Arhive pe categorii: Proze

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR de Mihai-Athanasie Petrescu

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR

“Cooperativa Agricolă de producţie din comuna Crȃnguri este, de mulţi ani, una dintre cele mai bogate din Cȃmpia Frunzuleşti, din sudul ţării. Suprafaţa de pămȃnt arabil de care dispune este un factor important al bunăstării cooperativei, dar cel mai de seamă este factorul uman. Ţăranii cooperatori, agricultori pricepuţi şi pasionaţi, muncesc cu drag şi spor, obţinȃnd, an de an, recolte tot mai mari. Ei pun ȋn valoare calitatea solului, pe care ȋl lucrează cu maşini agricole de mare productivitate. De asemenea, ei, agricultorii patriei noastre socialiste din acest sat pitoresc de cȃmpie, evită cu grijă risipa, atȃt la cultivarea ultimei palme de pămȃnt, cȃt şi la recoltarea atentă a producţiei la hectar. De asemenea, belşugul realizat de cooperativa agricolă de producţie se datorează şi celor care conduc destinele cooperativei şi ale cooperatorilor, tovarăşului preşedinte Ionescu Ivan şi tovarăşei secretare a Biroului Organizaţiei de Bază, tovarăşa Pȋrvulescu Sanda”

Articolul publicat ȋn numărul din martie al revistei Agricultura socialistă continua cu o dare de seamă amănunţită privind activitatea CAP-ului, prezentȃnd concret, cu cifre, realitatea din teren. Interviul amplu cu tovarăşa Pȋrvulescu aducea, la rȃndul său, exemplul viu al muncii pline de dăruire a ţăranilor cooperatori, ȋn frunte cu comuniştii.

Şi ȋn această campanie agricolă se anunţa o recoltă bogată. Tovarăşul Ionescu luase cele mai bune măsuri privind organizarea muncii, asigurȃnd necesarul de ȋngrăşăminte chimice, veghind, neobosit, ca starea tehnică a tractoarelor şi a maşinilor agricole să fie optimă şi repartizȃnd judicios suprafeţele. La rȃndul său, tovarăşa Pȃrvulescu reuşea să mobilizeze oamenii, astfel ȋncȃt aceştia erau zi de zi pe ogor. Dacă cineva ar fi venit ȋn toiul zilei la Crȃnguri nu ar fi ȋntȃlnit pe uliţele moderne ale comunei pe nimeni. Chiar şi copiii mai mari erau pe cȃmp, ajutȃnd, după puterile lor, la realizarea planului de producţie agricolă.

O activitate vie putea fi remarcată şi la sediul CAP. Cu toate că munca de birou era la fel de grea ca cea de pe cȃmp, la sediu nu rămȃnea prea multă lume. Tovarăşul Ionescu şi tovarăşa Pȋrvulescu ȋşi ȋmpărţeau sarcinile de serviciu şi le executau cu voie bună şi cu un mare randament. Deşi munca lor era foarte plină de răspundere, preferau să nu afecteze productivitatea muncii la cȃmp şi nu opreau ȋn sediu consătenii dornici să muncească. Se mulţumeau doar cu ajutorul familiilor lor. Astfel, tovarăşa Ionescu era mȃna dreaptă a soţului său. Era ȋntotdeauna prezentă cȃnd tovarăşul preşedinte avea nevoie de ea. La fel, sora tovarăşei secretare era prezentă mereu la sediul cooperativei, iar contribuţia sa la bunul mers al activităţii era esenţială. Iar aceasta implica sacrificii. Copiii tovarăşului Ionescu şi ai tovarăşei Soreanu, prea mici pentru a fi lăsaţi singuri ȋn casă, erau aduşi la sediu, unde se bucurau de supravegherea şi grija părintească, desigur, atunci cȃnd munca o permitea.

Singura persoană din afara comunei era tȃnărul tovarăş Valentin Roşu, student la facultatea de agronomie, venit aici pentru un stagiu de practică ȋn producţie. Acesta, cu toate că era născut şi crescut ȋn oraşul reşedinţă de judeţ, la absolvirea liceului optase pentru agronomie, dȃndu-şi seama că era nevoie de specialişti ȋn agricultură, după cum se vedea şi din numărul mare de locuri scoase la concurs de facultatea de profil. Prin firea lui veselă, dar şi prin felul cum ȋşi făcea datoria de student ȋn practică, gata să ajute ori de cȃte ori era solicitat, Valentin le devenise simpatic celor din conducerea Cooperativei şi chiar şi copiilor lor. Se juca cu ei, le arăta reviste cu poze cu maşini şi motociclete, cu actori, ba chiar le făcuse rost de nişte reviste străine cu benzi desenate. Mai mult decȃt atȃt, de cȃteva ori ȋi luase la plimbare cu o Dacie neagră, condusă de un prieten care ȋl aducea de la oraş uneori, dimneaţa. Sigur că părinţii erau bucuroşi de bucuria copiilor şi ȋl considerau pe Valentin de-al casei.

La sfȃrşitul lui iulie, CAP Crȃnguri spera să raporteze conducerii de partid şi de stat o producţie record la grȃu. de peste patru mii de kilograme la hectar, aşa cum prevedeau şi directivele partidului. Tovarăşii din conducerea cooperativei aveau mult de lucru pentru a alcătui documentaţia clară şi concretă din care să rezulte, fără echivoc, cantitatea de cereale recoltate. Şedinţele operative zilnice nu se mai terminau, iar discuţiile constructive de la fiecare astfel de ȋntrunire dovedeau că munca ceapiştilor fusese rodnică:

– Pe cuvȃntul meu dacă mai ştiu cum dracu s-o dreg, rostea tovarăşul Ionescu. Am băgat tone de motorină ȋn lucrările astea, dar cȃnd cȃntărim grȃul nu acoperim costurile. Ce dracu s-a ȋntȃmplat?

– Tovarăşu preş, eu propun să verificăm basculantele, să nu se piardă boabe pe drum, ȋndrăzni să intervină tovarăşa Soreanu. Ieri am văzut nişte păsări care parcă ciuguleau pe drum.

– Tovarăşa Gina, te rog să verifici dacă presupunerea dumitale e adevărată. Dar tot nu se pot pierde sute de kilograme aşa, prin obloanele maşinii.

– Ce vreţi să spuneţi tovarăşu preş, că fură oamenii? Nu fură, tovarăşu! Că dacă fură, chem miliţia, chem … chem … se ȋnfurie tovarăşa Pȋrvulescu. Trebuie să fie o greşeala de calcul, voi verifica, tovaraşi, din nou şi din nou pȃnă voi găsi greşeala. Nu voi pleca acasă şi voi lucra azi, zi şi noapte, pȃnă voi găsi mica noastră eroare de calcul, tovarăşi! Ne vom face şi depăşi planul de producţie, tovarăşi, pentru că aşa ne cere partidul!

– Te rog, calmează-te, tovarăşa! Nu ne foloseşte la nimic să ne enervăm, fir-ar a dracului de treabă, că nu aşa ajungem la producţia dorită! Deci, tovarăşi, mȃine trebuie să demonstrăm că am depăşit planul şi că am obţinut peste patru mii de kilograme pe nenorocitul ăla de hectar, sau ne ia mama dracului cȃnd mergem la plenară. S-a ȋnţeles? S-a ȋnţeles!

Munca tovarăşei secretare se dovedi fructuoasă. A două zi demonstră, ȋn cadrul operativei de seară, că producţia se apropie de 4100 de kilograme.

– Tovarăşi, am refăcut toate calculele şi am descoperit că greşisem ȋn mod nepermis, la care ȋmi fac autocritica. Am greşit grav, am calculat prost şi consumul de motorină. Acum, după noile calcule, putem să raportăm cu ȋndreptăţită mȃndrie patriotică şi revoluţionară că am depăşit planul şi la productivitatea muncii. Mȃine, tovarăşu preş, cȃnd vom merge la plenară, ne vom număra printre evidenţiaţii judeţului!

Ȋntr-adevăr, ȋn ziua următoare, tovarăşii Ionescu, Pȋrvulescu şi Soreanu plecară la plenara organizaţiei judeţene de partid pentru a prezenta recolta. Cu un picior pe scara maşinii ARO, Gina Soreanu mai ȋntoarse o dată capul.

– Valentine dragă, am lăsat ȋn frigider mȃncarea pentru copii şi pentru tine, ai grijă de ei, şi să fiţi cuminţi!

– Nici o grjă, tovarăşa Gina, o să le dau să mănȃnce şi o să ne jucăm frumos pȃnă veniţi dumneavoastră. Puteţi avea ȋncredere ȋn noi! O să rămȃnă cu noi şi prietenul meu, Alin, că cine ştie la cȃt vă ȋntoarceţi diseară şi poate nu mai prind Rata să plec acasă.

Valentin a avut dreptate. Plenara lărgită a Comitetului Judeţean de partid a durat mai mult decȃt de obicei, pentru că au fost analizate recoltele tuturor cooperativelor şi ȋntreprinderilor agricole din judeţ, iar cei de la  Crȃnguri primiseră felicitări de la ȋnsuşi primul secretar al judeţenei de partid, ceea ce nu era puţin lucru. Ȋntorşi la sediul CAP, cei trei nu ȋşi ascunseră bucuria şi mȃndria patriotică, aşa cum a rezultat şi din procesul verbal al scurtei şedinte a Organizaţiei de bază. Partea a doua fu, de asemenea consistentă, mai ales că avu la bază producţia viticolă din anul precedent.

– Aţi fost cuminţi? ȋntrebă Gina.

– Da, mămico, mormăi, pe jumătate adormită Dorinuţa. Ne-am jucat fru …

Şi fetiţa adormi, zȃmbind fericită şi ȋngȃnȃnd, prin somn, un soi de cȃntecel.

După recoltarea păioaselor, cooperatorii crȃngureni nu se lăsară pe tȃnjală. Urmau celelalte culturi, cȃmpurile arătau bine şi nu trebuia să piardă nici un minut din timpul de lucru, pentru a fi din nou evidenţiaţi ȋn bilanţurile judeţene. August se apropia, căldura era tot mai mare, iar munca celor din conducerea cooperativei tot mai intensă. Ei nu aveau timp, ca orăşenii, să se ducă pe litoral, iar copiii lor se mulţumeau să se scalde ȋn rȃul care uda cȃmpia Frunzuleşti, nu ȋn valurile Mării Negre. Din păcate, tovarăşul Valentin ȋşi ȋncheiase stagiul de practică si, cu toată părerea lui de rău, fusese nevoit să ȋntrerupă activitatea lui atȃt de fructoasă şi plăcută la CAP. De aceea copiii nu mai aveau acel tovarăş de joacă cu care se obişnuiseră, iar mamele lor erau nevoite, din cȃnd ȋn cȃnd, să ȋi supravegheze. Mai ales cȃnd mergeau la gȃrlă.

Era extrem de greu pentru cele două tovarăşe să renunţe la munca la birou, pentru a merge la rȃu. Nu aveau, ȋnsă, emoţii. Apa rȃului era mică şi liniştită, un forma vȃrtejuri şi nu existau gropane. Iar copilaşii erau cuminţi, ȋnvătaţi de mici cu disciplina. Jocul lor preferat era acela de-a cooperatorii şi consta ȋn a săpa, cu micile lor unelte de jucărie, mici şanţuri, ȋn care plantau rămurele de salcie, pe care le irigau, apoi, cu apa adusă din rȃu.

– Sanda, să ştii că sunt cam neliniştită, ȋncepu tovarăşa Soreanu, intrȃnd ȋn biroul surorii sale.

– Să nu-mi spui că se compromite purumbul, ca mor.

– Nu … nu chiar atȃt de rău

– Floarea soarelui?

– Nu … copiii. Ştii ce cȃntau la rȃu? Cucu şi pupăza!

– Vai, ce ruşine! Ăsta nu e un cȃntec patriotic recomandat de cultura noastră marxist-leninistă! Să-ţi faci autocritica ȋn faţa organizaţiei de bază că i-ai ȋnvăţat aşa ceva!

– Nu i-am ȋnvăţat eu, Doamne iartă-mă, nu ştiu de unde l-au luat. Nu e un cȃntec pentru copii, mai spuse tovarăşa Soreanu, izbucnind ȋn plȃns. Cine ştie ce ȋnţeleg Dorinuţa şi Ginuţ din prostiile alea, Doamne fereşte!

– Gina dragă, te rog să ȋţi supraveghezi vocabularul, să un mai pronunţi astfel de cuvinte urȃte, nepotrivite cu morala noastra socialistă. Şi, ȋn al doilea rȃnd, du-te repede şi spune-i şi lui tov preş, să ia măsuri imediate!

Tovarăşul Ionescu Ivan un pregetă să ia cele mai potrivite măsuri. Dădu buzna ȋn biroul Orgaizaţiei de bază şi, măsurȃndu-şi cu grijă cuvintele spuse:

– Băi Sando, le dau dracu de cȃntece! Cine mă-sa le-a băgat ȋn cap la ăia mici procăria aia! Te rog să afli imediat şi să iei măsuri, ce mama dracului! Auzi ce cȃntă băiatu’, cuci şi pupeze! Imediat să iei măsuri, că de ăla micu’ mă ocup eu!

Urletele lui Ginuţ care se auziră ȋn clipele următoare din camera vecină dovediră că tovarăşul preşedinte se ocupa de educaţia lui. Imediat, din biroul vecin răsunară şi alte ţipete, semn că şi Dorinuţa se dezbăra de obiceiurile cele rele.

Tovarăşa Pȋrvulescu trecu şi ea la rezolvarea sarcinilor trasate. Ȋi momi pe copii prin curtea sediului CAP, scăpȃndu-i astfel de activităţile educative şi ȋncercă să afle de la ei de unde ştiau acel cȃntec obscen.

– De la nenea! măturisi Ginuţ fără să stea pe gȃnduri.

– Care nene, mă? Nenea tractoristu’?

– Nu, tati Săndico, nenea ăla de la oraş.

Secretara de partid ȋşi făcu reprede socotelile. De la oraş … nu mai venise nimeni de la oraş de multă vreme. De la Organele superioare de partid şi de stat nu, de la veterinari?… Nuu, nci de la ei şi nici de la … A! Un cumva?…

– Tovarăşul nene Valentin?

Dorinuţa scutură hotărȃtă din cap:

– Nenea Vali un ştie să cȃnte. Nu-i iese vocea. Nenea Alin cȃntă mişto.

– Foarte mişto! ȋntări şi Ginuţ.

Tovarăşa secretară ȋnţelese totul. Bietul tovarăş Valentin ȋşi alesese un anturaj nedemn pentru el, un tȃnăr cu o educaţie ȋndoielnică. De, ce să te aştepţi de la un biet şofer …

A doua zi, ȋnainte de a trece la ordinea de zi, Sanda Pȋrvulescu raportă:

– Tovarăşu preş, să ştiţi că am aflat cine i-a ȋnvăţat la prostii pe ăia micii. Dar un e vina lui, au ȋnţeles copiii greşit. Tovarăşu Alin Pandelescu, fiul tovarăşului Pandelescu … ştiţi dumneavoastră, le-a citit copiilor din Ion Creangă, ştiţi, cȃnd a prins copilu’ăla pupăza de-a zis că e cuc armenesc. Copii mici, tovarăşu, se mai ȋntȃmplă să nu ȋnţeleagă. I-am dat telefon tovarăşului Pandelescu personal şi l-am rugat să-I transmită mulţumirile noastre pentru faptul că fiul lui dȃnsu s-a ocupat de educaţia bieţilor copii de ţărani. Nu-i aşa, Dorinuţa, o ȋntrebă tovarăşa Sanda pe fetiţa care tocmai intrase ȋn birou.

– Da, tanti Săndico, dar noi nu mai suntem aşa ţărani, că mi-a spus nenea Alin.

Pentru a se face mai convingătoare, fetiţa ȋncepu să cȃnte: “Gata cu ţăranii, s-a emancipaaat! …”

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Proze, Uncategorized

ŞERLOC de Mihai-Athanasie Petrescu

ŞERLOC

Motto: “Numai fata lui, ce sta în cartier, nu e nicăieri, nicăieri”

(Mircea Vintilă, “Popa Nan)

 

I se spunea Şerloc. Şerloc, adică Sherlock, adică Sherlock Holmes. Da, vestitul personaj al lui Conan Doyle. Ca şi londonezul fictiv, Şerloc era un detectiv, eh, unul amator, nu cerea nimănui onorariu pentru anchetele sale, dar asta nu înseamnă că nu avea talent de anchetator, ba din contră, obţinea de fiecare dată rezultate spectaculoase.

A, dar avea şi resurse. De când ieşise la pensie pe caz de boală, Şerloc avea timp destul, iar funcţia, la început onorofică, dar după o vreme remunerată, de administrator al Asociaţiei de Proprietari “Fabrica de pâine”, îi oferea şi necesara sursă de informaţii. Cu atât mai mult cu cât biroul era deschis non-stop, căci Şerloc nu prea avea treabă acasă (doctorii din comisie i-au prescris scutire de efort). Multe persoane alegeau să îşi petreacă o parte din zi în biroul administraţiei, unele veneau şi cu un termos de cafea, sau cu o sticluţă cu ceai de sunătoare, sau de mătase de porumb, după caz (medical), iar interdicţia de a fuma era suportată cu stoicism de toată lumea.

– Coană Şerloc, am venit să-ţi dau citirea la apă, să nu se adune iar pe nu ştiu câte luni.

Pentru Şerloc, adică doamna Pîrvulescu Sanda, administrator, cum scria pe uşa biroului, registrul consumului de apă nu avea nici un secret. Nici nu a fost nevoie să-l deschidă la pagina locatarei nou venite pentru a-şi formula întrebarea:

– Tot un metru jumate, coană Varvaro? Cum, Doamne iartă-mă, consumi atât de puţin?! Ia zi nea Paul ăla de deasupra dumitale te mai deranjează cu gălăgia?

– Sigur că consum puţin, coană Şerloc, pai ce, eu fac ca ăia care stă noaptea şi face treabă, ca nea Paul?! Că bine ştii matale, coană Şerloc, toată noaptea umblă de colo – colo prin casă şi dă drumul la apă. Da’ nu mai zic nimic, că mi-a făcut şi mie nişte poze frumoase de ziua mea … şi nu mi-a cerut nici un leu.

– Am auzit că şi-a lăsat barbă.

– Aşa e, coană Şerloc, parcă e Amza Pellea. Ăla de a jucat în Dacii, trebuie să-l ştii, că el e şi Mihai Viteazu şi tot. M-am şi speriat de el când l-am văzut prima oară.

Punând cu grijă în raft registrul pentru consumul de apă, Şerloc îşi puse imediat la îndemână un alt registru, mai mic, dar, din câte ne putem da seama după rapiditatea cu care îşi notă informaţia dobândită, la fel de bine organizat.

– De ce oare şi-o fi lăsat barbă, coană Varvaro?

– Nu ştiu, coană Şerloc, poate se irită la bărbierit. Că am auzit că unii barbaţi aşa se irită, la bărbierit. Al meu, fie iertat, săracu, n-avea treabă cu lama. Se bărbierea mereu şi nu se irita niciodată. Ce bărbat!…

Deschizând, din nou, registrul, administratorul adăugă şi părerea locatarei, marcând cu litere groase: “Ciudat. Trebuie aflat neapărat de ce şi-a lăsat pozarul barbă.”

– Mi-ar prinde bine un calculator, ce uşor mi-aş clasifica total … murmură Şerloc. Dar de unde bani din leafa asta de administrator de doi bani.

– Bună ziua, coană Şerloc şi coană Varvaro, declamă cu emfază un bărbat între două vârste, intrând în biroul administraţiei. Ce mai e nou?

– Nimic, domnu                 Jane, nimic … cică ăsta, cum îl cheamă, Dumitrescu din blocul H3 e cam bolnav. Să vezi matale că ajunge la cuţit, sigur are apendicită. Să-mi spui mie “cuţu” dacă n-o fi aşa.

– Care Dumitrescu, ăla de şi-a schimbat uşa la apartament de-a pus una de fier? S-a păcălit rău, e de lemn, doar marginile sunt din fier de aluminiu, că am văut eu una la fel la o firmă de uşi pe Molotov. Prunului, cum îi zic ăştia acum, da’ eu tot Molotov îi zic, că aşa m-am învăţat. Am auzit şi eu că-i bolnav. Cică ieri a vomitat toată noaptea, că Dică, ăla cu Skoda de sub el, n-a putut deloc sa doarmă şi era şi el cu plecatul la muncă de dimineaţă. Coană Şerloc, continuă domnu Jane, sorbind din sticluţa lui cu apa plată, dar pe aia ai auzit-o, cu madam Pagu, aia de şade la trei în D? Cică nu mai lucrează la prăvălia aia de pantofi, acum s-a mutat la unul de suvenire, pe centru. Cică are leafă mai mare.

– Suvenire? Porcării de-alea?! Las’ că-i bine. Dar cu ce merge la lucru? Douăjoptu nu circulă dimineată când se deschid magazinele de pe centru.

– A, păi s-a înhăitat cu domnul Zisu, că el merge mereu cu maşina la birou.

Şerloc asculta şi nota conştiincioasă. Cine ştie când era nevoie de o informaţie ca asta, chiar era interesant să urmărească evoluţia ăstora, că … Deci merge cu el, cu maşina …

– Ia zi, domnu Jane, dumneata te iriţi când te razi?

– Eu? Păi, coană Şerloc, mă mai irit şi eu, ce să fac, depinde de lamă. Dar acum, de când cu lamele astea noi, de plastic, Bic cu două lame, că trei sunt prea scumpe, nu prea …

– Aşa? Că am auzit că unii se cam irită şi …

De pe scaunul unde se refugiase, coana Varvara sări:

– Păi nu-ţi spusei? Nea Paul …

– Nu ştiu bre, nu-l cunosc pe Paul ăsta. Să ia să folosească Bic, cu două lame, sau cu trei dacă are bani şi nu se mai irită. Şi să dea cu aftărdupă d-ăla … că ajută.

– Eh, domnu Jane, o fi scump … dar spune, că mata trebe să ştii, ce mai zice ăştia de de maşina douăjnouă? Că zicea că o bagă şi prin Galbȋn, şi mie ȋmi convenea, că sorumea aia de lucră la Bitrico stă acolo.

– Da, coană Şerloc, zicea, da’ văd că n-o mai bagă. Cică face o maşină nouă acolo, care vine din Drapelu’ … şi dă şi pe la gara nouă, că ăia merg pe jos la gară.

– Ȋnseamnă că ne-a chinuit degeaba cu podu-ăla … mai bine-l lăsa p-ăl vechi, că era bun.

– E mai bun ăsta … pentru aurolaci, s-au strecurat vreo doi acolo.

– Cum?! Aurolaci la noi şi eu nu am aflat?! exclamă doamna administrator, notȃnd imediat ȋn registru informaţia.

– Daaa! Cică sunt doi inşi bărboşi şi ȋmpuţiţi, dorm sub pod pe nişte cartoane. Nu e plăcut să te ȋntȃlneşti cu ei. Am auzit că miros ca dracu şi ȋnjură mai rău decȃt el. De vreo trei zile s-au aciuat acolo. Am văzut şi eu unul, ieri. Doamne fereşte să ȋţi iasă seara ȋn faţă pe stradă, cine ştie ce s-ar putea ȋntȃmpla! …

Studiindu-şi cu atenţie sticluţa de apă plată, golită ȋn focul discuţiei, domnul Jane se ridică să plece.

– No, coană Şerloc, eu mă cam duc. Hai, coană Varvaro, să te duc gratis pȃnă afară, adăugă el, deschizȃnd uşa biroului.

Rămasă singură, Sanda, alias Şerloc deschise din nou registrul operativ. Studie informaţiile de abia notate, ȋncercȃnd să tragă nişte concluzii. Deci aşa, aurolaci ȋn zona ei? De n-ar fi fost picioarele astea atȃt de obosite, ar fi mers să-I vada cu ochii ei. Păcat că trebuia să se mulţumească cu lucruri aflate de la alţii.

– Bună ziua, coană mare!

Noul vizitator, un militar, colonel sau gradat, din cȃte aflase Sanda Pȋrvulescu, se mutase de curȃnd ȋn blocul B, ȋn locul unui fost comandant de la tunuri. Sau ceva asemănător. Militar fiind, omul nu se chinuia cu formule de politeţe şi nici porecla administratoarei nu i se părea potrivită. Se mulţumea cu “coană mare”, iar femeia, probabil intimidată de uniformă, nu ȋndrăznea să protesteze.

– Venii să-ţi plătesc ȋntreţinerea, dacă ai nevoie de bani. Dacă nu, un mă supăr, adăugă noul venit.

– Ba da, ba da, aveţi o sută douăzeci şi trei şi trei bani, domnu colonel.

– Cam mult costă pe-aici, deşi nu avem nici lift nici ghenă, bodogăni locatarul, căutȃnd ȋn portofel. Ȋmi spusese mie cineva că e cam scump prin cartier, adăugă el, dar ce să fac, mi-a convenit apartamentul şi l-am luat.

– Cine v-a zis că e scump? Nu e, e la fel ca ȋn Drapelu’.

– Mata compari mahalaua asta cu Drapelu’? Hai să fim serioşi, acolo e zona frumoasă, curată, nu cu rȃuleţe printre blocuri, să pută a canal. Şi podul ăla, bine că l-au terminat naibii odată, că …

– Podul cu aurolaci … comentă femeia.

– Exact asta ar mai lipsi, pufni vizitatorul, băgȃndu-şi portofelul ȋn buzunar. Să ne invadeze şi aurolacii, pe lȃngă mirosul ăsta pestilenţial care nu ne lasă să deschidem geamul.

– Cică sunt doi aurolaci sub pod …

– Nu ştiu, coană mare, eu n-am văzut nici unul, că chemam imediat poliţia să-I ducă.

După plecarea locatarului, numele lui apăru pe registrul operativ cu menţiunea: “Nemulţumit de condiţii. De urmărit”

Fiind zi de lucru, vizitatorii erau puţini. De aceea, munca de cercetare a lui Şerloc era foarte intensă, ceea ce ducea la noi şi noi semne de ȋntrebare. Cȃnd, spre seară, ȋn birou pătrunse un cetăţean bărbos, mirosind puternic a ceva, un miros pe care Şerloc nu-l putu identifica, funcţionara fu aproape muţumită că are cu cine să schimbe o vorbă.

– Bonsoir, madam Şerloc, salută vizitatorul.

– Bonsoir, nea Paule, răspunse gazda. Bine că ţi-am recunoscut vocea, că te-ai schimbat foarte tare de cȃnd nu te-am mai văzut.

– La barba asta te referi, coană Şerloc? M-a convins fata mea să ȋmi las barbă. Mă obişnuiesc greu cu ea, dar ce să fac, dacă aşa am primit ordin …

– Te iriţi la bărbierit?

– Nuu, au apărut acum nişte aparate bune, cu două sau cu trei lame. Eu folosesc de-alea cu trei, adică foloseam. Nici vorbă să mă irite. Şi chiar dacă mă supără lamele, dupa aia mă dau cu aftershave, n-am treabă.

– Poze mai faci, nea Paule?

– Păi cum să nu fac, coană Şerloc. Din ce altceva să fac bani să-ţi dau matale? Numai că acuma un mai fac cu aparatul de mărit, ca pe vremuri, mi-am luat un robot, le face automat. Apeşi pe buton şi merge singur. Uite, adăugă el şi scoase din buzunar un plic, pe astea le duc acum la un client pe centru.

– Ce progres, domne! se minună administratora. Dar aparatul asta merge fără chimicale d-alea cum cumparai matale odată?

– A, nu, merge cu chimicale, dă-l dracu! Ieri s-a ȋncins prea tare şi a pufnit cu substanţe, m-a udat tot. Mi-a pătat şi hainele, şi covorul şi tot.

– De la asta miroşi aşa?

– Cum miros?

– Ai aşa, un miros necunoscut, un ştiu cum să zic.

– Da, e posibil. Eu m-am obişnuit cu mirosurile astea, nu le mai bag ȋn seamă.

– Daaa … Auzi, nea Paule, de fapt de ce ai venit? Matale nu prea vii să stai de vorbă.

– Chiar, că uitai, naibii. Am venit s-o scot pe fiică-mea de la ȋntreţinere. Nu mai stă cu mine.

– De cȃnd?

– Păi, de la ȋntȃi, de luna viitoare, nu?

– Nu, de cȃnd un mai stă cu mata?

– A, a dispărut de o vreme. De fapt, de două zile.

– A diiiispăruuut … suspină Şerloc.

– Da. Şi nu are rost să-i mai plătesc ȋntreţinerea.

– A diiiispăruuut … repetă femeia, scotȃnd, maşinal, registrul operativ din raft. Apoi ȋşi luă seama şi luă registrul asociaţiei, ȋn care notă solicitarea fotografului.

Mult timp după ce rămăsese singură ȋn birou, Şerloc continuă să ȋntoarcă informaţiile pe toate feţele.  A doua zi, venind să bea ȋmpreună cafeaua, coana Varvara află noutăţile.

– … şi i-a dispărut fata de acasă, ȋncheie Şerloc.

– Să ştii că n-am mai vazut-o de cȃteva zile …

– Pe mine mă miră de ce nu e afectat. Eu aş plȃnge, aş face scandal, aş chema poliţia …

– Şi pe mine. Să nu cumva …

– Bună ziua, coană Şerloc şi coană Varvaro, salută domnu Jane, cu un termos ȋn mȃnă. Ce mai e nou?

Cele două femei se grăbiră  să-i povestească despre dispariţia misterioasă a fetei fotografului. Uitȃnd de termos, domnu Jane se trȃnti pe un scaun.

– Deci … s-a ȋntȃmplat pȃnă la urmă …

– Ce să se ȋntȃmple? ȋntrebă Varvara.

– Nu vă spuneam eu de aurolacii ăia? Ei au rapit-o, au violat-o şi au omorȃt-o.

– Să ştii că şi eu m-am gȃndit la fel, mărturisi Şerloc. Cartierul ăsta a fost calm şi curat pȃnă să apară aurolacii. O să sun la poliţie.

Echipa de poliţişti criminalişti veni ȋn cȃteva minute şi intră ȋn biroul asociaţiei de locatari. Ȋntrecȃndu-se ȋn amănunte, Şerloc, Varvara şi domnu Jane ȋncercară să-i pună pe detectivi la curent cu mersul evenimentelor, dar, se vede treaba, ei nu erau prea bine pregătiţi ȋn meseria lor, căci nu pricepură mare lucru. Cu mare greutate reuşiră să-i scoată din birou pe domnu Jane şi pe Varvara, iar pe Şerloc o puseră să scrie o declaraţie. Dar de abia reuşi ea să scrie primul cuvȃnt pe hȃrie, că domnu Jane dădu buzna:

– Uite-l, el e, ăsta a rapit-o!

– Cine, domnule?

– Ăla, aurolacu’ăla bărbos de trece pe stradă. Ăla jegos şi ȋmpuţit, ȋl ştiu eu, el e!

Doi ofiţeri se repeziră afară şi reveniră după cȃteva secunde, ȋmpingȃndu-l pe bărbosul denunţat de domnu Jane. Cu mȃinile ȋntoarse la spate şi ȋncătuşate, omul nu opunea nici un fel de rezistenţă.

– Criminalule, banditule! se dezlănţui domnu Jane, aruncȃnd il el cu termosul desfăcut şi murdarindu-i costumul cu cafea deja pătat.

Femeile erau mai puţin violente, dar nu mai puţin curioase:

– Cum, nea Paule, ţi-ai răpit şi violat fata?

Fotograful, speriat, nu putu mult timp scoată nici un cuvȃnt. Fu trȃntit de către poliţişti la pămȃnt, pe burtă, legitimat şi scuturat cu forţă.

– Spune, mă, ai răpit-o pe fata fotografului? Ai omorȃt-o, ce-ai făcut cu ea?

Venindu-şi, ȋncet-ȋncet ȋn fire, bărbosul reuşi să ȋngaime:

– N-am răpit-o … a plecat ea …

– A plecat? Unde a plecat mă, cum să plece?

– La Braşov, a plecat acum trei zile la Braşov, cu bărbatu-său.

– Ce? Cum?

Şerloc un reuşea deloc să pună lucrurile cap la cap.

– Păi nu ţi-am spus, coană Şerloc, că a plecat şi s-o scoţi de la ȋntreţinere? S-a dus după bărbat, doar nu era să stea cu mine toată viaţa.

Un comentariu

Din categoria Proze

OCOLITOAREA de Mihai-Athanasie Petrescu

– Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru faptul că aţi venit azi, ȋn  număr atȃt de mare, la inaugurarea şoselei ocolitoare a municipiului nostru. A fost o investiţie foarte mare, foarte greu de suportat de către comunitatea din care facem parte, dar … iată că am reuşit. Ii multumesc predecesorului meu pentru initiativă, a fost o idee bună, destul de greu de pus ȋn aplicare, dar datorită sprijinului pe care l-am primit de la toţi cei ȋn măsură să ni-l ofere, iată că azi putem să declarăm deschisă şoseaua aceasta, de care vor profita nu numai cetăţenii oraşului, ci, şi mai ales, cei care vor tranzita, prin ocolire, localitatea.

Mulţumit de propriu-i discurs, desi era conştient de faptul că şi asistenţa observase ca doar cu mare greutate ȋşi putea stăpȃni căscatul,  dl. Lăutaru porni, cu foarfeca ȋn mȃnă, spre locul care ȋi fusese desemnat pentru a tăia panglica de inaugurare.  Un loc ales cu grijă, ȋn parcarea cu belvedere , exact la jumătatea şoselei, chiar ȋn locul cel mai ȋnalt al acesteia.

 

Ȋn faţa televizorului, profesorul Chifor nu era la fel de mulţumit de prestaţia primarului.

– A avut şi el cȃteva vorbe de spus acolo şi şi-a arătat plictiseala prin toate gesturile! Să caşti aşa la o ceremonia oficială?! Nu-şi putea controla atitudinea?!

– Are şi el o vȃrstă, ȋncercă Bunea să-l apere pe edil, uitȃnd că nici profesorul un mai era flăcău.

– O avea, dar un are o mie de ani, să fie atȃt de obosit, răspunse, supărat, Chifor. Nu, nu, ar trebui să fim mai atenţi pe cine votăm data viitoare. A venit rȃndul tinerei generaţii, poate …

Conştient că făcuse o gafă mai devreme, Bunea preferă să tacă. De fapt, nu putea să nu fie de aceeaşi părere, dar Lăutaru chiar avusese un program bun şi stiuse să şi-l susţină ȋn campania electorală. Unde mai pui că fostul primar, sătul după cele trei mandate pe care le ȋncheia, nu mai vrusese să participe la alegeri.

– Domn’ profesor, eu am o propunere … să facem şi noi o plimbare cu maşina pe şoseaua asta nouă, cȃnd om avea timp. Am fost o dată pȃnă acolo cu nevastă-mea, dar ne-a oprit poliţia, nu ne-a dat voie să circulăm pe un drum nerecepţionat.

Chifor nu era la fel de curios.

– Avem destule de făcut, Florine. Cȃnd om avea, vreodată, o fereastră, om vedea. Acum hai la treabă, că mȃine-poimȃine vine şeful şi ne cere raportul la tema asta, iar noi …

 

Cȃteva zile mai tȃrziu, Florin Bunea, cedȃnd la insisteţele soţiei sale, conducea pe noua ocolitoare. Asfaltul perfect şi marcajele foarte vizibile ar fi ȋndemnat la viteză – de fapt, regimul de autostradă chiar permitea viteza ridicată – dar tȃnărul cercetător ieşise doar la o plimbare cu maşina, nu se grăbea nicăieri.

– Ne oprim şi noi puţin să admirăm oraşul de sus? propuse Veronica.

– Da’ cum! se grăbi şoferul să accepte, parcȃnd cu grijă pe belvedere. Tinerii soţi coborȃră din maşină şi, mergȃnd alene, merseră să se rezeme de balustrada alb-roşie. Oraşul, văzut de sus, era o privelişte frumoasă, iar privitorii nu se mai săturau s-o admire.

????

– Uite institutul vostru, acolo ȋntre brazii ăia … dacă mergi niţel spre stȃnga apare clădirea teatrului, apoi … uite, unde e lumina aia roşie, vezi? E … ăla, cum ȋi zice, sediul centrului cultural … uite primăria, turnul de antrenament al pompierilor … Gata, am găsit şi cartierul nostru, păcat că nu putem să vedem şi ferestrele noastre …

Fără să intervină, Bunea recunoştea toate obiectivele menţionate de Veronica. Soţia lui, deşi era venită din altă regiune a ţării, se adaptase foarte bine ȋn noul său oraş, pe care ȋl iubea şi, după cum se vede, ȋl cunoştea deja destul de bine. Ar fi putut să-i acorde chiar un calificativ maxim la orientare, dacă nu ar fi resimţit, brusc, o stare ciudată de oboseală şi plictis.

La ȋntoarcere, Veronica preluă volanul. Florin al ei căsca de zor, aşezat, sau mai degrabă căzut pe bancheta din spate a Loganului.

 

– Am fost pe ocolitoare, domn’ profesor, spunse la un moment dat Bunea, reglȃnd cu grijă dispozitivul de admisie a gazelor la care lucrau. E frumos, drumul e excelent, vizibilitatea perfectă, cei care l-au proiectat sunt meseriaşi. A, ne-am oprit un picuţ la belvedere, am stat cu Veronica la balustradă şi am recunoscut … adică ea a recunoscut cu uşurinţă locurile.

– Mă Florine, ştii ceva? Ia mai da-l dracu de dispozitiv, mă ador ochii de cȃt m-am chiorȃt la reglaje. Hai să facem o tură ȋmpreună pe-acolo, chiar m-ai făcut curios. Şi pe urmă, vedem noi, dacă mai avem chef, mai şurubărim niţel la mizeria asta.

Ȋn cȃteva minute, cei doi cercetători se strecurau printre maşinile parcate de colegii lor de institut care pe unde. Scăpat din ȋnghesuială, Bunea apăsă pe acceleraţie şi, salutat de un agent de circulaţie care, probabil confundase Loganul, se ȋndreptă spre ieşirea din oraş. Apoi, descurcȃndu-se cu măiestrie prin multitudinea de sensuri giratorii – “Mă, Florine, ale dracu’, parcă-s ȋnşirate pe aţă!” comentă Chifor – se ȋnscrise pe banda a doua a ocolitoarei. Descătuşat, parcă, din traficul metropolei, tȃnărul cercetător se lăsă furat de beţia vitezei, străbătȃnd cei 11 kilometri ai ocolitoarei cu pedala la podea. Ajuns la celălalt pol al oraşului, Bunea ȋşi dădu seama că şeful lui nu apucase să vadă mai nimic din frumuseţea locurilor sau a drumului, ȋşi ceru scuze şi, ȋntorcȃnd ȋntr-un nou giratoriu, reveni pe şosea.

– Am uitat că nu sunt pilot de formula unu, domn’ profesor, se justifică el. Dar chiar am putut vedea cȃt de bun e drumul. A, şi acum o să trecem chiar pe partea cu parcarea de la belvedere, o să opresc niţel să vedeţi şi dumneavostră cȃt ȋi de fain.

Loganul se aşeză cuminte aproape pe acelaşi loc ca şi ȋn seara precedentă, iar cercetătorii se apropiară de balustrada bicoloră. Bunea ȋncepu să descrie peisajul şi să identifice clădirile, dar Chifor, după ce privise cu atenţie cȃteva clipe şi ȋl ascultase pe ghid, brusc se simţi obosit şi se puse pe căscat. Dand din mȃnă a lehamite, porni spre maşină şi se aşeză comod pe bancheta din spate.

 

– Zici că şi tu ai păţit la fel? Adică te-a luat somnul după ce ai privit peisajul preţ de cȃteva clipe?

– Da, domn’ profesor. N-am dat atenţie, dar cȃnd v-am văzut şi pe dumneavoastră ieri moţăind acolo, ȋn spate, mi-am dat seama că am făcut exact la fel.

– Ciudat!… probabil că e aerul mai tare acolo, sau … Ştii ceva? Aş mai ȋncerca şi cu alţii, să vedem dacă o păţesc la fel. M-a făcut curios chestia asta.

 

Ȋn ziua următoare, cercetătorii primiră invitaţia neaşteptată de a participa la o activitate educativă ȋntr-un sat apropiat. De fapt, nu era chiar atȃt de neaşteptată, pentru că directorul şcolii săteşti era un fost student al lui Chifor şi nu a ȋntrebat de ce profesorul său avea nevoie de o invitaţie scrisă şi ştampilată pentru a-i vizita şcoala. Iar cum la o astfel de acţiune Chifor nu putea merge singur, ȋl invită şi pe Bunea, dar şi pe directorul administrativ al institutului, economistul Petrache. Elevii din Zidurile făcură cunoştinţă cu savanţii, primiră explicaţii pe ȋnţelesul lor ȋn legătură cu cercetările institutului şi, la plecare, le oferiră oaspeţilor buchete de flori.

Pentru că drumul de la Zidurile trecea printr-unul din noile giratorii, Bunea greşi ieşirea, ȋnscriindu-se pe ocolitoare.

– Mă, Florine, un eşti atent deloc, acum o să trebuiască să mai facem cȃţiva kilometri ȋn plus degeaba, ȋl certă Chifor pe şofer.

– Lăsaţi, domn’ Chifor, că un ne grăbim. Chiar eram şi eu interesat sa văd şoseaua cea nouă, am auzit lucruri bune despre ea.

Fără să mai ceară părerea celorlalţi, Bunea opri ȋn parcarea de pe belvedere şi coborȋ de la volan:

– Hai să vedem şi oraşul, dacă tot am venit pȃnă aici, propuse el şi se ȋndreptă spre balustradă, urmat şi de colegii lui. Ȋn timp ce Petrache se sprijinea de balustradă, cercetătorii ȋl priveau cu atenţie, urmărindu-i reacţiile. Dintr-o dată, Chifor ȋşi pierdu atenţia şi, cȃscȃnd, se duse la maşină.

 

– Deduc că unii sunt mai sensibili decȃt alţii la influenţa locului, spuse Chifor, cȃteva ore mai tȃrziu. Mȃine mergem pȃnă acolo şi luăm probe de aer. Vezi unde sunt pompele alea de aer şi analizoarele. Trebuie să fie ceva …

 

– Am rezultatele analizelor, domn’ profesor. Aerul e mai curat decȃt aici, ȋn centrul oraşului, nu e prezent nici un element carea ar putea avea efecte psihotropice.

– Atunci de ce oare te-a apucat căscatul ȋn timp ce ţineai furtunul ăla? Ciudat, ai zice că numai noi doi am fost victímele fenomenului. Ai mai auzit de altcineva să păţească asta?

– Nu, domn’ profesor. Dar, sincer, nici n-am fost atent ȋn jurul … Aaaa, ştiţi ceva? Mai ţineţi minte cum căsca primarul la inaugurarea drumului?

– Ai dreptate! Mȃine facem o nouă experienţă. Ne ducem nevestele acolo, le lăsăm să vadă peisajul şi noi ne uităm la ele din maşină.

 

– E clară, deci numai noi picăm de fazani, fu concluzia noii experienţe.

– Totuşi, nu, domn’ profesor. Tocmai acum am văzut pe stradă pe unul adormit intr-o maşină. Am ȋntrebat-o pe doamna care conducea, mi-a spus că s-au oprit la belvedere, iar cȃnd s-au urcat ȋnapoi ȋn maşină, sotul ei a adormit brusc. Ceva e acolo, dar nu am ȋnţeles noi ȋncă …

 

Rapoartele despre persoane adormite inexplicabil ȋn parcarea de pe ocoltoare se ȋnmulţeau. La cererea poliţiştilor, ȋngrijoraţi de perspectiva unor accidente de circulaţie pe fondul adormirii la volan, Institutul de cercetări deschise un dosar de cercetare, pe care ȋl preluă laboratorul profesorului Chifor. Făcute de acum la vedere, experienţele ȋncepură să aducă informaţii folositoare. Mulţi subiecţi voluntari raportară stare de oboseală şi somnolenţă, iar cercetătorilor nu le fu greu să stabilească faptul că simptomele ȋncepeau să fie prezinte numai după ce subiecţii se opreau, pentru cel puţin cinci-şase secunde, ȋntr-un spaţiu foarte mic, un patrulater cu latura de aproximativ un metru şi jumătate.

– Componenţa atmosferei ȋntr-un loc atȃt de mic nu diferă de cea a mediului. Solul nu prezintă nici o particularitate. Nu pot să-mi explic …

– Florine, am citit şi concluziile medicilor. Nici unul dintre subiecţi nu prezintă vreo modificare psihică şi nici fizică după ce se trezeşte. Mȃine o să aducem aici contoare geiger şi, dacă nu adormim cu ele ȋn mȃnă, aflăm dacă suntem ȋn prezenţa vreunei radiaţii.

– Am uitat să vă spun, domn’ profesor, am citit că un turist a fotografiat peisajul şi apoi a suferit efectul cunoscut. Ajuns acasă a vrut să descarce fotografiile ȋn calculator dar, surprinzător, pe cardul de memorie un mai era nimic. Toate pozele erau şterse. Omul e destul de priceput ȋn operarea calculatoarelor, dar toate ȋncercările de a recupera fişierele şterse au rămas fără rezultat. Asta mă face să mă gȃndesc la ceva radiaţii electromagnetice. Ar fi bine să luăm cu noi şi aparatul ăla pe care l-am construit noi acum doi ani, pentru detectarea microfoanelor spion, cine ştie ce surpriză am putea avea.

 

Ideea lui Bunea se dovedi mai bună decȃt a lui Chifor. Contorul de radiaţii rămase mut, dar aparatul lor desenă pe monitor un cȃmp electromagnetic de o formă complet diferită de ce se ştie despre cȃmpuri. Scos din perimetrul cu pricina, cȃmpul reprezentat redeveni acela cunoscut de orice fizician al pămȃntului şi de orice geograf.

– Avem, aşadar, o perturbare a cȃmpului electromagnetic … Mai rămȃne să descoperim cauza pentru a contracara efectul, decretă profesorul Chifor.

 

Măsurătorile ulterioare nu aduseră noutăţi. Pe toată parcarea, liniile de cȃmp erau absolut normale; sondările ȋn sol, la diferite adȃncimi, nu relevară prezenţa unor metale susceptibile să afecteze cȃmpurile. Cercetările păreau să bată pasul pe loc, dar, absolut din ȋntȃmplare şi involuntar, una dintre asistente le sări ȋn ajutor. Ȋn timp ce ȋşi aranja machiajul, folosindu-se de o mică oglindă, ȋncepu să caşte şi să se frece la ochi. Bunea observă şi repetă gestul asistentei. Deşi era ȋn afara perimetrului marcat, senzaţia de somn se instală fulgerător şi cei doi savanţi amȃnară pentru mai tȃrziu restul observaţiilor. Aparatul Chibundetect le oferi din nou informaţii. Desenul liniilor de cȃmp de pe monitorul aparatului aflat pe locul asistentei se modifică atunci cȃnd o oglindă fu aşezată ȋntr-o anumită poziţie. Acelaşi desen apăru ȋn mai multe locuri, aflate, ȋntȃmplător (dar ştiinţa ştie că un există hazard) pe o linie dreaptă care ar fi unit acoperişul de tablă al turnului primăriei cu vȃrful unui deluşor aflat ȋn apropierea parcării.

Următorul pas fu, desigur, sondarea colinei, dar nici acolo nu se găsiră elemente deosebite. Nimic nu putea justifica acea anomalie electromagnetică, iar toată munca şi strădania cercetătorilor de a ecrana cauza necunoscută rămase fără rezultat.

Tot ce se realiză, la sugestia poliţiei, fu ȋngrădirea zonei. Gardul ridicat prompt de muncitorii primăriei avea să ȋmpiedice accesul curioşilor ȋn zonă, evitȃnd astfel şi adormirea la volan.

 

– Nimic, nimic, nimic! Am scȃrmat ca nişte cȃrtiţe prin tot locul, am sondat, am scanat, am măsurat … nimic!

Veronica, martora dintotdeauna a bucuriei sau deznădejdii soţului ei, ştia mereu, cu o vorbă bună, să ȋi ridice moralul. De data asta, ȋnsă, era aproape neputincioasă, Florin nu  reuşea deloc să se calmeze.

– Am muncit săptămȃni ȋn şir, am folosit zeci de subiecţi voluntari, am citit zeci şi zeci de rapoarte, totul degeaba … Niciodată, de cȃnd lucrez ȋmpreună cu domn’ profesor, nu ni s-a ȋntamplat aşa ceva. Iar acum suntem nevoiţi să oprim programul, am epuizat tot bugetul şi, hai să zici ca măi dăm din buzunarul nostru …

– Să nu te prind că faci aşa ceva! Oi fi tu mare savant, dar cȃnd vine vorba de bani, eşti mai rău decȃt un copil!…

Veronica tăcu brusc, punȃndu-şi mȃna la gură.

– Florine, dar dacă vă rezolv eu problema?

– Tu?! Dar tu nu ai nici cea mai mică idee despre fizică şi cȃmpuri! Cum să rezolvi tu o astfel de problema neavȃnd nici o competenţă ȋn domeniu?!

Dar Veronica dovedi tuturor că este extrem de competentă. Rezultatul strădaniilor de peste doi ani ei fu strălucitor, aduse o creştere a produsului brut al oraşului, iar pe siteul primăriei apăru următorul text:

“Pentru călătorul care străbate regiunea noastră, o haltă la noul şi modernul hotel “Belvedere” este obligatorie. Toate camerele au ferestre ȋnspre oraş. Turistul se va bucura de cele mai bune servicii de cazare şi alimentaţie publică şi, cu siguranţă va reveni.”

 

O mică precizare, pentru cei care vor să viziteze hotelul. Accesul de la maşina parcată ȋn apropiere pȃnă la uşa recepţiei se face printr-un culoar marcat şi ȋngrădit, dincolo de care se ȋntinde frumoasa panoramă a oraşului.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

ACCIDENT de Mihai-Athanasie Petrescu

Ion Sălcianu ȋşi verifică sacoşa: două pȃini albe, una neagră, feliată (pentru mama scoacră), două cutii de bere, un pachet de unt … da, conţinutul traistei coincidea aproape 100% cu lista redactată de soţia lui. Bine, berea nu apărea pe listă, iar praful de budincă nu apărea ȋn traistă, ȋn rest era bine. Ȋşi mai controlă o dată buzunarul, ca să se convingă de prezenţa portofelului, apoi trȃnti capota portbagajului.

Scăpă printre dinţi o ȋnjurătură la adresa gheţii de pe jos, dar reuşi să se agaţe la timp de clanţa de la uşa şoferului, recăpătȃndu-şi echilibrul.

Motorul bătrȃnei Dacii porni imediat. Sălcianu se asigură … dori să se asigure prin oglinda retrovizoare, dar o nouă ȋnjurătură se auzi ȋn maşină. Geamul lunetei era acoperit cu zăpadă. Deschise portiera, cu intenţia de a degaja luneta, dar cȃnd piciorul stȃng ȋi alunecă pe gheaţă renunţă la munca de a face cei doi paşi pȃnă ȋn spatele Daciei; nu merita să-şi rupă gȃtul pentru doi fulgi de zăpadă depuşi pe un amărȃt de geam. Se mulţumi să studieze traficul, iar liniştea locului ȋi aduse şi lui liniştea sufletească necesară pentru a scoate maşina din parcare. Băgă ȋn marşarier şi, cu oarece greutate – “mama ei de gheaţă!” – Dacia se urni de pe loc. Ȋn secunda următoare, ȋnsă, se opri, parcă agăţată de o forţă nevăzută.

“Gheaţa mă-sii!” murmură şoferul, ȋncercȃnd, din  nou, să pornească.

Fu deranjat de un apel vag:

– Bă, boule, unde dracu vrei să mai mergi?

Intrigat, Sălcianu scoase din viteză şi se uită ȋn retrovizor. Ȋn spatele Daciei sale văzu o altă Dacie, verde prăzuliu. Cam aproape …

Sigur, urmă dialogul obişnuit ȋn astfel de cazuri:

– Mi-ai distrus maşina, nenorocitule! nu te-anvăţat mă-ta să te asiguri cȃnd dai cu spatele?

– Dobitocule, de ce te-ai oprit chiar ȋn spatele meu?! Toată parcarea era goală! Ia uite, mi-ai distrus maşina!

– Te bag ȋn puşcărie, cretinule!

– Te bag ȋn mă-ta, idiotule!

Cȃnd ȋşi epuizară o mare parte din bagajul de ȋnjurături, cei doi şoferi trecură la examinarea pagubelor.

– Tu ai noroc, bă boule, n-ai decȃt stopul spart, dar ia uite, mi-ai distrus uşa!

– Du-te, bă, dracu’, uşa ta e doar puţin ȋnfundată, bagi mȃna pe partea ailaltă şi o ȋndrepţi. Dar unde mai găsesc eu stop de 1300?

– Ȋl iei pe doi lei de la dezmembrări, idiotule; dar dacă mie ȋmi sare vopseaua mă costă de mă usucă să vopsesc maşina. Unde mai găseşti 6016 ȋn zilele noastre?

mgu

– E un spray, costă 7 lei şi se găseşte peste tot, ticălosule!

– Nu dau cu spray, nemernicule, tu să-mi plăteşti vopsitul la service.

– Nu-ţi plătesc nimic! Na colea 10 lei, pentr spray.

Spectatorii, care se ȋnmulţeau ȋn ciuda ninsorii, ȋncepeau să se ȋmpartă ȋn tabere.

– Să chemăm poliţia, propuse unul.

– Nu vine pentru aşa ceva. N-auzi că ăla ȋi dă ăluia banii să-şi vopsească hȃrbul?

– Nu-i dau nimic! ţipă Sălcianu. I-am oferit omeneşte, cȃt să-şi repare vechitura, nu să-şi ia o maşină nouă. Dacă nu vrea ȋl dau naibii şi plec.

– Cum să pleci, băi nene?! Ţi-am luat numărul şi te dau pe mȃna poliţiei, te bag la puşcărie! ripostă al doilea şofer.

– Domnu’, da’ n-aveţi asigurare?

– Cum să nu?

– Dă-i, domne, asigurarea, şi gata! Faci constatarea aia amiabilă şi nu te doare capu’.

Ambii şoferi recunoscură că omul avea dreptate. Din torpedoul Daciei verzi se ivi un formular, pe care cei doi se apucară, ceva mai calmi, să-l completeze.

După cȃteva clipe, calmul se transformă ȋn furtună.

– Ţi-am atins un pic uşa faţă-dreapta, iar tu vrei să scriu aici că ţi-am buşit stȃlpul? Păi ce, sunt tȃmpit?

– Hai, bre, ce dracu, doar nu te costă nimic. Plăteşte adasul şi ȋmi schimb şi eu stȃlpu-ăla ruginit.

– Plăteşte adasul, dar pe urmă mă ȋncarcă pe mine la prima de asigurare. Nu vreau, dacă ţi-am strȃmbat uşa, atȃta scriu aici.

– Eşti bou!

– Bou e fiul lui mă-ta! Te dau pe mȃna poliţiei, că mă-njuri.

– Ba te dau eu, că eşti prost şi nu ştii să conduci, boule!

Apărut de nicăieri – sau poate chemat la faţa locului de unul dintre chibiţi, un om ȋn uniformă puse capăt discuţiei care risca să degenereze.

– Agent principal şef Stănculescu,  se prezentă poliţistul. Vă rog să ȋncetaţi cearta şi să ȋmi explicaţi ce s-a ȋntȃmplat.

Numele agentului le impuse respect celor doi scandalagii. Cunoscut mai ales cu porecla “Sfȃntu”, agentul principal Stănculescu era temut de toţi şoferii din oraş. Ba chiar şi de pietoni. Se ştia că nu iartă pe nimeni, legenda spunea că ȋşi amendase fratele care traversase prin loc nepermis.

Sălcianu nu aşteptă să fie interogat.

– Să trăiţi, dom’ şef, să vedeţi, eu sunt de vină, am dat cu spatele şi l-am atins niţel pe dȃnsul … pe dumnealui. Doar puţin, i-am ȋnfundat uşa din dreapta şi …

– Să trăiţi, cu respect! interveni şoferul Daciei verzi, un m-a atins niţel, uitaţi, mi-a ȋndoit stȃlpul şi un se mai ȋnchid portierele. Şi un vrea să scrie pe constatare şi stȃlpul.

– Domnilor conducători auto, vă invit la sediul serviciului accidente cu avarii. Vom studia acolo starea autovehiculelor şi vom stabili gradul dumneavoastră de vinovăţie. Vă rog să mă urmaţi, voi rula ȋn faţa dumneavoastră cu maşina de poliţie.

Salutȃnd milităreşte, Stănculescu se ȋndepărtă.

– Vezi, dacă eşti bou? scrȃşni Dacia verde. O făceam noi, aici, şi nu ne mai lua la poliţie. Acum o să plăteşti şi amendă şi tot.

– Mai taci naibii, cretinule, că din cauza lăcomiei tale ne ia ăsta.

Mormăind amȃndoi, ȋnciudaţi, cei doi ȋşi porniră Daciile şi merseră ȋn urma Loganului Poliţiei, privind ȋngrijoraţi ȋn jur, cu teama ca girofarurile albastre vor atrage atenţia vreunui cunoscut.

Biroul “Accidete cu avarii”  al Poliţiei rutiere se afla la marginea oraşului, unde beneficia de o parte a unei parcări foarte vaste. Construită pe locul unui fost stadion, parcarea beneficia şi de ruina unui portal de oţel, intrarea monumentală a fostei baze sportive.

Lȃngă acel schelet de metal fură parcate cele doua Dacii. Sub ochiul atent a agentului Stănculescu, şoferii inamici făcură apel ȋndemȃnarea lor pentru a parca perfect perpendicular pe bordura acoperită cu un strat subţire de zăpadă şi chiar reuşiră, spre marea lor surprindere. Aruncȃnd priviri ȋngrijorate către maşinile lor şi pline de emoţie către agentul de la rutieră, ei intrară ȋn sediul improvizat al Poliţiei, mulţumind, ȋn gȃnd, Patriei pentru căldura excesivă din clădire.

Stănculescu ȋi invită să ia loc şi se apucă, tácticos, să ȋşi completeze documéntele constatatoare.

– Deci, domnul Sălcianu Ion, domiciliat ȋn … strada … numărul … , a condus cu spatele, nepilotat, ȋn piaţa Unirii, autoturismul marca Dacia 1300, anul fabricaţiei 1975, culoarea albă, ȋnmatriculat TV-04-AMP, intrȃnd ȋn coliziune cu autoturismul marca Dacia 1300, anul fabricaţiei 1975, de culoare verde, ȋnmatriculat TV-05-MGU, condus de domnul Damian Gheorghe, domiciliat ȋn strada … nr. … , care a oprit neregulamentar ȋn piaţa Unirii. Ȋn urma accidentului, s-a constatat că:

– Autoturismul TV-04-AMP, care a provocat accidentul, are bloc optic stȃnga-spate spart şi bara de protecţie spate uşor ȋndoită;

– Autoturismul TV-05-MGU prezintă portiera faţă-dreapta ȋnfundată şi zgȃriată.

Concluzii:

Cei doi conducători auto vor fi sancţionaţi contravenţional. Remedierea avariei auto TV-05-MGU rămȃne ȋn sarcina dlui Sălcianu Ion, pe baza asigărării RCA ȋn vigoare la data accidentului. Avariile prezentate de auto TV-04-AMP vor …

Ȋn acel moment, ȋn biroul supraȋncălzit de calorifere şi de emoţiile celor doi şoferi de Dacie intră furtunos un alt poliţist, pe ecusonul căruia se putea citi “Marinescu”.

“Ai, ai, ai,! Comisarul Marinescu! Am dat de belea cu ăsta, ce n-a văzut Sfȃntu ăsta sigur inventează!”, ȋşi spuseră, simultan, cei doi inamici intimi.

Sigur că da, oare cine nu auzise de şeful Poliţiei Rutiere? Sfȃntu, cu toată faima lui de terorist, era doar un mic copil faţă de şeful lui. Ceea ce se remarcă imediat şi din viteaza cu care se ridică el, salutȃnd ȋn poziţie de drepţi.

– Băi, Stanculescule, vezi că a făcut scurt-circuit semaforul de pe Viilor. Te duci şi dirijezi circulaţia ȋn intersecţia aia, şi iute, pȃnă nu ȋşi schimbă denumirea ȋn “Morţilor”.

– Am ȋnţeles, şefu’! Şi agentul principal şef Stănculescu ȋşi ȋndesă căciula albă pe cap, părăsind biroul ȋn mare grabă.

– Fir-ar mama ei a dracu de ninsoare! ȋnjură cu năduf comisarul, sigur o să avem accidente grave astăzi. Ce-i cu dumneavoastră aici, domnilor? se interesă el, observȃndu-i, cu ȋntȃrziere, pe clienţii agentului.

– Să vedeţi … o mică …

– Să trăiţi … ne-am …

Fără să le acorde celor doi nici o atenţie, comisarul Marinescu se aşeză la birou şi, cu pixul ȋn mȃnă, studie documentul redactat de subordonatul său.

– A, o coliziune uşoară. Domnul Sălcianu? A, dumneavoastră? Va trebui să reparaţi cele două autovehicule.

– Sigur, sigur, răspunse Sălcianu.

– O să vă rog să semnaţi hȃrtiile astea şi o să vi se elibereze şi dovezi, să puteţi merge la service. RCA văd că e ȋn ordine. Domnule Damian, ca păgubit, aveţi vreo obiecţie de ridicat?

– Nu, nu, să vedeţi …

– Bun, deci vă rog să sem …

Ȋl ȋntrerupse un zgomot puternic de afară. Toţi tresăriră, surprinşi.

– Ce mama mă-sii?!…

Ȋnainte ca Marinescu să ajungă la fereastră pentru a identifica sursa zgomotului, se auzi un ciocănit politicos ȋn uşă şi ȋşi făcu apariţia un agent foarte tȃnăr, ţinȃndu-şi casche cu amȃndouă mȃinile. Ȋn poziţia de drepţi, tȃnărul poliţist raportă:

– Să trăiţi, domn’ comisar, domn’ Stănculescu …

– Ce dracu a făcut?

– A derapat cȃnd să iasă din parcare. Era cȃt pe ce să dea ȋn boltă, a frȃnat şi a buşit două Dacii de langă … Le-a făcut praf!…

 

Mihai-Athanasie Petrescu, 6.10.2016

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

TENIS de Mihai-Athanasie Petrescu

TENIS

În ciuda diferenţei de vârstă, partida de tenis dintre profesorul Chifor şi mult mai tânărul său colaborator, profesorul Bunea, a fost extrem de echilibrată, iar victoria bătrânului nu putea fi considerată o surpriză. De fapt, Florin se apucase de tenis numai la îndemnul maestrului său si nu dovedea nici talentul, nici ambiţia necesară pentru a câştiga supremaţia.

Cu toate acestea, jocurile lor aproape săptămânale erau cunoscute în institutul de cercetări şi multi alţi specialişti şi studenţi asistau cu plăcere sau chiar se înscriau pe liste de aşteptare când se organiza vreun campionat, cu meciuri care durau un singur set iar câştigătorul rămânea pe teren.

– Bă Florine, azi m-ai alergat serios, se căină Chifor. Sau îmbătrânesc eu, sau ai început să înveţi câte ceva.

– Nu îmbătrâniţi domn profesor, răspunse tânărul cercetător. Azi am avut eu ceva mai mult noroc … sau … poate ma adaptez mai bine la tipul ăsta de rachetă metalică.

– Lasă, mă linguşeala, că nu te prinde. Şi las-o dracului de rachetă din fier vechi, adevăratul tenis se simte numai în lemnul rachetelor ăstora vechi, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Să simţi cum geme mingea aia de plăcere când se întâlneşte cu maţele astea legate în lemn, aia e adevărata plăcere.

Trântit pe un scaun din vestiarul bazei sportive a institutului, Chifor încerca să se recupereze după efort. Nu reuşise să deschidă robinetul de apă caldă de la duş, iar recitalul de „folclor” pe care îl dădea stârnise hohote de râs  în vestiar.

– Domn’ profesor, aţi putea tine un curs despre înjurături la Litere, afirmă Bunea. Cred că le-aţi da clasă profesorilor de acolo.

– Dacă mai faci mişto de mine te dezmoştenesc! ameninţă seniorul. Nu e uman să condamni un profesor obosit la duş cu apă rece! O să le fac reclamaţie la ăştia, să-i ia directorul de moţ.

– Cică nu mai sunt bani pentru păcurină la centrala termică, domn profesor. E un afiş lipit pe uşă.

– Ce bani, care bani?! Doar am vândut atâtea proiecte în ultimul timp, cât dracu costă o cisternă de păcurină? O să le dau cu proiectele-n cap! Nu e uman! Să laşi aşa un biet profesor secat de energie …

– Dacă am avea acum în cazanul centralei toată energia pe care am risipit-o pe teren … bombăni Bunea.

În acea secundă, ambii cercetători îşi dădură o palmă peste frunte şi exclamară simultan:

– Să recuperăm energia risipită !…

– Dac-am putea înmagazina energia !…

Uitând brusc de toată supărarea, Chifor decretă:

– Hai în birou!

Cea mai bruscă şi neprogramată şedinţă de planificare din istoria institutului avu loc în după-amiaza meciului de tenis. Câteva compendii de fizică şi de chimie îşi părăsiră locul de pe rafturi şi poposiră pe podea, după o scurtă consultare.

– Legea conservării energiei! ţipă Bunea.

– Captarea energiei! replică bătrânul.

– Transformarea energiei potenţiale în energie cinetică! adăugă asistentul.

– Şi transformarea acesteia în energie termică! nu se lăsă Chifor mai prejos.

– Folosibilă în scopuri utilitare! concluzionă Bunea, dând cu piciorul în cel mai gros compendiu (al cărui autor era, desigur, maestrul său, Chifor).

După mai multe ore de lucru în birou şi în laborator, cei doi profesori se lăsară,obosiţi şi disperaţi, să cadă pe fotolii.

– Teoretic, totul e posibil, descrise situaţia Chifor. În timpul jocului, oamenii aleargă, executând un anumit numar de paşi, adică lovind suprafată de joc de un anumit număr de ori. Fiecare atingere a terenului cu piciorul înseamnă un schimb de energie între talpă si beton. Am calculat noi acum că energia asta este irosită fără nici o părere de rău, deşi ar putea fi folosită.

– Da, tot în teorie am demonstrat că în timpul unui meci de tenis de simplu, adică între numai doi jucători, jucat după principiul două din trei, din impactul repetat dintre talpile jucătorilor si suprafaţa de joc se naşte destulă energie potenţială pentru a încălzi cinci sute de litri de apa la temperatura de 80 de grade celsius, sufiecienţi pentru un duş prelungit al celor doi jucători.

– Da, mă Florine, numai să nu uitam că legea conservării energiei se aplică la sisteme fizice izolate. În cazul nostru nu putem vorbi despre aşa ceva, ceea ce înseamnă că, practic, vom avea pierderi importante. Totuşi, putem prepara destulă apă destul de caldă pentru duşul jucătorilor.

– De acord, domn profesor. Numai că asta e cea mai uşoară problemă. Cea mai grea e cum să captăm toată energia asta pentru a o folosi.

– Asta va fi tema noastră de cercetare pentru perioada următoare, decretă Chifor. Mă ocup eu de obţinerea aprobărilor şi finanţării necesare, iar domnia-ta te duci acasă şi te culci cu amandouă urechile pe problema noastră indisolubilă.

Conducerea institutului nu a găsit nimic de obiectat la iniţiativa celor doi cercetători. Directorul şi contabilul ştiau, din experienţă, că se puteau aştepta la nişte rezultate spectaculoase, iar şansele de a recupera investiţia erau considerabile. Iar dacă nu, rezerva de capital acumulată de pe urma lor era destul de importantă, institutul îşi putea permite să aştepte oricât de mult până când ideile deveneau realitate, şi chiar realitate „numărabilă”.

Chifor şi Bunea nu s-au făcut de râs. Calculele erau limpezi:  trebuia găsită o substanţă care să se încălzească la impactul cu tălpile sportivilor, iar căldură respectivă să fie folosită la încălzirea apei. Sau, mă rog, la ceva.

Care e cea mai ieftină materie care se încălzeşte? Aerul, desigur, nu costă nimic. Dar cum să-l încălzeşti? Simplu, îl înmagazinezi într-un material ieftin şi subţire, uşor de manipulat şi de întreţinut. Care e acest material? Buretele, binenţeles, aşa cum a demonstrat teoretic, dar şi experimental, Chifor. Deci rezolvarea problemei consta în aşternerea unui strat de burete sub suprafaţa de joc; la fiecare pas al sportivului, schimbul de energie produce căldură. A doua parte a problemei va fi, aşadar, să se folosească această căldură. Bunea rezolvă problema, imaginând un fel de pernă plină cu apă; partea superioară a pernei Bunea, făcută dintr-un material bun conducător de căldură de sus în jos, ar asigura transferul căldurii de la buretele Chifor la apa din recipient, în timp ce partea inferioară a acestuia trebuia să fie dintr-un material izolator, astfel încât să nu existe pierderi.

Mai era si partea a treia a temei de cercetare, transportarea, cu pierderi cât mai mici, a apei încălzite în perna Bunea la duşurile din vestiar. Chifor a propus, pe baza unor calcule cât se poate de exacte, folosirea unei părţi din energia obţinută pe terenul de tenis, transformată în energie electrică, pentru acţiunarea unor pompe. Preţul ar fi fost reducerea temperaturii apei, ceea ce lui Bunea i s-a părut inacceptabil, drept care a propus extinderea suprafetei dublate cu burete Chifor şi pernă Bunea şi la tribuna spectatorilor. Orice mişcare a unui spectator ar fi avut acelaşi efect ca şi interacţiunea dintre tălpile sportivilor şi suprafaţa de joc.

– Domn profesor, vă daţi seama ce ar însemna să pavăm toate străzile din lume cu burete Chifor şi să le dublăm cu perne Bunea? Am rezolva definitiv problema omenirii privind obţinerea de apă caldă menajeră. Costul apei calde ar tinde spre zero, mai ales dacă am reuşi să obţinem nişte materiale cât mai fiabile pentru burete şi pernă.

– Da, Florine, iar în secunda următoare am fi asasinaţi de producătorii de energie convenţională. Aşa că propun să ne rezumam la vestiarul bazei noastre sportive. Eventual să extindem generatorul ăsta, pe care propun să-l numim Buchif, la toate terenurile bazei, nu numai la tenis, si astfel să le dăm tuturor celor care fac sport posibilitatea să se spele.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Inaugurarea noii baze sportive a institutului de cercetari a fost organizată cu multă atenţie. Trebuia să fie în acelaşi timp o ceremonie modestă şi fastuoasă. Modestă, pentru că serviciul contabilitate decretase criza, dar fastoasă, pentru că trebuia să marcheze un succes important al cercetătorilor şi să promoveze rezultatul muncii lor ca pe un nou şi rentabil produs comercial. Directorul, om cu relaţii în multe medii, a reuşit să aducă la eveniment doi jucători de tenis din elita mondială (ce-i drept, numărul 172 şi 251 ATP), care au oferit un joc frumos celor prezenţi, grăbindu-se apoi să profite de noua invenţie şi de prezenţa la festivitate a casierului institutului). S-a organizat şi un meci de fotbal, la care au participat aproape toti salariaţii unităţii, făra deosebire de poziţia pe statul de plată). Generatorul Buchif a funcţionat perfect, furnizând apă caldă tuturor fotbaliştilor şi fotbalistelor de ocazie.

Presa a relatat cu lux de amanunte evenimentul, emfatizând, aşa cum se cuvine, importanţa noii invenţii, care va reduce cheltuielile pentru obţinerea agentului termic şi va spori confortul omenirii şi al oamenilor. Jurnaliştii, după o serioasă documentare, au schiţat portretele celor doi savanţi, doi cetăţeni care fac cinste poporului din care fac parte.

– Domn profesor, aş zice că am făcut un lucru bun, nu-i aşa? Lumea ne admiră, vorbeşte frumos despre noi … şi are şi motive, doar le facem un bine oamenilor. Dacă dau mai puţini bani la ăia cu încălzirea centrală le rămâne mai mult pentru altceva, ce ştiu eu, cultură, orice.

– Ai dreptate şi tu, mă Florine, dar ştii ceva? Ăia câştigă, institutul câştigă, toată lumea câstigă câte ceva  … dar noi ce câştigăm? Vezi şi tu că directorul n-a zis că ne dă măcar o primă, cât de mică. Ar trebui să ne gândim să tragem şi la oala noastră măcar un gram de jar, ce, noi doi nu avem dreptul la cultură?

– Aveţi dreptate, domn profesor, dacă o luăm aşa … noi nu câstigăm mai nimic, decât un brevet pe numele institutului. Cam tinde către zero, ca şi preţul energiei obţinute prin Buchif.

– Mă, eu m-am gândit la o prostie. Îl ştii pe Patrocle, profesorul ăla de franceză? L-am rugat să facă în limba franceză o descriere a instalaţiei noastre, pe care să o folosim pentru promovare internaţională. Ce zici? Noi nu am semnat cu institutul nici un angajament prin care să-i cedăm toate drepturile, deci, practic, avem dreptul să vindem Buchif oricui.

– Absolut de acord, domn profesor. Când face domnul ăla materialul? Dacă scoatem şi noi ceva mărunţis din munca noastră nu e nimic necinstit, e dreptul nostru.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Romeo Patrocle a reuşit, în scurt timp, să realizeze un text pe placul celor doi savanţi. Documentat, pentru că ambii cercetători i-au oferit informaţii, ilustrat cu fotografi furnizate tot de ei, articolul a fost publicat în mai multe reviste de specialitate din Europa şi Asia, bucurându-se de un meritat succes.

Rezultatul a fost exact acela aşteptat de profesorul Chifor. Mai mulţi producători s-au arătat interesaţi de achiziţionarea patentului, oferind sume frumoase în schimbul dreptului de folosire.

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

– Domnilor, v-am invitat în faţa consiliului de administraţie al institutului nostru pentru că sunteţi acuzaţi de un act grav de indisciplină. Aţi promovat în scop comercial un produs final al institutului fără să aveţi acordul nostru. Am primit, pe numele dumneavoastră, domnilor profesori Chifor şi Bunea,  mai multe oferte de la diverşi producători de electrocasnice şi de la furnizori de agent termic pentru patentul Buchif. În toate aceste oferte, redactate în limba franceză, se face referire la produsul institutului nostru de parcă ar fi al dumneavoastră. Domnilor profesori, vă rog să vă reamintiţi că sunteţi sub contract cu noi, ceea ce înseamnă că orice cercetare întreprindeţi o faceţi sub egida instituţiei şi că produsul final aparţine nu cercetătorului, ci instituţiei din care face parte. Or, domniile voastre aţi încercat să vindeţi Buchif în nume personal, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor contractului de muncă. O să studiem această speţă şi vom propune o sancţiune, foarte probabil chiar de natură penală.

Obosit şi jenat de această lungă tiradă, directorul institutului de cercetari se aşeză pe scaunul de la prezidiu. Toţi colegii săi priveau, la fel de jenaţi, podeaua, aşteptând reacţia celor doi încriminaţi.

– Nu pricep ce am gresit, izbucni Chifor. E cercetarea noastră, avem tot dreptul să încercăm să câştigăm un ban cinstit de pe urma ei.

– Plus că nu ne-aţi dat nici o primă, cât de mică, pentru reuşita cercetării. Am muncit numai pentru institut?!

– Mă oamenilor, voi nu pricepeţi un lucru. Aveţi un constract de muncă cu noi. Contractul ăsta vă oferă drepturi şi vă obligă să şi respectaţi unele lucruri, iar dreptul de autor nu este al vostru, ca indivizi, decât pentru identificare. Din punct de vedere pecuniar, totul aparţine institutului, nu vouă. Ce dracu v-a venit să îl angajaţi pe ăla să vă scrie articole de popularizare?

– Nu l-am …

– Taci, mă, îl opri Chifor pe tânărul său coleg. Pe cine am angajat, domn director?

– Pe Patrocle ăla, cum îl cheamă … Aşa sunt semnate toate articolele.

– Nu l-am angajat noi, domne! Pe cuvânt dacă l-am angajat, daca i-am dat noi ceva că să scrie despre noi. A scris de capul lui, noi nu avem nici o legătură cu el!

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

 

– Domn profesor, am auzit că i-au dat drumul lui Patrocle. L-au ţinut niţel acolo, dar nu i-au dat arest. Cica va scăpa doar cu amenda penală.

– Doamne ajută, Florine! Săracu, îmi părea rău de el, totusi, e un băiat cumsecade.

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

ŞASE PERSOANE PLUS UN INTERPRET de Mihai-Athanasie Petrescu

ŞASE PERSOANE PLUS UN INTERPRET

 

Scena I – Martie 2001, Sala de Consiliu a Primăriei Dealunalt  

 

De mai bine de două ore, dialogul era extrem de vioi. Se aşezaseră la masă două delegaţii oficiale, cu scopul de a lua un dejun de lucru, dar, dupa scurt timp, componenta „lucru” s-a dizolvat în vin dulce, iar delegaţii se transformară în prieteni de când lumea. De la discuţiile legate de scopul delegaţiei franceze din localitatea St. Jean-des-Collines, înfrăţită cu orăşelul Dealunalt s-a trecut, pe nesimţite, la convorbiri pe teme personale, la glume, la confidenţe şi promisiuni. Cumnata primarului de Dealunant, care se oferise voluntar-alergător, punea pe masă farfurii cu feluri de mâncare cu denumiri greu de pronunţat şi imposibil de memorat, iar soţul ei, secretarul primăriei, la fel de voluntar, debarasa masa de farfurii goale, ceea ce era mult mai uşor pentru că nu trebuia rostită nici o vorba de-aia de „ţi se limbă plimba-n gură”. Cele câteva (puţine) sticle cu vin „Premiat” se goliră şi dispărură, făcând loc unei canistre de plastic cu vin de buturugă, producţie proprie a unui vecin de-al primăriei, iar aprecierea francezilor disipă înglijorarea gazdei legată de calitatea băuturii.

Primarul, Nea Florin – [flòrê] pentru noii lui prieteni – era foarte mulţumit. Dejunul „ieşea bine”, francezii erau mulţumiţi de primire (aoleo, şi cât se temuse că or fi nişte de-ăia încrezuţi şi pretenţioşi, şi când colo erau nişte oameni ca şi el, de treabă şi cumsecade), relaţia oficială şi personală cu ei promitea să se dezvolte frumos şi folositor pentru ambele părţi. Doctorul ăsta, cum îl cheamă, Şarlă (ce, el era primar, nu era obligat să se chinuie să pronunţe corect franţuzismele), nu mai făcea pe şeful de delegaţie, băgase toate hărtiile alea cu antet în mapă, iar mapa zăcea pe fişet, ca să nu încurce locul; cucoana, Mireiă ceva, şi băiatul ăla, nuşcumdracumîlcheamă, nu mai aveau aerul ăla stingher, şedeau cu tot fundul pe scaun şi râdeau cu gura până la urechi la glumele care traversau masa în toate direcţiile. Da, ce idee bună avusese să dea telefon la liceul din oraşul vecin şi sa-l roage pe director să-i trimită un profesor de franceză. Fără Romeo ar fi fost un om mort. Nimeni din primărie sau din neamul primarului nu vorbea vreo limbă străină, nu ar fi putut conversa cu musafirii decât cu preţul unei febre musculare. Dar ăsta, Patrocle, profesorul, tare de tot. Vorbea ca un automat, reuşea să traducă tot – şi ce spunea el, primarul, dar şi ce răspundea Şarlă sau ăia ai lui. Mai era problema aia, cum dracu să se descurce cu el, cu Patrocle ăsta, după aia, că nu putea să-l plătească, primăria nu avea bani de translatori, dar o vedea el, măcar benzina pentru Dacia aia să i-o dea înapoi cumva.

– Domn’ profesor, da’ nu mâncaţi nimic? se miră cumnata voluntară. Tocmai remarcase că soţul ei, cumnatul voluntar, ridica a treia farfurie plină din faţa lui Romeo.

– Păi … nu am timp, doamnă, răspunse profesorul. Vedeţi că vorbesc în continuu, nu am când să mănânc. Lăsaţi-mi , totuşi, furculiţa, poate reuşesc să … Ah, oui, bien sür, Charles, ça oui … Domn Primar, auziţi la Charles, cică să …

 

Scena II – Martie 2001, O sală de clasă de la Şcoala cu clasele I – VIII Dealunalt

 

– Bonjour, petits! spuse Charles, intrând in clasă împreună cu Mireille si Jean-Pierre, urmaţi de Romeo Patrocle şi Florin Chelaru.

– Bonjour, Madame! răspunseră, în cor, elevii clasei a opta şi profesoara lor.

Zâmbind degajat, fără să bage în seamă mica dezorientare a copiilor, Charles începu un dialog cu elevii, ajutat de Romeo. Discutară despre bănci, despre matematică, despre ce vor face când vor fi mari … Pesemne plictistă de chestiunile abordate, Mireille părăsi conversaţia şi aruncă o privire iscoditoare prin sală. Florile de la ferestre îi aduseră zâmbetul pe buze, un zâmbet care se transformă într-un semn de mirare când observă, pe pereţi, două tablouri identice, reproduceri ale „Carului cu boi” de Grigorescu.

– Aveţi mai mulţi boi în sala aceasta, traduse promt Romeo observaţia musafirei, şi fu imediat aprobat de primar şi de tânăra profesoară.

Continuându-şi inspecţia vizuală, Mireille avu o supriză. Tabla era acoperită de mai multe propoziţii în limba franceză.

– Au ora de franceză, îi traduse Romeo spusele profesoarei, privind şi el tabla. Brusc, înlemni. Primul rând de pe tablă conţinea o greşeală de gramatică … şi una de vocabular … şi …

Jean-Pierre făcuse şi el aceeaşi remarcă şi, conştiincios, corectă fraza. Făcu doi paşi înapoi, apoi ridică mâna dreaptă să apuce din nou creta, dar renunţă. În acelaşi timp cu Romeo, observase greşeli, mai mici sau mai mari, pe fiecare rând scris pe tablă, iar buna lui cuviinţă îi dictă să nu intervină în bunul mers al orei. Romeo încercă, din proprie iniţiativă, să explice:

– Doamna profesoară încă nu a apucat să corecteze ce au scris elevii …

– Eu am scris pe tablă, interveni cadrul didactic. Ştiţi, nu avem manuale şi copiez eu textul din carte pe tablă pentru copii, nu vrem să rămânem în urmă cu materia.

Romeo evită să traducă pentru musafiri spusele colegei sale mai tinere, primind în schimb o privire recunoscătoare din partea primarului.

– Domn’ Patrocle, chiar slabuţă fata asta, Titina, nu-i aşa? Ce dracu să facem, ne-au băgat-o pe gât ăştia de la inspectorat, e necalificată, dar … e nepoata lui …

Numele unchiului nu se mai auzi, acoperit de gălăgia copiilor care ieşeau în recreaţie.

 

                Scena III – Aprilie 2001, Biroul primarului de la Dealunalt

 

Sejurul lui Charles, Mireille şi Jean-Pierre la Dealunalt se apropia de sfârşit. După o săptămână de discuţii şi vizite, urmate de alte discuţii şi de alte vizite, menite să îi facă pe musafirii francezi să înţeleagă cât mai bine starea de lucruri din comună şi care sunt posibilităţile de a-i ajuta, aceştia plecau la Saint-Jean-des-Collines cu o idee foarte clară despre România şi oamenii ei. În plus, în bagaje, câteva obiecte de artizanat românesc luaseră locul celor câteva mici pachete cu produse cosmetice pe care le oferiseră gazdelor. Romeo Patrocle strângea, fericit, la piept câteva cărţi primite de la Mireille, care le luase la ea ca să aibă ce citi în avion şi în momentele de linişte din timpul vizitei, dar acum i le oferea cu drag profesorului, ca semn de apreciere. Din păcate, nici unul dintre ei nu se gândise să împacheteze un cadou şi pentru interpret … La rândul lor, cei trei delegaţi francezi amestecaseră printre lucrurile dintre bagajele lor şi câte o carte având pe copertă chiar numele lui Romeo Patrocle.

– [Flòrê], on a passé un bon moment chez vous, îşi începu Charles discursul de despărţire, tradus, promt, de Romeo. Vă mulţumim foarte mult şi promitem să ducem cu noi o amintire frumoasă şi că vom face tot ce vom putea să vă sprijinim, moral şi material, pentru dezvoltarea comunei voastre. De asemenea, sperăm că foarte curând veţi veni şi voi să ne vedeţi la noi acasă. Vom face tot ce trebuie să vă simţiţi bine la noi, aşa cum ne-am simţit şi noi bine aici, la voi. Promit că vă asigurăm noi tot ce va fi necesar, bani de avion, vize, cazare … o vizită de câteva zile la Paris, pentru că prietenul nostru Roméo mi-a zis ca nu a fost niciodată în Franţa. Roméo, felicitări, recunosc că vorbeşti franceza mai bine decât noi, când o să vii să ne vizitezi o să ai din nou ocazia să profiţi de calităţile tale. [Flòrê], îţi vom trimite o invitaţie oficială pentru câte persoane vrei tu, desigur, plus interpretul.

 

                Scena IV – Iulie 2001, Biroul primarului de la Dealunalt

 

– Mă Domn’ primar, a venit o scrisoare de la franceji, spuse secretarul primăriei dând buzna peste şeful său.

– Ce scrie? Ce scrie? întrebă Florin Chelaru.

– Dracu ştie? Scrie pe limba lor, de unde dracu să înţeleg eu ce zice. Cred că e o scrisoare pentru tine, că văd aici scris „Florin”, iar hartia asta, cu atâtea semnături şi antetul ăsta mare pare să fie un act oficial.

– Mă, ia sună-l pe profesorul ăla, Patrocle. Ăla ne scoate din belea, ca şi data trecută, când veniră ăia.

Patrocle veni imediat. De fapt, după câteva ore.

– Îmi cer scuze, n-am putut să pornesc Dacia, cred că i-am gripat motorul. Am luat un taxi, ca să nu vă fac să aşteptaţi până la ora autobuzului.

– Mulţumesc mult, domn’ profesor, şi îmi cer scuze că a trebuit să vă deranjez. A venit un plic de la francejii noştri şi, cum dumneavoastră aţi fost atât de cumsecade şi de competent când au venit ei în vizită, m-am gândit că tot dumneavoastră ne ajutaţi şi acum.

Patrocle nu se lăsă rugat. Până să vină autobuzul pentru oraş traduse scrisoarea lui Charles şi invitaţia oficială.

– Scrie aşa: suntem inivitaţi să facem o vizită la St. Jean-des-Collines oricând, după întâi septembrie, o delegaţie oficială de şase persoane, cum aţi sugerat dumneavoastră, plus un interpret, adică eu. Charles spune că ne plăteşte tot, de la transport până la cazare la ei la St Jean şi la Paris, pentru că vrea să ne plimbe cinci zile prin Paris. Ne ataşează o invitaţie oficială, cu menţiunea că municipalitatea din St. Jean-des-Collines se va ocupa de tot. Invitaţia trebuie tradusă şi trebuie legalizată, domn’primar. Apoi trebuie dusă la ei la Consulat, pentru vize. Eu nu am nevoie de viză în Franţa, e o convenţie potrivit căreia profesorii de franceză din România nu au nevoie de viză de intrare în Franţa. Facem o economie.

– Nu contează banii domn’profesor, le trimitem la sfârşit nota de plată să ne deconteze ei tot. Dar cum legalizăm invitaţia?!

– A, asta e simplu, eu am autorizaţie de traducător, mă duc eu la notariat şi se rezolvă.

– Costă mult?

– Vreo sută de mii.

– Cum s-o plătim, că nu am cum deconta în contabilitate o traducere legalizată?

– Nu-i problemă, domne, plătesc eu notariatul, măcar atâta să fac şi eu, nu? Doar n-o să merg în Franţa ca un parazit!

– Hai, mă domn profesor, că şi aşa sunt dator vândut la dumneavoastră … munca de traducător, benzina, taxiul, toate astea … poate găseşte contabila o şmecherie, ceva, şi vă decontăm tot. Dar nu se poate în momentul ăsta.

– Lăsaţi, că nu nişte bani m-au făcut pe mine, eu sunt mulţumit că mă duc în Franţa. Toată viaţa am visat să văd Parisul, uite că acum mi se adevereşte visul. Din contră, vă mulţumesc că mi-aţi dat ocazia să vizitez Franţa, că eu, cu salariul meu, nu am altă şansă să ajung acolo.

IMG_5848

                Scena V – Iulie 2001, Biroul primarului de la Dealunalt

 

– Mărine, stai jos şi scrie!

– Da, domn’ primar, zi …

– Deci, unu, eu, Chelaru Florin.

– Am zis. Doi?

– Doi, tu, Neaţă Marin.

– Merci, şefu, doi … aşa. Trei?

– Aşa … trei … Chelaru Georgeta. Pai nu e ea om de bază?!

– Păi cum nu! … eta. Mai departe?

– Patru: Neaţă Ionela. Nu putem despărţi surorile.

– Da, domne, ai dreptate. Cinci?

– Cinci zi şi tu Andru Ion, vicele. Ne ia dracu dacă nu-l punem. Şi şase Andru Daniela, contabila, şi gata. Îl mai adaugi şi pe Patrocle Romeo, că e obligatoriu, cum au zis şi aldeo Şarlă, că nu ne descurcăm fără el şi baţi lista la maşină. Maine aduni actele de la toţi şi mă duc la Bucureşti să fac cererile de viză. Apoi trimitem lista şi vizele lui Şarlă, să comande biletele de avion.

 

 

Scena VI – Iulie 2001, Biroul primarului de la Dealunalt

 

Telefonul sparse liniştea după-amiezii.

– Domn’ primar, se auzi in cască vocea telefonistei, vă caută de la prefectură. Cică e urgent.

– Hai să vedem ce e aşa urgent de nu mai poate omu’ să stea liniştit, mormăi Chelaru. Da! Să trăiţi, domnu … Cine? A, domnu … am înţeles! Nu, nu e târziu, doar mâine plec la vize. Să trăiţi, eee, cum să mă supăr? E normal, sigur, domn’… Să trăiţi! Să Trăiţi!

 

Scena VI – Septembrie 2001, Inspectoratul Şcolar Judeţean

 

Ca în fiecare an, înainte de începutul anului şcolar, Inspectoratul Şcolar a organizat Consfătuirile cadrelor didactice, pe discipline. Romeo Patrocle, profesorul de limba franceză de la liceul teoretic din micul oraş nu lipseşte niciodată. Ce exemplu ar da el colegilor mai tineri dacă şi-ar permite să chiulească de la o acţiune organizată de Inspectorat?

În şedinţele de acest gen, inspectorul de specialitate face un bilanţ al activităţii profelsorilor din subordinea sa, subliniind, aşa cum se cuvine, rezultatele pozitive obţinute de aceştia: premii la olimpiadele naţionale, la concursurile şcolare, cărţi şi articole publicate, alte contribuţii aduse la bunul mers al procesului educativ. Sigur, nu sunt uitate nici eşecurile unora dintre colegi, nu pentru a fi pedepsite, nu acesta e rolul consfătuirilor, ci pentru a găsi împreună cea mai buna soluţie pentru evitarea unor noi greşeli în viitor.

– Dragi colegi, să nu uităm să-l felicităm pe colegul nostru Romeo Patrocle, aşa cum ne-a obişnuit şi în acest an a publicat o carte de beletristică, se pare că a avut cronici favorabile în câteva reviste literare. Tot Romeo a avut două colaborări cu edituri prestigioase, unde a publicat traducerile a două cărţi din literatura franceză contemporană. Dragii mei, nu înţeleg de ce Romeo Patrocle e singurul din judeţul nostru care are o astfel de activitate?

Şi, pentru că nici ceilalţi colegi nu înţelegeau, inspectorul a continuat cu punctele tari:

– De fapt, dragii mei, Hai să spunem că nu numai Romeo e un bun traducător. Am aflat de la biroul prefectului că în aceste zile o delegaţie din Dealunalt se află în Franţa, unde are convorbiri cu oficialităţile din localitatea St. Jean-des-Collines. Se pare că se vor încheia noi înţelegeri între cele două localităţi.

– Domnule inspector, domnule inspector! Nu ştiu ce are Romeo, cred că i s-a făcut rău! Să chemăm salvarea?

După ce paramedicii îşi făcură datoria, urcându-l pe profesorul Patrocle în ambulanţă, cu destinaţia Spitalul Judeţean de Urgenţă, Inspectorul se simţi obligat să aprecieze:

– Precis n-a dormit azi-noapte, cine ştie ce dracu mai traduce ăsta sau ce mai scrie. Aşa, ce ziceam?! A, ăia de la Dealunalt … da, da. Da, domnilor, delegaţia de la Dealunalt … însoţită de colega noastră Titina, în calitate de interpret se află în aceste zile în Franţa, unde …

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

INTERVIU, de Mihai-Athanasie Petrescu

INTERVIUL

 

– Bună ziua, mă bucur că, în sfârşit, mă întâlnesc cu cineva, sunteţi prima persoană pe care o văd aici. Aţi dori să-mi acordaţi un interviu?

– Da, sigur, dar să ştiţi că nu am nimic senzaţional de declarat.

Rep. Lăsaţi, cititorii vor decide dacă e aşa sau nu. Vă rog să vă prezentaţi …

Per. Eu sunt Personajul.

Rep. … Intraţi în amănunte, vă rog. Numele, ocazia cu care aţi venit aici …

Per. Nume … Încă nu am un nume, autorul meu de abia m-a inventat şi nu am nici o identitate. După cum vedeţi, încă nu s-a decis nici ce sex o să am. Iar rolul meu in textul acesta este, de asemenea, neclar încă.

Rep. Vreţi să spuneţi că dumneavoastră nu aveţi personalitate?

Per. N-am, domne, de unde să am?! Autorul de abia acum încearcă să îmi decidă soarta. Nu ştiu dacă sunt un personaj pozitiv sau negativ, dacă voi evolua într-un roman sau o povestire, sau doar într-o anecdotă.

Rep. Despre Autorul dumneavoastră puteţi să ne daţi amănunte?

Per. Nu, nici în privinţa asta nu sunt pregătit. Sper, însă, că imaginaţia lui va trece rapid de această primă etapă a conceperii unui Personaj.

Rep. Vă rog să mă iertaţi, în ultimele secunde pot remarca la dumneavoastră o evoluţie, din care îmi dau seama că veţi fi un personaj masculin.

Per.. Da, aşa se pare.

Rep. De asemenea, observ că vă schimbaţi ţinuta într-un ritm foarte rapid. Sunteţi model sau designer de modă?

Per. Problema e că Autorul încă ezită în privinţa hainelor mele. De fapt şi mediul social e, pentru moment, la fel de nebulos. Au, jacheta asta mă strânge rău la subţiori … a, bine că mi-a schimbat-o!

Rep. După costumul pe care îl purtaţi acum păreţi să fiţi un prosper om de afaceri, un om cu mulţi bani.

Per. Da, în buzunare am nişte bani, un carnet de cecuri, o cheie de maşină, Mercedes, nu ştiu ce e asta, o fi o maşină bună?

Rep. Da, foarte scumpă, să ştiţi.

Per. Dar nu ştiu să conduc. A, ba da, uite şi un portofel cu acte … vad că am şi permis de conducere aici. Scrie aici … nume: Panait, prenume Dante … data naşterii … nu pot citi … ba da … 1962 … ba nu 1976 … totuşi 1962, s-a hotărât.

Rep. Domnule Panait, nu aveţi şi o legitimaţie de serviciu, să ne dăm seama cu ce vă ocupaţi ?

Per. Văd nişte poze aici, eu, cu o femeie şi nişte tineri, probabil că e familia mea.

Rep. Domnu Panait ! nu vă cunoaşteţi soţia şi copiii !?!

Per. Ce dracu, domne, doar v-am zis că nu ştiu nimic, că doar acum Autorul îmi construieşte personalitatea. Şi mai e o chestie, văd că am aici încă o poză cu o femeie … şi … asta ce-o fi, carneţelul ăsta, cred că … un bilet de avion ? sau nu, e poza mea pe el, scrie « brevet de pilot ». Gata, am înţeles, sunt de meserie pilot. Daţi-mi voie, domnule reporter, poate trebuie să ajung la aeroport să plec în cursă.

Rep. Nu purtaţi uniformă, stimate domnule Panait, poate sunteţi în concediu. De fapt, dacă ne uităm puţin în jur, observăm că ne găsim într-un hotel … ba nu, cred că este o bancă, iar doamna aceea de la ghişeu vă face semn să vă apropiaţi.

Per. Normal că mă roagă să merg la ghişeu, Autorul m-a făcut director al băncii şi trebuie să rezolv problemele curente. Vă rog să-mi permiteţi să … sau nu sunt director, ci acţionar principal, de aia port asemenea costum. Ce dracu, domne, lasă-mă să-mi văd de treabă, nu vezi că ne găsim în Banca « Panait » ?!

Rep. Vă rog să mă iertaţi, domnule preşedinte, nu aţi dori să îmi oferiţi nişte amănunte legate de cifra dumneavoastră de afaceri de trimestrul trecut, pentru ziarul meu ?

Per. Domne, dumneata să faci bine să îi arăti acreditarea bodyguardului … bă, Geanny, ia vezi bă ce dracu vrea ăsta, că stă pe capul meu şi nu mă lasă-n pace.

Rep. Îmi cer iertare, cred că am insistat prea mult … domnu’ Geanny, lăsaţi că plec singur, nu trebuie să daţi cu piciorul în mine. Domnuuuu ! Au ! Domnu Panait ! … mă scuzaţi, domnule poliţist … dom … a, nu, nu lucrez în banca asta … doar voiam să fac un interviu cu domnul preşedinte …

Per. Mă ziaristule, dar de fapt de ce ai venit la mine ? Puteai să mergi în alte povestiri, nu să mă deranjezi pe mine tot timpul. De ani de zile stai stai lipit de mine, ce, vrei bani de ţigări ?

Rep. Domnule Panait, în ultimele clipe v-aţi schimbat foarte tare, văd că Autorul dumneavoastră v-a îmbrăcat în haine ponosite, în jurul nostru nu mai văd luxul unei bănci, ci doar o cameră mică, cu mobilă puţină, parcă ar fi o celulă de închisoare.

Per. Da, domne, e o celulă. Dacă vrei să ştii ce caut aici n-ai decât să citeşti povestirea.

Rep. Aşa o să fac. Dar văd că deja nu mai sunteţi în puşcărie, ci pe plaja de la Miami.

Per. Normal, doar nu era să-mi petrec toată viaţa la zdup, ce povestire mai era aia.

Rep. Şi acum ? Unde zburaţi cu avionul?

Per. Stai puţin, să mă înţeleg cu aia din tower. Aşa, ce ziceai ? Unde merg ? Mă omule, dacă m-a făcut Autorul ăla bancher, mă duc să fac afaceri. Ia, mă, de citeşte povestirea aia, cum îţi spun eu, ca să nu mai pui atâtea întrebări prosteşti.

Rep. Dar daca aţi fost la închisoare, de unde mai aveţi bani ?

Per. Ţi-am spus că eşti obişnuit să vorbeşti prostii.

Rep. Ce lux, ce …

Per. Acţionar principal la o bancă ? Nu asta eram ?

Rep. Da, dar … tipii ăia înarmaţi ce fac acolo ? trag în noi ?

Per. Ma doare umărul de la glonţul încasat de la bandiţii ăia.

Rep. Da, după cum văd eu şi din câte scrie pe foaia de observaţie se pare că aveţi o infecţie extrem de gravă. S-ar putea să vă fie fatală. Vă rog să-mi spuneţi, pentru cititorii mei, dacă ştiţi cine v-a atacat şi pentru ce.

Per. Bă tipule, ţi-am mai zis să citeşti romanul, eu nu am de unde să ştiu ce planuri are Autorul. Dar sper că acum, după ce mă fac bine, o să mă ducă din nou în locuri luxoase, doar am atâţia bani. Ce dracu caută popa ăsta aici, cu lumânări în mână.

Rep. Domnule Panait, din câte înţeleg sunteţi pe moarte. Autorul dumneavoastră se pare că v-a adus la sârşitul naraţiunii şi nu avem parte de un happy ending. Din câte văd eu, viaţa de personaj literar nu e de invidiat, aşa cum am crezut la început. Sunteţi la cheremul imaginaţiei si toanelor unui amărât de Autor …

Per. Reporterule, cred că ai dreptate. Am avut parte, în cele câteva minuteca nişte ani de viaţă, de multe lucruri frumoase. Dar ai dreptate, am fost tot timpul o victimă a Autorului … nasoală viaţă. Imaginară şi atât de scurtă!…

Rep. Uite, deja se vede punctul final, nu mai aveţi decât două-trei rânduri de viaţă. N-aş vrea să fiu în pielea dumneavoastră!

Per. Bă reporterule, oricât faci tu pe viteazul, minte multă nu ai. Nu-ţi dai seama că tu eşti la fel ca mine, o creaţie a Autorului, adică tot un personaj ?!? Viaţa ta nu e cu nimic mai bună, ia uite, se termină exact în aceeaşi clipă cu a mea, exact la punctul ăsta.

130202_095729

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze