crătiţi pline cu ciorbe, sosuri şi fripturi. Bucătăreasa-şefă, în ciuda cerbiciei-i cunoscute, şi-a exprimat faţă de Hangiu părerea că este bine ca Bătrânul să se afle acolo, din moment ce ea însăşi a constatat că el se dovedeşte a fi de un real ajutor, mai ales în cursul după-amiezilor şi chiar în serile târzii deseori, până aproape de miezul nopţii, când fetele ce servesc nu mai pridideau cu debarasatul şi reaşezarea meselor pentru oaspeţii ce aşteptau într-o ordine desăvârşită să servească masa.

S-ar fi putut spune că se mulţumea cu puţin Bătrânul: acoperişul de deasupra capului reprezenta marele său câştig la care se adăuga, atunci când era totuşi posibil, hrana reprezentată deseori de câteva bucăţi de zarzavat, rareori de câteva bucăţele de carne, împinse spre marginea unei farfurii mânjite cu sos de două-trei felii subţiri de pâine, adusă de oricare dintre fete din sala de mese.

În lipsa unor asemenea preparate, se citea pe faţa lui că se declară mulţumit chiar şi cu o singură bucată de pâine, asprită deja de suflarea arşiţei, ori cu o fructă rătăcită, rămasă în golul adânc al fructierelor.

Apa minerală, sifonul ori numai apa proaspătă adusă de la fântâna din curtea interioară a Hanului, se dovedeau a fi suficiente Bătrânului să-i astâmpere setea.

Fusese încercat din prima seară în care şi-a oferit serviciile, apoi de alte câteva ori, numai în cursul aceleiaşi săptămâni, când i-a fost pusă la îndemână, ca din întâmplare, o tavă ticsită de farfurii, pe marginea uneia aflându-se de fiecare dată puse la loc vizibil un pahar de tărie şi-un altul cu vin roşu. Bătrânul nu s-a atins de niciunul; a privit doar în direcţia lor câteva secunde, ca şi cum nici nu le+ar fi văzut, fără ca măcar o fibră a fiinţei sale să tresară.

Însuşi Hangiul a spus-o în cursul primei seri după ce l-a întâlnit în sala largă a bucătăriei şi-a văzut cum se mişcă într-un ritm vioi, că Bătrânul nu trebuie alungat pentru nimic în lume. (Decizia fusese luată după prealabila cercetare a celui din faţa sa preţ de un minut, dând impresia că priveşte prin geamul unei ferestre mari, larg deschise).

Tuturor celor ce trebăluiau prin bucătărie, în general, dar în primul rând fetelor ce serveau în sala mare, Bătrânul le-a câştigat repede simpatia. El însuşi ştia foarte bine că avea, într-adevăr, haine vechi, peticite, barbă şi plete, toate însă erau curate. Pentru dormit i-a fost acordată o cameră mai izolată, rămasă ca prin minune liberă, lipită de grajdul cailor. În fapt, erau două încăperi, destul de spaţioase, despărţite între ele numai de un perete subţire ce ar fi putut fi trântit cu o simplă lovitură de umăr.

Practic, nici n-ar fi avut cum să ştie dacă toate cele ce veneau mult după miezul nopţii să-i ceară lui favorul făceau parte din grupa fetelor ce serveau în sala de mese, ori poate erau doar dintre cele străine, destule, pripăşite în ultima vreme pe la Han, dar Bătrânul dădea întotdeauna oricăreia acceptul de a folosi camera.

Într-una din multele şi desele nopţi de nesomn, fără să ştie practic de ce, se spune că Bătrânul a sfredelit în perete o gaură subţire ce s-a nimerit să corespundă exact în mijlocul ochiului unui personaj cenuşiu dintr-o pictură veche, surprins în momentul în care agita inutil deasupra capului o sabie tocită, prin care ar fi avut posibilitatea să observe în voie şi-n linişte patul larg din camera alăturată, unde se desfăşurau întâlnirile amoroase.

Destui, dând dovadă de prea mult venin adunat în sufletul lor, afirmau că doar Bătrânul şi nimeni altul ar fi fost cel care aranja toate întâlnirile nocturne, pe care femeile însele şi le planificau şi pe care chiar şi le doreau cu adevărat.

După o bătaie uşoară, sfioasă în uşă îşi făcea apariţia în pragul camerei Bătrânul.

Cu vorbe şoptite, cu glas aproape străin, el îi spunea celei aflate încă în pat că ar dori să fie lăsat să admire la lumina săracă a lumânării aproape terminate, goală, întinsă pe cearceaful alb şi, dacă nu cumva îi cere prea mult, să-i fie permis să o mângâie pe păr, angajându-se de fiecare dată, promiţând pe memoria a ceea ce are mai scump, că nu se va întâmpla nimic rău.

Toate fetele care au acceptat propunerea oarecum stranie au mărturisit că Bătrânul, după ce le admira un timp scurt, cotropit de uimire, de lângă tocul uşii, începea întru târziu să se mişte cu paşi şovăitori prin încăpere, se apleca cu blândeţe către capătul patului unde se afla perna şi începea să le mângâie cu ochii închişi părul pe îndelete, de la rădăcină până la vârfuri, răsfirându-l arareori pe pernă şi murmurând ca într-o incantaţie fără de sfârşit: „Ioană…, tu, Ioana mea! Ioană, Ioana mea!”.

„partea cea mai curioasă şi oarecum nostimă era alta…”, au povestit câteva dintre tinerele fete printre hohotele unui râs înalt, greu de ţinut în frâu. „pe nici una dintre noi nu o chema Ioana”.

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

SAGA FAMILIEI VIALHE 10 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

–   Înainte de a pleca, vā reamintesc cā pe zāpadā vânātoarea este interzisā. Deci nu vā ţineţi de prostii. Nu vreau sā aud vreun foc tras în iepuri în loc de lupi. Se acceptā sā tragem numai în lupi, eventual în vulpi. Ştiţi cā ne-ar fi trebuit şi pentru asta o autorizaţie de la prefecturā, dar îmi asum eu rāspunderea. Tulle e departe, prefectul n-o sā audā împuşcāturile! Buuun, hai sā facem douā grupe; câţi suntem?

Numārā repede, apoi se adresā pādurarului:

–   Octave, iei cu tine cinci voluntari, dintre cei care ştiu sā tragā bine, şi vā duceţi la locurile de tragere. Vā postaţi trei inşi la viroagā, şi trei la Combes. Noi, āştialalţii, luām câinii şi ne ducem pe podiş, printre piscuri. Dacā totul merge bine şi dacā lupii mai sunt acolo, cam pe la unsprezece începem sā tragem. Haideţi, daţi-i drumul, şi sā nu vā împuşcaţi între voi!

– Şi sā nu trageţi în câinii mei! Le recomandā Jean Duroux, mângâindu-şi animalele.

– Câinii tāi n-au vāzut niciodatā lupi, nu-i aşa? întrebā primarul în timp ce e puneau în mişcare.

Jean Duroux nu putea, fārā sā parā ridicol, sā se opunā tutuirii de cātre primar, iar din cauza diferenţei de vârstā nu putea sā facā uz de aceeaşi familiaritate; dar el încerca sā pāstreze distanţa accentuând  asupra preţiozitāţii limbajului. Tonul sāu, uşor vesel, nu înşelā pe nimeni, şi în nici un caz pe Antoine Gigoux.

–   N-au vāzut lupi câinii mei? Vai, dragul meu, dar amintiţi-vā de hāituiala de acum trei ani; îi aveam deja pe Trompetā şi pe Tobiţā! Ceilalţi sunt mai tineri, dar sunt foarte buni la vulpi.

–   Pe āştia cum îi cheamā, Goarnā şi Fluier? glumi primarul.

–   Da’ de unde! Litera anului lor este “A”, deci pe āsta-l cheamā Arşiţā şi…

–   Şi pe celālalt Arţag? sugerā un farsor din spatele lui.

–   …Şi pe celālalt Aramis, îşi urmā Jean Duroux ideea, fācându-se cā nu aude râsetele.

Era pasionat de vânātoare, de câini şi de arme, şi când era  vorba de aceste subiecte era foarte vorbāreţ. Lumea îl asculta cu plācere, pentru cā toţi ştiau cā e unul dintre cei  mai buni vânātori din ţinut, poate chiar din departament, un dresor fārā pereche şi un excelent ţintaş.

–   Da, continuā el, aceastā rasā obţinutā prin încrucişarea dintre fox-hound şi câinele de Poitou, este într-adevār o reuşitā. Ce mai crupā, ce picioare solide, ce aplomb! Şi aşteptaţi sā-i vedeţi cāutând sau atacând!

Toţi vânātorii se strânseserā în jurul lui şi îşi potriveau pasul dupā al sāu.

–   Nu-l mai aveţi pe āla, întrebā unul dintre ei, āla care lātra tare, îşi cālca pe urechi şi-ţi fācea milā cu ochii āia de femeie bātutā?

– Vorbeşti desigur despre Farand, câinele meu Saint-Hubert. Ba îl mai am, dar e aproape orb. Are vreo cincisprezece ani, foarte mult pentru un câine. O sā-mi parā rāu dupā el, nu avea egal la iepuri.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a IX-a

setea-si-foamea-teatru-iv-de-eugen-ionesco-p23258-0Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

DELTA BUCURESTIULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

Fotografii luate de la etajul 10 al Hotelului Rin. Lacul Vacaresti, sau, cum i se spune acum, cu nuanta „ecologista”, „Delta” Bucurestiului. O posibila oaza de salbaticie la marginea metropolei?

CAM00771 CAM00772 CAM00773 CAM00775 CAM00777 CAM00781 CAM00782 CAM00783 CAM00786 CAM00787

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto