Arhive lunare: Mai 2013

Istorie rosioreana

Domnul profesor Argentin St. Porumbeanu a publicat si lansat, cu ocazia Zilelor Municipiului Rosiorii de Vede, trei brosuri cuprinzand istoria monumentelor rosiorene si a doua entitati economice din orasul nostru.

 

textilastatui fabrica de branzeturi

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

SAGA FAMILIEI VIALHE 4 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Ajunseră, în sfârşit, la primele case ale satului, dar galopară mai departe, până în piaţa din  faţa bisericii.

– Suntem salvaţi! strigă Léon, cotind pe strada lui.

Pierre-Edouard si Louise încetiniră şi, calmându-şi respiraţia, o luară către casa lor, situată la capătul străzii principale, la ieşirea din sat. Cu paşi liniştiţi şi după ce se şterseră la nas, copiii intrară în căldura reconfortantă a grajdului.

Mulsul se terminase şi vitele mâncau. Copiii îl zăriră pe tatăl lor care lega un viţel în colţul cel mai îndepărtat al grajdului, acolo unde nu pătrundea niciodată lumina slabă a lămpii de gaz.

– Unde-aţi fost? întrebă Jean-Edouard.

– Pe-aici … spuse Pierre-Edouard, schiţând un gest vag.

Luă o furcă şi se apucă să aranjeze paiele.

– Du-te-n casă, îi şopti el sorei sale, să spui că ai fost aici, cu mine. Mai târziu o să vin şi eu cu tata. Mama o să creadă că am stat cu el tot timpul.

– Bine, dar pân-acum unde-am fost?

– Ne-am jucat, ne-am dat pe gheaţă.

 

Louise împinse uşa dublă şi se strecură în camera principală. Câinele, culcat lângă foc, cu nasul în cenuşa călduţă, întoarse spre ea ochii auriţi de flăcări şi dădu, alene, din coadă.

Aşezat în colţul lui, bunicul cojea, meticulos, castane.

– Ai venit, puiule? Hai să mă pupi!

Ea se apropie, îşi puse buzele îngheţate pe obrazul aspru şi plin de ţepi al moşneagului şi apoi se aşeză lângă el; încă mai tremura.

– Ţi-e frig?

– Puţin. Unde-i mămica?

– Dă la porci.

– Şi bunica?

– La alimentara. A vrut să te ia şi pe tine, dar nu te-a găsit.

– Şi Berthe?

– E cu bunica.

Berthe nu avea decât şapte ani; era prea mică pentru a se ţine după cei mari. “Noroc că nu era cu noi”, gândi Louise, “n-am fi putut să fugim şi ne-ar fi mâncat lupii…” La gândul acesta o trecu un fior.

– Ai răcit? Unde-ai fost?

– Cu Pierre-Edouard … ştii ceva, îmi frigi şi mie castane?

– Poftim, spuse bătrânul.

Se aplecă spre cămin, scormoni cu degetele prin cenuşă şi descoperi vreo cincisprezece castane fripte în coaja lor.

– Ştiam eu c-o să-mi ceri.

El ridică câteva fructe fierbinţi, le frecă între palme pentru a curăţa coaja carbonizată şi le întinse fetei, aurii şi aburinde. Pendula bătea ora şase când intră Jean-Edouard, urmat de fiul său.

– Aţi auzit noutatea? spuse Jean-Edouard, apropiindu-se de foc. Au venit lupii!

“L-a tras de limbă pe Pierre!” se gândi Louise, şi simţi cum i se usucă gâtul. Pedeapsa era iminentă.

– Cine ţi-a spus? Întrebă unchiaşul.

– Ieşi în curte, că se aud de-aici.

Jean-Edouard luă lampa cu gaz şi o aprinse. Lumina albă şi crudă înlocui lucirea slabă şi caldă a căminului.

– A venit Delmont după mine în grajd, explică el. Se întâlnise cu doctorul, care venea de la Ayen şi care văzuse un lup traversând drumul exact prin faţa lui. Atunci i-am auzit.

– Câţi?

– Cel puţin trei. Doi sus, pe podiş, către piscuri, şi mai e unul care urla tare dinspre Yssadon. Cred că vin dinspre nord. Cu frigul ăsta, nici nu-I de mirare.

– Trei lupi nu înseamnă nimic, zise bătrânul.Adu-ţi aminte, în ´78, în februarie, erau cel puţin cincisprezece care jucau totntoroiul în fiecare seară, ba i-au mâncat şi câinele lui Marjerie de la Perpezac.

– Ştiu, ştiu, dar credea că iphoto (3)-am calmat cu hăituiala de acum doi ani, ba nu, trei ani, în ´96. Va trebui să ne ocupăm de ei, că nu pot să sufar dihăniile astea!

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

COMUNISMUL INTRE UTOPIE SI REALITATE de Victor Gabriel Osaceanu

O noua carte semnata de prietenul meu, prof. Victor Gabriel Osaceanu, aparuta la Editura TIPOALEX (2013)

IMG_0001

IMG_0002

IMG_0003

 

Un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

SAGA FAMILEI VIALHE 3, de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

– Or să ne certe, spuse din nou Louise.

– Soru-ta asta, parcă-i gaiţa mea! glumi Léon. Repetă mereu acelaşi lucru.

Pierre-Edouard nu răspunse nimic, nu din cauza comparaţiei, de care nu-I păsa, ci pentru că nu voia să vorbească de pasărea aceea nenorocită. Toată lumea ştia că singura frază pe care o rostea la nesfârşit pasărea lui  Dupeuch era: “Porcu’ ǎla de papa! Porcu’ ăla de papa!”

– Ce ruşine! Spunea bunicul Vialhe. Veeţi, copii, de ce nu trebuie să vă înhăitaţi cu băiatul

lui Dupeuch?

Pierre-Edouard ştia foarte bine că nu Léon învăţase pasărea să spună prostii, ci tatăl lui. Dar era jenant să discuţi despre asta. Pierre-Edouard se ducea la catehism şi la slujbe la biserică, într-o zi va avea loc şi prima lui comuniune. Léon nu avea trebă cu biserica şi se şi lăuda cu asta, ceea ce uneori îl supăra pe Pierre-Edouard; de fapt, îl şi încurca, pentru că astfel se dădea dreptate părinţilor săi, care îi interziceau să se vadă cu Léon.

– O să ajungem acasă pe întuneric, constată Pierre-Edouard.

– Noaptea cobora repede, intensă. Venea din vale şi îneca, deja, satul. Sus, pe podiş, încă mai era ziuă, dar pădurea în care intrau copiii se întuneca văzând cu ochii. Pierre-Edouard mări pasul.

– Hai, mă, nu mai plânge! Acum ajungem! spuse el, scuturându-şi sora.

– Mai avem doar vreo zece minute, îi asigură Léon.

Erau chiar în inima pădurii, când un urlet îi ingheţă. Părea să vină de pe podiş, mai exact din locul unde aşezase Léon capcana, lângă piscul Blanc. Strigătul, lung şi modulat, se auzi din nou.

– Un lup! gâfâi Léon. Mama ta, Doamne, un luup!

– Repede, repede! şopti  Pierre-Edouard, trebuie să fugim! Tu, să taci! îi porunci el fetei.

Ea, paralizată de frică, nu spunea nimic.

– Nu! spuse Léon, din contră, trebuie să facem zgomot. Tata mi-a zis. Trebuie să facem mult zgomot. O sǎ-i fie frică de noi!

Vocea lui abia se auzea.

– Trebuie să fugim! se încăpăţână Pierre-Edouard. Şi se avântă într-o alergare stângace.

Un alt urlet îi ajunse, şi acesta nu dinspre podiş; urca dinspre vale, dinspre întuneric, şi răsuna pe coasta dealului. Un apel lung, care nu se mai sfârşea, şi care îţi îngheţa sângele.

– Repede, repede! se bâlbâi Léon. Să fugim şi să facem zgomot. Sunt aici, ne caută. Ne-au simţit! Fă zgomot, Pierre, fă zgomot, ce naiba!

– Cu ce?

– Vorbeşte, vorbeşte tare! Îl imploră Léon.

– Nu ştiu ce să spun…murmură Pierre-Edouard. Totuşi, ridică vocea, spunând ultima lecţie de geografie.

– Corrèze, cu reşdinţa Tulle, subprefecturile Brive şi Ursel…Corrèze, un departament din…din Limousin. Este udat de trei râuri, Dordogne, Vézère şi Corrèze. E…e…nu mai ştiu!

– Continuă, continuă! îl imploră Léon.Hai, că mai avem puţin!

Ajungeau la drum, când un nou urlet se făcu auzit pe podiş şi îi făcu să fugă şi mai repede.

– Spune ceva! Încă nu suntem la case, încă mai pot să ne mănânce! sughiţă Léon.

– Aruncă-le sturzii! Asta simt ei! Porunci Pierre-Edouard.

– Ce, eşti nebun? Fac mai mult de cinci franci!

– Aruncă-i, dacă-ţi spun! insistă Pierre-Edouard, scuturându-l. Altfel or să ne mănânce!

– Bine! mormăi Léon.

Îşi deschise tolba, fără să încetinească, băgă adânc mâinile în ea şi aruncă păsările peste umăr.

– Vorbeşte, Pierre-Edouard, vorbeşte!

– Slavă ţie, prea curată Fecioară Maria, care … Of, nu mai pot, mă ţine de la fugă! suspină băieţelul.

– … Domnul este cu noi, răsună vocea Louisei. Inspiră adânc şi, din fugă şi plângând, continuă cu o voce ascuţită: Binecuvântat eşti, Doamne…

Un comentariu

Din categoria Claude Michelet

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu capitolul XVIII

CAPITOLUL XVIII

 

 

LINIA DE MIRARE

 

 

– Tovarăşu colonel, până şi la divizion şi-au luat!

– Mă Popicule, nu mă mai bate la cap, mă! Tu crezi că o să mă duc să mă ploconesc la ăia ca să-l pun la club? răspunse Marica.

– Cine a zis să-l punem la club, tovarăşul? se miră maiorul Popa.

– Cum cine, locotenentul Elefterie, că numai propagandiştii ăştia pot veni cu astfel de idei, îl lămuri colonelul.

– Păi da, că de abia a venit la noi şi deja face pe zmeul. Tovarăşul colonel, eu sunt împotriva dotării clubului cu un astfel de aparat. Am auzit că sunt destul de slabe, îl strică soldaţii una-două!

– Ai văzut ce eşti de acord cu mine că n-are rost să …

– Sunt de acord în ceea ce priveşte clubul, tovarăşul colonel. Cred că cel mai bine i-ar sta în biroul dumneavoastră.

– Cum, mă? La mine în … Dar ştii că ai dreptate? Toţi proştii au acum televizor în afară de noi. Mâine mă duc la divizie să cer aprobarea. Cum de nu m-am gândit mai devreme?

Televizoarele de abia începeau să apară, exista şi o televiziune naţională, care de doi-trei ani arăta lucruri foarte interesante, cum ar fi vizitele de lucru ale tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Un ofiţer de la divizie spunea cui voia să-l asculte că îl văzuse la televizor pe tovarăşu maior … adică locotenent-colonel Stroe în mulţimea care îl aclama pe primul secretar în timpul vizitei sale la Buzău. Dar aparatele erau scumpe şi nu şi le permitea orişicine. Nici măcar o unitate militară de talia batalionului comandat de colonelul Marica nu era sigur că poate obţine aprobarea de la forurile superioare. De teama unui refuz nu îndrăznise Marica să facă demersurile necesare pentru a da curs propunerii locotenentului Elefterie, noul locţiitor politic.

Iată însă că maiorul Popa găsise calea către inima comandantului. Un televizor în biroul lui, adică numai pentru el … da, asta merita osteneala.

Intervenţiile colonelului au fost încununate de succes. După câteva săptămâni, plutonierul major Banu a adus de la Bucuresti, direct de la fabrică, o adevarată bijuterie electronică: un televizor Cosmos.

Marica şi Popa nu-şi  mai încăpeau în piele de bucurie. Aşezară aparatul pe masă, îl băgară în priză, şi …

– Ce naiba emisiune e asta, bă? izbucni colonelul, făcând ochii mari la ecranul alb cu purici negri.

– Nu e bine reglat, tovarăşul, răspunse maiorul şi răsuci butonul cel mai apropiat de el. Efectul îi luă prin surprindere: un zgomot infernal umplu încăperea.

– Bă! Bă! Te … adică … ce i-ai făcut? Urlă de parcă e apucat.

Popa, fără să mai răspundă, continuă să manevreze butoane. Zgomotul ba dispărea, ba reapărea, ecranul era când mai alb, când mai negru, dar nici urmă de şpicheri, cum auziseră ei că ar trebui.

– Ba, ia mai lasă-l naibii, să nu-l strici! reuşi colonelul să-l stăpânească pe şeful de stat major care se pregătea să regleze aparatul cu lovituri de pumn. Mai bine du-te şi vezi cine are televizor de la noi, să vină să-l pună la punct.

Atras de zgomot, în acel moment bătu la uşă Elefterie. Locţiitorul politic venise de curând de la Sibiu, cu o recomandare din partea locotenent-colonelului Miron, fostul sobordonat al lui Marica, în prezent profesor de socialism ştiinţific la Şcoala de ofiţeri.

– Tovarăşe colonel, daţi-mi voie, se oferi locotenentul. Am mai umblat eu pe la televizoare, îi vin eu şi ăstuia de hac!

– Păi de ce nu spui, bă? Nu vezi că de o oră ne luptăm cu rabla asta? îl apostrofă comandantul.

– Staţi să vă arăt, îşi începu propagandistul demonstraţia. Uitaţi: prima dată se apasă aici ca să-i dăm drumul …

– Mersi frumos, asta am vazut şi eu, îl contră Popa. Dar nu are imagine.

– Probabil că nu aţi rasucit butonul de la canal, încercă Elefterie.

– Ce canal, bă? Ce, ăsta e chiuvetă? …auzi, canal în biroul meu! se enervă colonelul.

– Permiteţi să raportez, nu canal de-ăla, uitaţi aici, spuse locotenentul, întorcând un buton. Trebuie dat pe doi, continuă el hotărât, dar din prea mult entuziasm butonul îi rămase în mână.

– Bă! Bă! asta ai învăţat tu din cărţile de căpătâi ale marxism-leninismului? urlă Marica. Să distrugi bunul meu? Adică al poporului, se corectă el.

– Se pune la loc, încercă Elefterie să-l tempereze, uitaţi, are un şurub,  şi …

– Tovarăşul colonel, am o idee! interveni Popa, care până atunci stătuse deoparte, urmărind cu dispreţ activitatea colegului său. Apropo de şurub, hai să-l chemăm pe Tuteaşcă, să-l facem de râs! Sunt sigur că nici el nu ştie ce să-i facă.

Tuteaşcă apăru imediat.

– Să trăiţi, tovarăşu colonel, m-am prezentat …

– Lasă vrăjeala bă, şi fă televizorul ăsta să meargă.

– Dar ce are, tovarăşu?

– Ce ştiu eu? Uite, tovarăşu Popa a încercat să-l regleze, dar nu se vede nimic, o fi stricat.

Tuteaşcă se apropie de aparat, întinse mâna către butonul de pornire, dar se răzgândi:

– Tovarăşu colonel, permiteţi să raportez, antena i-aţi băgat-o?

Cei trei ofiţeri rămaseră cu gura căscată, primul care-şi reveni fu, fireste, cel mai mare în grad.

– Antena? Ce antenă, bă?

– Cum, nu ştiaţi că-i trebuie antena? răspunse Tuteaşcă.

– Bă, unde-i antena aia? se repezi colonelul la şeful de stat major.

– Nu ştiu tovarăşul colonel. Banu a adus tele…

– Bă, ia să vină Banu ăla încoace, să raporteze ce-i antena! strigă Mareşalul.

Şoferul veni, dar raportul nu fu concludent:

– Nu ştiu de antenă, tovarăşu … pe repartiţie scria doar „una bucată televizor”.

– Aşa e, interveni Tuteaşcă, televizoarele se dau numai întregi, nu pe bucăţi.

– Şi noi ce facem? De unde găsim o chestie de-aia? ţipă comandantul.

– Permiteţi să raportez, spuse Tuteaşcă, se poate confecţiona din …

– Până mâine să fie gata! ordonă Marica.

– La ce oră? nu se putu abţine plutonierul.

– Păi, pe la 11, că la 12 are loc Plenara Comitetului Central, şi … propuse Elefterie.

– Atunci e mai bine la 10, să fim siguri, zise şeful de stat major.

– Cum la 10? Care 10? La prima oră să fii aici cu antena în dinţi! Executarea! tranşă comandantul.

Din fericire pentru el, Tuteaşcă avea prieteni în uzinele Braşovului. Câteva ţevi din aluminiu, un suport de oţel, iar a doua zi la adunarea  batalionului plutonierul putea să raporteze că îşi îndeplinise misiunea.

– Da, da, spuse Marica măsurând din ochi scheletul din metal, interesant. Dar cum vrei tu să bagi asta în televizor? Nici în birou nu încape cât e de mare!

– Tovarăşu colonel, raportez că asta se pune pe casă şi mai trebuie făcută o coborâre până la aparat, îi explică Tuteaşcă.

– Cine să coboare, bă? nu înţelese şeful.

– Se coboară un cablu coaxial, şi…

– Adică să urci pe acoperiş şi apoi cobori pe cablul ăla nu-ştiu-cum?

– Coaxial…

– Cocsal sau nu, dar nu se rupe?

– Tovarăşu, cablul de la antena la televizor se cheamă coborâre. Nu trebuie să facem alpinism cu el, spuse plutonierul.

– Aha, se cheamă … înţelese, în sfârşit, superiorul.

După o oră de muncă, Tuteaşcă şi nea Kiss, zidarul, reuşiră să monteze antena, să coboare cablul şi plutonierul raportă:

– Mai trebuie doar să găsesc o banană, şi putem să-l pornim, tovarăşu!

– Banană, acum, vara? Ce, te crezi în ţările calde? ripostă Marica.

– E un fel de mufă care se pune la capătul cablului, tovarăşu…

– Tovarăşu colonel, spuneţi-i să se grăbescă, mai e doar o oră până la plenară, apăru Elefterie.

– Bă, când vii la mine să vorbeşti ca la carte! se supără colonelul. Nu v-au învăţat aia la şcoala de ofiţeri?

– Tovarăşu colonel, cum să vorbesc ca din cărţile mele despre televizor, dacă pe vremea lui Marx, Engels şi Lenin încă nu se inventase?

– Ba, tu sau eşti prost, sau te prefaci bine; eu nu mă gândeam la Marx, ci la Regulamente.

– Foarte rău, tovarăşe, că nu vă gândiţi la Marx, care e părintele marxismului, pe când regulamentele sunt făcute de oameni. Iată, în opera lui Lenin, la pagina 638, paragraful 4, rândul 6, se spune că Marx a studiat cel mai profund raporturile dintre cetăţeni, şi …

– Bă, noi nu suntem cetăţeni, noi suntem militari! Aşa că pune mâna şi raportează regulamentar, că dacă nu, tot regulamentar te bag…

– Tovarăşe colonel!

– … la arest!

– Tovarăşu colonel, spuse în acelaşi moment Tuteaşcă, raportez că televizorul funcţionează regulamentar … ăăă … vreau să spun, corect.

– Ai văzut, locotenentule, cum se vorbeşte cu un superior? concluzionă comandantul.

Intrând grăbit în biroul său, Mareşalul fu surprins să vadă pe ecran nişte figuri geometrice.

– Da’ ce sunt rotundurile astea? întrebă el.

– Raportez, este o miră, explică Tuteaşcă.

– Cinci zile de arest! izbucni comandantul. Nu se poate să jigneşti aşa un colonel!

– Dar ce-am zis, tovarăşu? întrebă, surprins plutonierul.

– Mai şi întrebi? Nu tu ai spus „proştii se miră”?

– Nu tovarăşu, că eu eram atent la televizor şi nu mi-am dat seama că vă miraţi.

– Păi atunci ce-ai zis? nu se lasă Marica.

– Raportez, v-am adus la cunoştinţă faptul că aceasta este o miră, adică o imagine de control, îl lămuri plutonierul.

– Aha, bine, atunci la loc comanda, se calmă şeful. Dar, ia spune, pe cine controlează mira?

– Eu cred că face controlul la bilete, glumi Elefterie. Ştiţi, ca la cinematograf…

Dar comandantul o luă de bună:

– Ce bilete, bă? Doar n-o să mă pună ăia să iau bilete ca să intru în propriul meu birou?

– Glumeam, tovarăşe colo…

– Bă! Bă! Deseară o să dormi la garnizoană! Executarea! Iar tu, zi despre miră, se întoarse el spre Tuteaşcă.

– Raportez, mira controlează calitatea recepţiei şi reglajele aparatului.

– A, şi dacă nu le are pe toate îl amendează, spuse, lămurit în sfârşit, Marica.

cosmos01asdasda

 

(sursa foto: http://www.latrecut.ro/2007/08/televizor-cosmos/)

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

SAGA FAMILEI VIALHE, de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Totul începuse la 10 decembrie, într-o duminică. Vântul, care până atunci aducea umiditate dinspre apus, făcuse o piruetă, schimbându-se dinspre miazănoapte.   Bătuse foarte pu ţin din direcţia asta, dar suficient pentru a schimba culoarea norilor. în ei nu apa, ci zăpada mustea. Apoi, la fel de reprede cum fugise de la vest, vântul s-a orientat spre răsărit şi a a rămas aşa. Termometrul de la primărie a arătat în duminica aceea minus zece, apoi, a doua zi, minus douăsprezece, şi, în sfârşit, marţi, minus şaisprezece. Apoi a sosit şi zăpada. Pe pământul atât de rece nu s-a irosit nici măcar un fulg. De atunci, îngheţată după câteva nopţi teribile, zăpada persista. “Aşteaptă să vină una proaspătă”, îi asigura bunicul.

Pierre-Edouard se împiedică, fu cât pe ce să cadă şi dădu drumul mâinii fetiţei.

– Or să ne certe, repetă ea între două sughiţuri de plâns.

Încă mai plângea fără zgomot, şi din nas i se scurgeau două lumânări lungi, ata să-i intre în

gură.

– Suflă-ţi mucii! îi porunci fratele ei. Nu, poate că astăzi n-au văzut nimic.

Mizase pe ziua aceea pentru a accepta escapada cu Léon. În alte împrejurări n-ar fi îndrăznit să lipsească atât de mult şi să meargă atât de departe; îi era prea frică de cureaua lui taică-său, acea fâşie grozavă de piele care şuiera şi venea să-l lovească peste picioarele goale.

Dar astăzi era altceva. Mai întâi că era duminică, şi mai ales ajunul Crăciunului. Adulţii pregăteau revelionul şi sărbătoarea de a doua zi. Cu puţin noroc, nimeni nu avea să observe dispariţia lor. Plecaseră pe la două şi jumătate şi merseseră imediat pe podişul imens care domina satul. Trecând pe lângă izvorul Diamond- ului – pârâul care cobora înspre Saint-Libéral Si care izbucnea dintr-o grotă pe versantul dealului – copiii nu rezistaseră tentaţiei de a sparge stalactitele mari de gheaţă care atârnau de boltă. Apoi porniseră mai departe, sugând fiecare un baton d gheaţă, delicios şi atât de rece că le ardea limba şi le lua respiraţia.

Escalada prin pădure îi încălzise, astfel încât mantăile li s-au părut prea călduroase şi aproape inutile. Deja Léon îşi scosese gliga şi-şi desfăcuse fularul. Acolo, sus, nimic nu stăvilea vântul; doar drumeagul mărginit de tufişuri asigura un adăpost precar.

Pierre-Edouard iubea această mare întindere de pământ, aici, pe câmpul acesta, se simţea la el acasă. Ştia numele tuturor locurilor, cel puţin ale celor aparţinând familiei Vialhe. Ici, parcela Longue şi merii ei,bătrâni, colo, lângă picul Caput, parcela Puch, mai departe Malide – bună pentru grâu – şi mai departe Perrier, şi, în sfârşit, la capăt, ascunsă de piscul Blanc, Grande Terre, semănată cu secară.

Băiatul ştia şi cui aparţineau celelalte parcele, locul tuturor bornelor, şi îi cunoştea pe toţi proprietarii, arendaşii şi fermierii care munceau acolo. Aproape toţi locuiau în Saint-Libéral şi aproape toţi  mai aveau şi alte pâmânturi înşirate pe coasta unde se agăţa satul. Acolo, familia  Vialhe mai poseda nişte păşuni şi nişte suprafeţe împădurite, iar pe pantă, expusă înspre est şi apărată de gerurile târzii, o vie tânără şi o grădină pentru trufandale.Panta era atât de abruptă, încât puteai munci numai cu mâna, dar şi recoltele erau pe măsură. Cu cicncisprezece hectare, opt vaci, douăsprezece oi, două capre şi trei scroafe cu purcei, Vilahe-ii erau unii dintre cei mai importanţi proprietari din regiune. Maipresus de ei nu erau decât averile notarului, cele ale castelanului şi câteva moşii arendate care aparţineau unor oameni din Terrasson, din Ayen sau din Objat.

Un comentariu

Din categoria Claude Michelet

DEŞTEPTĂTOR de Mihai-Athanasie Petrescu

Mi-a dat desteptarea la 06.42. Interesant, ce-o fi gasit de ciugulit in varful unui stalp de beton?!

IMG_8831IMG_8830IMG_8814

 

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto