Arhive pe categorii: Proze

CARDUL de Mihai-Athanasie Petrescu

CARDUL

Obişnuit cu perioadele lungi de tӑcere ale maestrului sӑu, Florin Bunea nu era deloc mirat de liniştea din laborator. Profesorul Chifor, aşezat în fotoliul sӑu preferat, medita, cu ochii închişi, de peste o orӑ; tema pe care le-o repartizase directorul institutului nu era uşoarӑ, iar soluţia nu era la îndemânӑ. Din nefericire pentru cei doi cercetӑtori, ordinul şefului venise exact când şi ei aveau o problemӑ, al cӑrei rӑspuns nu era departe, dar ultimile calcule încӑ nu erau efectuate.

Soneria telefonului mobil îl scoase pe Chifor din reverie. Privi displayul aparatului, clӑtinӑ, nemulţumit din cap şi îl întoarse cu faţa în jos.

– Şefu’ … iar ne întreabӑ de combina ӑlora …

– Domn’ profesor, n-am îndrӑznit sӑ vӑ deranjez, mi-a venit o idee …

– Pentru combinӑ?

– Nu prea … pentru cardul ӑla. Ştiţi ce m-am gândit? Dacӑ tot ne chinuim noi sӑ aliem cardurile de fidelitate de la magazine, de ce nu am alia cu ele şi cardul de acces de la bloc, şi chiar de la institut …

Chifor comandӑ aparatul de cafea şi, în secunda urmӑtoare, din perete apӑrurӑ douӑ ceşcuţe aburinde. Îi întinse una lui Bunea şi îl luӑ la întrebӑri:

– Mӑ, dacӑ putem sӑ aliem douӑ cipuri, dupӑ aia e lucru uşor sӑ mai bӑgӑm o mie. Dar cum facem ӑsta prim pas?

–  Am o idee, dar încӑ nu am încercat, sӑ nu fac zgomot. Cred cӑ pot citi codul cipului şi apoi sӑ-l rescriu, în alt format, suprapus cu alte coduri, în genul hieroglifelor arabe de pe moscheea din Constanţa. Suprapuse în felul ӑsta, pot fi scrise pe un cip de mӑrimea celui de pe card un numӑr practic infinit de coduri. Sigur, dacӑ ţine figura.

Sorbind, tacticos, din cafea, profesorul rӑspunse:

– Încearcӑ, mӑ … Hai, cӑ mai calculez şi eu o datӑ transmisia la combinӑ, între timp.

Ţӑcӑnitul tastaturilor de calculator era foarte rar intrerupt de alte sunete. Termostatul şi senzorii pentru calitatea aerului ţiuiau din când în când, dar cercetӑtorii, obişnuiţi cu ele, nici nu le auzeau. Telefonul profesorului, dupӑ ce mai încercase de vreo douӑ fӑrӑ succes ori sӑ-i atragӑ atenţia, renunţӑ şi el sӑ mai emite semnale sonore. Doar necesarele înjurӑturi provocate de greşelile de typing mai spӑrgeau, din când în când, liniştea laboratorului.

– Domn’ profesor, hai sӑ plecӑm acasӑ, cӑ ne dau nevestele la dispӑruţi. Eu am reuşit ceva, cred cӑ ştiu sӑ suprascriu informaţiile. Mâine calculez şi volumul fizic necesar, dar cred eu aşa, ca persoanӑ fizico-chimicӑ, cӑ …

– Mӑ, Florine, atunci ia lasӑ tu cacofoniile şi hai sӑ plecӑm repede, poate nu se prinde şefu’ cӑ am consumat curentul institutului pânӑ la ora asta. Cred cӑ şi combina e ca şi rezolvatӑ, mâine o verificӑm împreunӑ. Dar sigur va merge!

Noaptea e, uneori, un sfetnic bun. În primele ore ale zilei urmӑtoare, amândoi cercetӑtorii exclamarӑ (mai mult sau mai puţin): “Evrika!”

– Alo? Şefu’, spuneţi-le ӑlora cӑ din punct de vedere al calculelor, le-am fӑcut combina. Da … Putem trimite schemele 3D la atelier … da, domne, ce dracu, dacӑ-ţi spun! Da, sӑ le trimiţi factura, dacӑ ne plӑtesc ei prestaţia nu dӑm faliment nici sӑptӑmâna asta.

– Domn’ profesor, ce ziceţi, încercӑm sӑ facem un card? Sau ne bagӑ ӑştia la falsificare de acte?

– Ce sӑ ne bage, mӑ Florine, crezi cӑ vede cineva ceva? Hai sӑ şmecherim un card de acces în institute, combinat cu fidelitatea la KarMall. Mergem şi vedem … Dar, mӑ, hai cӑ … la prӑvӑlie ne iau ӑia cardul din mânӑ şi vӑd cӑ e altӑ graficӑ. Ne facem de râs …

– Nu ne facem, domn’ profesor, cӑ m-am gândit eu. Fac un card incolor, le zicem cӑ s-a decolorat aşa, singur. Rӑspund eu.

– Rӑspunzi tu … cӑ parcӑ de rӑspundere mӑ tem eu. Dar ştii cӑ ai mai avut de lucru cu poliţia, sӑ nu te … No, hai, ce tot stӑm pe gânduri. Pune cipul ӑla pe card şi hai sӑ haidem odatӑ!

Cardul confecţionat de Florin Bunea anulӑ fӑrӑ probleme, de mai multe ori, alarma de la intrarea în institut; mai greu a fost sӑ îl convingӑ pe subofiţerul care executa serviciul de gardӑ cӑ nu fac nici o fraudӑ, dar, în cele din urmӑ, militarul trebui sӑ înţeleagӑ cӑ documentele de identitate ale celor doi cercetӑtori conţin nişte nume existente pe tabelul pe care îl avea şi el în dotare.

– Hai, mӑ nea Matache, ce dracu, doar ne cunoşti de ani de zile, acum te-ai gӑsit matale sӑ ne ceri actele?

– Ce sӑ fac domn’ profesor, consemnul particular al postului. Domn’ doctor Pӑun are o temӑ militarӑ, mӑ … aia şi pe mine şefii la cap …

La KarMall a fost mult mai uşor. Casiera nu aruncӑ nici o privire la cardul pe care îl introduse în cititor, iar electronica nu protest deloc şi Florin beneficiӑ de reducerea de 23 de bani. Sӑ notӑm, totuşi, cӑ entuziasmul tânӑrului savant fu mai mare decât ar fi putut înţelege salariata magazinului. Ce înseamnӑ 23 de bani …

– Deci, merge, concluzionӑ profesorul Chifor, la întoarcerea în laborator – dupӑ ce subofiţerul le mai ceruse o datӑ legitimaţiile la intrare. Partea electronicӑ e OK, dar hai sӑ încercӑm sӑ adaptӑm cumva şi grafica, sӑ nu mai avem emoţii. Aş avea o idee, numai cӑ va trebui sӑ scrii şi suprapui şi alte informaţii. Vreau sӑ facem cardul sӑ rӑspundӑ la comandӑ vocalӑ şi sӑ îşi schimbe şi grafica şi informaţia când i se transmite o anumitӑ denumire. Ce zici, se poate?

– Domn’ profesor, greu a fost sӑ suprapun primele douӑ informaţii. De acum, putem sӑ îi cerem orice, şi înlocuim, pur şi simplu, cardul din plastic cu un microafişaj LCD. C’est dans la poche!

– Da, e simplu. Şi iatӑ cum am mai inventat noi încӑ un dispozitiv care putea la fel de bine sӑ lipseascӑ din dotarea noastrӑ. Dar, în felul ӑsta, ne demonstrӑm şi nouӑ cât suntem de deştepţi. Propun sӑ-l botezӑm … Carbuchif.

Carbuchiful funcţiona atât de bine, încât Chifor şi Bunea nu se îndurarӑ sӑ îl pӑstreze numai pentru ei. Mai întâi soţiile lor, dar, mai pe urmӑ şi colegii de la institutul de cercetӑtori îşi înlocuirӑ toate cartoanele din portofel cu microafişajul universal. Pânӑ şi directorul instituţiei începu sӑ îl utilizeze, oarecum obligat de împrejurӑri, pentru cӑ, nervos cum era, îşi rupse propriul card de acces în clӑdire şi fu împiedicat sӑ intre de cӑtre domnul Matache.

– Chifore, altӑ datӑ sӑ îmi cereţi şi mie voie când vreţi sӑ inventaţi aşa ceva. Ce …

– Şi o sӑ-mi daţi permisiunea? întrebӑ, respectuos, profesoru.

– Binenţeles! Cӑ nu! Şi, ca sӑ nu mai aveţi timp sӑ faceţi prostii de-ale voastre, ia puneţi voi mâna şi gӑsiţi o soluţie matematicӑ pentru senzorul de umiditate în sol, pentru a stabili turaţia motorului de tractor la arat, cӑ ӑştia de la fermӑ au impresia cӑ risipesc motorina. Hai, hai, la muncӑ!

Obişnuiţi cu stilul directorului de a-şi stimula subordonaţii, Chifor şi Bunea nu îşi bӑturӑ capul sӑ îl facӑ sӑ revinӑ la sentimente mai bune. Chifor îi fӑcu cu ochiul asistentului sӑu şi amândoi se refugiarӑ în laborator, unde îşi puteau exprima pӑrerile.

– Domn’ professor, nu mӑ aşteptam sӑ mӑ mângâie pe creştet, dar mӑcar un “bravo, bӑ!” putea sӑ îşi permit şi el …

– Lasӑ-l, nu conteazӑ. El apreciazӑ munca noastrӑ, dar nu are chef sӑ ne-o spunӑ. Dar asta cu senzorii … chiar nu m-aş fi gândit. E o idee bunӑ pentru reducerea consumului de carburant. Mӑcar un sfert de litru de motorinӑ la hectar dacӑ economisim, şi meritӑ sӑ cheltuieşti câteva zeci, sau sute de euro la fiecare motor. Hai, hai sӑ ne gândim …

Profesorul se instalӑ în fotoliu, în timp ce Bunea îşi porni calculatorul şi începu sӑ calculeze duritatea diferitelor soluri în funcţie de umiditate. Ideea pӑrea fezabilӑ, dar, aşa cum apreciase, în glumӑ, profesorul, rentabilitatea aplicӑrii ei era destul de micӑ.

– Domn profesor, eu cred cӑ nu meritӑ sӑ pierdem timp cu asta. A, bun, dacӑ fermierii plӑtesc atât de bine, calculele sunt uşor de finalizat, dar …

Mirat de lipsa de reacţie a seniorului, Florin Bunea repetӑ, cu voce mai puternicӑ, sperând sӑ îl trezeascӑ pe Chifor din reverie.

– Domn’ profesor! Am tras concluzia cӑ nu renteazӑ sӑ …

Chifor nu rӑspunse. Bunea îl gӑsi într-o stare de semi-inconştienţӑ, pe care monitoarele din laborator, cuplate la senzorii din fotoliul profesorului, de altfel, o reflectau grafic. Fӑrӑ a-şi pierde calmul, Bunea luӑ primele mӑsuri de prim ajutor: îi scoase haina profesorului, îi desfӑcu nodul cravatei şi îl sunӑ, prin telefonul interior, pe doctorul Pӑun, care apӑru dupӑ câteva secunde, abandonându-şi cercetӑrile secrete cu caracter militar.

Din fericire, la intrarea colegului sӑu, Chifor era în plinӑ formӑ. Toate testele aplicate de medic ieşirӑ normal şi, dacӑ nu ar fi existat înregistrӑrile, nimeni nu ar fi crezut cӑ savantul ar fi trecut printr-o stare fizicӑ periculoasӑ.

– Ce faci mӑ, dai speranţe deşarte tineretului? îl certӑ Pӑun. Ce ai mâncat, ce ai bӑut, ce ai fumat, ce efort deosebit ai fӑcut? Ia uite, toate graficele sunt aproape de linia dreaptӑ, mai aveai puţin şi ţi se oprea inima!

– Am stat niţel sӑ mӑ odihnesc, şi trebuie sӑ spun cӑ în viaţa mea nu m-am simţit atât de relaxat. Pânӑ şi rӑutatea şefului mi-a fugit din gând … eram relaxat … relaxat … ca un planor care coboarӑ în linie dreaptӑ, fӑrӑ sӑ mai caute ascendenţe ca sӑ se menţinӑ în aer …

– Tare ciudat, spuse doctorul. Atât de relaxat încât şi ritmul cardiac a coborât în linie dreaptӑ, constant şi rapid, iar apoi a crescut brusc la normal. Ciudat …

Respectând ordinul doctorului Pӑun, profesorul fu nevoit sӑ petreacӑ douӑ zile într-o clinicӑ de cardiologie, sub atentӑ monitorizare. Minivacanţa se terminӑ fӑrӑ ca pacientul sӑ mai prezinte vreun simptom îngrijorӑtor, iar Chifor reveni la laborator, mai sӑnӑtos decât oricând.

– O sӑ iei şi tu câte un aspenter pe zi, şi câte o jumӑtate de betaloc, dar se pare cӑ n-ai nimic. Toate testele sunt OK, îl sfӑtui doctorul Pӑun.

– Pӑi atunci de ce mӑ pui sӑ iau hapuri? se interesӑ fostul pacient.

– De ce, de ce … pentru cӑ aşa fac doctorii. Doar nu vrei sӑ scapi din mâinile mele fӑrӑ sӑ te supun unui tratament. Stai liniştit, astea nu fac nici bine, nici rӑu, dar mӑcar o sӑ ai şi tu o grijӑ în plus în fiecare zi.

Fermierul amator de inovaţii tehnice înţelesese, în urma explicaţiilor lui Bunea, cӑ nu ar fi fӑcut mare economie la carburanţi aplicând metoda citirii umezelii în sol, dar venise cu o nouӑ temӑ de cercetare.

– Chifore, bine ai revenit la muncӑ, sau bine cӑ ai revenit, pentru cӑ pânӑ mâine va trebui sӑ îi livrӑm fermierului grosimea optimӑ a cauciucurilor de tractor ca sӑ nu striveascӑ seminţele când trece cu tratamentul chimic.

– A, chiar bunӑ idee, şefu’! Nu vrea sӑ-I spunem noi şi ce vârstӑ trebuie sӑ aibӑ tractoristul ca sӑ înfloreascӑ grâul în mai?

– N-a întrebat pânӑ acum, dar dacӑ întreabӑ şi plӑteşte destul, o sӑ te pun sӑ calculezi şi asta, îl puse directorul la locul lui pe cercetӑtor, trântind uşa.

– Fermierul ӑsta chiar nu are ce face cu banii, sau şi- pus în gând sӑ sponsorizeze institutul, concluzionӑ Chifor. Mӑ, Florine,                 hai cӑ eu am aşa un chef de muncӑ, încât nu te mai suport pe-aici. Carӑ-te acasӑ şi lasӑ-mӑ singur, sӑ chinuiesc eu calculatorul o orӑ-douӑ. Hai, hai, ce mai stai!

Tema impusӑ nu era destul de pasionantӑ şi nici grea pentru a-l tine mult timp pe profesor la masa de lucru. Într-o orӑ transmise raportul de cercetare prin mail cӑtre conducere şi ieşi în oraş, pentru o relaxare activӑ: o plimbare vioaie prin centru. Doar cӑ plimbarea îi fu, oarecum stricatӑ, de numeroasele grupuri de oameni care se deplasau pe strӑzi în direcţia stadionului. Dar de unde sӑ ştie Chifor cӑ era ziua aia specialӑ a sӑptӑmânii când juca Drapelu’, iar meciul era unul extrem de important pentru configuraţia clasamentului. Pe el nu-l interesa fotbalul şi nici desele discursuri entuziaste ale asistentului sӑu nu l-au convins vreodatӑ sӑ vadӑ un meci, nici pe stadion, nici la televizor.

– Alo! Domn’ profesor, sunt Veronica. Vӑ rog eu, spuneţi-I lui Florin sӑ nu plece la serviciu azi, nu s-a simţit prea bine asearӑ şi aş vrea sӑ-l ţin acasӑ, sӑ se odihneascӑ.

– Sigur, Veronica, tine-l, spune-i cӑ am zis eu. Dar ce-a pӑţit?

– Nu ştiu, domn’ profesor. A stat asearӑ la meci, la televizor şi s-a agitat aşa de tare încât m-am speriat. I-am luat tensiunea şi pulsul de câteva ori, mai ales pulsul i-a crescut exagerat, peste 160. Nu e normal, el nu trece niciodatӑ de 70.

– Dar ce, au mâncat bӑtaie ӑştia ai lui?

– Nu, au câştigat, dar cam la mustaţӑ. A fost echilibrat pânӑ spre final, când ai nostri au bӑgat trei goluri în cinci minute. Atunci s-a agitat Florin şi m-a speriat aşa tare.

– Acum cum e?

– Acum e normal, puls 68, tensiune 112, ca de obicei.

– Bine. Ţine-l acasӑ şi vin eu cu Pӑun cât de repede poate el.

Pӑun îi montӑ imediat tânӑrului savant toate aparatele mobile pe care putuse sӑ le care de la institut.

– Hai, tinere, spune tot! Vrei sӑ mori pentru Drapelu”, ce dracu?

– Domn’ doctor, nu ştiu ce s-a întâmplat. Eu mӑ uit mereu la meciuri, mai ţip, mai înjur … dar niciodatӑ nu mӑ simt nasol. Sigur cӑ mӑ mai enervez sau mӑ bucur, dar nu fac urât ca asearӑ.

– Deci?

– Deci … m-a trimis domn’ profesor acasӑ. Când am intrat pe uşӑ, meciul tocmai începuse, aşa cӑ m-am aşezat în fotoliu şi am stat sӑ mӑ uit. Mi-a dat Veronica o cafea, slabӑ şi dulce cum o face ea, şi am bӑut-o încet, nici n-am apucat sӑ o termin, cӑ am uitat de ea. Ӑştia au jucat prost 85 de minute, dormeau şi ei şi lumea din tribune, pânӑ când au marcat, cam din greşealӑ, în minutul 86. Apoi au inceput sӑ joace ca lumea şi au mai bӑgat douӑ. Sigur cӑ m-am entuziasmat, am strigat … am simţit şi eu cӑ nu sunt chiar bine, dar Veronica s-a speriat şi nu ştia ce sӑ mai facӑ …

– Ba am ştiut ce sӑ-i fac. I-am scos haina şi cravata, cӑ stӑtea în fotoliu aşa cum venise de la serviciu, şi i-am pus aparatul de tensiune. 144 tensiunea şi 163 pulsul. L-am întins pe pat şi şi-a revenit instantaneu. De aia nici nu am mai chemat salvarea sau ceva …

Pӑun constatӑ cӑ Bunea era în perfectӑ stare de funcţionare, dar, pentru cӑ nu voia sӑ se joace cu sӑnӑtatea colegului sӑu mai tânӑr, îl internӑ şi pe el, pentru douӑ zile de monitorizare, în clinica unde se odihnise şi Chifor. Iar la ieşire, îi prescrise şi lui, cӑ aşa se face, betaloc şi aspenter. Sӑ simtӑ cӑ are nevoie de îngrijire şi autoîngrijire!

– Ciudat, domn’ profesor. Şi dumneavoastrӑ, şi eu, sӑ pӑţim asemenea crize … Vorba aia, doar suntem oameni sӑnӑtoşi, activi, sportivi chiar … nu e normal. Are dreptate domnu doctor Pӑun, trebuie sӑ ne supraveghem mai atent şi sӑ lӑsӑm, naibii, stressul ӑsta …

– Florine, eu nu sunt împӑcat şi nici curiozitatea mea ştiinţificӑ nu mӑ lasӑ sӑ dorm. Nu poate fi o simplӑ coincidenţӑ faptul cӑ amândoi am trecut prin crizele astea, trebuie sӑ existe o legӑturӑ între ele. Singura deosebire e cӑ eu era sӑ mor de relaxare, iar tu de hiperactivitate. Şi nu cred cӑ e din cauza vârstei.

– O fi de la atmosfera din institut? Poate e contaminatӑ cu ceva, şi nu ne dӑm seama?

– E posibil, dar nu cred. De ce numai noi picӑm victimӑ, şi nu toţi colegii care se mişcӑ prin clӑdire? Mţ … trebuie sӑ fie altceva.

– Nu numai noi. Am auzit cӑ şi nea Matache ar fi avut o crizӑ într-o noapte.

– Ce fel de crizӑ?

– S-a simţit moale, dar i-a trecut repede. Nici nu a aflat nimeni, mi-a spus mie azi-dimineaţӑ când am venit la munci.

– Ciudat! Trebuie sӑ vorbim cu el, hai acolo.

– Nu-l gӑsim decât disearӑ. Zic sӑ nu-l sunӑm nici la telefon, poate doarme omul, cӑ a muncit peste noapte.

Chifor acceptӑ întârzierea, dar cei doi cercetӑtori îl aşteptarӑ cu nerӑbdare pe subofiţer sӑ intre în turӑ, la ora 19.

– Nea Matache, trebuie sӑ ne povesteşti exact ce ţi s-a întâmplat în noaptea aia, îl abordӑ profesorul. Poate fi important în descifrarea crizelor noastre.

Privind cu reproş la Bunea, Matache nu avu încotro şi se confesӑ:

– Pӑi cum sӑ fie, domn’ profesor, de, m-am pus şi eu pe scaun sӑ mӑ odihnesc, ca omu’. M-am trezit pe jos, nu ştiu cum am cӑzut. Eram moale ca o cârpӑ. Dar mi-am dat seama, m-am dezbracat de veston şi m-am dus la baie sӑ mӑ spӑl pe faţӑ cu apӑ rece. Mi-am revenit imediat.

– Nea Matache, ai ceva cu inima, ai mai avut crize?

– Nu, Doamne fereşte! Doar ne controleazӑ ӑştia mereu, ne duce la doctor, n-avem voie sӑ fim bolnavi, sӑ ni se întâmple ceva în post … Pӑi ce, lӑsӑm institutul de cercetӑri la mâna spionilor? Neee …

– Ai mai fost la doctor dupӑ … moliciunea asta?

– Da, ieri am fost la cabinetul domnului doctor Pӑun. Nu m-a controlat el, ci asistenta, am iesit foarte bine.

– Noroc cӑ nu te-a consultat Pӑun, cӑ te punea sӑ iei aspenter şi betaloc, sӑ fie acolo … comentӑ Bunea.

– A, pӑi iau de-astea, m-a pus sӑ iau încӑ de acum trei luni. Le iau … şi nevastӑ-mea mӑ bate la cap, sӑ nu uit vreodatӑ.

În laboratorul lor, Chifor şi Bunea umpleau calculatorul cu toate informaţiile notate în cele trei cazuri.

– Mӑ, ia uite-aici! La fiecare caz sunt elemente comune: omul stӑ pe fotoliu sau pe scaun şi îl apucӑ criza. Cum se ridicӑ, îi trece. Clar, scaunul e de vinӑ, dar în ce fel?

– Domn’ profesor, mai e ceva: toţi trei eram îmbrӑcaţi în costum sau în uniformӑ. Când am pӑrӑsit scaunul ne-am scos haina.

– Da, mӑ, eu recunosc cӑ nu nu mӑ simt bine în hainӑ, dar o port de o mie de ani şi nu mi-a provocat crize.

– Deci … scaun … hainӑ … cravatӑ … Dar relaxare … agitaţie … Nu prea se pupӑ.

– Pӑi nu prea. Tu şi cu mine ţinem cravata largӑ, nea Matache o tine mai strânsӑ, ca militarii, iar nu e la fel. La mine a fost la prânz, la tine dupӑ-amiazӑ târziu, la nea ӑsta noaptea … e ca la balamuc, nu seamӑnӑ nimic.

– Domn’ profesor, ştiţi ce e la fel? Toţi lucrӑm la institut. Am stat douӑ zile şi am bârfit în spital, erau tot felul de cazuri, nici unul asemӑnӑtor cu cea am avut noi.

– Ai dreptate, nici pe timpul meu nu a venit nici un caz ca al nostru. Deci iar ne întoarcem în prӑvӑlia noastrӑ. Facem o analizӑ a aerului, dar eu tot nu cred în asta. Dar ce avem noi comun în institut?

– Pe domnul director, dar …

– Dacӑ era de la şefu’, eram toţi bolnavi de nervi şi de inimӑ, cӑ el e la fel de al dracu’ cu toţi şi dintotdeauna. E altceva …

– Da, aveţi dreptate, un ceva care a apӑrut mai nou … Domn profesor, ştiu! Ia uitaţi-vӑ la mine, ce port pe buzunarul de la piept! Şi purtaţi şi dumneavoastrӑ, exact la fel!

– Ce, mӑ? Aaaaa … ecusonul. Cardul noustru universal! Ӑsta sӑ fie motivul?!

– Ar putea fi. Îl purtӑm toţi şi nu de multӑ vreme. Hai sӑ verficӑm.

Doctorul Pӑun fu imediat pus la current cu ipoteza celor doi şi, fӑrӑ sӑ ezite, se oferi sӑ ia parte la noua cercetare – fӑrӑ a anunţa şi conducerea, totuşi.

Bunea, fiind mai tânӑr, se supuse unui test. Aşezat în fotoliu, purtând ecusonul în poziţia normalӑ – adicӑ agӑţat de buzunarul de la piept, se relaxӑ, ascultând muzicӑ în cӑşti. Pӑun executӑ, cu ajutorul aparatelor sale, mӑsurӑtori foarte precise şi observӑ cӑ, la un moment dat, pulsul lui Florin scӑzu la un ritm normal pentru o stare de semi-veghe, dupӑ care, foarte brusc, scӑzu la valori anormale. Pentru cӑ doctorul scoase o exclamaţie de surprindere, “cobaiul” se trezi, iar pulsul îi reveni la normal în exact aceeaşi secundӑ.

– Pӑcat cӑ te-ai trezit, ar fi trebuit sӑ îţi scoatem ecusonul sӑ vedem efectul, spuse Pӑun. Hai sӑ încercӑm iar, culcӑ-te la loc.

Bunea încercӑ din nou sӑ se detaşeze de realitate, dar, de data asta, îi fu mult mai greu.

– Hai, mӑ, ce dracu, ia de te culcӑ, ne strici experimentul, îl zori profesorul.

– Aş vrea, dar nu pot.

– Cum sӑ nu poţi? Eşti tânӑr şi fӑrӑ griji, dormi odatӑ şi nu mӑ mai supӑra!

Spre marea lui mirare, Pӑun observӑ cӑ, de câteva secunde, pulsul voluntarului începea sӑ creascӑ.

– Mӑ Chifore, lasӑ bӑiatul în pace, cӑ în loc sӑ se relaxeze, el se enerveazӑ şi îi creşte pulsul, în loc sӑ-I scadӑ. Dacӑ îl mai superi, te pun pe tine la aparate!

Brusc, pulsul lui Bunea crescu de la 80 la 156 … 160 … 161 … dar doctorul îi smulse ecusonul şi, dintr-o datӑ, toate valorile revenirӑ la normal.

– Mӑ, exerienţa a reuşit perfect! Aşa e, cardul vostru are efecte secundare. Face sӑ scadӑ brusc pulsul de la o anumitӑ valoare, sau sӑ creascӑ, tot brusc. Vreţi nu vreţi, reluӑm experimentul toţi trei.

Monitoarele arӑtarӑ exact aceleaşi tendinţe de crestere a valorii pulsului la cei doi cercetӑtori, dar nici unul nu reuşi sӑ se relaxeze destul pentru a verifica şi valorile scӑzute.

– Ei, ce ne facem? Cipul vostru influenţeazӑ variaţiile pulsului. Trebuie sӑ avertizӑm urgent pe toatӑ lumea din institut, sӑ nu cumva sӑ ni se întâmple, Doamne fereşte, vreun accident. Şi trebuie anunţat şi şefu’, nu avem cum sӑ trecem sub tӑcere aşa ceva.

Surprinzӑtor, directorul primi calm vestea.

– Chifore, de mâine ai temӑ nouӑ de cercetare: studiezi posibilitӑţile de aplicare practicӑ a cipului. Sigur, dupӑ ce descrii cât se poate de precis cauzele fenomenului, ca sӑ-l brevetӑm. Înţeles? Bun, hai, la muncӑ!

Pe toate holurile şi uşile clӑdirii apӑrurӑ, în doar câteva minute, afişe care îi puneau pe toţi în gardӑ în legӑturӑ cu efectele secundare ale cipului, recomandând, în acelaşi timp, ca nimeni sӑ nu poarte cardul în buzunarul de la piept sau acroşat de îmbrӑcӑminte în apropiere de inimӑ.

Chifor, ajutat de tânӑrul sӑu asistent erau cufundaţi în calcule de mai multe ore.

– Mӑ, nu înţeleg, totuşi. Biocurenţii nostri naturali circulӑ prin circuitul cipului şi, în funcţie de valori, fie se amplificӑ, fie se reduc. Dar cum, Doamne iartӑ-mӑ?

– Eu m-am gândit sӑ desfac fiecare cod şi sӑ vedem cum interfereazӑ curenţii prin ele. Poate aşa înţelegem care e combinaţia letalӑ, dacӑ pot sp …

În clipa aceea, uşa fu datӑ, violent, de perete, iar în laborator îşi fӑcu apariţia profesorul Donose, directorul. Nu le lӑsӑ timp gazdelor sӑ zicӑ bunӑ ziua, ci ţipӑ, din rӑsputeri:

– Fi-v-ar cipul al dracu! Altӑdatӑ când vӑ mai vine pofta sӑ inventaţi ceva, sӑ faceţi bine sӑ renunţaţi înainte de a începe!! Cӑ din cauza voastrӑ, detaşamentul de pazӑ îmi intrӑ în grevӑ!

– Cum din cauza noastrӑ, şefu’? Ce, noi putem sӑ le mӑrim salariul?

– Ce salariu, bӑ, nici un salariu. Cicӑ nu au condiţii sigure de muncӑ şi cӑ din cauza cipului vostru riscӑ sӑ li se opreascӑ inima noaptea, în timp ce muncesc pentru noi! Nu mai accept nici o discuţie legatӑ de cip! Am ordonat sӑ fie strânse şi distruse toate!

 

 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

BUNII SAMARITENI de Mihai-Athanasie Petrescu

BUNII SAMARITENI

În apartamentul familiei Bunea domnea liniştea dupӑ-amiezii. Veronica era în oraş, iar tânӑrul om de ştiinţӑ Florin Bunea îşi intinsese, într-un colţ al balconului, micul banc de lucru. De câteva luni descoperise plӑcerea de a restaura jucarii vechi. În podul casei pӑrinteşti regӑsise câteva maşinuţe din frageda lui pruncie, aproape întregi, în tot cazul uşor de reparat. A fost nevoit sӑ confecţioneze câteva piese, cele originale lipsind sau fiind prea deformate pentru a fi refolosite iar reuşita a fost deplinӑ. Apoi, entuziasmat de rezultat, cercetӑtorul îşi folosi îndemânarea şi plӑcerea de a repara jucӑrii şi în folosul altor copii, de diferite vârste. Dupӑ o vreme s-a întâlnit, cu ajutorul reţelelor sociale, şi cu alţi pasionaţi de restaurӑri şi, prin aceleaşi reţele, a început sӑ caute – şi sӑ gӑseascӑ vechituri demne de a fi readuse la viaţӑ.

De data aceasta, savantul cerceta cu luare aminte un vechi ursuleţ vorbitor, al cӑrui mecanism, destul de simplu de altfel, trecuse prin grele încercӑri cu peste 30 de ani mai devreme. Tocmai când defectul începea sӑ se lase descoperit, soţia lui dӑdu buzna în balcon, încetinind procesul tehnologic.

– Florine, trebuie sӑ mӑ ajuţi, am promis cӑ mӑ implic şi nu se poate sӑ nu mӑ susţii.

– Sigur cӑ te ajut, n-am fost eu întotdeauna alӑturi de …

– Deci, trebuie sӑ facem ceva sӑ îl ajutӑm pe bietul pӑrintele, e disperat şi nu mai ştie pe unde sӑ scoatӑ cӑmaşa.

– Sau sutana, cӑ dacӑ e popӑ …

– Da, când îşi cer şi eu odatӑ ajutorul, tu mӑ iei la mişto!

– Da’ nu pe tine, mӑ nevastӑ, ci pe popa ӑla, care nu ştie decât sӑ scape de orice problemӑ aruncând-o în spinarea altora. Şi, ce zici cӑ mai vrea de data asta?

Veronica Bunea, fiica unor oameni credincioşi, dupӑ cӑsӑtoria cu Florin rӑmӑsese într-o relaţie apropiatӑ cu biserica în care purtaserӑ, amândoi, “pirostriile”. Atât de apropiatӑ, încât comitetul parohial o adoptase ca pe una de-a lor, mai întâi doar ca invitatӑ, dar, destul de curând, ca membru cu drepturi depline. Şi mai ales cu îndatoriri.

Aşa se fӑcea cӑ era la curent cu toate ale parohiei, cu cele mai bune, dar mai ales cu nevoile comunitӑţii şi ale bisericii în sine. De data asta, pӑrintele paroh Valentin cerea ajutorul tuturor pentru refacerea picturii murale. Clӑdirea bisericii, construitӑ în secolul al XIX-lea, trecuse prin numeroase lucrӑri de întreţinere sau renovare, dar încӑ niciodatӑ nu se ocupase vreunul dntre parohi de starea picturii. Unul dintre motive era cӑ nici unul dintre ei nu îşi putea asuma rӑspunderea de a încerca refacerea unei opere de artӑ realizatӑ de însuşi mare pictor Vasili Ionesci Zugravu. Dacӑ restauratorul ar fi greşit, valoarea monumentalӑ a bisericii ar fi scӑzut dramatic. De aceea era nevoie de un pictor foarte priceput, iar preţul lui ar fi mai mare decât îşi putea permite o biatӑ parohie de provincie din zilele noastre. Iar un meseriaş mai “de-ai nostri” în privinţa preţului ar fi putut reprezenta un risc, pe care, de asemenea, nici un paroh nu voia sӑ şi-l asume.

De aceea, pӑrintele Valentin încerca acum sӑ gӑseascӑ o soluţie cât mai accesibilӑ, iar apelul lui, lansat prin consiliul parohial, avea ca scop strângerea de fonduri suficiente pentru a angaja cel mai bun pictor restaurator de pe piaţӑ.

Numai cӑ Veronica nu la bani se gândea când cerea ajutorul soţului ei. Ştia cӑ institutul de cercetӑri nu îşi plӑtea angajaţii destul de bine pentru a le permite sӑ sponsorizeze acte de culturӑ. Sau de cult.

– Aşa cӑ aş vrea sӑ gӑseşti o soluţie ştiinţificӑ pentru restaurarea picturii, în aşa fel încât sӑ nu coste mult, dar sӑ readucem biserica la starea ei iniţialӑ.

Dupӑ ce o ascultase atent şi calm, Florin nu putu sӑ se abţinӑ sӑ arunce, totuşi, o sӑgeatӑ otrӑvitӑ înspre paroh:

– Da, da, da, deci, dacӑ înţeleg bine, popa nu mai e supӑrat pe mine cӑ sunt un cercetӑtor. E gata sӑ accepte chiar şi ajutorul ştiinţei pentru a-şi atinge scopul …

– Dacӑ nu sunt bani … Ştii vorba aia, te faci frate şi cu … începu Veronica, dar, luându-şi seama, se opri la timp.

– Am înţeles-o şi pe asta, adicӑ eu sunt dr …

Nu-şi putu continua fraza, pentru cӑ un deget al soţiei sale îi astupӑ buzele. Dar, chiar din acel moment, creierul lui de inventator începu sӑ caute o idee.

Iar aceasta nu întârzie (prea mult) sӑ aparӑ.

A doua zi, Florin îl abordӑ pe colegul şi prietenul sӑu mai experiementat.

– Domn’ profesor, oare s-ar putea curӑţa un obiect cu ultrasunete?

– Adicӑ cum, mӑ? Vrei sӑ lustruieşti lӑnţişorul cu cruciuliţӑ de argint al lui soacrӑ-ta?

– Ceva de genul ӑsta, dar la altӑ scarӑ. Nu doar o cruciuliţӑ, ci o bisericӑ întreagӑ.

Luat prin surprindere, profesorul Chifor rӑmase cu gura cӑscatӑ. Nu era prima datӑ când asistentul lui fӑcea glume pe seama muncii lor, dar de fiecare datӑ ochii lui râdeau şi îl fӑceau sӑ înţeleagӑ lipsa de seriozitate a discuţiei. De data asta, însӑ, Florin era prea sobru pentru a glumi.

– Mӑ, tu vorbeşti pe bune. Vrei sӑ cureţi o bisericӑ? Adicӑtelea cum, sӑ …

Bunea îi relatӑ discuţia lui cu Veronica din seara precedentӑ, din pricina cӑreia bietul ursuleţ continua sӑ fie mut. Iar ideea pe care o expuse, la final, îl atrase pe Chifor.

– Mӑ, se vede cӑ eşti studentul meu, ai mereu idei genitale … ӑsta, geniale. Eu zic sӑ mergem o ţârӑ pe la bisericӑ, sӑ vedem exact despre ce e vorba şi apoi sӑ studiem problema.

Biserica, monument istoric şi architectonic recunoscut ca atare de ministerul Culturii, avea nevoie de mai multe lucrӑri de înţreţinere. Mai o streaşinӑ, care, pӑtrunsӑ de ruginӑ fiind, permitea apei sӑ curgӑ pe ciubucӑrie şi pe perete, distrugând tencuiala, mai un vitraliu spart, prin care, odatӑ cu frigul, intra în nava bisericii şi ploaia, ba … Iar pictura interioarӑ … da, pӑrintele Valentin avea dreptate. Trebuia luate mӑsuri pentru a o scoate la luminӑ, pentru cӑ fumul milioanelor de lumânӑri care arseserӑ acolo în cele douӑ sute de ani o acoperise cu un filtru negru, anulându-i frumuseţea şi valoarea.

– Da, mӑ, trebuie sӑ încercӑm ceva. Oare nu e mai simplu cu detergent, decât cu ultrasunete?

– Am înţeles cӑ vopselele lui Vasili Ionesci au marele defect cӑ nu rezistӑ la apӑ, rӑspunse Bunea. Iar detergent fӑrӑ apӑ … nu prea e de resortul nostru, suntem fizicieni, nu chimişti.

– Am putea vorbi cu colegul Niţescu, dar ai dreptate, ce sӑ ne mai încurcӑm cu chimiştii ӑia, dacӑ putem rezolva noi, cu ştiinţa noastrӑ.

Parcӑ adus de o mânӑ invizibilӑ, tocmai atunci îşi fӑcu apariţia parohul.

– Nu se vorbeşte de ştiinţӑ în casa Domnului, fiilor. Singura ştiinţӑ e cuvântul lui Dumnezeu!

– Ne cerem iertare, pӑrinte, în cazul ӑsta spӑlaţi pictura cu vorba, iar noi ne ducem pe calea noastrӑ, îi replicӑ, destul de dur Chifor.

Suprins, preotul dӑdu înapoi:

– Nu aşa, fiule, eu nu zic sӑ eliminӑm ştiinţa, ci doar sӑ … adicӑ … sӑ vorbim despre ea în altӑ parte.

– Fie ca dumneavoastrӑ, pӑrinte, dar mӑcar în laboratorul nostru, unde domneşte ştiinţa, avem voie sӑ vorbim despre bisericӑ?

Împӑcaţi cu biserica şi liniştiti cӑ nu vor pӑcӑtui cӑutând o rezolvare ştiinţificӑ a problemei parohiale, Chifor şi Bunea se duserӑ sӑ se încuie în templul lor decorat cu aparate şi cӑrţi de fizicӑ.

– Mӑ eu cred cӑ ar trebui sӑ calculӑm exact frecvenţa necesarӑ pentru a curӑţa funinginea de pe picturi, dar fӑrӑ sӑ afectӑm vopseaua originalӑ, deschise Chifor tema de cercetare odatӑ cu  compendiul tipӑrit, tot de el, cu câţiva ani în urmӑ. No, mӑ Florine, cum facem noi ca sӑ generӑm ultrasunete de frecvenţӑ neobişnuit de mare?

– Pӑi sunt atâtea metode cunoscute … de la fluier la …

– Da, iar noi trebuie sӑ mergem tocmai dincolo de la … Doar nu vrem numai sӑ gonim câinii rӑi, vrem sӑ gonim urme de funingine.

– Magnetostricţiune?

– Magnetostricţiune, dacӑ zici tu. Avem, deci nevoie de un material feromagnetic, pa care îl putem cӑuta cu succes prin sertarele laboratorului. Vorba e cӑ trebuie obţinut un fascicul de ultrasunete destul de larg pentru a merge mӑcar pe dungi de la câţiva milimetri la … vorba ta … Adicӑ oricât de late. Hai sӑ calculӑm, sӑ cӑutam …

În institutul de cercetӑri exista o regulӑ foarte strictӑ, cunoscutӑ şi aplicatӑ de toţi angajaţii, fie ei savanţi de renume mondial (sau local), fie îngrijitoare. Când o uşӑ era încuiatӑ pe dinӑuntru, nimeni nu îndrӑznea sӑ insiste sӑ o deschidӑ, chiar dacӑ ceasul spunea cӑ deja cei din laboratorul respectiv ar putea fi morţi de foame. De aceea, şi Chifor şi Bunea furӑ lӑsaţi sӑ îşi vadӑ de experienţele lor, mai cu seamӑ cӑ din interior nu se auzeau explozii şi nu ieşeau pe sub uşӑ gaze toxice. Zgomote de ciocan sau flex, înjurӑturi sau sforӑieli, clӑnţӑnit de tastaturi sau bâzâit de bobine, chiar dacӑ erau ascultate cu atenţie (şi invidie) de alţi angajaţi, nu erau destul de îngrijorӑtoare pentru a se trece la pӑtrunderea prin efracţie. Dar, dupӑ peste 28 de ore de izolare, uşa cu inscripţia “Chifor & B” se deschise singurӑ, iar cei doi savanţi, cu obrajii supţi de obosealӑ, cerurӑ un şofer şi o camionetӑ. Generatorul lor de ultrasunete “Ulchib” era gata pentru a fi experimentat.

Pӑrintele Valentin nu îi primi cu prea mare entuziasm pe cercetӑtori, deşi şoferul institutului îl asigurӑ cӑ Bunea şi Chifor nu sunt draci, ci doar cercetӑtori dupӑ douӑ zile de muncӑ. Iar când acelaşi şofer deschise obloanele dubei pentru a descӑrca un obiect care pӑrea o creaţie a iadului, cu numeroasele bobine de toate dimensiunile şi cu douӑ coarne orientate asimetric. Cu greu se lӑsӑ el convins cӑ cele douӑ coarne nu sunt decât antene transmiţӑtoare de ultrasunete de o frecvenţӑ nemaiîntâlnitӑ pânӑ atunci, menite sӑ atace funinginea de pe pictura bisericeascӑ, dar avantajul pe care, cu atâta trudӑ, îl crease Bunea prin explicaţiile sale se reduse imediat la zero în momentul în care, conectat la priza din altar, “Ulchib-ul” prinse viaţӑ, manifestându-se printr-o multitudine de luminiţe de toate culorile.

Totuşi, pӑrintele îşi stӑpâni aversiunea faţӑ de lucrarea sataniceascӑ când, sub ochii lui mӑriţi şi miraţi, o fâşie de aproape doi centimetri de perete pictat îşi schimbӑ aspectul. Florin Bunea plimba, rӑbdӑtor, un fel de pâlnie la o distanţӑ micӑ de picturӑ, iar în urma sa afumӑtura dispӑrea ca prin farmec, iar icoanele seculare cӑpӑtau o culoare vie, strӑlucitoare.

– Uitaţi, pӑrinte, funinginea este desprinsӑ datoritӑ unor vibraţii de extrem de mare frecvenţӑ, observaţi cum cade pe jos. Vopseaua nu este afectatӑ, pentru cӑ noi am calculat frecvenţa la cea mai bunӑ valoare pentru materialele astea, explicӑ profesorul Chifor. Cu puţinӑ rӑbdare, pӑrinte, toatӑ funinginea o sӑ fie curӑţatӑ, iar pictura din bisericӑ va fi la fel de frumoasӑ cӑ în ziua recepţionӑrii lӑcaşului, acum douӑ sute de ani.

– Douӑ sute şi ceva, precizӑ preotul uluit.

Sub atenta supraveghere a savanţilor, pӑrintele Valentin şi, apoi, şi tanti Victoriţa, responsabila cu curӑţenia bisericii, învӑţarӑ sӑ mânuiascӑ Ulchib-ul. Apoi, dupӑ ce îşi primirӑ mulţumirile şi se pregӑtirӑ de plecare, Chifor precizӑ:

– Pӑrinte, am fӑcut un calcul aproximativ. Ţinând seama de suprafaţa totalӑ pictatӑ şi de viteza de lucru a aparatului nostru, cred cӑ în cel mult trei sӑptӑmâni toatӑ biserica va fi scӑpat de funingine. Hai, o lunӑ, cӑ poate mai oboşiţi şi dumneavoastrӑ. Aşadar, cu permisiunea dumneavastrӑ, ne revedem dupӑ sӑrbӑtori ca sӑ ne recuperӑm Ulchib, poate mai ajutӑm şi alte biserici sӑ repare picturile. Sӑnӑtate multӑ, pӑrinte!

– Domn’ profesor, oare am fӑcut noi bine cӑ i-am lӑsat popii aparatul. Sӑ nu facӑ, dracu’, cine ştie ce boacӑnӑ … spuse Bunea în drum spre institut.

– Ce, Doamne iartӑ-mӑ, ar putea sӑ facӑ? Dacӑ stricӑ Ulchibul, îl stricӑ şi gata. Doar noi l-am fӑcut, îl reparӑm imediat. Iar alte prostii nu existӑ, e protejat, nu ia foc sau ceva. Iar din punct de vedere al protecţiei muncii, din ce se ştie pânӑ acum frecvenţa aia mare nu afecteazӑ în nici un fel organismul. Deci …

– Domn’ profesor,  nu ştiu, eu parcӑ am aşa, ca un fel de presimţire.

– Du-te, mӑ, la popӑ, sӑ te dezlege! Ptiu, ptiu, piei satanӑ şi lasӑ-mi prietenul în pace! glumi Chifor.

 

Florin Bunea reuşise sӑ identifice defecţiunea ursuleţului. Veronica era plecatӑ de vreo douӑ ore la bisericӑ şi putea meşteri în linişte. Era nevoie sӑ schimbe un arculeţ, treabӑ simplӑ. Singura dificultate era sӑ gӑseascӑ bucӑţica ruptӑ, nu cumva sӑ se încurce prin mecanism şi sӑ provoace noi daune.

Liniştea atelierului fu, însӑ, spartӑ în mod brutal de intrarea bruscӑ a Veronicӑi. Animatӑ de entuziasm, vorbea cu un debit atât de mare, încât Florin cu greu reuşi sӑ o înţeleagӑ.

– Stai, mӑ omule, sӑ pricep şi eu. Ce zici tu de popa? Nu-i merge aparatul? Care aparat?

– Ba merge, şi încӑ foarte bine, nu mai poate pӑrintele de drag. A reuşit deja sӑ cureţe mai mult de un sfert de bisericӑ, sӑ vezi ce frumos e, zici ca e o bisericӑ nouӑ. Îţi mulţumeşte din suflet şi la fel tot consiliul parohial şi toţi enoriaşii, o sӑ se vorbeascӑ mult de invenţia voastrӑ …

Mintea ordonatӑ a tânӑrului fizician nu era, însӑ, împӑcatӑ.

– Zici cӑ a fӑcut deja un sfert din bisericӑ în douӑ zile? Dar nu avea cum, decât dacӑ lucra fӑrӑ întrerupere 25 de ore pe zi. Maşina aia nu e în stare de un asemenea ritm, imposibil …

– Se vede treba cӑ aţi calculat greşit cine ştie ce. Dacӑ-ţi spun cӑ a fӑcut un sfert de bisericӑ, ce Dumnezeu, ştiu şi eu sӑ mӑ uit în jurul meu, nu? Popa şi coana Victoriţa sperӑ sӑ termine toatӑ biserica într-o sӑptӑmânӑ şi sӑ-l cheme pe preasinţitul la slujba de Crӑciun. Va fi şi pentru voi, tu şi domnul Chifor, un mare triumf.

Era destul de logic ce spunea Veronica, iar Florin, care se scufundӑ la loc în mӑruntaiele jucӑriei, nu-şi mai bӑtu capul. Pânӑ la urmӑ, dacӑ popa face pe stahanovistul, n-are decât sӑ facӑ, sӑ se dea şi el mare în faţa episcopului. “Bravo lui, sӑ se dea, ia sӑ vedem, unde dracu s-a bӑgat arculeţul ӑla nenorocit?”

Dupӑ douӑ ore de muncӑ migӑloasӑ “Care muncӑ, mӑ nevastӑ?! Asta nu e muncӑ, fac ceva ce-mi place şi mӑ relaxeazӑ!”, ursuleţul prinse grai şi începu sӑ îşi exprime dragostea faţӑ de oricine l-ar fi ţinut în braţe: “Ich liebe dich!” spunea el cât îl ţinea arcul. Evenimentul se cerea sӑrbӑtorit, iar profesorul Chifor nu refuzӑ invitaţia la o bere.

– Eşti sӑrit de pe fix, Florine, sӑ-ţi strici tu ochii cu jucӑrii de-astea în loc sӑ-i pӑstrezi pentru cercetӑrile noastre, îşi exprimӑ, Chifor, entuziasmul.

– A, domn’ profesor, apropo de cercercӑri. A fost Vero azi la bisericӑ, şi cicӑ popa nu mai poate de bucurie cӑ a reuşit sӑ cureţe deja un sfert din suprafaţӑ.

– Bravo lui, mӑ, şi bravo nouӑ. Deci am fӑcut un lucru buu … Dar cum sӑ facӑ atâta suprafaţӑ?! Imposibil! Nici dacӑ lucra fӑrӑ pauzӑ nu reuşea asta.

– Aşa i-am zis eu lui Vero, dar dacӑ ea zice cӑ a fӑcut, a fӑcut. Om fi greşit noi la calcul, sau cine ştie.

– Cum sӑ greşim noi? Nu am revӑzut împreunӑ totul şi am stabilit cӑ, din toate variantele de setare a Ulchibului, optimӑ era cea pe care am adoptat-o, singura care curӑţa funinginea fӑrӑ sӑ afecteze vopselele? Nu am zis noi cӑ se poate lucra şi mai repede dacӑ schimbӑm setӑrile, cӑ doar aveam potenţiometre şi butoane, dar asta ar afecta iremediabil pictura, cӑ vopseaua aia pe baza de apӑ se va dezintegra şi vӑ cӑdea pe jos dupӑ zece-douӑsprezece zile. Deci, clar, nu avea cum sӑ atingӑ o asemenea vitezӑ de lucru, exagereazӑ Veronica, probabil din entuziasm …

Prea bine crescut pentru a-şi contrazice maestrul şi şeful, Florin nu mai continuӑ discuţia şi, odatӑ cu altӑ sticlӑ de bere, cei doi deschiserӑ şi alt subiect de discuţie.

 

Moş Craciun fu extrem de darnic. Florin Bunea gӑsi sub brad o cutie mare, plinӑ cu jucӑrii. Stricate, binenţeles, adunate de Veronica şi de doamna Chifor prin cartier, de la mame bucuroase sӑ scape de vechituri. În schimb, tânӑrul fizician trebui sӑ îi promitӑ soţiei sale cӑ o va însoţi la slujba de Crӑciun de la bisericӑ. Era conştient cӑ acolo va fi în centrul atenţiei, atunci când pӑrintele vӑ spune, din amvon, cui se datoreazӑ noul aspect al bisericii, dat de frumuseţea picturii strӑvechi readuse la viaţӑ datoritӑ unei invenţii. Dar nu voia sӑ îi strice bucuria nevestei, care de douӑ zile se pregӑtea pentru momentul de glorie al soţului ei – şi, implicit, al ei. Cu atât mai mult cu cât episcopul confirmase cӑ va participa la slujba naşterii Domnului. Ce glorie pentru familia Bunea! Cercetӑtorul îşi compusese şi un scurt discurs, în care intenţiona sӑ evidenţieze rolul ştiinţei în societatea contemporanӑ, dar şi sӑ pronunţe, de mai multe ori, numele institutului de cercetӑri la care lucra şi, mai ales, numele colegului şi mentorului sӑu, eminentul profesor Chifor.

Ajungând la bisericӑ, soţii Bunea remarcarӑ imediat cât de însufleţitӑ era mulţimea de credincioşi. Se vede treba cӑ toţi erau plӑcut surprinşi de frumuseţea picturii lui Vasili Ionesci Zugravu, care picturӑ arӑta exact ca acum douӑ sute de ani.

Intrarӑ în bisericӑ şi, din prima secundӑ, observarӑ cӑ luminile  becurilor şi lumânӑrilor erau amplificate de … albul pereţilor. Iar în a doua secundӑ, auzirӑ vocea pӑrintelui Valentin, care, de la înӑlţimea amvonului, îi vӑzuse intrând:

– Fir-aţi ai dracului cu ştiinţa şi cu aparatele voastre …

Mihai-Athanasie Petrescu

23.12.2018

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

AŞTEPTÂNDU-L PE FLORIAN de Mihai-Athanasie Petrescu

AŞTEPTÂNDU-L PE FLORIAN

La marginea de nord a oraşului, pe un camp ocupat în alte vremuri de un institut de cercetӑri în domeniul agriculturii, un întreprinzӑtor avusese ideea de a-şi amenaja un mic aerodrom. Preluându-l, la început cu chirie, dar dupӑ mai mulţi ani, mai cu împrumuturi la bancӑ, mai prin proiecte de dezvoltare cu finanţare europeanӑ, Cӑtӑlin Manea reuşise sӑ cumpere terenul şi, în colaborare cu alţi pasionaţi de zbor, reuşise sӑ amenajeze un teren cu pistӑ înierbatӑ, iar aviatorii înscriserӑ curând în agenda lor noua facilitate.

Pentru cineva nefamiliarizat cu aeronautica, aerodromul “Project” ar putea pӑrea un tӑpşan ca toate tӑpşanele, numai bun pentru o miuţӑ. Şi poate, dacӑ nu ar fi fost spiritul de aventurier şi curajul lui Cӑtӑlin Manea, locul chiar aşa ar fi rӑmas: o pӑşune, frecventabilӑ de locuitorii blocurilor din cartierul de Nord pentru un grӑtar şi o plajӑ. Numai cӑ, alӑturi de suprafaţa acoperitӑ cu iarbӑ, Manea ridicase, la început, un mic hangar din tablӑ ondulatӑ, în care îşi gӑsea adӑpost primul sӑu avion. Un Apollo Fox, cumpӑrat la mâna a doua din Ungaria, aflat deja la limita resursei de zbor. Vorba aia, atâţia bani, atâta Fox.

Dupӑ câteva luni, micul avion galben a devenit, prin ineditul prezenţei sale, o micӑ legendӑ printre cei care frecventau cârciuma de la capӑtul liniei de autobuz. Sunetul motoraşului Rotax de 90 de cai, chiar dacӑ nu era destul de puternic pentru a acoperi zgomotul din salonul localului, atrӑgea, totuşi, privirile celor de pe terasӑ. Comentariile nu erau chiar favorabile, mulţi dintre muşterii fiind inamici declaraţi ai micii gângӑnii.

– Alţii n-are ce pune pe masӑ, iar alţii ia pâinea de la gura copilului şi îşi ia avion, cӑ aşa l-a fӑcut mӑ-sa, în avion … (urma, desigur şi o altӑ aluzie la mama aviatorului).

La un moment dat, alӑturi de Foxul galben a mai apӑrut unul alb, iar zborurile lor line, în formaţie, au atras şi mai multe comentarii nefavorabile. Dar şi Cӑtӑlin, ca şi Andrei Iordӑnescu, cel de-al doilea pilot, îşi bucurau sufletul, fӑrӑ sӑ ştie sau sӑ le pese de invidia beţivilor de la capӑtul lui 28.

Pentru cӑ unde-s doi, puterea creşte, hangarul din tablӑ a fost înlocuit cu unul mai mare, din beton, în care cele douӑ ULM-uri s-au lӑfӑit, dar pentru scurt timp. Li s-au adӑugat şi alte aeronave, iar Catӑlin şi Andrei nu mai erau singurii piloţi privati din oraş. “Project” s-a transformat dintr-un simplu teren de zbor într-un aerodrom, organizat dupӑ toate regulile, foarte stricte, impuse de Autoritatea Aeronauticӑ Civilӑ, iar faima sa a crescut rapid, atrӑgând atenţia multor zburӑtori. Unii şi-au stabilit reşedinţa aici, alţii au profitat pentru a face escale în timpul zborurilor turistice, ba chiar şi armata a profitat de existenţa lui şi de bunӑvoinţa şi priceperea lui Cӑtӑlin, atunci când un avion de instrucţie de faza întâi a avut nevoie de o micӑ “intervenţie chirurgicalӑ”. Iar când un miting aerian, organizat cu ajutorul Aeroclubului naţional, a atras câteva zeci de mii de curioşi la “Project”, clienţii de la capӑtul de linie şi-au pӑrӑsit mesele şi paharele, venind, aproape toţi pe aerodrom – desigur, şi patronul cârciumioarei era acolo, cu câteva dozatoare de bere, deci prietenii lui, muşterii, nu au avut deloc de suferit.

Ca sӑ încheiem convingӑtor descrierea istoricӑ a aerodromului “Project”, sӑ adӑugӑm şi amânuntele privind finanţarea actualӑ a instituţiei. Nu mai vorbim de un simplu capriciu al unui aviator amator, ci deja discutӑm despre o afacere. Piloţii nu se mai pimbӑ doar pentru plӑcerea lor, ci şi pentru a aduce plusvaloare. “Project”, cu aeronavele sale moderne – nici vorbӑ de micile Apollo Fox, care, rӑmӑse în hangar, nu mai apar decât rar pe cer, când mult mai tinerele avioane din dotare nu mai fac faţӑ solicitӑrilor – executӑ zboruri de orice naturӑ şi pentru orice client serios. Taxi aerian, raiduri de agrement, fotografie aerianӑ, nimic nu este imposibil pentru cei 11 aviatori cu combinezoane de un alb imaculat ca şi avioanele pe care le piloteazӑ. Şi pentru cӑ, mai ales în ultimul timp, cei care se îndrӑgostesc iremediabil de zbor creşte în ritm alert, la “Project” s-a înfiinţat şi o şcoalӑ de pilotaj, iar rezultatele sale, reflectate în rapoartele oficiale dar şi în impresiile elevilor, sunt excelente.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Într-o dimineaţӑ rӑcoroasӑ din aprilie 201…, în apropierea hangarului în care se odihnesc noile avioane de şcoalӑ Diamond DA20, o ureche indiscretӑ ar fi putut asculta un dialog purtat pe tonuri ridicate. Ca sӑ fim mai exacţi, pe un singur ton ridicat, pentru cӑ doar unul dintre interlocutori dorea sӑ iasӑ în evidenţӑ, în timp ce al doilea rӑspundea cu o voce calmӑ, fӑrӑ patimӑ. Se ştie cӑ oamenii care îşi petrec o mare parte din viaţӑ în medii zgomoase se obişnuiesc sӑ vorbeascӑ foarte tare,pentru a se face auziti, de aceea era uşor de imaginat cӑ acolo un aviator încerca sӑ convereseze cu un ins din afara fenomenului.

De fapt,chiar aşa era. Chiar în uşa hangarului puteau fi vӑzuţi doi bӑrbaţi de talie mijlocie. Unul din ei, un bӑrbat de vreo 45 de ani, îmbrӑcat în combinezonul de zbor cu logoul şcolii de pilotaj “Project” sta spriijinit de uşӑ cu mâna stângӑ, sub manşeta cӑreia se vedea un ceas Emporio Armani. Era slab şi nebӑrbierit, cu o figurӑ care îi trӑda oboseala. În mâna dreaptӑ rӑsucea, parcӑ într-un tic nervos, o pereche de ochelari de soare. Pe ecusonul de pe piept putea fi citit numele omului: Iordӑnescu.

Al doilea bӑrbat, mult mai tânӑr, era complet diferit de primul. Fӑrӑ a fi înalt, dӑdea impresia de forţӑ a naturii. Purta o pereche de pantaloni gri, de trening, cu vipuşcӑ roşie, al cӑror elastic era dublat cu un şnur vişiniu, şi un tricou alb, cu inscripţia “I’m a genius”, atât de strâmt încât îi scotea în evidenţӑ musculatura. Pe ambele braţe se vedeau tatuaje complicate, pe care numai cu multӑ atenţie ai fi putut sӑ le descifrezi; inscripţiile în limba englezӑ se suprapuneau cu şiruri de hieroglife chinezeşti. Avea capul ras, strӑlucitor, în schimb purta o barbӑ neagrӑ, impunӑtoare. Şi, da, aşa cum cititorul probabil a ghicit deja, el era acela care vorbea foarte tare, în timp ce aviatorul se mulţumea sӑ îl asculte şi sӑ intervinӑ foarte rar, cu vocea lui calmӑ.

Probabil cӑ musculosul îşi expusese punctul de vedere, pentru cӑ Iordӑnescu avea atitudinea omului convins ca nu are rost sӑ mai argumenteze. Privirea lui îl ocolea pe celӑlalt, îndreptându-se cӑtre zӑri, poate, cine ştie, în cӑutarea vreunui avion în zbor – deşi nu se auzea nici un sunet de motor. Dar voinicul pӑrea cӑ vrea sӑ mai aducӑ argumente.

– Bӑ, nea Andrei, eu deja am vorbit cu nea Manea şi a zis cӑ azi zbor cu aldeo mata. Am plӑtit tot ce mi-a cerut pentru aia … cum se cheamӑ, zbor de comoditate …

– De acomodare, îl corectӑ aviatorul.

– De ce vrei mata, nu-i problemӑ. Dacӑ e, te plӑtesc şi pe mata, ca la mine banii nu e problemӑ.

– Nu, nu, ai plӑtit la casierie, nu mai ai nimic de plӑtit, dar …

– Dar ce? Dacӑ vrei şi un plocon, îţi dau, cӑ eu am bani. Ai vazut, bӑ nea Andrei, ce maşinӑ am eu? Am X6, bӑ! Full option, ca sӑ vezi cӑ nu mӑ zgârcesc. Dar azi vreau sӑ zbor, nu pot amâna pe mâine sau poimâine. Azi!

– Domnule … ӑӑӑ … nu am reţinut … Barbu …

– Pe dracu Barbu! De unde Barbu? Pe mine mӑ cheamӑ Dragu Mieluş, de fapt Dumitru, da’ lumea îmi zice Mieluş.

– De acord, domnule Dragu, am înţeles, dumneavoastrӑ aţi plӑtit prima lecţie de zbor şi doriţi sӑ o executaţi azi. Nici o problemӑ, imediat ce domnul Parpalӑ îmi pregӑteşte avionul vom decola. Pânӑ atunci, v-aş ruga sӑ luӑm loc şi sӑ discutӑm puţin despre motivul pentru care doriţi sӑ urmaţi şcoala de pilotaj şi de eventualele aptitudini pe care le aveţi

Mieluş Dragu încercӑ sӑ mai argumenteze ceva, dar deja Iordӑnescu se îndrepta cӑtre bӑncuţa din umbra hangarului. Aşezându-se şi el, tânӑrul începu, touşi, o nouӑ tiradӑ:

– So, bӑ nene, eu am bani şi fac tot ce-mi place. Cӑ eu dacӑ vreau sӑ îmi iau X6, îmi iau X6, şi nu mӑ uit la bani. Şi dacӑ vreau sӑ-mi iau motor, îmi iau motor …

– Noroc cӑ nu doriţi sӑ vӑ luaţi motor, interveni Iordӑnescu.

– De unde ştii mata cӑ nu vreau? Cӑ poate vreau, ce, n-am voie?! Da’ nu vreau, ce dracu sӑ fac cu un motor.

– Exact, nu aveţi ce sӑ faceţi cu el. De fapt, dumneavoastrӑ vreţi sӑ vӑ luaţi elicopter. Dar noi nu vindem elicoptere.

– Ce elicopter, bӑ frate? Nu domne, eu am bani, da’ nu-I dau pe nimicuri. Eu vreau sӑ îi arӑt la gagica mea cӑ dacӑ vreau sӑ fac şcoala de aviator, fac şcoala de aviator. Ce, banii mei nu e buni la voi la şcoalӑ.

– Aha, deci de aia aţi venit la noi … ca sӑ vadӑ domnişoara cӑ sunteţi un barbat tare şi curajos. Sigur, domnule … ӑӑӑ … Bradu?

– Barbu, nea Andrei … pe dracu! Dragu Mieluş!

-Aşa, deci, domnule Dracu … ӑsta, Dragu, ziceţi cӑ aveţi aptitudini de zbor?

– Am, bӑ nene, cum sӑ n-am? Nu vezi cӑ merg la salӑ?

– Nu ai nevoie de forţӑ pentru a pilota un avion. Ai nevoie de atenţie, de coordonare a mişcӑrilor şi a gândirii, ai nevoie de reflexe …

– Am! Reflexe am destule, cӑ eu am X6 şi ӑsta merge repede. Pӑi, la mine eu merg cu vitezӑ, cӑ am mania vitezei. Şi am reflexe. Cӑ am fӑcut şcoala de şoferi cu nea Florian, cu fratele lu mata şi a zis cӑ sunt bun.

– Da, sigur. Aţi mai zburat? Nu cu X6le, cu avionul.

– Cum sӑ zbor, bӑ nene? Nu, frate, nu am zburat.

– Nici cu avion de pasageri?

– Nu, bӑ nene, cӑ eu merg cu maşina. Când ai X6 nu mai mergi cu avionul. Mata ai maşinӑ?

– Da, am, dar nu asta e discuţia. Vreau sӑ îmi dau seama dacӑ o sӑ poţi sӑ stӑpâneşti avionul.

– O sӑ pot, bӑ nea Andrei. I-am zis lu aia cӑ fac şcoala, o fac şi gata, cӑ eu …

– Da, ştiu, ai bani şi faci tot ce vrei. Uite, domnul tehnic ne aduce avionul, hai sӑ facem walk around-ul şi cunoaşterea cabinei.IMG_5415

– Hai, bӑ nene, ce mӑ iei pe mine cu d-astea … nu ştiu engleza şi nici n-am nevoie! La banii mei plӑtesc pe unu’ sӑ-mi traducӑ şi …

– Bine, atunci facem o turӑ de jur-împrejur, sӑ ne asigurӑm cӑ aeronava e în perfectӑ stare de zbor. În timp ce vorbea, Andrei Iordӑnescu privea cu mare atenţie avionul, încercând mobilitatea comenzilor. Domnule … ӑsta … Ciobanu …

– Hai, bӑ nene, nu eşti în stare sӑ ţii minte cum mӑ cheamӑ … Dragu Mieluş!

– Miel, Cioban, tot aia. O sӑ vӑ rog sӑ vӑ urcaţi în cabina avionului. Puneţi piciorul cu grijӑ numai unde e pasajul negru, sӑ nu se rupӑ aripa, vӑ rog.

Cu o figurӑ în care se citea dispreţul pentru aparatul de zbor, Dragu respectӑ îndrumӑrile instructorului de zbor, instalându-se pe locul din dreapta al cabinei avionului Katana.

– Lasӑ-mӑ, domne, cu centura aia, ce dracu … cine ne vede, doar n-o fi poliţie pe drum! Eu nu pun centura la X6 decât când merg la Bucureşti, acilea mӑ cunosc cu toţi ӑştia de la circulaţie.

– daţi-mi voie, domnule … ӑӑӑ … dragӑ, sӑ vӑ leg centura, cӑ avem camerӑ de supraveghere în avion. Dacӑ vӑ vede domnul director Manea, vӑ dӑ jos imediat din avion, nici nu discutӑ. E foarte strict,şi la o mie de metri dacӑ suntem vӑ pune sӑ coborâţi din avion.

Elevul nu mai protestӑ. Se lӑsӑ legat şi apoi, disciplinat (se ştie de când lumea cӑ orice elev se simte timorat când aude de director), îl ascultӑ pe instructor prezentând bordul avionului.

– Deci, aţi reţinut? Manşa, palonierul, gazul … Andrei Iordӑnescu atingea şi denumea fiecare manetӑ, buton sau cadran de pe bord, fӑcând, în acelaşi timp, şi reglajele necesare. Acum v-aş ruga sӑ vӑ puneţi cӑştile, dragӑ domnule … elev, dupӑ pornirea motorului vom comunica numai prin cӑşti.poza bord

Iordӑnescu îşi fixӑ, cu grijӑ, ochelarii de soare pe nas, dupӑ care vorbi tare şi rӑspicat:

– Papa, Romeo, Alpha, permiteţi pornirea motorului pentru un zbor de acomodare în zonӑ cu elevul Dragu Dumitru. Am vorbit prin radio cu domnul director Manea, el e azi conducӑtor de zbor, îi explicӑ instructorul celui din dreapta.

Elevul auzi şi el în cascӑ: “Permit pornirea motorului”. La comanda directorului, elicea începu imediat sӑ se roteascӑ şi avionul de şcoalӑ începu sӑ se deplaseze uşor pe pista înierbatӑ. Ajuns la capӑtul pistei, Iordӑnescu întoarse şi opri, vorbind din nou în microfon:

– Papa, Romeo, Alpha, permiteţi decolarea!

De data asta, rӑspunsul veni cu o micӑ întârziere: “Papa, Romeo, Alpha, negative, avem un elicopter militar în apropiere. Andrei, dupӑ ce aterizeazӑ Puma poţi decola”.

– Roger! rӑspunse pilotul, lӑsând motorul sӑ se roteascӑ în relanti.

– Bӑ nene, cine dracu-s ӑştia de tot zici mata, Romicӑ, Roger, nu ştiu care?

Pentru cӑ elicopterul tocmai ateriza, pilotul n-a mai avut timp sӑ rӑspundӑ, pentru cӑ în cӑşti se auzi: “Papa, Romeo, Alpha, permit decolarea”. Imediat, pilotul acţionӑ maneta de gaz, puse motorul în plin şi avionul tâşni înainte … pentru a se opri în câţiva metri. Mieluş Dragu, cu o figurӑ disperatӑ îl lovise peste mânӑ pe Iordӑnescu.

– Opreşte, vreau sӑ mӑ dau jos! Nu mai vreau sӑ zbor! Nu mai vreau sӑ zbor!

Adoptând cea mai severӑ expresie de care era în stare, Iordӑnescu întoarse din nou aeronava şi se îndreptӑ se hangar. Deszӑvorând cupola cabinei, rosti în microfon: “Papa, Romeo, Alpha, permiteţi oprirea motorului. Elevul a fӑcut pe el de fricӑ. Ehei, Cӑtӑline, sӑ vezi ce o sӑ râdӑ gagica de el când o afla cӑ se teme de zbor. Vorba aia, are atâţia bani, dar se teme sӑ zboare cu avionul …”

Mieluş Dragu îl atinse din nou pe Iordӑnescu.

– Domnu’ instructor … domne … sӑ nu mӑ spuneţi lu’ aia … vӑ rog eu, ce dracu! Mӑ fac de râs, vӑ daţi seama ce o sӑ se râdӑ de mine. Şi o sӑ le zicӑ şi la alţii … Serios, nu-i ziceţi!

– Domnule Dragu, uite ce-i: sau … sau! Zbori şi nu am ce zice, sau te dai jos şi asta e. Dacӑ mӑ întreabӑ domnişoara cum a fost, eu nu mint.

Gesturile şi mimica lui Dragu îi trӑdau disperarea. Era consţient cӑ era într-o situaţie penibilӑ, iar orgoliul lui de bӑrbat puternic se lupta cu senzaţia de fricӑ prin care trecuse când avionul se pusese în mişcare.

– Domnu Iordӑnescu, ce credeţi domne, nu se întâmplӑ nimic dacӑ …

– Ce, Doamne iartӑ-mӑ, sӑ se întâmple? Avionul e în perfectӑ stare de zbor, vremea e OK, ce credeţi dumneavoastrӑ cӑ se poate întâmpla? Sӑ coborâm din mers, sau ce?

Cu un efort de voinţӑ, tânӑrul îngӑimӑ:

– Mai vreţi sӑ zburaţi cu mine? Eu … eu trebuie sӑ încerc. Acuma, ce o fi, o fi, n-o sӑ mor tocmai astӑzi … poate …

Zâmbind în barbӑ, instructorul zӑvorî cupola şi, primind aprobarea, porni din nou motorul; de data asta, deşi îl vӑzu pe cel din dreapta cum se face mic în scaun, Andrei Iordӑnescu decolӑ perfect şi se înscrise în turul de pistӑ. Aterizӑ apoi fӑrӑ nici o problemӑ, privindu-l cu coada ochiului pe Dragu, care nu scosese nici un sunet în timpul zborului. Trӑgând la hangar şi deszӑvorând cupola, instructorul vorbi în microfon, dar ca sӑ audӑ şi pasagerul: “Turnule, zborul s-a desfӑşurat în bune condiţii, pasagerul este viu, dar mut”.

Totuşi, Dragu nu era mut. Expresia de pe figura sa era complet alta decât în momentul celei de-a doua porniri a motorului.

– Domnu’ instructor, dacӑ vӑ spun ceva, vӑ supӑraţi? Cât costӑ sӑ mai zburӑm o datӑ?zbor

Cum banii nu erau o problemӑ pentru Mieluş Dragu, Alpha, cum îşi alinta Andrei Iordӑnescu avionul, zburӑ mult în acea zi pe cerul din nordul oraşului. Cu greu reuşi aviatorul sӑ îşi convingӑ elevul sӑ întrerupӑ activitatea.

– Domnule Dragu, avionul are şi el nevoie sӑ se mai rӑceascӑ, sӑ fie verificat de tehnic şi sӑ fie alimentat. Mai zburam şi mâine, dacӑ vreţi.

– Domnu’ instructor, fac cinste! E cea mai frumoasӑ zi din viaţa mea! Mergem la Excelsior, dau o fripturӑ, un spriţ de vin, dau tot ce vreţi dumneavoastrӑ sӑ mâncaţi şi sӑ beţi!

– Deci, domnule Dragu, nu pot … am o întâlnire cu fratele meu la Catarigu. Dacӑ vreţi, mergem acolo împreunӑ şi face eu cinste cu un Prigat.

Mieluş Dragu acceptӑ fӑrӑ rezerve. Plecarӑ spre garӑ cu Loganul lui Iordӑnescu, lӑsând suvul noului elev pilot lângӑ hangar.

– Domnu’ instructor, sӑ ştiţi cӑ aţi fӑcut din mine alt om. Pânӑ acum nu am ştiut ce înseamnӑ sӑ trӑieşti. Maşinile nici nu se comparӑ cu zburatul. Sӑ ştiţi cӑ o sӑ fac şcoala şi o sӑ vedeti, o sӑ iau şi carnetul, o sӑ vedeţi cӑ nu mint.

– Ei, mӑ Mielule, aşa îmi placi. Zborul nu e doar o deplasare cu avionul, zborul e o stare, o bucurie a sufletului. Dacӑ vrei sӑ înveţi cu mine, eu sunt de accord sӑ te fac aviator.

În acel moment, barmanul strigӑ din spatele tejghelei.

– Domn’ Andrei, aveţi mobilul închis? A sunat fratele domneavoastrӑ Florian, profesorul de conducere. E ocupat şi nu mai poate veni în seara asta. A zis cӑ vӑ sunӑ acasӑ mai târziu, când scapӑ de la lucru.

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

ŞTIRE DE PRESӐ de Mihai-Athanasie Petrescu

ŞTIRE DE PRESӐ

 

Motto: Oamenii sunt de patru feluri: ӑia care ştiu, şi ştiu cӑ stiu; ӑia care ştiu, şi nu ştiu cӑ ştiu; ӑia care nu ştiu şi ştiu cӑ  nu ştiu, şi ӑia care nu ştiu, dar nici nu ştiu cӑ nu ştiu. (Maior Maior Stroe)

 

În biroul celor doi savanţi e linişte. Profesorul Chifor, împreunӑ cu mai tânӑrul lui coleg, Bunea, stau pe scaune, adânciţi în gânduri. Dacӑ subiectul de cercetare al unui coleg de institut nu ar fi funcţionat ireproşabil, s-ar fi auzit musca – dar inginerul genetician Argata reuşise sӑ obţinӑ o rasӑ de muşte silenţioase, cu care populase clӑdirea savanţilor, contribuind, astfel, la liniştea necesarӑ studiului.

S-ar zice cӑ atitudinea de gânditori e absolut caracteristicӑ unor cercetӑtori. Da, numai cӑ de data aceasta, motivul meditaţiei lui Chifor şi Bunea nu e o nouӑ temӑ de cercetare – încӑ lucrau la definitivarea celei vechi – ci un articol din ziarul desfӑcut pe birou. O ştire micӑ, de câteva rânduri, care arunca oprobriul public asupra instituţiei:

“Atac terorist în centrul oraşului

Pânӑ de curând, actele teroriste au fost pentru noi, cetӑţenii paşnici ai acestui oraş al nostru, doar nişte ştiri din ţӑri îndepӑrtate. Iatӑ însӑ cӑ ieri am fost martorii unui astfel de eveniment chiar in centrul municipiului.

Dar sӑ citӑm raportul poliţiei: În jurul orelor 17 şi 23 de minute am fost sesizaţi prin numӑrul unic de urgenţӑ 112 cӑ pe strada Castanilor, la Rolex, a fost tras un foc de armӑ. Echipajul operativ format din colegii nostri agent principal şef Ababei şi agent şef Cotoaşcӑ s-au deplasat urgent la faţa locului, unde au constatat cӑ un grup de cetӑţeni au reţinut pe numitul Bunea Florin, de 30 de ani, din localitate, conducӑtor al autoturismului marca Logan TV-10-BUN, care trӑsese un foc de puşcӑ prin eşapamentul autoturismului proprietate personalӑ pe care îl conducea. La ordinul superiorilor, cei doi poliţişti au dus autoturismul în incinta autoserviceului Cosmopolitan, aflat în apropierea locului faptei, iar pe conducӑtorul auto l-au supus testului alcooltest, constandu-se cӑ acesta nu consumase bӑuturi alcoolice. În continuare, acesta a fost reţinut sub învinuirea de terorism şi condus la sediul poliţiei municipiului, pentru cercetӑri. În caz s-a deschis un dosar penal.

Dragi cititori, vӑ vom tine la curent cu desfӑşurarea cercetӑrilor”

– Urâtӑ treabӑ, Florine … Cum dracu de te-ai nimerit tocmai atunci şi acolo?

– Pӑi, de, domn profesor, trebuia sӑ fiu şi eu undeva. Tocmai mӑ gândeam sӑ intru la Rolex sӑ mӑnânc ceva când s-a întâmplat.

– S-a întâmplat … s-a întâmplat … dar ce dracu s-a întâmplat, mӑ omule? Cum sӑ tragӑ maşina ta cu puşca în oameni ziua în amiaza mare?!

– Domn profesor, pӑi dumneavoastrӑ  vӑ luaţi dupӑ ce spune presa? Maşina mea era Loganul, ӑla fӑrӑ nici un fel de şmecherii suplimentare. Şi doar ştiţi cӑ nici pe Jeep nu am instalat arme, doar toate accesoriile le-am inventat împreunӑ şi sunt la fel ca pe Tuaregul dumneavoastrӑ.

– Eu ştiu, mӑ, dar ce ne facem cu poliţia, cu presa şi cu gura lumii? Şi, mai ales, ce ne facem cu şeful nostru, vezi cum ţipӑ cӑ, târâm numele institutului şi pe al lui prin noroi?… se aprinse Chifor, dând cu ziarul de podea. Mӑ! Trebuie sӑ facem şi noi ancheta noastrӑ şi sӑ le demonstrӑm … ӑstora cӑ eşti curat. Ce dracu!

Şi Chifor se ridicӑ, nervos de pe scaun, cu ochelarii în mânӑ.

– O luӑm ştiinţific. Întâi studiem maşina cu atenţie, sӑ vedem ce ascunde. Apoi …

– Maşina e încӑ la Croitoru. A demontat-o de tot, binenţeles cӑ nu a gӑsit nimic deosebit la ea. Mi-a promis cӑ în câteva zile o monteazӑ la loc şi o trimite încoace.

– Sӑ nu adauge ei la service cine ştie ce!

– N-o sӑ adauge. Ne cunoaştem de când eram elev, mi-a fost prof de românӑ. La cât de slab eram la materia lui … normal cӑ mӑ tine minte.

– Da, bun. Deci nu putem discuta despre maşinӑ, aşa hai sӑ discutӑm despre tine. Ce fӑceai acolo, tocmai la Rolex?

– Pӑi … v-am zis, mӑ oprisem din cauza ploii, şi mӑ gândeam sӑ merg sӑ manânc ceva. Cicӑ au un muşchiulet la grӑtar de numa’!

– Te-ai oprit la Rolex, apoi? Te-ai dat jos din maşinӑ?

– Nu, cӑ ploua prea tare. Stӑteam şi mӑ uitam afarӑ cum plouӑ şi mӑ jucam cu dispozitivul ChiFlo. De fapt, îmi fӑceam socoteala dacӑ nu l-am putea upgrada ca sӑ-l folosim şi pe oameni.

– Cum sӑ-l folosim pe oameni? Ӑsta e fӑcut ca sӑ acţioneze doar asupra unor fiinţe inferioare, pӑsӑri, animale mici … Un creier atât de mare, cum e al omului, nu poate intra în rezonanţӑ cu emiţӑtorul nostru …

– Aşa e, dar ar fi interesant touşi, ca principiu. De exemplu acum, în povestea cu maşina care trage cu puşca. Aş influenţa aşa-zişii martori sӑ schimbe declaraţiile, sӑ spunӑ cӑ ei au tras în Loganul meu, nu invers.

– Eşti sigur cӑ n-au tras ei în tine, ca sӑ ne saboteze cercetӑrile? Bun, gluma ca gluma, dar sigur ChiFlo nu poate acţiona asupra omului. Eventual sӑ fabricӑm un ChiFlo mare cât Loganul, care sӑ consume curent cât un cartier întreg.

– Eu mӑ gândeam atunci la altceva. Ştiţi cum zicea Ceauşescu, sӑ transformӑm cantitatea într-o nouӑ calitate.

– Nu te ştiam un nostalgic, mӑ Florine.

– Nu sunt, domn’ profesor. Sӑ vedeţi: aparatul ӑsta e fӑcut sӑ emitӑ un anumit semnal electromagnetic, capabil sӑ influenţeze biocurenţii din creierul unui animal mic. Noi ne-am orientat la un semnal de frecvenţӑ micӑ, care acţioneazӑ doar asupra unui creier aflat în apropiere.

– Pӑi da, într-o primӑ etapӑ a cercetӑrilor. Vedem ce efect are şi apoi îl perfecţionӑm. Poate reuşim sӑ determinӑm un câine sӑ asculte de noi fӑrӑ sӑ-l ducem la dresori. Pӑi nu?

– Pӑi da. Deocamdatӑ am reuşit sӑ dresӑm şoareci şi pӑsӑrele cu un emiţӑtor de talia unui telefon mobil. Chiar la asta mӑ gândeam în maşinӑ. Voiam sӑ gӑsesc vreo vrabie, ceva şi sӑ mӑ joc cu ea. Dar ploua foarte tare şi pӑsӑrelele stӑteau la adӑpost.

– Da, eşti bun sӑ te joci cu aparatele institutului … Glumesc, sigur, doar noi l-am fӑcut. Am uitat sӑ-ţi povestesc, acum câteva zile am reuşit sӑ chem la mine un şobolӑnel, la ghenӑ. L-am fӑcut sӑ stea pe coadӑ, ca un cӑţel. A stat câteva secunde, apoi s-a ridicat şi a fugit. Am greşit eu, am mişcat Chifloul şi l-am orientat în altӑ direcţie. Dar s-a dovedit cӑ aparatul poate funcţiona şi asupra rozӑtoarelor din naturӑ, nu doar asupra cobailor din institut. Dar spune la ce te-ai gândit, dincolo de pӑsӑrele.

– Sӑ vedeţi: un emiţӑtor radio dӑ un semnal cu atât mai bun cu cât frecvenţa e mai mare. Ce-i drept, raza lui de acţiune scade, dar se folosesc relee. Dacӑ facem şi noi cumva sӑ creştem frecvenţa Chifloului, nu ştiu cu cât, trebuie sӑ calculӑm, dar sigur vom reuşi sӑ transmitem un semnal mai accurate, iar noi ştim cӑ dacӑ semnalul este mai precis, influenţa lui este mai sigurӑ. De aia ne-am mulţumit noi pânӑ acum sӑ ne impunem voinţa doar creierelor mici, pentru cӑ nu am putut transmite ordine clare. Dar o sӑ reuşim, sӑ vedeţi.

Profesorul Chifor deja nu mai asculta. Cu ajutorul calculatorului, el cӑuta materialul cel mai potrivit pentru a construi o bobinӑ capabilӑ sӑ treacӑ de frecvenţele ultra. Tot restul zilei, cei doi cercetӑtori fӑcurӑ calcule peste calcule, iar rezultatul a trebuit sӑ aparӑ: un aliaj, pe care ei îl denumirӑ Achibun, pentru cӑ era invenţia lui Chifor, dar şi un conductor, acel celebru Cobuchif, la care principala contribuţie îi revenea lui Bunea. Iar noua variantӑ a Chifloului, pe care savanţii reuşirӑ sӑ o construiascӑ a doua zi, uitând sӑ mai plece acasӑ pentru masa de prânz, nu mai avea nevoie decât de aprobarea directorului institutului pentru a fi testatӑ în laborator, pe animale de diferite mӑrimi. În teorie, aparatul ar fi putut acţiona asupra unor animale cu creier de mӑrimea unei mingi de pingpong, în nici un caz mai mari. În etapele urmӑtoare, dacӑ vor mai avea permisiunea sӑ continue, poate vor reuşi şi un Chiflo capabil sӑ influenţeze voinţa unui om. Dar, pânӑ atunci, savanţii aveau nevoie de odihnӑ şi deciserӑ sӑ plece acasӑ, luând cu ei şi dispozitivul, spre a-l feri de orice ochi indiscret.

– Ei, Florine, sunt obosit frânt, se plânse profesorul Chifor în timp ce îşi invita colegul în Tuaregul sӑu. Sper cӑ ne apropiem de ceea ce dorim.

– Sunt sigur cӑ da, domn’ profesor. O sӑ avem acces la câinii laboratorului şi o sӑ vedem cât de bine putem sӑ-I dresӑm. N-aţi vrea sӑ trecem pe la Rolex, sӑ mâncӑm un muşchiuleţ la grӑtar? Fac cinste, mai ales cӑ mor de foame!

– Mӑ omule, acum cӑ ai pomenit de Rolex, îmi dau seama cӑ noi am uitat complet de ancheta ta. Te bagӑ ӑia la puşcӑrie dacӑ nu reuşim sӑ aflam cine dracu a tras cu puşca. Mergem întâi sӑ vedem unde a tras Loganul în copac, apoi mergem şi sӑ ne salvӑm de la moartea prin inaniţie.

Cei doi oameni de ştiinţӑ, ca nişte veritabili detectivi, se apucarӑ sӑ cerceteze cu luare aminte locul unde îşi amintea Bunea cӑ aşteptase oprirea ploii. Era o parcare de tip spic, construitӑ la ordinul expres al primarului Lӑutaru. Pentru aspectul estetic al strӑzii Castanilor, pe aliniamentul parcӑrii fuseserӑ plantaţi câţiva castani şi în jurul lor muncitorii presӑraserӑ nisip, astfel netezind locul şi oferindu-i şi permeabilitatea necesarӑ pentru a asigura umiditatea solului.

– Aşadar, tu erai parcat aici, recapitulӑ Chifor. Cum te-ai bӑgat, cu faţa, sau cu spatele?

– Cu faţa, domn’ profesor. Ploua atât de tare încât nu puteam sӑ dau cu spatele, nu vedeam nimic.

– Şi zici cӑ Loganul a tras cu puşca în pomul ӑsta? Bine cӑ nu i-a venit ideea sӑ tragӑ cu mitraliera, cӑ-l punea la pӑmânt şi te acuzau ӑştia de pomucidere. Dar deja un lucru e clar, ţeava armei nu era în eşapament, ci în altӑ parte, degeaba ţi-au demontat ӑia evacuarea. Era undeva în faţӑ, mӑ.

Exact ca Sherlock Holmes, Chifor se apucӑ sӑ cerceteze castanul cu o lanternӑ şi o lupӑ.

– Mӑ, Florine, sӑ ştii cӑ oamenii ӑia minţeau adevӑrat. Ia uite aici, se vӑd urme de arsuri pe pom şi pe sol. Uite, aici, vezi, uite nisipul ӑsta, chiar a avut parte de un tratament termic intens. Ai avut o armӑ laser, sau aruncӑtor de flӑcӑri, nu o biatӑ puşcӑ!

– Domn’ profesor, hai sӑ oprim cercetarea, domn’ profesor!

– De ce mӑ, rӑspunse Chifor, cu privirea aţintitӑ asupra lupei, te temi cӑ dovedesc cӑ eşti un terorist periculos, înarmat cu arme de distrugere în masӑ şi în pomi?

– Domn’ profesor, nu mai glumiţi, cӑ …

– Hai, mӑ, ce dracu, nu mai ştii de glumӑ? se mirӑ Chifor, ridicând privirea, exact la timp pentru a-l vedea pe tânӑrul sӑu coleg încӑtuşat de un sobofiţer gras de poliţie.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

O orӑ mai târziu, în biroul comandantului poliţiei, profesorul Chifor încerca sӑ fie convingӑtor. Dar pledoaria sa nu avea deloc succes în faţa chestorului Dumitrescu.

– Domnule profesor, aici vorbim de acţiuni teroriste reale, nu avem timp, domne, de sefeuri. Ce mama dracului, doar nu suntem copii de grӑdiniţӑ sӑ ne fraieriţi cu fulgere globulare şi alte gogoriţe d-astea. Sӑ ştiţi cӑ om fi noi doar poliţişti, dar avem şi noi carte şi culturӑ generalӑ şi noi nu am auzit în manualele noastre de aşa ceva.

– Domnu’ chestor, dar v-am explicat şi v-am arӑtat în tratatele de fizicӑ şi meteorologie. În anumite condiţii, în timpul unor furtuni însoţite de descӑrcӑri electrice poate apӑrea şi fenomenul ӑsta. E drept cӑ foarte rar şi numai în anumite condiţii: atunci când se produce o descӑrcare electricӑ în sol, datoritӑ cӑldurii imense se poate întâmpla ca siliciul din sol sӑ se vaporizeze, formând ceva asemӑnӑtor cu o bilӑ de foc, adicӑ un fulger globular. Iar ӑsta se deplaseazӑ prin atmosferӑ şi poate exploda la contactul cu anumite obstacole, cum e, în cazul nostrum, pomişorul. Am vӑzut acolo arsuri la trunchiul castanului şi la frunzele de pe jos. Asta e cea mai bunӑ dovadӑ.

– Baliverne, domnule! Vӑ rog, cu respect deocamdatӑ, sӑ nu mai încercaţi sӑ introduceţi în anchetӑ tot felul de presupuneri şi fantasmagorii. Noi, aici, lucrӑm ştiinţific, ne bazӑm pe rezultatele cercetӑrii  noastre criminalistice, la care suntem foarte buni. O sӑ ne spunӑ numitul Bunea cu ce fel de armӑ a tras şi în ce scop.

– Dar am dovedit cӑ prietenul şi colegul meu nu avea arme asupra lui, iar expertul în reparaţii auto Croitoru v-a spus cӑ maşina lui Florin nu avea montat nici un dispozitiv capabil sӑ funcţioneze ca o armӑ. Singura ipotezӑ valabilӑ este fulgerul globular, aşa cum v-am dovedit …

Deja ultimele cuvinte ale profesorului Chifor erau rostite pe holul instituţiei, pentru cӑ acelaşi agent de poliţie Ababei, care deja îl arestase de douӑ ori pe Bunea, de data asta îşi folosea puterea pentru a evacua biroul comandantului.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Domn’ profesor, cum aţi reuşit sӑ îi convingeţi sӑ îmi idea drumul? Eu mӑ vedeam deja condamnat la moarte …

– Simplu, mӑ, Florine. Dacӑ nu am reuşit cu argumente logice şi ştiinţifice, am folosit forţa. Asta e, nu sunt foarte mândru de mine, dar nu aveam încotro.

– L-aţi bӑtut pe poliţistul ala voinic?! Nu pot crede, e de douӑ ori mai mare decât dumneavoastrӑ!

– Cum sӑ-l bat, mӑ?! Pӑi mӑ fӑcea surcele dacӑ încercam sӑ dau în el.

– Şi-atunci?

M- Mӑ, suntem noi inventatori, sau nu suntem? Nu am folosit forţa fizicӑ, mӑ ci forţa gândirii. Sӑ vezi: Ababei, ca sӑ fie sigur cӑ nu mӑ mai întorc în sediul Poliţiei, m-a îndesat în maşinӑ şi mi-a trântit uşa. Ei, şi în maşinӑ aveam noul nostru Chiflo. Cu sau fӑrӑ aprobarea directorului, trebuia sӑ încerc. Am pornit aparatul şi l-am folosit pe poliţist. L-am determinat sӑ meargӑ în biroul chestorului şi sӑ raporteze cӑ, în ziua aia, se juca cu pistolul din dotare şi, din greşealӑ, a tras în castanul de lângӑ maşina ta. Aparatul a funcţionat perfect.

23.09.2018

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

IDEE PENTRU O AFACERE de Mihai-Athanasie Petrescu

IDEE PENTRU O AFACERE

 

Inventivitatea întreprinzătorilor, iată baza pentru viitorul economiei naţionale. Adio planificare şi centralizare, acum oricine, indiferent de poziţia socială, poate deschide şi dezvolta o afacere.

 

Pe strada Teilor, aproape de capătul dinspre nord, la numărul 7, locuia, pe vremuri familia Sienger. În 1977, Martin Sienger şi-a vândut Trabantul pentru a plăti o excursie în Republica Federală a Germaniei, iar după câţiva ani a reuşit, cu ajutorul postului de radio Europa Liberă, să-şi reîntregească familia. Casa a fost, binenţeles, confiscată de stat, dar se afla într-o stare proastă şi într-o zonă vizată de sistematizare (citeşte: demolare), astfel încât nici un reprezentant al poporului nu a jinduit la ea. După evenimentele din decembrie 1989, noua conducere a primăriei a hotărât că ar fi păcat să se intervină cu buldozerele – nu prea se mai găseau nici bani pentru aceasta – iar cartierul a scăpat cu faţă curată. Nu şi casa Sienger, devenită în scurt timp adăpost pentru cei fără adăpost şi scenă pentru numeroase descinderi ale poliţiei. Până când, într-o zi, în urma unui schimb de focuri de la o oală cu pirostrii la alta, cu ajutorul vântului şi al pompierilor, imobilul a devenit istorie …

La scurt timp, la numărul 7 a apărut o nouă formă de viaţă: aceea dominată de zgomotul şi respiraţia încărcată de fum a motoarelor de automobil. Mai întâi, cineva a avut curajul de a-şi demonta Dacia pe terenul viran, cu ajutorul unui om care se pricepea. Pe terenul viran au apărut apoi şi alţi posesori de mijloace auto, care făceau apel la măiestria aceluiaşi mecanic amator, în fapt un profesor de limba română, care, prea sărac pentru a-şi permite o vizită la un service autorizat, a citit cu atenţie cartea tehnică editată de uzina de la Piteşti.

În scurt timp, pe locul casei lui Martin Sienger a răsărit un  mic garaj din tablă, iar domnul profesor Croitoru a instalat în interiorul acestuia un raft de bibliotecă, un banc cu menghină şi o lampă, iar Daciile, unele adevărate vestigii, s-au aşezat cuminţi la coadă. Multe din ele au reuşit apoi să trecă acel greu examen al Inspecţiei tehnice anuale, aducându-i profesorului o faimă mai mare decât elevii reuşiţi la bacalaureat. Încet, încet, garajul din tablă a făcut loc unui cochet complex din beton şi sticlă (termopan), care ocupă şi fostele curţi de la numerele 3,5 şi 9, iar domnul Croitoru s-a instalat într-un birou de la etaj, de unde poate supraveghea cu uşurinţă activitatea angajaţilor săi. Pe unul dintre pereţii biroului, alături de raftul cu cărţi, se vede şi mica foaie de tablă neagră pe care Croitoru mâzgălise cu spray roşu (“vale lungă”): SERVICE. E prima lui firmă, înlocuită deja cu una din tuburi de neon, care anunţă: COSMOPOLITAN – REPREZENTANT AUTORIZAT AL FIRMELOR… (urmează un şir lung de producători de automobile, dar nu vrem să facem publicitate neplătită).

Mai trebuie spus cӑ, nu demult, adjunctul arhitectului şef al oraşului încercase sӑ îl notifice pe fostul profesor cӑ se elaboreazӑ un proiect de resistematizare a zonei, prin care o parte din întinsa curte a Service-ului ar fi trebuit sӑ intre în proprietatea municipalitӑţii, în vederea extinderii parcului de pe strada Castanilor, dar Croitoru îi pusese în faţӑ legea IMM-urilor, care îi dӑdea prioritate lui, ca investitor, faţӑ de alte proiecte. În felul ӑsta câştigase prima bӑtӑlie, iar primӑria nu a mai dat niciodatӑ semne cӑ ar vrea sӑ mai continue rӑzboiul.

Clienţii nu lipsesc. Calitatea lucrărilor şi preţurile, atrag multe maşini defecte.

Nu putem încheia descrierea obiectivului economic fără a spune două vorbe şi despre mascota sa: Stănică. Stănică, cerşetorul mut, cel care nu a lipsit nici o zi încă de la apariţia primei maşini în curtea lui Sienger. Se zvoneşte că el ar fi locuit în vechea ruină şi că nu ar fi străin nici de incendiul care o mistuise. Nimeni nu ştia cum îl cheamă; Croitoru, vrând odată să explice unui client că nu poate scăpa cu nici un chip de cerşetor, spusese: “Tot timpul stă, nenică lângӑ poartă! Ce să-i fac?!”  Şi Stănică i-a rămas numele.

Nu supără pe nimeni. Stă aproape tot timpul în stradă, lângă ieşire, pe un scaun de Cielo, într-un fel de gheretă pe care i-a confecţionat-o nea Tilică, tinichigiul, din câteva capote şifonate. Nu insistă pentru a primi ofranda şoferilor, dar aproape toţi, fericiţi că pot din nou trage de hăţuri caii putere de sub capotă, mai zăbovesc o clipă pentru a-i arunca o monedă.

În fiecare zi, la ore fixe, mutul se prezintă la bufetul din incinta service-ului pentru a servi masa. Nu face economie la bani. Cere, prin semne, alimente scumpe, pe care le mânâncă, apoi, tacticos, pe scaunul său de lângă poartă. Nu l-a văzut nimeni, niciodată, bând altceva decât răcoritoare, cumpărate, desigur, tot de la bufet.

Dacă n-ar fi îmbrăcat în hainele acelea ponosite, căpătate de la mecanici, ai crede că Stănică e şi el un client care aşteptă, răbdător, să i se repare bolidul. E acceptat tacit, ca un porte-bonheur, pe care nici doamna Vătavu, contabila-şefă a firmei, nu a îndrăznit vreodată să-l ia peste picior.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Proiectul de resistematizare nu fusese chiar abandonat de edilii oraşului. Bine sfӑtuit de specialiştii din jurul sӑu, primarul, domnul Lӑutaru, care avea o adevӑratӑ pasiune pentru o circulaţie fluentӑ, rapidӑ şi fӑrӑ riscuri de accidente, aprobase modificarea majoritӑţii intersecţiilor importante din oraş prin construirea de sensuri giratorii. Nu se ştie cum de întretӑierea strӑzilor Teilor, Castanilor şi Ulmilor rӑmӑsese încӑ la stadiul de semafor cu trei direcţii, un sistem complicat şi destul de mult înjurat de şoferi, mai ales de cei de la RATL SA, firma de transport în comun. Ei, iatӑ cӑ i-a venit rândul şi acestui loc sӑ devinӑ un giratoriu rapid, iar domnul Lӑutaru, de fapt nu el, ci arhitectul şef, gӑsise o soluţie extraordinar de bunӑ: nu numai cӑ ameliora traficul rutier, dar, prin lucrӑri adiacente, oferea cetӑţenilor un loc de agrement. Eh, arhitectul nu descoperise America. Pur şi simplu descoperea un curs de apӑ, pârâul Tamaş, pe care, mai puţin inspiraţi, cei dinaintea lui îl canalizaserӑ şi îl ascunseserӑ vederii cu ajutorul unui pod de beton. Acum, râuleţul revenea la suprafaţӑ şi, odatӑ cu el, revenea şi rӑcoarea apei şi malurile înverzite, în locul betonului rece şi neprietenos.

Şantierul, bine organizat, nu a durat decât puţin peste un an, dar toatӑ lumea din cartier a fost fericitӑ când giratoriul şi pasajul Castanilor au fost date în folosinţӑ. În locul unei parcӑri aglomerate, care nu producea decât fum şi zgomot, acum pe Castanilor se întindea un parc superb, traversat de un râu limpede şi rӑcoros – producând oxigen şi relaxare. Prin asta, oraşul pӑtrundea în clubul select al metropolelor aflate pe maluri de apӑ, întocmai ca Paris, Viena sau Washington.

Giratoriul în sine, desenat dupӑ sistemul “turbo”, scurtase cu peste 80% timpii de aşteptare în intersecţie. Cu alte cuvinte, poluarea atmosferei se reducea şi ea – singura sursӑ de poluare rӑmânând, din pӑcate, bucӑtӑria unui restaurant din apropiere, dar primarul cӑuta, deja, o soluţie şi pentru problema asta.

Pentru Croitoru, noua configuraţie nu însemna nimic. Firma lui rӑmӑsese în afara zonei afectate de şantier, iar clienţii, cei obişnuiţi şi cei ocazionali, nu lipseau. Maşini de diferite mӑrci şi de toate culorile se perindau prin garaje şi ateliere, sub atenta supraveghere a patronului şi a mâinii sale drepte, tânӑrul inginer tecemist Gabi Vişan, fostul sӑu elev. Gabi avea în statul de funcţiuni, poziţia de director, aşa cum prevede legea, dar adevӑrata autoritate era, cum e şi normal, autodidactul profesor.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Apariţia lui Stӑnicӑ în biroul de la etaj era ceva surprinzӑtor. Mutul umbla unde voia el prin firmӑ, dar în birou nu intrase niciodatӑ.

– Mmm … mmm …

– Ce-i, mӑ Stӑnicӑ, ce s-a întâmplat? se mirӑ patronul.

– Mmm … mmm …

Croitoru nu stӑtu mult pe gânduri. Dacӑ Stӑnicӑ insista în felul ӑsta neobişnuit, probabil cӑ se întâmplase ceva grav. Îl urmӑ pe cerşetorul care mergea din ce în ce mai repede, ajungând, împreunӑ cu el, în sensul giratoriu. Într-adevӑr, se întâmplase ceva deosebit, pentru cӑ lumea se aduna, gesticulând, pe malul înverzit al Tamaşului.

Mormâind pe limba lui, Stӑnicӑ îl trase dupӑ el pe Croitoru. Spectacolul pe care îl descoperi acesta îl şocӑ: un Logan alb se odihnea în apa râului, iar doi cetӑţeni mai curajoşi îşi ofereau ajutorul unei doamne blonde, încercând sӑ o scoatӑ din maşinӑ pe fereastrӑ, pentru cӑ uşile erau blocate de maluri. Un agent de la rutierӑ discuta cu oamenii din jur, notându-şi, conştiincios, rӑspunsurile primite. Croitoru îl abordӑ:

– Ce s-a întâmplat, mӑ nenicӑ?

Agentul Badiu, şi el un fost elev, salutându-l respectuos pe magistru, îl puse la curent:

– Pӑi ce sӑ se întâmple, domn profesor, conducӑtoarea auto, pe fondul vitezei excesive, a fost surprinsӑ de o denivelare din asfalt şi a pӑrӑsit drumul public, intrând cu maşina în râu. Din fericire, în urma accidentului nu au rezultat victime.

– Dar, dar sigur maşina a avut de suferit, mӑ Badiule, chiar dacӑ a aterizat aşa artistic în gârlӑ.

– Într-adevӑr, au rezultat pagube materiale, rӑspunse poliţistul.

– Şefu, are doar câteva zgârieturi, nu-i mare lucru, explicӑ Tilicӑ, apӑrut nu se ştie de unde.

– Da, dar o avea şi mecanica afectatӑ, doar a zburat peste borduri şi peste malul ӑla, dӑ-o naibii.

Ajunsӑ, între timp, pe trotuarul de pe Castanilor, şoferiţa încerca sӑ-şi revinӑ din sperieturӑ. Badiu încercӑ, în zadar, sӑ obţinӑ şi de la ea informaţiile necesare pentru a completa procesul verbal al evenimentului.

– Las-o, mӑ sӑ-şi vinӑ în fire, saraca! Nu vezi ce îngrozitӑ e? … îl îndemnӑ Croitoru. Ӑӑӑӑ … n-ar fi bine s-o ducem la noi, s-o lӑsӑm sӑ stea niţel sӑ se odihneascӑ?

– Aveţi dreptate, domn’ profesor. Domn’ profesor, ştiţi ceva, nu aveţi dumneavoastrӑ cum sӑ scoateţi autovehicului de acolo? O macara, ceva?

Avea, cum sӑ nu aibӑ, doar vorbim de o firmӑ serioasӑ. În câteva zeci de minute, angajaţii service-ului auto “Cosmopolitan” ridicarӑ Loganul din albia râului şi îl transportarӑ, în cele mai bune condiţii, în curtea firmei. Tot acolo ajunse şi şoferiţa cea blondӑ, care, dupӑ ce se asigurӑ cӑ este absolut întreagӑ, deveni foarte vorbӑreaţӑ.

– Vai, domnilor, vӑ mulţumesc, sunteţi atât de amabili cӑ m-aţi ajutat, nici nu ştiu cum s-a întâmplat de am cӑzut în apӑ, nu sunt eu de vinӑ, cӑ eu mergeam normal şi întotdeauna sunt atentӑ la drum, nu am avut niciodatӑ accidente şi nici nu o sӑ am vreodatӑ şi …

Reuşind, cu greu, sӑ stӑvileascӑ şuvoiul de vorbe, Croitoru îi spuse:

– Doamnӑ, sӑ ştiţi cӑ maşina nu este avariatӑ rӑu. În afarӑ de nişte zgârieturi şi o aripӑ uşor înfundatӑ, nu aţi distrus decât suspensia dreapta faţӑ, probabil când aţi lovit bordura, şi toba de eşapament, cine ştie în ce moment. Dacӑ doriţi, noi putem repara maşina într-o zi-douӑ.

Femeia rӑmase cu gura cӑscatӑ.

– Am … stricat maşina? Mӑ omoarӑ soţul … Ce mӑ fac, ce mӑ fac …

Cӑutând în poşetӑ, se vӑitӑ cu şi mai multӑ convingere:

– S-a udat şi telefonul, nici nu pot sӑ vorbesc cu el … Aveţi aici un telefon, sӑ-l sun?

Binenţeles cӑ aveau.

– Alo, Iubi … eu sunt … da, sigur cӑ … Ӑӑӑ … da, şi … stai sӑ vezi, am dus maşina la un service … cum de ce, nu ţi-am spus cӑ se aud nişte troncӑneli? A, nu? Se auzeau nişte troncӑneli şi … Bine, cicӑ e gata panӑ mâine, cel mult poimâine. A, nu ştiu, acum face devizul … Da, bine, pa, pa!

Era vorba de nişte reparaţii uşoare pentru nişte meseriaşi atât de bine pregӑtiţi cum erau cei de la “Cosmopolitan”, iar incidentul ar fi putut fi uitat cu desӑvârşire dacӑ un alt şofer, şi apoi destul de mulţi alţii nu ar fi avut alte necazuri în giratoriul care, între timp, primise porecla “Rolex”, datoritӑ straturilor de panseluţe din pastilӑ, care semӑnau cu un cadran de ceas. Tamaşul mai primi vreo doi vizitatori, restaurantul poluant, care fu şi el botezat “Rolex”, îşi oferi vitrina unui suv condus de un tânӑr de bani gata, iar spaţiul verde fu arat, în repetate rânduri. Fӑrӑ excepţie, şoferii ghinionişti se adresau profesorului Croitoru pentru reparaţii, ceea ce transformӑ service-ul “Cosmopolitan” în cel mai faimos din oraş, aşa cum se vedea şi din registrul de contabilitate.

Pentru cӑ incidentele de la “Rolex” deveniserӑ rutinӑ, nimeni din service nu bӑgӑ de seamӑ cӑ una dintre şoferiţele ghinioniste se numea Lӑutaru. De aceea, patronul fu cât se poate de surprins când se pomeni în biroul sӑu cu însuşi primarul oraşului.

– Salut, patroane, primeşti oaspeţi?

– Sӑ trӑiţi, domn primar, salutӑ Croitoru, sӑrind în picioare. Ce-aţi pӑţit?

– Bre, eu n-am pӑţit nimic, dar nevasta-mea se pare cӑ da. Am auzit cӑ maşina ei e aici la tine, la reparat. Asa-i?

– Pӑi … sӑ vedem … rӑspunse patronul, cu ochii la ecranul calculatorului de pe birou. Da, aveţi dreptate, doamna Lӑutaru a avut ieri o coliziune în giratoriu, au rezultat nişte mici avarii la aripa din stânga spate şi fuzeta … Am înţeles cӑ a strâns prea tare virajul ca sӑ iasӑ în Castanilor şi a intrat într-un autobuz de la RAT. Nu e ceva important … pânӑ disearӑ se rezolvӑ.

Privind şi el monitorul, domnul Lӑutaru comentӑ:

– Da, aripӑ, fuzetӑ … dar nu costӑ cam mult?

– Domn’ primar, nu ştiam cӑ e doamna dumneavoastrӑ. Nu vӑ costӑ nimic, pentru primarul nostru suntem bucuroşi sӑ lucrӑm, cum se zice, din partea casei. Şi nici nu e o reparaţie scumpӑ, staţi liniştit. Se înlocuieşte aripa, se vopseşte, fuzeta la fel, se înlocuieşte, cu tot cu suspensie şi cu roata, disearӑ poate doamna sӑ vinӑ s-o ia.

– Lasӑ, bre, cӑ trimit un şofer. Sigur nu costӑ nimic, cӑ …

– Se poate, domn’ primar? Cum sӑ …

– Bine, bre domne inginer, merci, merci … spune primarul, ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre uşӑ.  Dupӑ doi paşi se opri.

– Bre, am auzit cӑ sunt cam multe accidente in Rolex-ul ӑsta al vostru aici … Ai idee cam care e motivul? Mai multe decât în oricare alt giratoriu din oraş, ce dracu!

– Nu v-au spus oamenii dumneavoastrӑ?

– Mi-au zis cӑ sunt şoferii neatenţi. Dar tot şoferi sunt şi ӑia care trec prin alte giratorii, ce sunt mai atenţi acolo decât la Rolex?

– Domn primar, dacӑ-mi daţi voie, eu vӑ spun care e treaba, dar sӑ nu vӑ supӑraţi pe mine.

– Hai, bre, zi, doar nu suntem copii, ce dracu!

– Domn Primar, giratoriul e proiectat prost şi executat şi mai prost. Terenul nu e destul de tare pentru ce s-a fӑcut acolo, nu au prevӑzut o fundaţie destul de puternicӑ, pӑmântul se lasӑ din cauza gârlei Tamaş şi asfaltul e complet denivelat. Plus cӑ e asimetric, tot din cauza râului. Arhitectul a calculat greşit traiectoria Tamaşului, iar când s-au apucat sӑ decoperteze s-au trezit cu apa exact unde trebuia sӑ fie pastila giratoriului Au fӑcut ei cumva sӑ devieze apa, dar pӑmântul nu i-a ascultat. Eu nu sunt inginer, dar, uitaţi, bӑiatul ӑsta al meu, Gabi Vişan, mi-a demonstrat cum trebuia fӑcut .

– Hm … deci aşa, au lucrat prost ӑştia … Mie nu mi-au zis de toate astea, tu de unde le ştii?

– Pӑi cum sӑ nu ştiu, domn primar, dar trӑiesc aici de aproape şaizeci de ani, am vӑzut gârla asta pe unde trece încӑ de când eram copil mic, vorba aia. Dar când a încercat lumea din cartier sӑ le spunӑ la arhitecţii ӑia cӑ mӑsoarӑ aiurea, ne-a ameninţat cu jandarmii, ce sӑ mai facem …

Scӑrpinându-se în cap, primarul cӑzu pe gânduri.

– Breee … şi ce ar fi de fӑcut?

– Nimic, domn primar. Doar sӑ refaceţi totul, dar cu oameni mai deştepţi.

– Da, bre, aşa cred şi eu. Trebuie sӑ ne gândim la asta, cӑ nu se mai poate. Accidente peste accidente, pagube etîcî … Toatӑ lumea pierde.

– Aşa e, domn primar, o gramadӑ de bani dau şoferii ӑştia pe piese şi reparaţii!

– Da, da … Da, bre, ӑia dau bani şi tu îi iei, nu-i aşa? Ia zi, cât de bine îţi merge? Îţi merge, îţi merge, las’ cӑ ştiu eu, îmi dau seama cӑ tu ai de câştigat de pe urma lor. Hai, lasӑ, nu mai înerca sӑ te justifici, cӑ nu e cazul adӑugӑ domnul Lautaru cu mâna pe clanţӑ.

Dar, dupӑ ce deschise uşa, primarul se întoarse şi o inchise la loc, cu grijӑ.

– Bre, o sӑ pun în discuţia Consiliului Local problema “Rolex”. Nu se mai poate aşa. O sӑ coste o gramadӑ de bani, dar n-avem încotro.

– Da, domn primar …

– Stai, bre. Ia spune, cam cât câştigi tu la o reparaţie din asta? Lasӑ, nu e cazul sӑ-mi spui exact, cӑ pot sӑ le cer celor de la ANAF sӑ se uite în registrele tale, dacӑ vreau … noroc cӑ nu vreau. Bre, mult, puţin, dar câştigi, nu? Lasӑ, nu spune … ştiu eu. Bre! Ia fi atent aici: de mâine încolo îmi aduci la cunoştinţӑ toate accidentele care au loc la “Rolex” şi îmi trimiţi devizul. Ai înţeles?

– Am înţeles, domn’ primar, vreţi sӑ-i despӑgubiţi pe şoferii ghinionişti, cӑ …

– Bre, iar vorbeşti prostii! Nu despagubesc pe nimeni, de unde dracu sӑ fac rost de bani? Dar de mâine încolo, îmi dai zece la sutӑ din fiecare sumӑ încasatӑ când repari maşinile stricate la “Rolex”. Ai înţeles? Dacӑ nu, închid imediat intersecţia şi o repar …

ceas

Privind din nou prin paharul cu bere, Editorul rӑmӑsese pe gânduri.

            – Bӑ Aurele, ce ţi-e şi cu deneaul ӑsta … Sper cӑ l-a încӑlţat la timp pe Lӑutaru ӑla.

            – Unde ai vӑzut tu, mӑ Edi, sӑ ia deneaul pe cineva?! Nu, în schimb Croitoru a avut mult de tras cu Garda Financiarӑ şi cu ANAF-ul, noroc cӑ am aflat eu despre toatӑ tӑrӑşenia asta şi a intrat şi presa pe fir, cӑ altfel …

            Editorul mai voia ceva.

            – Bӑ Aurele, mai am o întrebare: ia zi,mutul din poveste, nu-i aşa cӑ era Martin Sienger, sasul emigrat în ’77? Prea era el civilizat sӑ nu fie sas. I-a mers rӑu în RFG şi a venit înapoi dupӑ Revoluţie, dar când colo, casa lui nu mai era şi a ales sӑ rӑmânӑ, totuşi, pe loc.

            – Stӑnicӑ? Nu, nu era Sienger.

            – Dar cine era?

            – Un mut, de unde sӑ ştiu eu?!

           

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI de Mihai-Athanasie Petrescu

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI

 

Într-o dimineaţӑ de sfârşit de aprilie, 201…, în apropiere de una din numeroasele intersectii ale bulevardului Drapelul Albastru din oraşul TV – una dintre acele artere care pun multe probleme participantilor la trafic, nu departe de intrarea in Parcul Central, se afla staţionatӑ o maşinӑ cu însemnele şcolii de soferi “…escu”. Poate cӑ, în furnicarul de autoturisme, Modus-ul ar fi putut rӑmâne neobservat, dacӑ singurul sӑu ocupant nu fi fӑcut o mulţime de mişcӑri, în ciuda aparentei sale imobilitӑţi la volan. Cunoaşteţi tipul acela de bӑrbat între douӑ vârste – a sa ar fi fost greu de apreciat din exterior, pentru cӑ nici fizionomia, nici silueta nu erau destul de vizibile pentru un observator, dar, judecând dupӑ pӑrul sau destul de rar şi cu multe fire albe, putea sӑ aibӑ cam cincizeci – cincizeci şi cinci de ani. Un specialist ar fi putut, dupӑ forma capului, sӑ îi aprecieze caracterul, adicӑ un temperament aparent calm, dar capabil de izbucniri de furie – iar elevii lui probabil cӑ se fereau cu grijӑ de astfel de manifestari. Felul cum îşi mânuia telefoanele mobile îi trӑda, de asemenenea, nerӑbdarea şi iritabilitatea. Apuca, pe rând, când aparatul din buzunar, când pe cel aşezat pe bordul maşinii, cu gesturi care îi trӑdau, în acelasi, timp nervozitatea şi plictiseala, dar atitudinea calmӑ cu care vorbea la telefon sau tasta pe ecranul inteligent dovedea cӑ omul nostru ştia sӑ se controleze, sӑ converseze în mod corect – şi eficient –  cu interlocutorii sӑi. Ciudat, însӑ, deşi avea o mustaţӑ bogatӑ, omul nu se trӑgea de ea, spre deosebire de majoritatea mustӑcioşilor colerici. Din când în când, instructorul rӑsucea cheia de contact şi arunca o privire scurtӑ la ceasul din bord, semn cӑ aştepta pe cineva, cel mai probabil un elev care întârzia la ora de condus.

Instructoria auto e o profesie care pare sӑ prolifereze în ultimul timp, odatӑ cu apariţia pe şoselele patriei a tot mai multor autoturisme. Dacӑ, sӑ spunem, cu 30 de ani în urmӑ, exista o singurӑ şcoalӑ de şoferi amatori într-un judeţ, încadratӑ cu doi-trei instructori în fiecare oraş (fiecare dintre ei dotat cu o veche Dacie galbenӑ), astӑzi vedem maşini cu inscripţia “Şcoalӑ” aproape pe orice stradӑ, iar tradiţionalele rable de Mioveni sunt înlocuite cu maşini dintre cele mai moderne – uneori prea puternice şi prea electronizate pentru învӑţӑceii care de abia descoperӑ tainele circulaţiei rutiere. Modus-ul nostru nu era o maşinӑ chiar nouӑ, ba chiar putea fi consideratӑ o vechiturӑ. Fabricatӑ în 2002, de culoare gri-bleu, maşina dovedea, însӑ, dragostea şi priceperea deţinӑtorului sӑu. Curat, atât la exterior cât şi la interior, autoturismul era de asemenea într-o stare tehnicӑ de invidiat (poate cӑ un cârcotaş ar fi putut ghici, dupӑ anumite amӑnunte vizibile numai specialiştilor, o coliziune frontalӑ, urmatӑ de o reparaţie aproape perfectӑ). Nici o urmӑ de noroi şi nici un sticker nu strica strӑlucirea vopselei metalizate, a ornamentelor nichelate sau a geamurilor, încât era de mirare cât de bine putea rezista o maşinӑ de şcoalӑ.

La un moment dat, instructorul ridicӑ privirea. În apropierea maşinii se oprise o femeie care, judecând dupӑ expresia feţei, cӑuta ceva. Privirea ei era îndreptatӑ spre plӑcuţa de înmatriculare de pe botul Modus-ului, care, dupӑ toate aparenţele, corespundea cu aşteptӑrile ei.

– Doriţi ceva? întrebӑ instructorul dupӑ ce coborî geamul.

– Ӑӑӑ … cred cӑ da, rӑspunse femeia. Sunteţi domnul instructor Iordӑnescu Florian?

– Da … Dumneavoastrӑ?

– Nina Tecuceanu. Am fost … am discutat ieri şi am stabilit sӑ ne vedem azi, aici, pentru ore de conducere.

Instructorul aruncӑ sub bord, cu un gest nervos, telefonul pe care îl manipulase înainte de sosirea noii sale eleve şi ieşi din maşinӑ, cu un aer duşmӑnos. Deschise de mai multe ori gura pentru a vorbi, dar pӑrea sӑ îşi înfrâneze furia şi sӑ îşi caute cuvintele. Într-un târziu, rosti rar, privindu-şi interlocutoarea drept în ochi:

– Aţi întârziat. Aţi întârziar chiar la prima lecţie!

Intimidatӑ, eleva nu ştia ce sӑ spunӑ.

– Sӑ nu încercaţi sӑ vӑ justificaţi! Vӑ rog frumos! Sӑ nu-mi spuneţi cӑ programarea e la şi un sfert! La o primӑ întâlnire cu profesorul de conducere, elevul trebuie sӑ vinӑ cu cel puţin o jumӑtate de orӑ mai devreme, pentru a face inspectarea şi cunoaşterea autovehicului de şcoalӑ şi pentru a realiza cunoaşterea reciprocӑ dintre profesor şi elev. Dacӑ aţi fi profesoarӑ, mi-aţi da dreptate, stimatӑ doamnӑ!

– Dar …

– Nu avem de ce sӑ mai lungim discuţia. Aş putea sӑ vӑ dau un exemplu legat de fratele meu, continuӑ Iordӑnescu, dar cred cӑ e mult prea devreme pentru aşa ceva.

Şi, parcӑ plicitisit de lungimea discursului, instructorul îşi luӑ eleva de mânӑ pentru a executa inspecţia vizualӑ a Renault-ului.

– Lecţia numӑrul unu, stimatӑ doamnӑ, obligatoriul ocӑrond[1], cum spune fratele meu.

Nina Tecuceanu fu nevoitӑ sӑ remarce din nou, la îndemnul instructorului, curӑţenia şi starea tehnicӑ a maşinii. Cu toate cӑ Iordӑnescu nu era un bӑrbat înalt, Nina pӑrea pe lângӑ el o femeie micӑ şi fragilӑ. Trӑsӑturile feţei îi mӑrturiseau o vârstӑ de aproximativ 40 de ani, iar stӑruinţa ei de a zâmbi, în ciuda încordӑrii, îi scotea în evidenţӑ caracterul ambiţios. Din când în când, dupӑ aproape fiecare mişcare a capului, îşi alunga, cu un gest larg, şuviţele care îi acopereau obrajii. Neatentӑ la şuvoiul de vorbe al instructorului, Nina privea, uneori, în altӑ direcţie decât o îndemna acesta – provocând, binenţeles, un nou şuvoi de cuvinte şi gesturi nervoase ale bӑrbatului.

Inspecţia exterioarӑ fiind terminatӑ, eleva îşi luӑ locul la volan, executând, impecabil şi înainte de sfaturile instructorului toate gesturile preliminare: reglarea scaunului şi a a oglinzilor, fixarea centurii de siguranţӑ. Iordӑnescu îşi recitӑ, totuşi, începutul de lecţie, ca un copil care nu poate spune o poezie decât de la început, şi fӑrӑ sӑ se sinchiseascӑ de faptul cӑ femeia nu îi dӑdea nici o atenţie.

– Pornim, spuse el într-un târziu, dar reacţia elevei fu nulӑ. Am spus cӑ pornim! repetӑ omul, ridicând tonul. Ce ai, doamnӑ, nu auzi când îţi vorbesc? strigӑ, disperat, instructorul, scuturând, nervos, volanul.

Parcӑ surprinsӑ, eleva spuse:

– Da, ştiu cӑ acesta e volanul, e o glumӑ veche, domnu Iordӑnescu.

– Ştiu cӑ ştii cӑ ӑla e volanul, mârâi instructorul, aşa cӑ foloseşte-l, doamnӑ!

Oarecum derutatӑ, eleva îşi mai verificӑ o datӑ centura de siguranţӑ, atinse oglinda retrovizoare şi apoi cuvântӑ, hotӑrâtӑ:

– Domnu’ Iordӑnescu, ieri v-am scris un SMS … v-am spus despre mine cӑ am o deficienţӑ de auz … îmi pare rӑu, nu pot înţelege ce spuneţi. Trebuie sӑ vӑ uitaţi la mine când îmi vorbiţi, şi sӑ încercaţi sӑ articulaţi cât mai correct sunetele, ca sӑ pot citi pe buze. Îmi cer scuze, dar asta e!

Instructorul înghiţi în sec. Femeia avea dreptate, în ajun conversaserӑ prin mesaje scurte, dar de, dacӑ ea a întârziat, normal cӑ era nervos şi uitase condiţiile de lucru cu noua sa elevӑ. Mai înghiţi o datӑ în sec, dupӑ care, aşa cum îi ceruse Nina, rosti clar, uitându-se în ochii ei:

– Sӑ pornim, stimatӑ doamnӑ!

Apoi, întorcând din nou capul spre parbriz, adӑugӑ, cu grijӑ sӑ nu fie “citit”:

– Îmi cer scuze, doamnӑ …

Nina Tecuceanu nu era la prima experienţӑ de elev-şofer. Deja urmase un astfel de curs, cu un an înainte, dar sfaturile fostului instructor nu îi fuseserӑ de prea mare folos. Ştia sӑ conducӑ un automobil, dar încӑ nu avea destulӑ încredere în ea pentru a promova şi un examen. În plus, unele manevre îi erau încӑ necunoscute şi spera ca domnul Iordӑnescu sӑ i le desluşeascӑ; i le şi înşirase într-un mesaj: întoarcerea din trei mişcӑri, pornirea în pantӑ, parcarea lateralӑ. Mai erau şi altele, probabil, pe care trebuia sӑ le perfecţioneze, cӑ doar de-aia avea profesor, s-o înveţe.

Circulaţia într-un oraş aglomerat nu e chiar floare la ureche nici pentru şoferi mai experimentaţi. Nina se descurca, în general, bine, dar Iordӑnescu era destul de vechi în meserie încât sӑ remarce cӑ ea mai avea unele stângӑcii. Schimba vitezele corect şi la timp, fӑrӑ sӑ priveascӑ schimbӑtorul, nu se temea sӑ atingӑ o vitezӑ apropiatӑ de cea normalӑ, nu ezita când era nevoie sӑ ocoleascӑ obstacole sau sӑ frâneze la nevoie. Existau, aşadar, speranţe ca eleva sӑ atingӑ nivelul necesar pentru înscrierea la examen – şi pentru promovare. Dar pentru asta era nevoie de antrenament.

– Doamnӑ, oprim acolo, trebuie sӑ exersӑm parcarea lateralӑ.

Maşina asculta comenzile Ninei, dar, cel puţin la primele tentative, se încӑpӑţânӑ sӑ se opreascӑ la o distanţӑ cam mare de la bordurӑ. Înfuriat din nou, Iordӑnescu nu se abţinu:

– 25 de centimetri, mӑ doamnӑ! Ce nu înţelegi? ţipӑ el.

Timoratӑ, Nina greşi din nou.

– Ai tras la 40 de centimetri … Nu, azi nu merge, mai încercӑm şi data viitoare … Hai sӑ plecӑm, dar pornim ca şi cum am fi în pantӑ. Cu frâna de mânӑ, te rog … Nu aşa bӑ, femeie, cӑ cauciucurile sunt scumpe, fir-ar al …

Luându-şi seama, Iordӑnescu se stӑpâni şi rosti calm, pedagogic:

– Deci: la pornirea de pe loc nu e nevoie sӑ ambalӑm motorul mai mult decât la alte porniri de pe loc. Ai … aţi înţeles? Bun, atunci hai sӑ mergem, sӑ ne mai plimbӑm o ţârӑ prin târg.

Explicând calm fiecare situaţie de trafic, Iordӑnescu dirijӑ maşina cӑtre piaţa Unirii. Acolo reluӑ exerciţiile pentru parcarea lateralӑ, pe care, surprinzӑtor, Nina le executӑ destul de corect, nedepӑşind ecartul de 30 de centimentri.

– Vezi, doamnӑ, când te concentrezi îţi iese cum trebuie. Aoleo, ia uite cât e ceasul!… exclamӑ el. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei, fratele meu de care ti-am spus, peste … 23 de minute. Mai ai timp sӑ mai lucrӑm dupӑ aceea, sau o lӑsӑm pe altӑ datӑ? Ai? OK, atunci … continuӑ el, coborând din Modus. Apoi, dându-şi seama cӑ uitase sӑ tragӑ frâna de mânӑ, deschise din nou uşa din dreapta şi asigurӑ maşina, continuând sӑ dea sfaturi:

– Tragem frâna de mânӑ şi introducem schimbӑtorul în prima treaptӑ de vitezӑ … sӑ nu uiţi niciodatӑ! Bun … în cel mult o orӑ mӑ întorc. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei tocmai în capӑtul strӑzi Pajişte, la barul lui Prunache. Nu se poate urca cu maşina pânӑ acolo, e un şantier pe Pajişte, de aia las maşina aici. Mӑ asţepţi, ne revedem şi continuӑm, ai înţeles?

– Da, la Prunache. Bine, domnu Iordӑnescu, vӑ aştept.

Dupӑ ce îşi verificӑ, atent, buzunarele, asigurându-se cӑ avea asupra lui ambele telefoane, Iordӑnescu plecӑ.

Cartierul Piatra, care începea de la piaţa Unirii, este, aşa cum se ştie, una dintre cele mai vechi aglomerӑri urbane din ţarӑ. Alungaţi din Cetate în Evul Mediu, românii se refugiaserӑ pe dealurile din apropiere, clӑdindu-şi casele tot mai sus pe coastӑ pe mӑsurӑ ce comunitatea devenea mai numeroasӑ. Strӑzile, trasate fӑrӑ nici un plan de sistematizare, erau strâmte şi întortocheate, multe din ele nefiind încӑ pavate nici acum, la începutul secolului al XXI-lea. Cu toate cӑ edilii municipiului erau conştienţi de dificultӑţile întâmpinate de pietreni, nu aveau nici o posibilitate de a repara greşelile trecutului fӑrӑ a afecta specificul cartierului – şi în acelaşi timp partea de buget legatӑ de veniturile aduse de turism. În consecinţӑ, strӑzile rӑmâneau tot strâmte, întortocheate şi nepavate, poate singurul semn de progres fiind acolo numeroasele şantiere pentru instalarea conductelor de apӑ şi de gaz metan.

La un astfel de şantier se referise Iordӑnescu înainte de a porni, voiniceşte, sӑ urce dealurile Pietrei. Şantierul de pe Pajişte, un şant lung şi adânc, îl fӑcurӑ sӑ piardӑ mult timp şi sӑ acumuleze mult noroi pe pantofii lui bine lustruiţi, dar, profitând de cele câteva scânduri fixate de locatari pe grӑmezile de pӑmânt, reuşi sӑ parcurgӑ cu bine cei doi kilometri pânӑ la Prunache. Mare îi fu mirarea când zӑri în faţa barului – de fapt un biet chioşc de tablӑ, cu inscripţia “Bar” pe uşa ruginitӑ – maşina lui cu însemnele şcolii de şoferi. Iar la volan, Nina Tecuceanu îi fӑcea, voioasӑ, cu mâna:

– Am reuşit, am reuşit! striga ea.

Blocat de uimire, Iordӑnescu nu reuşea sӑ spunӑ nimic. Exuberantӑ, Nina nu-i dӑdu timp sӑ-şi revinӑ.

– Am luat-o pe Fântâniţei, am fӑcut la stânga pe Poienei, dar nu am avut loc din cauza unui prost care parcase aiurea. Am întors şi am luat-o pe Coştişei, pe la Crucea Muşicoiului, apoi am coborât pe Podu Tunsului pânӑ la intersecţia cu Pajişte, am dat prioritate unei basculante cu pӑmânt care cobora spre Cetate, apoi am luat-o în sus pânӑ aici, la Prunache. Vӑ aştept de nouӑ minute. Aţi zis 23 de minute, eu am ajuns cu patru minute mai devreme, iar dumneavoastrӑa aţi întârziat!

– Cum mama naibii ai reuşit?! îngӑimӑ Iordӑnescu. De unde ai ştiut drumul ӑsta?

– A, pӑi eu sunt pietreanӑ, am crescut în mahalaua asta şi locuiesc pe Neajlov, la 400 de metri de aici, cum sӑ nu-mi cunosc locurile?!

– Bun dar … Ai executat o întoarcere pe Poienei, o pornire în pantӑ la intrarea pe Pajişte şi aici ai parcat perfect, la 24 de centimetri de şanţul ӑsta. Iar mie mi-ai spus ieri cӑ nu ştii sӑ faci manevrele astea, iar jos, în oraş, mi-ai parcat tot aiurea … Îţi baţi joc de mine? Şi … de ce dracu ai venit aici? Nu aveai voie sӑ pleci din piaţa Unirii, ce ţi-am spus eu cӑ nu ai voie sӑ ieşi din cuvântul instructorului!

– Dar dumneavoastrӑ mi-aţi spus sӑ vin aici şi sӑ ne întâlnim în 23 de minute!

– Eşti nebunӑ? Nu ţi-am zis eu aşa ceva! ţi-am zis sӑ mӑ aştepţi acolo ca sӑ continuӑm lecţia, prin oraş, nu aici!

– Asta aţi spus? Eu am înţeles cӑ … Doar v-am spus cӑ nu aud bine şi cӑ trebuie sӑ-mi vorbiţi clar, în faţӑ! Îmi pare rӑu …

– Îţi pare rӑu, pe dracu! Ai fӑcut un traseu pe care eu nu îndrӑneam sӑ-l urc, de fricӑ sӑ nu rup maşina, iar matale n-ai luat nici mӑcar un strop de noroi pe ea şi-ţi pare rӑu?! Ai fӑcut întoarcerea, ai fӑcut pornirea în pantӑ şi parcarea lateralӑ şi îţi pare rӑu?! Cum dracu sӑ-ţi parӑ rӑu?! Stai numa’ sӑ-i spun fratelui meu chestia asta, pe cuvânt dacӑ nu!

– Staţi puţin … ce spuneţi dumneavoastrӑ? Am fӑcut eu toate manevrele alea? Nu le-am fӑcut, doar ştiu în teorie cum se face şi nu am respectat nimic din toate alea … Nu am fӑcut …

– Domnu Iordӑnescu? Domnu Iordӑnescu, a telefonat fratele dumneavoastrӑ, domnul Andrei, aviatorul, se auzi un glas din interiorul barului. Domnu Iordӑnescu, a zis domnul Andrei ca nu mai poate veni azi. A zis cӑ vӑ întâlniţi mâine, la barul lui Catarigu, de lângӑ garӑ. Sӑ nu uitaţi!IMG_3215

 

[1] De fapt, Andrei spune, desigur,  “walk around”.

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

FARMACISTUL MIHӐESCU de Mihai-Athanasie Petrescu

– Domnule Onimescu, mӑ bucur de ocazia asta care ne pune din nou faţӑ-n faţӑ, ca de fiecare datӑ când se apropie apariţia unei noi cӑrţi de-a domniei voastre.

– Domnule Editor, bucuria este, desigur, reciprocӑ. Totuşi, pentru cӑ ne cunoaştem de atâţia ani şi pentru cӑ, de obicei, când ne întâlnim, ca şi acum, la o bere, renunţӑm la formalism, eu aş vrea sӑ renunţӑm chiar şi în forma scrisӑ la domni şi doamne.

– De acord. Deci bӑ, Aurele, ce ne propui in noua ta carte?

– Ca de obicei, sper sӑ rezolv câteva dintre marile probleme existenţiale ale omenirii. În ultimul timp m-am apucat sӑ fac nişte cercetӑri în diferite domenii ale ştiinţei. Eh, nu sunt eu mare specialist, dar sӑ ştii, dragӑ Edi, cӑ am fӑcut nişte descoperiri epocale!

– Ce vrei sӑ spui? Doar nu s-a scris despre tine în analele Academiei de Ştiinte?

– Sigur cӑ nu. De fapt, eu am scris nişte anale, dar Academia, aşa ca de fiecare datӑ, e în urmӑ cu noutӑţile. Poate acum, când o citi la mine, se pune la curent şi preşedintele Forului Ştiinţific.

– Dar sӑ ştii cӑ pentru mine, preocupӑrile tale ştiinţifice reprezintӑ o mare noutate. De când te-a apucat?

– De mult, din copilӑrie. Când eram mic, eram prieten cu unul, Mihӑiţӑ, el mi-a stârnit curiozitatea, atunci când mi-a povestit cum l-a ajutat pe un savant sӑ facӑ o mare descoperire.

– Mӑ faci curios. Nu-mi povesteşti şi mie?

– Dar cum sӑ nu. Mai comandӑ câte-o bere, cӑ e mult de povestit.

 

 

FARMACISTUL MIHӐESCU

La începutul anilor 1970, pe strada Cuza Vodӑ numӑrul 20 din Braşov exista o instituţie sanitarӑ cu un nume azi dispӑrut: SANEPID.  Era o clӑdire interesantӑ, cu etaj, medici, asistenţi şi trei masini: un IMS, un TV 8 si un camion Molotov. Avea în subordine şi clӑdirea alӑturatӑ de la numӑrul 24, adicӑ Laboratorul de Igienӑ, alcӑtuit din secţiile de Bacteriologie, Chimie Alimentarӑ şi, mai ales, Toxicologie.

Istoria acelei mari descoperiri este legatӑ mai ales de Toxicologie, dar are legӑturi şi cu alte departamente ale Sanepidului. Dar sӑ începem cu începutul:

Într-o dimineaţӑ, pe când tovarӑşele de la Toxicologie îşi alcӑtuiau planul de muncӑ, uşa laboratorului s-a deschis brusc, cu zgomot şi cu clanţa pe jos (iar lipsea cuişorul care o fixa), aşa cum se întâmpla numai atunci când intra directorul Sanepidului. Dar, ciudat, nu doctorul Braun îşi fӑcu apariţia, ci, dupӑ câteva secunde intrӑ un cetӑţean scund, mustӑcios, cu dinţii din faţӑ mari şi împinşi înainte, îmbrӑcat într-un pardesiu bej, cu carouri şi ţinând într-o mânӑ o pӑlӑrie din acelaşi material ca al pardesiului, iar în cealaltӑ o servietӑ voluminoasӑ, din piele de porc, una de-aia de 144 de lei. Pӑrând cam pierdut în spaţiu, omul fӑcu un pas în laborator, dupӑ care executӑ un fel de întoarcere dreapta-mprejur, parcӑ aşteptând ajutor.

Atunci intrӑ şi doctorul Braun, rostindu-şi obişnuita formulӑ de salut:

– Bunӑ ziua, ce mai fac fetele mele?

Şefa laboratorului, domnişoara Angela Mayer, avea rӑspunsul pregӑtit, ca de fiecare datӑ:

– Nu veniţi la o cafea, tovarӑşu director?

Braun accepta foarte rar invitaţia şi nici de data asta n-o fӑcu. Avea ceva de spus şi nu trebuia sӑ piardӑ timpul; voia sӑ scape mai repede de acolo, ştia cӑ ordinul pe care urma sӑ-l dea nu va fi primit cu entuziasm:

– Fetelor, uite, vi-l prezint pe tovarӑşul farmacist Mihӑescu Ion. A fost repartizat la voi de cӑtre Direcţia Sanitarӑ, pentru cӑ tovarӑşul îşi pregӑteşte lucrarea de doctorat şi are nevoie de un laborator unde sӑ îşi facӑ cercetӑrile. Spunând astea, directorul îl împinse pe musafir spre mijlocul laboratorului şi profitӑ de diversiune pentru a dispӑrea în vitezӑ.

Mihӑescu tot nu se hotӑra sӑ deschidӑ gura. Se uita, timid, la toate angajatele laboratorului, conştient cӑ era un intrus nedorit în mijlocul comunitӑţii. Aşa cum se cuvine, tot şefa Toxicologiei puse capӑt momentului stânjenitor.

– Bunӑ ziua, tovarӑşe farmacist, vӑ urӑm bun venit în mijlocul nostru şi vӑ urӑm mult succes în activitate.

Fӑrӑ sӑ-şi revinӑ din stânjenealӑ, Mihӑescu întinse mâna dreaptӑ, observӑ cӑ încӑ ţinea pӑlӑria, încercӑ sӑ o mute în mâna stângӑ, unde avea servieta, apoi vru sӑ şi-o punӑ pe cap … Îl salvӑ una dintre angajate, care îi luӑ servieta şi pӑlӑria, pe care le puse pe un scaun. Musafirul deveni dintr-o datӑ alt om. Mai întâi cu voce înceatӑ, apoi din ce în ce mai sigur pe el, omul îşi expuse personalitatea.

– Sarut mâinile, ştiţi, eu vreau sӑ fac nişte mici cercetӑri, ca sӑ îmi fac lucrarea de doctorat. Eu … eu sunt convins cӑ aş putea sintetiza un medicament nou împotriva tusei, ceva din familia codeinei, dar mai ieftin, mai uşor de fabricat. Am studiat … am calculat … am ajuns la concluzia cӑ se poate face o sintezӑ viabilӑ şi ieftinӑ. Doar cӑ eu nu dispun la domiciliu de mijloacele tehnice necesare, de aceea am cerut ajutorul partidului, iar partidul m-a îndrumat la dumneavoastrӑ … am auzit cӑ voi, aici, aveţi un spaţiu excedentar şi puteţi sӑ-mi asiguraţi şi necesarul de substante şi reactivi şi cӑ … şi cӑ aveţi şi tot ce trebuie, şi calificarea necesarӑ pentru a-mi oferi sprijinul necesar …

Epuizat dupӑ un discurs atât de lung, farmacistul se opri, aruncând priviri iscoditoare de jur-împrejur. Fetele, dupӑ ce îl ascultaserӑ cu atenţie, acum încercau sӑ-l plaseze într-una dintre categoriile “aha!” sau “lua-te-ar dracu!”. Fizionomiile lor indicau mai degrabӑ a doua categorie, dar domnişoara Mayer, al cӑrei temperament sӑsesc nu permitea fizionomiei sӑ se dea de gol, gӑsi cu cale sӑ rӑspundӑ:

– Bine, tovarӑşe farmacist, o sa facem totul sӑ vӑ ajutӑm.

Mihӑescu nu se lӑsӑ rugat:

– Am nevoie de o camerӑ, pe care sӑ o pot încuia. Voi aduce mâine un aparat de concepţie proprie, foarte perfecţionat şi foarte fragil, pe care îl voi folosi în cercetӑrile mele. Îmi mai trebuie acces la aparatura voastrӑ, am auzit cӑ aveti microscoape, psihrometre, balanţe de mare precizie, plus substanţele necesare. Vӑ rog sӑ îmi arӑtaţi substanţele.

Dupӑ ce studie dulӑpioarele cu sticluţe şi cuţiuţe, Mihӑescu îşi mângâie mustaţa şi decretӑ:

– E destul de bine, dar mai îmi trebuie şi astea … şi scoase din servietӑ o micӑ agendӑ. Nu le aveţi, dar nu-i nimic, am vorbit la partid şi mâine le vom avea. A, şi sӑ nu  uit, voi avea nevoie de o persoanӑ calificatӑ, sӑ mӑ ajute tot timpul în muncӑ.

“Fetele” se uitarӑ, nedumerite, una la alta. Adicӑ? Una din ele va deveni accesoriul lui Mihӑescu? În cazul ӑsta cine va asigurea realizarea planului cincinal al laboratorului? Activitatea celor de la Toxicologie era foarte bine planificatӑ, în funcţie de propria schema de încadrare şi de comanda socialӑ, nici un om nu ptea fi disponibilizat fӑrӑ a fi afectat planul de muncӑ.

– Partidul m-a asigurat cӑ totul va fi pus la punct, astfel încât sӑ nu fie afectatӑ activitatea de zi cu zi a dumneavoastra, spuse Mihӑescu, vӑzând schimbul disperat de priviri.

Convinsӑ cӑ, aşa cum partidul va asigura un stoc suplimentar de reactivi, tot aşa va asigura şi persoana calificatӑ care sӑ îl ajute pe doctorand, domnişoara Mayer spuse, în asentimentul colegelor sale:

– Cum am spus, vom face totul …

Fu întreruptӑ de intrarea unui copil:

– Sar’naaaa!

Reacţia celor prezenţi fu diferitӑ. Mihӑescu avu o tresӑrire nervoasӑ, care trӑda antipatia sa pentru copii. Angajatele, însӑ, îi zâmbirӑ amabile bӑieţelului, pe care îl poftirӑ într-una dintre cӑmӑruţe.

– Cine e ?… întrebӑ Mihӑescu.

– A, e Mihӑiţӑ, bӑiatul tovarӑşei Tuteaşcӑ. Doamna e pe teren la Uzina 2, dar o sӑ avem noi grijӑ de el pânӑ vine, îl lӑmuri domnişoara Mayer.

– Tovarӑşi, mie nu-mi plac copiii care îşi bagӑ nasul în treaba mea. V-aş ruga sӑ îl ţineţi la distanţӑ de laborator în perioada cât voi cerceta eu aici, la voi. Sӑ nu fiu nevoit sӑ fac apel la partid ca sӑ …

– Sӑ ştiţi cӑ Mihӑitӑ e foarte cuminte. Mai vine la laborator sӑ facӑ experienţe, dupӑ ce îşi terminӑ lecţiile, nu deranjeazӑ pe nimeni şi nu umblӑ la nimic pânӑ nu cere voie. Nici nu iese din cӑmӑruţa lui pânӑ nu îl chemӑm noi, spuse tovarӑşa Melitta Trestian, adjuncta şefei de secţie.

– Experienţe? Ce experienţe face un copil atât de mic? se mirӑ Mihӑescu.

– Mihӑiţӑ vrea sӑ se facӑ doctor. Aşa i-a promis bietului domn’ doctor Şianu, încӑ de când era mic, rӑspunse tovarӑşa Trestian. A petrecut mult timp în laborator şi cunoaşte mult mai multe decât alţi copii de vârsta lui, şi nici mӑcar nu face chimie la şcoalӑ, e prea mic.

Farmacistul Mihӑescu, deşi nu iubea copiii, avea o pasiune pentru oamenii cu drag de învӑţӑturӑ.

– Am auzit de doctorul Şianu, a fost profesor la Şcoala Sanitarӑ şi a format multe tinere cadre. Chiar l-a învӑţat şi pe bӑieţelul ӑsta sӑ lucreze în laborator?!

– Dacӑ vreţi sӑ-l vedeţi cum se descurcӑ, îl putem pune la încercare, rӑspunse tovarӑşa Ciocӑlau. Mihӑiţӑ! strigӑ ea, ia vino puţin!

Copilul dӑdu, politicos mâna cu farmacistul cercetӑtor, aşteptând sӑ fie întrebat.

– Mӑ, Mihӑiţӑ, uite ce vreau eu de la tine, ia fӑ tu 100 de grame de soluţie de 15% clorurӑ de sodiu. Dar te rog sӑ spui exact ce şi cum faci.

– E simplu, nenea, cântӑresc 15 grame de clorurӑ de sodiu, pe care le dizolv în 75 de ml de apӑ distilatӑ.

– Bine, dӑ-i drumul îl îndemnӑ doctorandul. Iar bӑiatul se duse glonţ la raftul cu substanţe, alese o cutie cu eticheta NaCl, pe care o rӑsturnӑ pe talerul unei balanţe.

– Tanti Mariana, mai îmi daţi trei grame de sare? întrebӑ el dupӑ ce cântӑri substanţa. Aicea nu mai e.

– Nu, lasӑ, ce concentraţie poţi obţine din substanţa pe care o ai? îl examinӑ farmacistul.

– Doar 12%, nenea.

– Bine, atunci fӑ-o de 12%. De unde iei apӑ distilatӑ?

– Din pisetӑ.

– Din ce?

– Din sticla aia cu douӑ tuburi de colo.

– De ce are douӑ tuburi?

– Cum, nu ştiţi? E simplu, pe unul iese apa, pe altul intrӑ aer în sticlӑ şi înlocuieşte volumul de apӑ eliminat.

– Si cum o cantaresti?

– N-o cantaresc, masor cu un cilindru gradat, ca la apa distilata merge.

– Mӑi, mӑi,mӑi … cum ai spus cӑ te cheamӑ? La ce şcoalӑ mergi?

– Tuteaşcӑ Mihai, clasa a şasea A, şcoala generalӑ numӑrul 5.

– Bravo ţie,Mihӑiţӑ, o sӑ fii un doctor bun, aşa cum i-ai promis tovarӑşului doctor Şianu. Dar ştii cӑ tovarӑşul doctor era doctor în farmacie, nu în medicinӑ.

– Stiu, nenea, tot aşa vreau sӑ mӑ fac şi eu, ca el.

Amӑnuntele de ordin administrativ au fost rezolvate în momentele urmӑtoare cu nepreţuitul ajutor al partidului, al cӑrui nume venea în discuţie în momentele mai grele. Rezultatul fu cӑ, din acel moment, camera lui Mihӑiţӑ deveni camera tovarӑşului Mihӑescu, care tovarӑş obţinu chiar şi o cheie, cu care avea sӑ-şi protejeze cercetӑrile. Chiar şi problema spinoasӑ a persoanei calificate pusӑ la dispoziţia cercetӑtorului îşi gӑsi rezolvarea, chiar înainte de intervenţia tovarӑşului director Braun: când va fi nevoie de ajutor, aceea dintre fete care va fi disponibilӑ va interveni cu drag. În felul ӑsta planul de lucru al labortorului nu va fi afectat, iar tovarӑşul Mihӑescu va beneficia de omul calificat. Exact cum preconizase şi partidul.

A doua zi, Mihӑiţӑ şi nenea Ion, cel care avea grijӑ de cobaii laboratorului, îl ajutarӑ pe Mihӑescu sӑ transporte în camera sa câteva cutii pline cu obiecte din sticlӑ şi un maldӑr de cӑrţi şi caiete. Obiectele din sticlӑ, prin îndemânarea farmacistului şi sub privirea atentӑ şi curioasӑ a copilului, se transformarӑ curând într-un aparat complicat, cu mulţime de baloane, tuburi şi serpentine. Ca sӑ spunem tot adevӑrul, Mihӑiţӑ chiar aduse de câteva ori soluţii constructive, apreciate de doctorand.

– Mӑ, tu ai fӑcut şi facultatea de inginerie, de te pricepi aşa?

– Nu, nenea, dar eu construiesc acasӑ gadgeturi de la PIF, şi sunt mult mai complicate decât capilarele astea.

– Mӑ, gadgeturi-negadgeturi, sӑ nu cumva sӑ umbli la aparatul ӑsta, sӑ nu spargi ceva, cӑ dӑm de dracu’!

Şi, ca sӑ fie sigur cӑ nimeni nu va atinge complicatul aparat, farmacistul Mihӑescu încuie cu grijӑ uşa camerei sale înainte de a pleca din laborator.

Cercetarea tovarӑşului farmacist Mihӑescu demarӑ sub cele mai bune auspicii. Toate substanţele comandate sosirӑ în zilele urmӑtoare la laborator, iar tovarӑşele Lay şi Tuteaşcӑ le gӑsirӑ, rapid, loc în dulapuri. Mecanicul şef al SANEPID-ului, tovarӑşul Kuss, reuşi sӑ tragӑ o conductӑ de gaz în cӑmӑruţa folositӑ de cercetӑtor, iar instalarea unui bec Bunsen nu îi puse nici un  fel de probleme tovarӑşului asistent Chişlaru, care, în lipsa unui furtun armat, special pentru gaz, fӑcu apel la un banal furtun de irigator.  Iar becul Bunsen îşi demonstrӑ imediat utilitatea, fiind pus sӑ ardӑ sub balonul aparatului de sticlӑ marca Mihӑescu. Prima datӑ, de încercare, încӑlzi şi distilӑ doar apӑ, dar aveau sӑ vinӑ şi momente mai bune.

Doctorandul venea în fiecare zi la laborator odatӑ cu “fetele”. Îşi punea halatul alb, adus de acasӑ, dupӑ care se refugia în micul sӑu univers. De cele mai multe ori îşi etala pe masӑ câteva cӑrţi şi caiete, citind şi luând notiţe, calculând şi notând idei, dar, dupӑ câteva ore, omul se ridica de pe scaun şi, cu notiţele în mânӑ, încerca transpunerea în practicӑ a ideilor şi calculelor sale. Uneori fӑcea apel la “fete” pentru ajutor şi aceea dintre ele care putea sӑ se rupӑ de la propria activitate, îşi oferea ajutorul. Din pӑcate pentru farmacist, în fiecare zi o echipӑ sau douӑ se aflau pe teren şi de multe ori era nevoit sӑ îşi cântareascӑ singur substantele, sӑ agite eprubete sau baloane, sӑ îşi spele sticlӑria utilizatӑ sau chiar sӑ mӑture cioburi de pe linoleumul albastru. Dar, odatӑ cu trecerea timpului, teancul de caiete studenţeşti umplute cu scrisul lui Mihӑescu se îngroşa, iar farmacistul însuşi devenea unul dintre cei de la Toxicologie. Ceea ce, desigur, nu îi scӑpa nici tovarӑşului director Braun:

– Vӑd cӑ vӑ împӑcaţi bine cu cercetӑtorul, îi spuse el într-o zi domnişoarei Mayer. Mӑ temeam cӑ o sӑ-l respingeţi, chiar mӑ gândeam ce sӑ le spun tovarӑşilor de la partid dacӑ îmi cer socotealӑ pentru lipsa de înţelegere.

– Nu e nici o problemӑ, tovarӑşu director. Omul îşi face treaba lui, noi pe-a noastrӑ şi toatӑ lumea e mulţumitӑ.

– Eşti sigurӑ? Nu cumva tovarӑşul Mihӑescu are o nemulţumire şi nu îndrӑzneşte sӑ şi-o exprime?

– Ce vreţi sӑ spuneţi? Nu mi s-a pӑrut …

– Mӑ Angela, mi-a şoptit mie o pӑsӑricӑ cӑ omul ӑsta e foarte supӑrat pe copilul Ilenei. Cicӑ îi stӑ toatӑ ziua în drum şi-l încurcӑ. Nu-l lasӑ sӑ lucreze …

– O sӑ-l întreb, dar eu nu cred cӑ-i aşa. O sӑ vӑ miraţi, dar mie mi se pare cӑ Mihӑiţӑ e chiar persoana preferatӑ a tovarӑşului Mihӑescu. Îl ajutӑ mereu când nu putem noi, ba chiar, de multe ori, e mai mulţumit de Mihӑiţӑ decât de altcineva, cӑ nu îl contrazice. Ştiţi ceva, i-am auzit de câteva ori vorbind franţuzeşte, mai ales când vine bӑiatul cu Pifuri de acasӑ … Aş spune cӑ e cucerit de bӑiat.

– Eu am auzit cӑ Mihӑiţӑ cel cuminte a dereglat cuptorul …

– Care cuptor, tovarӑşu director, ӑla electric? Ӑla pe care l-a stricat tovarӑşul Chişlaru sӑptӑmâna trecutӑ, când, din neatenţie, a dat cu caietul de metode de perete, a rӑsturnat un stativ cu eprubete şi a ars siguranţa aparatului? Dacӑ nu era Mihӑiţӑ în laborator, sӑ ne dea ideea sӑ verificӑm siguranţa, am fi trimis cuptorul la reparat şi cine ştie când ni-l dӑdeau înapoi …

– Asta n-o mai cred, draga mea … De unde sӑ ştie un copil de siguranţe şi aparate?!

– Aţi uitat cӑ tovarӑşul Tuteaşcӑ e technician electromecanic?

– Hm … da … chiar uitasem. Deci zici tu cӑ Mihӑescu nu are motive sӑ fie supӑrat pe bӑiat?… Bineee … Te cred, dar sӑ nu aud vorbe! Iar cu pârâciosul ӑla de Chişlaru … lasӑ cӑ am eu grijӑ.

Departe de a bӑnui ce discuţii provocaserӑ, farmacistul şi Mihӑiţӑ cercetau fӑrӑ grijӑ.

– Eu am o teorie, puştiule, explica Mihӑescu. Eu cred cӑ cea mai bunӑ, dacӑ nu unica metodӑ de a obţine substanţe noi din cele existente este distilarea. Ai vӑzut, distilarea purificӑ, separӑ, fragmenteazӑ şi defragmenteazӑ, din apӑ banalӑ se obţine apӑ quasi purӑ, din petrol brut se obţine benzinӑ, din fructe sau vin, adicӑ din zaharuri, se obţine alcool etilic … Sunt sigur cӑ existӑ şi o substanţӑ, încӑ nu ştiu care e aceea, care, prin distilare, sӑ ne punӑ pe tavӑ medicamentul cel nou. Mai trebuie doar sӑ aflӑm care e substanţa aia şi cât de rentabil e sӑ o distilӑm şi treaba e rezolvatӑ.

– Ştiu, nenea Mihӑescu, dar putem sӑ distilӑm chiar orice?

– Sigur cӑ nu chiar orice, sigur cӑ n-o sӑ cӑutӑm codeinӑ în apӑ sau în cartofi, sigur n-o sӑ gӑsim. Dar sӑ ştii de la mine, mӑ puştiule, toate marile descoperiri ale omenirii au fost fӑcute din întâmplare.

– Adicӑ cum, nenea?

– Uite, becul ӑsta, tu ştii cine l-a inventat?

– Un tovarӑş sovietic, Popov, nu?

– Aproape … De fapt, e un American, Edison … Stai puţin, chiar nu ţi-a povestit taicӑ-tu despre Edison? Nu cred cӑ …

– Mi-a spus, nenea, dar mi-a atras atenţia sӑ nu mai zic la nimeni, nu e bine sӑ vorbeşti despre americani.

– Zilele astea e, n-ai vӑzut cӑ a venit Nixon pe la noi? Acum e voie sӑ vorbim şi despre ӑştia; n-au fӑcut ei prea mult bine omenirii, dar Edison ӑsta a inventat becul. Iar becul e un lucru bun.

– Dacӑ ziceţi dumneavoastrӑ … Dar ce legӑturӑ are becul cu distilarea noastrӑ?

– Becul n-are, dar metoda de lucru a lui Edison are. A fӑcut nişte studii, a calculat şi a decis cӑ prin efectul sӑu termic, curentul electric poate face luminӑ. Mai rӑmânea sӑ gӑseascӑ materialul cel mai bun din care sӑ facӑ filamentul. A fӑcut o mie de încercӑri, pânӑ a gӑsit. Uite, exact aşa vreau sӑ fac şi eu şi o sӑ vezi, voi gӑsi.

Astfel de discuţii erau destul de frecvente. Mihӑiţӑ, curios ca toţi copiii, îşi gӑsise un tovarӑş de joacӑ, experienţele farmacistului îi plӑceau foarte mult. De fapt, cam asta fӑcea şi el, numai cӑ nu îndrӑznea sӑ amestece în eprubete atâtea substanţe, cum fӑcea cercetӑtorul. Iar despre acces la distilator … nci nu se punea problema. Zilele când Mihӑescu nu venea în laborator i se pӑreau plictisitoare, mai ales cӑ, în noua situaţie, tantiile nu-l mai lӑsau sӑ umble singur prin rafturile cu sticluţe. Pentru Mihӑescu, bӑiatul era persoana calificatӑ care îl ajuta fӑrӑ sӑ îi punӑ la îndoialӑ autoritatea ştiinţificӑ, aşa cum fӑcuserӑ, în primele zile, tovarӑşele din laborator.

Şi, pânӑ la urmӑ, chiar şi “fetele” erau destul de mulţumite. Ileana Tuteaşcӑ nu avea decât o singurӑ grijӑ, ca bӑiatul sӑ mai scrie şi sӑ înveţe şi lecţiile pentru şcoalӑ, dar, pentru cӑ Mihӑescu nu venea în fiecare zi şi nici nu experimenta de fiecare datӑ când venea, fiul ei nu îşi neglija şcoala. Domnişoara Mayer era şi ea mulţumitӑ, treaba laboratorului nu era împiedicatӑ de cercetӑrile farmacistului, iar Mihӑiţӑ nu-i rӑsӑrea ei în cale exact atunci când avea mai mult de lucru. Adicӑ mereu.

Da, şi partidul era mulţumit. De când îşi gӑsise un loc unde sӑ studieze şi sӑ experiementeze, farmacistul Mihӑescu nu mai venea pe la judeţeanӑ sӑ se plângӑ, sӑ cearӑ, sӑ ameninţe. Iar dacӑ cercetӑrile lui chiar aveau sӑ fie fructuoase, meritul nu va fi numai al lui, ci mai ales al tovarӑşilor din conducerea organizaţiei judeţene de partid care s-au preocupat şi care au fӑcut totul.

Doar cӑ … Codeina refuza sӑ aparӑ, semn cӑ cercetӑrile trebuiau sӑ fie aşezate pe un nou fӑgaş. Mihӑescu cercetӑ dotarea tehnicӑ a Toxicologiei şi îşi îndreptӑ atenţia asupra cuptorului electric.

– Cum de nu m-am gândit pânӑ acum? Prin încӑlzire la temperturi foarte mari, multe substanţe devin instabile şi se pot transforma în altceva. Dupӑ aceea vom distila noile substanţe şi nu se poate sӑ nu obţinem rezultate spectaculoase!

Cu toate cӑ nu reuşea sӑ înţeleagӑ ce e aia spectaculoase (pentru el, spectacolul nu putea fi decât la teatru, şi nu vedea legӑtura), Mihӑiţӑ fu încântat de noua direcţie a muncii de cercetare. Cuptorul era pentru el un obiect extraordinar de interesant, mai ales cӑ nu avea voie sӑ-l atingӑ. Chiar dacӑ propusese soluţia pentru repararea utilajului, bӑiatul tot nu se bucura de bunӑvoinţa “fetelor”. Motive erau destule. Aparatul era unul foarte scump, unic în Cuza Vodӑ numӑrul 24. De fabricaţie germanӑ, încӑ dinainte de rӑzboi, cuptorul era mare şi greu, nu putea fi mişcat nici mӑcar de doi bӑrbaţi voinici, un fel de cutie mare din tablӑ de fier, cӑptuşit cu cӑrӑmizi din şamotӑ. Rezistenţele imense puteau face in vatrӑ o temperaturӑ foarte ridicatӑ, dar şi consumul de curent era pe mӑsurӑ, motiv pentru care era pornit extrem de rar. Totuşi, pentru cӑ partidul, nu-i aşa, a spus sӑ se facӑ cercetare, nu economie, tovarӑşul Kuss verificӑ priza cu legӑturӑ la pӑmânt, montӑ un ştecher nou la cordonul cuptorului şi îl asigurӑ pe farmacist cӑ aparatul va funcţiona fӑrӑ probleme, dar cu condiţia sӑ fie supravegheat neîncetat, nu cumva sӑ ia foc reţeaua.

Mirosurile de substanţe arse invadarӑ curând laboratorul. Dacӑ pânӑ atunci “fetele” strâmbau din nas când trebuiau sӑ plece pe teren, dintr-o datӑ îşi schimbarӑ atitudinea, preferând condiţiile grele din fabrici şi uzine mirosurilor grele din propriul sediu.

Singurul care nu se lӑsa deranjat de fum era Mihӑiţӑ. Pentru el, gazele colorate care erupeau din vatra aparatului erau ceva interesant şi justificau cuvântul “spectaculos”. Împreunӑ cu farmacistul, bӑiatul învӑţӑ sӑ regleze cuptorul sӑ atingӑ diferite temperaturi pentru anumite perioade de timp. Mihӑescu realiza combinaţii de substanţe pe care le încӑlzea dupӑ criterii numai de el ştiute şi înţelese, apoi dizolva cenuşile şi distila soluţiile. Din pӑcate, codeina tot nu voia sӑ aparӑ, deşi calculele şi ecuaţiile lui Mihӑescu o arӑtau, era acolo.

Asta pânӑ când, într-o zi, primind rezultatele analizӑrii prin cromatografie a substanţelor obţinute de el prin distilare, Mihӑescu ridicӑ braţele, victorios.

– Am ştiu cӑ o sӑ reuşesc! Am ştiut, am ştiut!

Singurul lui spectator în clipa aceea, Mihӑiţӑ, începu sӑ joace tontoroiul de bucurie, chiar dacӑ nu înţelegea prea bine ce anume gӑsise farmacistul. Gӑsise şi asta era cel mai important.

Iar Mihӑescu îl luӑ, fericit, în braţe şi îi explicӑ:

– Puştiule, ţi-am zis mereu, cele mai mari descoperiri ale omenirii au fost fӑcute din întâmplare. Uite, noi cӑutӑm de câteva luni codeinӑ, dar întâmplarea ne-a ajutat sӑ gӑsim cafeinӑ. Îţi dai seama? Ca-fe-i-nӑ! Am dat lovitura în lumea ştiinţificӑ! Am gӑsit o metodӑ ieftinӑ de a sintetiza cafeina!  C­8H10N4O2! Sau, dacӑ preferi, 1, 3, 7 –trimetilpurin-2, 6 – dionӑ. Cafeinӑ, mӑ puştiule! Gata … mӑ apuc sӑ îmi scriu lucrarea.

Din acea zi, Mihӑescu se fӑcu nevӑzut. Mai apӑru pe la Toxicologie dupӑ câteva zile pentru a-şi recupera cӑrţile şi caietele, apoi nu mai veni deloc. Aparatul lui complex de distilat rӑmase în camera care deveni din nou a lui Mihӑiţӑ, dar nimeni, nici mӑcar bӑiatul, nu mai îndrӑzni sӑ îl porneascӑ.

Dupӑ o vreme, domnişoara Angela aduse de la tovarӑşul director Braun un numӑr al ziarului Muncitorul sanitar, pe care fetele îl citirӑ cu interes. De fapt, doar un singur articol le fӑcuse curioase: “Un farmacist braşovean revoluţioneazӑ industria medicamentelor”. De pe prima paginӑ a ziarului central, farmacistul Mihӑescu le zâmbea colaboratoarelor lui de la Toxicologie, dar singurul nume care apӑrea în text era acela al lui Mihӑiţӑ, cu menţiunea “un viitor mare cercetӑtor în domeniul farmaciei”.

23231736_10212470324405825_2141930485_n.jpg

Ajungând acasӑ, Ileana îşi sӑrutӑ, mândrӑ, bӑiatul.

– Petricӑ, ţi-am zis eu, nu tehnician, cum vrei tu, ci chimist şi farmacist va fi bӑiatul nostru, îi spuse ea lui Tuteaşcӑ, arӑtându-i şi ziarul.

– Sӑ se facӑ ce vrea el, rӑspunse Tuteaşcӑ, la fel de mândru.

– Mamӑ, dar ce e aia cafeinӑ? interveni Mihӑiţӑ. E ceva cu cafea?

– Ce sӑ fie, e o substanţӑ care poate fi folositӑ la fabricarea medicamentelor.

– Da, mӑmico, dar are vreo legӑturӑ cu cafeaua?

– Sigur cӑ are, e principiul activ al cafelei.

– Ce-i aia principiu activ? Adicӑ se gӑseşte sau nu în cafea?

– Sigur, se gӑseşte.

Mihӑiţӑ cӑzu pe gânduri.

– Mӑmico, ştii ceva? Eu ştiu cum de a gӑsit nenea Mihӑescu cafeinӑ de-aia în distilatul lui. Ştii ibricul ӑla bleu de la laborator? Ӑla de fӑceaţi voi cafea în el?

– A, chiar, nu l-am mai vӑzut demult. Ştii ceva de el?

– Pӑi … ştii când ai plecat tu cu tanti Angela şi cu tanti Melitta pe teren la Steagu, şi mi-ai adus de acolo geamul ӑla de far de Carpaţi? Tanti Mariana şi tanti Ilonka au vrut sӑ îşi facӑ o cafea, iar eu le-am convins sӑ o facӑ mai bine în cuptor, decât pe un bec Bunsen. Nu era nici nenea Mihӑescu acolo, nici tanti Angela, nu avea cine sӑ ne certe.

– Of, Doamne, Mihӑiţӑ, şi ştiai cӑ nu ai voie la cuptor!

– Dar eu nu am pus mâna pe cuptor, tanti Mariana a umblat, numai cӑ nu a ştiut sӑ regleze temperatura. L-a dat prea tare şi a topit ibricul şi toatӑ cafeaua aia a curs in cuptor. Ibricul l-am aruncat, sӑ nu-l vadӑ cineva, dar cred … adicӑ nu cred, ştiu cӑ tanti a uitat sӑ cureţe şi cuptorul …

 

Golindu-şi halba, Editorul întrebӑ, uitându-se prin sticla cu urme de spumӑ:

– Bun bӑiat, Mihӑiţӑ ӑsta al tӑu … Isteţ, muncitor … Sunt curios, ce s-a fӑcut pânӑ la urmӑ? Tehnician, sau farmacist cercetӑtor?

Onimescu întârzie rӑspunsul câteva clipe.

– Mӑi Edi, viaţa e ciudatӑ … Mihӑiţӑ Tuteaşcӑ s-a fӑcut profesor, mӑ. Profesor de limbi strӑine. Pânӑ la urmӑ din rӑzboiul dintre chimie şi electronicӑ, a învins … Pif. Ehei … a plecat demult din Braşov, am pierdut legӑtura cu el …

 

Nota Editorului

Dupa discutia cu A. N. Onimescu am fost curios sa vad cladirile de pe strada Cuza Voda despre care mi-a povestit prietenul meu. Cladirile sunt, inca, la locul lor, dar in ce stare …

IMG_8496IMG_8502IMG_8503IMG_8504IMG_8505IMG_8506

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

PROTOTIP de Mihai-Athanasie Petrescu

PROTOTIP

– Bă, tu sau eşti prost, sau eşti inconştient! Dacă află neamţu’ ăla mare, te dă afară şi mă arde şi pe mine! Cum dracu’ ţi-ai permis să îţi faci o lucrare particulară în uzină, pe banii uzinei, în timpul de producţie, cu resursele uzinei?! Bă, nenorocitule, îţi dai seama ce-ai făcut?

Tânărul inginer nu îndrăznea să ridice privirea. Ştia că şeful de secţie are dreptate, dar el crezuse că face bine dacă aplică o invenţie proprie pe o maşină de tip vechi, ieşită demult din producţie, adică fără interes pentru evoluţia oficială a a uzinei.

– Vorba e că nimeni nu îţi contestă invenţia, mă, da’ nu ai tu calitatea să faci cercetare pe banii uzinei! Ai’ de mine, când o afla neamţu’! …

Uzina de autoturisme, care, cu ani în urmă scosese sute de mii de maşini populare, la un preţ accesibil pentru oamenii de rând, fusese preluată, de câţiva ani, de un mare producător german. Iar nemţii, cum s-au văzut stăpâni, au scos din fabricaţie produsul traditional, aducând un alt tip de maşină, testat deja pe piaţa internaţională.

Nu era o maşină nouă. Era exact acelaşi Super Kyte pe care constructorul german îl vindea de mai mulţi ani, cu destul succes, atât în Europa, cât şi pe piaţa sud-americană sau nord-africană. O maşină produsă, în licenţă, şi în alte uzine din lume, relativ ieftină în magazin şi ieftină în exploatare. Avea mai multe variante de motorizare, destul de perfomante la vremea apariţiei lor, dar, totuşi, Super Kyte începea să îşi arate limitele. Poate de aceea, nemţii nu păreau interesaţi să-l mai modernizeze, dar, în ceea ce privea uzina din România, nici nu se gândeau să vină cu un produs nou.

Pentru Eugen Visu, care venise în uzină încă de pe vremea studenţiei, plin de entuziasm şi cu multe planuri de viitor, Super Kyte-ul era deja o vechitură demodată. Părerea lui era că singurele atuuri erau preţul şi relativa rezistenţă la coroziune în condiţii normale de exploatare şi întreţinere. Dar cele două motoare disponibile, benzinarul de 1372 cmc şi Dieselul de 1494 cmc, erau, fără discuţie, la capăt de linie. De fapt, făcând o comparaţie tehnică şi statistică între vechile maşini produse de uzina din cartierul Drapelul Albastru şi cele aduse de noul acţionar principal, Eugen găsise găsise multe avantaje în favoarea vechiului lor produs. Habitaclul ceva mai comod, postul de conducere, deşi demodat, era uşor de adaptat la dotările maşinilor moderne, mecanica era mai simplă … E drept că motorul era complet depăşit, dar şi acolo se puteau aduce nişte îmbunătăţiri. Sau, şi mai bine, să fie folosit ca linie de plecare pentru un motor nou, cu o cilindree mai mică, dar cu o putere mai mare.

Sigur, partea de calcul şi proiectare nu era pentru el greu de realizat. Totul se putea face acasă, cu ajutorul propriului calculator şi folosind nişte programe pe care tot el le scrisese şi testase. Iar rezultatele au fost promiţătoare: vechiul motor de 1297 cmc şi 54 de cai al vechiului model Bârsa 1300 se putea transforma în proiectul EV,  0.1, de 1129 cmc, cu o putere de 95 de cai, adaptabil la o cutie de viteze manuală sau automată, eventual cea folosită de Super Kyte-ul cu benzină, fiind la îndemână. Calculând performanţele posibile pe aerodinamica celor doua caroserii comparate, cu mecanica respectiv, Eugen nu fu surprins să constate că o Bârsa ar fi mers mult mai bine decât un Super Kyte. Iar dacă toate îmbunătăţirile imaginate de el ar fi putut fi implementate pe Bârsa, s-ar fi putut ajunge la o maşină nouă cu aspect vintage, capabilă să se vândă bine, pentru că nostalgicii nu lipseau.

– Totuşi, domn’ inginer, încercaţi să faceţi o tură cu asta mică, să vedeţi …

Şeful de secţie, inginerul Banu, nu era un om încuiat la minte. În sinea lui recunoştea că maşina pe care o făceau ei e deja rămasă în urmă, dar nu îndrănea să-l incurajeze făţiş pe tânărul său subordonat să-şi facă publică invenţia. Dar … ispita era mare, ca şi curiozitatea lui ştiinţifică.

– Bă, uite cum facem: încerc să te strecor cumva cu ea pe pistă, dacă eşti sigur că o poţi porni.

– Am pornit-o, domn’ inginer, ba am şi fugărit-o niţel prin parc, acum două nopţi, când am rămas de permanenţă.

– Mă, tu eşti nebun! te dau ăştia afară ca pe hoţi şi pe bandiţi, bă! Hai că … hai c-o încerc, mă, dar să şti că dacă nu porneşte sau nu merge, eu, cu mâna mea te dau pe mâna patronului şi duc maşina la fiare vechi. Deci, cum zici ca merge?

– O, dacă o luaţi … o să vedeţi, rupe pământu’! ar trebui bagată la curse, la raliuri, ceva …

Cam aşa gândea şi inginerul Banu, a doua zi, când tăia contactul prototipului.

– Ce dracu’ i-ai făcut, bă omule? Asta nu-I Bârsă, e săgeată! Explică-mi exact, să vedem, poate brevetăm invenţia ta, sau ceva … e genială!

Visu nu se lăsă rugat. Desenele şi explicaţiile despre cursă, alezaj, supape, uleiuri, carburanţi, injectoare, injectie multipunct erau chestii logice şi la îndemâna inginerului-şef (da, dar, aşa cum a recunoscut el, trebuia ca cineva să le imagineze, să le gândească, să le realizeze …)

– Deci, ăsta e un motor normal de Bârsă la care tu ai adus modificări atât de simple? Iar mecanica? Tu ai gândit-o? E mai simplă şi decât a Kyte-ului.

– E transmisia de Bârsă, domn’ inginer. Cutie, planetare … Iniţial am zis să iau o cutie de Super Kyte cu benzină, dar nu am avut bani să cumpăr una şi nu puteam s-o iau aşa … Dar până la urmă e bună, aţi văzut. Sigur, am pus cutia în faţa motorului, dar a fost uşor de adaptat pe mecanică. Vedeţi că am decupat aripile, pentru că roţile vin cu 21 milimetri mai în faţă.

– Stai, mă, stai, mă, eu pricep tot. Uite, îi montăm şi catalizatorul şi, după normele europene, putem clasifica motorul la Euro 6 … Kyte-ul e doar Euro 5. Am da lovitura pe piaţă, mai ales că pentru motorul nostru avem toate licenţele, doar să înregistrăm modificările …

– Vedeţi, când vă spuneam eu …

– Da … Ştii ceva, ar trebui să scoatem maşina la lumină. S-o scoatem din fabrică, dar fără să ne simtă patronii … Cum dracu ai bagat-o pe poartă?! Că stau ăia cu ochii cât farfuriile!

– N-am băgat-o eu, domn’ inginer. E o Bârsă fabricată înainte de venirea nemţilor. Nu a apucat să primească număr de serie şi a stat ascunsă …

– Cum, Doamne iartă-mă, ascunsă, mă?!

– Ascunsă, domn’ inginer. O să vă arăt, au făcut băieţii un ungher şi au băgat-o acolo. Când am stat de vorbă cu ei, au scos-o şi am lucrat împreună la ea. Cu Lică, cu Vandu, cu ăştia … bârsişti pricepuţi şi meseriaşi ca lumea, mi-au fost de mare ajutor.

– Măăă … dacă ei te-au ajutat, înseamnă că şi ei sunt bagaţi în asta până peste gât … ca şi mine, până la urmă. Sau la bal, sau la spital, tot împreună, de aci încolo.

Erau multe de făcut. A omologa o maşină realizată clandestin şi artizanal nu e o joacă de copii, toţi erau conştienţi că urmau să se lovească de mari dificultăţi. Banu, după prima încercare, aproape în fiecare seară rămânea peste program şi mai făcea o tură, două, îşi nota observaţiile şi urmau discuţii lungi, fie în secţie, fie, mai des, la el sau la Visu acasă. Aproape de fiecare data veneau să-i ajute să golească nişte beri şi să completeze desenele şi “bârsiştII” remarcaţi de Eugen.

– Domn’ inginer, am observat că încearcă să se ridice pe două roţi când strângeti mai tare virajul pe stânga. Nu prea are stabilitate … spuse Vandu după ce prinsese curaj cu ajutorul unei Ciucaş.

– Da, am simţit şi eu, şi mă tot gândesc cum să facem … răspunse Visu.

– Şi au m-am prins de asta, şi cred că am soluţia, interveni Banu. Ar trebui mărit ecartamentul în faţă, dar încă nu ştiu cum …

“Colectivul de cercetare”, cum se autodenumiseră, găsi soluţii la problema asta, ca şi la multe altele care apăreau dupa fiecare test. Super-Bârsa devenea tot mai modern şi mai performantă, iar testele ilicite în curtea uzinei deveneau insuficiente. Tot Banu vei cu o idee: nemţii intenţionau să scoată în teste de şosea câteva Super Kyte-uri la care se adăugaseră câteva elemente noi de caroserie, un fel de face lift. Pentru că trebuiau să se desfăşoare la adăpost de ochii indiscreţi ai presei, maşinile urmau să fie mascate cu o butaforie din carton şi pânză până la o distanţă oarecare de uzină, unde, sperau ei, ar fi existat mai puţini curioşi. “Cercetătorii” aplicară şi pe Super-Bârsa lor aceeaşi butaforie şi o incluseră în lotul de test, iar stratagem reuşi. Prototipul ieşi fară probleme din uzină, avându-l pe Lică la volan.  Cu prima ocazie când reuşi să rămână în urmă la un semafor, Lică se separă de grup, demontă butaforia de pe maşina şi se îndreptă într-o direcţie diferită, unde făcu joncţiunea cu prietenii lui.

Testele de şosea confirmară concluziile trase după testele clandestine. Maşina se comporta foarte bine pe diferite tipuri de drumuri, alerga, lipită de asfalt, pe autostradă, lua virajele în viteză, cu motorul în plin, pe drumurile de munte – uşoara tendinţă subviratoare nu putea fi o problemă pentru un pilot ca Vandu, iar rezolvarea ei era uşoară pentru un specialist ca Banu.

Singura problemă, de care Visu deveni conştient atunci când observă flashurile unor şoferi care îi veneau din faţă – semn că se apropia de un control al poliţiei rutiere, era că maşina … nu avea acte. Era un lucru destul de cunoscut faptul că poliţiştii opreau de multe ori Bârsele pe şosea, bănuindu-le de o stare tehnică precară. Sigur că nu era cazul prototipului lor, dar era nevoie de acte şi de numere de înmatriculare. Lică veni cu o soluţie: “împrumută” de la un vecin bătrân plăcuţele de înmatriculare şi, după două zile, reuşi să-l convigă pe respectivul să-i încredinţeze şi talonul Bârsei sale. Culmea, vechea epavă ruginită avea inspecţie tehnică valabilă, iar culoarea din talon corespundea cu cea a prototipului. Aşadar, totul era în ordine din punct de vedere juridic, testele neoficiale puteau continua.

După o lună de încercări, Super Bârsa îşi convinsese creatorii că e o maşină bună. Cei patru consumatori aşezaţi la masa din colţul salonului de la “Căţeaua leşinată” trăgeau concluziile:

– Copii, eu sunt sigur că maşina asta e foarte bună în momentul ăsta şi ar putea să se vândă câţiva ani buni, spuse inginerul Banu. Totul e să o putem omologa, iar asta …

– O băgăm la loc în fabrică şi o omologăm, domn’ inginer, propuse Vandu.

– Da, mă, uşor ca reţeta de apă caldă, zici tu. Mergem la patron şi-I zicem, aşa, direct, uite, herr Patron, noi am făcut o maşină şi îţi propunem să o băgăm în producţia de serie. Iar el o să şi deschidă, a doua zi, o nouă bandă de montaj, unde noua noastră Super Bârsă va fi construită în sute de mii de exemplare. Ce să spun …

– Atunci cum să facem? O putem vinde la altă uzină, spuse Lică.

– Nu merge, Lică, nu avem licenţă. Tot la noi în uzină trebuie să se facă. O să găsim o variantă, până la urmă. Important e că maşina e bună, uite, are aproape şaizeci de mii de kilometri şi încă nu am păţit nimic, în afară de … ei, în afară de pomişorul ăla al meu şi de piatra aia kilometrică atinsă de domnu inginer. Nişte mici zgârieturi, vorba aia … O rezolvăm noi, bine că avem maşina. Noi să fim sănătosi! îşi încheie Eugen Visu cuvântarea.

Ca şi în cazul încercărilor tehnice, şi activităţile ulterioare au fost planificate şi repartizate. Inginerul Banu luă asupra lui sarcina de a discuta cu superiorii. El avea trecere la ei, doar era inginer cu vechime mare şi cu prestigiu în uzină. Visu avea să facă lobby printre mulţii iubitori ai Bârsei pe care îi cunoştea, aşa încât încât să pregătească, într-un fel, piaţa, iar cei doi tineri tehnicieni trebuia să asigure securitatea maşinii. Lică propuse să o parcheze în faţa casei, în locul ocupat, de obicei, de rabla vecinului său. Vechitura putea să fie băgată într-o curte şi acoperită cu o folie colorată, astfel încât toată lumea să confunde prototipul cu vechea ruginitură.

După două zile de încercări, inginerul Banu reuşi să urce în palatul administrativ al uzinei. Nu avu norocul să intre în biroul neamţului şef, dar izbuti să însămânţeze în mintea directorului economic ideea unei maşini noi, care să ia ce e mai bun de la produsele tradiţionale ale uzinei, Bârsa şi Super Kyte-ul. Era un semn bun şi cu un zâmbet larg pe faţă veni să împărtăşească vestea tinerilor lui prieteni.

Îi găsi într-un colt al halei, citind în grup dintr-un ziar local.

– Cred că avem şanse, copii … începu el.

Fără să răspundă, Eugen Visu îi întinse ziarul, indicându-i un titlu mare şi o fotografie de pe prima pagină: “De azi a început ridicarea şi casarea ecologică a mașinilor abandonate pe domeniul public”. 047

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

DELAYED de Mihai-Athanasie Petrescu

DELAYED

 

– Ladies and Gentlemen, comandantul  vă anunţă că, din păcate, vremea la Bucureşti s-a ȋnrăutăţit, motiv pentru care Aeroportul Internaţional “Henri Coandă” a fost ȋnchis pȃnă la noi ordine. Decolarea noastră se va face cu ȋntȃrziere.IMG_0745

Pasagerii zborului RO392 se foiră, nemulţumiţi, pe scaune. O parte din ei ştiau că Bucureştiul este asaltat de zăpadă, dar sperau că, totuşi, cei de la Otopeni nu vor avea probleme cu deszăpezirea; se ştie că aproape niciodată Otopeniul nu se ȋnchide. Ȋnseamnă că ninge chiar tare …

Ruxandra oftă, necăjită. Nu avea nimic important de făcut acasă, ȋntȃrzierea nu o deranja prea tare. Dar o speria perspectiva de a petrece cȃteva ore pe scaunul avionului Boeing imobilizat pe platforma aeroportului Heathrow. Nu se gȃndise să ȋşi ia ceva de citit, chiar şi laptopul şi-l băgase ȋn trolerul trimis la bagaje de cală. Urma o noapte lungă …

– Domnişoară, scuză-mă, te rog, pot să-mi pornesc telefonul? Măcar să-mi anunţ soţul că ȋntȃrziem, să nu se ȋngrijoreze.

Ȋnsoţitoarea interpelată astfel rămase, pentru o clipă, tăcută, după care ȋi făcu semn colegei sale care vorbea la microfon. Probabil că aveau un fel de cod al lor, pentru că ȋn difuzoare se auzi anunţul:

– Ladies and gentlemen, pe perioada staţionării, folosirea telefoanelor mobile, ȋn afară de cele considerate, prin regulament, periculoase, este liberă. Vă mulţumim.

“Măcar atȃt”, murmură Ruxandra; dar ȋn clipa următoare satisfacţia ei se transformă ȋn frustrare. Iphone-ul ei afişă, cȃteva secunde, mesajul catastrofă: “Baterie descărcată”. Apoi ecranul I se ȋntunecă. “Cum, Doamne iartă-mă, de am uitat să-l bag ȋn priză? … ȋşi spuse ea. Acum ce mă fac?”

Vacarmul din salonul avionului devenea tot mai puternic. Lumea ȋşi arăta, din ce ȋn ce mai vehement, revolta la adresa autorităţilor de la Bucureşti.

– Niciodată nu sunt şi ei ȋn stare să dea o leacă de zăpadă, ne obgligă să stăm zile ȋntregi ȋn avion. Să vedem, cine ne dă să mȃncăm, că eu nu mai am nici un ban, se lamenta o mămică cu un băieţel de vreo zece ani.

– Aşa e, doamnă, aveţi dreptate. Păcat că nu mai e Ceauşescu, i-ar fi pus pe toţi cu botul pe labe! remarcă un tȃnăr cu geacă de piele ȋntoarsă. Nu-şi lăsa el romȃnaşii lui să putrezască pe aeropoarte străine!

– Ladies and gentlemen, this is your captain speaking! Se auzi dintr-o data ȋn difuzoare. Decolarea va fi ȋntȃrziată cel puţin şase ore datorită condiţiilor de pe aeroportul de destinaţie. Acoperind vociferările tot mai zgomotoase ale călătorilor nemulţumiţi, comandantul continuă: O să vă rugăm să coborȃţi din aeronavă, sub supravegherea ȋnsoţitoarelor de zbor.  Compania noastră ȋnţelege să aplice prevederile Regulamentului 261/2004, cu referire la cazurile de ȋntȃrziere a plecării unor curse aeriene. Vă aduc la cunoştinţă că aveţi dreptul la decontarea biletului de călătorie, dacă doriţi să renunţaţi să efectuaţi zborul, sau, dacă preferaţi, puteţi beneficia de cazare peste noapte la un hotel din apropierea aeroportului Heathrow, costul cazării find acoperit de companie. Vă stăm la dispoziţie cu asistenţă pentru orice problemă.

Liniştea de o clipă se transformă, brusc, într-o nouă larmă. Ca orice anunţ care afectează soarta omenirii, şi acesta avu darul de a crea bisericuţe. Unii, care nu se grăbeau şi care, poate, voiau să mai rămână pe meleaguri străine, păreau mulţumiţi. Unii chiar se bucurau că au parte de o cazare neplătită la hotel. Alţii, care ştiau că sunt aşteptaţi de cei dragi la Otopeni, sau care aveau combinaţii de transport de la Bucureşti, vociferau revoltaţi. Ruxandra ridică din umeri. Pentru ea, că ajunge acasă azi sau mâine era absolut egal. Îşi scoase,  liniştită, geaca din compartimentul pentru bagaje şi aşteptă, la fel de liniştită, să coboare din Boeing.

Cufundată în gândurile ei, nici nu observă pe unde sau cât timp a mers cu autobuzul. Împreună cu ceilalţi pasageri ai zborului coborî în faţa hotelului SKC, sigur, un hotel de care nu auzise nciodată şi probabil că era la fel de necunoscut pentru toţi. La fel de răbdătoare că şi în avion, Ruxandra aşteptă să se cazeze gloata gălăgioasă înainte de a se apropia de recepţie. Funcţionara o abordă cu veşnicul zâmbet obosit, dar amabil.

– Mrs. Milescu, vă mulţumim că aţi ales hotelul nostru (da, că l-am ales eu … îşi spuse Ruxandra, amuzată). Poftiţi cardul dumneavoastră de acces, camera 451.

Călătoarea mulţumi şi se grăbi să se îndrepte spre ascensor, fără să mai audă şi sfârştul discursului recepţionerei:

– Vă urăm o şedere plăcută. Fiul dumneavoastră a urcat deja în cameră.

Hotelul, animat de mulţimea de călători ai zborului spre Bucureşti, era un loc destul de curat şi îngrijit. Cabina liftului era decorată cu fotografii de avioane (“ia uite, şi la ăştia există spotteri”, îşi spuse Ruxandra), iar holurile erau pavoazate cu fotografii aeriene. Probabil că hotelul trăia pe seama zborurilor amânate sau întârziate, găzduind clienţi fără mari pretenţii, grăbiţi şi prea nervoşi şi obosiţi pentru a fi extrem de atenţi la servicii.

Ruxandra găsi cu uşurinţă camera 451, cu toate că nici un angajat al hotelului nu o însoţise până la etajul patru. Prima sa grijă fu să găsească priza, pentru a-şi încărca telefonul, dar (“lua-i-ar dracu cu prizele lor, cum îmi încarc eu acum telefonul?”) tipul britanic de priză era inaccesibil pentru încărcătorul ei. “Cum îl anunţ eu acum pe omul ăla că s-a amânat zborul?”

Probabil că gândise cu voce tare, pentru că dinspre baie îi veni sugestia:

– Folosiţi telefonul hotelului, e inclus în preţ.

Avea dreptate, era cel mai uşor, iar operatorarea îi formă imediat numărul soţului.

– … da, s-a anulat zborul. Nu ştiu, cred că mâine. Da, da, stai liniştit, eu sunt bine, hotelul pare OK, nu-ţi face griji. A, păi n-am cu ce să-l încarc, ăştia cu prizele lor … Dar n-are nimic, hai că vorbim mâine, să mă duc şi eu la culcare … a fost o zi destul de grea. Pa, pa, să fii cuminte.

Asteptând să iasă colega ei de cameră din baie, Ruxandra rememoră sfatul ei de a folosi telefonul de pe noptieră. Cum de nu-i dăduse şi ei prin minte, doar era logic şi simplu … “Noroc cu femeia aia, că … Aoleo, dar ce voce are, o fi vreo babă de-aia cu voce groasă … şi era aşa de simplu, ce, până să avem celulare nu învârteam mereu discul? … Oare cine o fi baba asta a mea?”

La televizor, sub figura crainicului care îşi recita ştirile, burtiera afişa, periodic, date meteo. Ştirile dinspre Bucureşti nu erau chiar bune, temperaturile erau foarte scăzute, iar preciptaţiile păreau să crească în intensitate. Ce deosebire faţă de Londra, unde, chiar dacă nu era cald, măcar nu ningea şi nu bătea vântul.

Ruxandra tresări, surprinsă. Nu mai puţin surprins era şi tânărul care tocmai ieşise din baie, în ţinută lejeră.

– Cine eşti dumneata? Te rog să ieşi imediat din camera mea! ţipă Ruxandra.

– Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, dar sunt în camera mea, cred că dumneavoastră aţi greşit, răspunse băiatul, acoperindun-se, în grabă, cu pătura de pe pat.  Eu am 451.

– Aoleo, scuză-mă, am greşit … Dar … stai puţin, cum să greşesc, doar am folosit cardul. Uite, 451 e camera mea.

Cei doi îşi comparară cardurile, nu era nici o greşeală, ambele erau setate pentru aceeaşi camera: 451.

– Au greşit ăştia, lua-i-ar naiba! se revoltă femeia, ridicând receptorul telefonului. Hello! Domnule, cred că s-a făcut o greşeală, m-aţi cazat în camera asta împreună cu un domn … da … fiul meu? O laie! înjură ea în româneşte, uitând cu cine vorbeşte. Ia uite, al dracu, a închis, nemernicul.

– Se rezolvă? întrebă tânărul înfofolit în pătură.

– Nu înţeleg nimic, mi-a zis ăla că e normal să ne cazeze împreună, că eşti fiul meu şi că ei nu prea au camere … cum adică eşti fiul meu? Eu am o fiică, dar ăştia nu au de unde să ştie ce copii am sau nu am. Cum zici că te cheamă?

– Milescu Daniel, doamnă, şi sigur nu sunt fiul dumneavoastră. Mama mea e acasă, la Picior de Munte.

– Picior de … unde e asta? Adică ce importanţă are, n-ai cum să fii copilul meu, eşti prea mare … fiică-mea de abia a împlinit 19 ani. E doar o coincidenţă de nume. Ce dobitoci de hotelieri, să tragă nişte concluzii dintr-o asemănare de nume …

– Eu am 21, nu sunt aşa mare. Cum, şi nu vor ăştia să ne schimbe? Adică … o să stăm împreună, o să ?…

Revenindu-şi din surpriză, Ruxandra evaluă situaţia:

– Şi dacă stăm împreună, până la urmă ce? E o diferenţă mare de vârstă între noi, doar nu ne-or veni idei. Dumneata o să dormi pe patul dumitale, eu pe-al meu, şi ne vedem liniştiţi de treabă.

Căutându-şi pantalonii aruncaţi într-un colţ al camerei, Daniel observă:

– Doamnă, ştiţi … avem un singur pat …

– Cum dracu?! izbucni Ruxandra. Cum să fie un singur pat, englezii ăştia aşa dorm, mama cu fiul împreună?

După câteva clipe petrecute în baie, Daniel reveni, îmbrăcat corect. Ruxandra continua să caute soluţii.

– Nu avem nici măcar un fotoliu, sau un scaun mai ca lumea în camera asta … şi eu credeam că e un hotel serios … o mizerie. Doar n-o să te pun să dormi pe jos, nu eşti căţel.

– Lăsaţi, doamnă, ma duc şi stau in holul hotelului, găsesc eu un locşor pe-acolo.

– Să te duci în hol … cum să te duci în hol, o să stai aici, ca oamenii, şi o să te culci la capătul patului. Doar n-oi fi eu vreo zgripţuroaică, să te gonesc afară din casă. Suntem oameni educaţi şi inteligenţi … şi … fir-ar al dracului de necaz, nu ne-au adus ăştia bagajele?

– Au zis că le ţin în avion până mâine, când plecăm, ca să nu le mai descarce şi să le încarce din nou şi … Aoleo, înseamnă că nu avem pijamale?

Cei doi rămaseră fără idei. Nu exista speranţa unei nopţi odihnitoare, atâta timp cât erau obligaţi să doarmă îmbracaţi, ghemuiţi la distanţă onorabilă, pe un singur pat. Cele câteva ore ale nopţii trecură fără incidente, dar dimineaţa întâmpină doi oameni amorţiţi, revoltaţi împotriva hotelurilor britanice, a companiilor aeriene româneşti şi a ninsorilor şi viscolelor din toate lumile trecute, prezente şi viitoare. Noroc că gazdele nu puteau înţelege tot ce spuneau românii găzduiţi de ele, mai ales cei care au venit la recepţie să predea cardurile camerei 451.

– Madam, Sir, ne pare rău, dar de la aeroport am primit vestea că avionul dumneavoastră tot nu poate decola, la Bucureşti vremea este încă foarte rea. Vă invităm să rămâneţi la noi şi pentru restul zilei de azi, până când se va deschide aeroportul Otopeni.

Ruxandra Milescu şi fiul ei de ocazie rămaseră fără grai. Chiar dacă nu îi chema nici o urgenţă acasă, în România, le era greu să găsească o soluţie pentru a-şi umple timpul. Măcar dacă ar şti la ce oră va decola amărâtul ăla de avion, ca să îşi facă un program, un drum prin împrejurimi sau ceva. Nu le rămânea decât să îşi petreacă ziua în camera lor, aşteptând mila Domnului şi bunavoinţa oamenilor.

Timpul s-a scurs încet în acea zi. Televizorul nu arăta nimic interesant, sau, mai bine zis, nimic interesant pentru amândoi. Dar, pornind de la comentarea unei reclame sau a unei ştiri, Ruxandra şi Daniel găseau, din când în când, un subiect de conversaţie. Masa de prânz nu se putea servi în cameră, de fapt nici nu exista aşa ceva în programul hotelului, astfel încât coborâră amândoi la un McDonalds alăturat, unde doamna, fiind persoana cu mai mulţi bani la îndemână, oferi prânzul. Apoi vizitară şi un mic pub din apropiere, luară o cafea şi un corn, aşteptând mereu, cu speranţă, să sune telefonul lui Daniel. Revenind la hotel, aflară că aeroportul lor de destinaţie era tot închis şi că nici nu exista vreo speranţă pentru ziua aceea.

– Madam, Sir, ni s-a telefonat de la compania dumneavoastră aeriană pentru a ni se cere să vă găzduim şi în seara asta. Ne bucurăm că rămâneţi la noi, le spuse recepţionerul.

“Nu te poţi împotrivi vrerii lui Dumnezeu” cugetă Ruxandra, încercând să-l sune pe soţul ei. Nu reuşi, mobilul lui era indisponibil. Probabil că era în vreo şedinţă ceva, şi atunci trebuia lăsat un mesaj la secretariat. După care urmau alte câteva ore de plictiseală în cameră, de conversaţie insipidă cu băiatul ăla. Mai bine ieşea să se plimbe niţel, să mai vadă lumea. Iar în drum să cumpere ceva de mâncare pentru seara, cu siguranţă li se va face foame.

– V-a căutat soţul dumneavoastră, o anunţă Daniel când reveni în camera 451. A spus că o să sune din nou, mai târziu. I-am explicat cum e treaba cu avioanele astea, nu părea prea încântat.

Într-adevăr, telefonul sună exact când Ruxandra desfăcuse micul pacheţel cu alimente, invitându-l şi pe Daniel la cina improvizată.

– Bună … ce să fac, tocmai am venit de jos şi ziceam să mâncăm ceva … păi de … da, şi cu el … cum cine e, un băiat cu care m-au … cum să fie soţul meu, e … cui i-am zis eu ca ar fi soţul meu? Aşa au zis? Nu … e … stai, mă omule, să-ţi spun! Nu te ambala, că … Auzi, tu nu înţelegi să mă asculţi? Cum de ce, ca să înţelegi că … Doamne, omule, ai luat-o razna, ce dracu! Daniel e … Sigur că-I spun pe nume, e un copil, cum să … Mă, nu mă enerva, doar ţi-am zis … eşti nebun! concluzionă Ruxandra, trântind, nervoasă, receptorul de masă, apoi, punându-l, la fel de violent, în furcă.

Încercând să îşi păstreze discreţia şi aerul indifferent, Daniel se ascunsese după perdeaua ferestrei. Ceea ce înţelegea el din jumătatea de dialog telefonic îi provoca o stare de hilaritate, pe care încerca să o ascundă de colega lui de camera. Adică soţul ei credea că ea se cuplase cu el?! Pai era cu o mie de ani mai bătrână decât el, cum să se uite el la o femeie de o asemenea vârstă?!? Deşi, dacă e să apreciezi, Ruxandra nu arăta chiar rău pentru etatea şi starea ei social, dacă … Dar să …

– Daniel, ştii ce îi trece prin cap soţului meu, că m-am cuplat cu tine. Cum, Doamne iartă-mă, să mă … A înnebunit de tot la bătrâneţe, deşi ştie că eu niciodată … acum s-a tâmpit! Ar merita să-i dau motive să fie gelos, nebunul … Doar suntem singuri, uşa e încuiată …

– Chiar vrei să ?… Adică să …

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Au venit mamaia şi tataie, Ruxi, vino repede să-I pupi! Ruxi! Ruxi!! Bine aţi venit la Picior de Munte!

Nici nu era nevoie de invitaţia lui Daniel. Fetiţa, care de câteva ore aproape că nu se dezlipea de la fereastră era deja atârnată de gâtul bunicilor.

– Tataie, hai să-ţi arăt bobocii de raţă şi puii lui Miţi, să vezi ce frumoşi sunt! Hai, da’ hai odată, n-auzi!

Domnul Milescu nu avea nevoie de multă insistenţă pentru a se lăsa convins, dorinţa nepoatei era întotdeauna lege pentru el. Odată cu ei, ieşi în curte şi mama fetiţei, tânăra doamnă Milescu, cu grijă mare ca nu cumva Ruxi, de prea mult entuziasm, să alerge şi să se împiedice de ceva prin curte, sau mai rău, să transpire. Mai lenţi în reacţii, mamaia Milescu si Daniel ramasera in urma.

-Ar trebui să mai faceţi un copil, aveţi noroc să aveţi copii frumoşi şi sănătoşi, mă Daniele …

– Ne dăm silinţa, mama soacră, ne dăm silinţa, răspunse Daniel, dus pe gânduri. Şi când te gândeşti că dacă nu sunau atunci aia de la aeroport, Ruxi ar fi putut să fie fetiţa, nu nepoata ta …

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR de Mihai-Athanasie Petrescu

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR

“Cooperativa Agricolă de producţie din comuna Crȃnguri este, de mulţi ani, una dintre cele mai bogate din Cȃmpia Frunzuleşti, din sudul ţării. Suprafaţa de pămȃnt arabil de care dispune este un factor important al bunăstării cooperativei, dar cel mai de seamă este factorul uman. Ţăranii cooperatori, agricultori pricepuţi şi pasionaţi, muncesc cu drag şi spor, obţinȃnd, an de an, recolte tot mai mari. Ei pun ȋn valoare calitatea solului, pe care ȋl lucrează cu maşini agricole de mare productivitate. De asemenea, ei, agricultorii patriei noastre socialiste din acest sat pitoresc de cȃmpie, evită cu grijă risipa, atȃt la cultivarea ultimei palme de pămȃnt, cȃt şi la recoltarea atentă a producţiei la hectar. De asemenea, belşugul realizat de cooperativa agricolă de producţie se datorează şi celor care conduc destinele cooperativei şi ale cooperatorilor, tovarăşului preşedinte Ionescu Ivan şi tovarăşei secretare a Biroului Organizaţiei de Bază, tovarăşa Pȋrvulescu Sanda”

Articolul publicat ȋn numărul din martie al revistei Agricultura socialistă continua cu o dare de seamă amănunţită privind activitatea CAP-ului, prezentȃnd concret, cu cifre, realitatea din teren. Interviul amplu cu tovarăşa Pȋrvulescu aducea, la rȃndul său, exemplul viu al muncii pline de dăruire a ţăranilor cooperatori, ȋn frunte cu comuniştii.

Şi ȋn această campanie agricolă se anunţa o recoltă bogată. Tovarăşul Ionescu luase cele mai bune măsuri privind organizarea muncii, asigurȃnd necesarul de ȋngrăşăminte chimice, veghind, neobosit, ca starea tehnică a tractoarelor şi a maşinilor agricole să fie optimă şi repartizȃnd judicios suprafeţele. La rȃndul său, tovarăşa Pȃrvulescu reuşea să mobilizeze oamenii, astfel ȋncȃt aceştia erau zi de zi pe ogor. Dacă cineva ar fi venit ȋn toiul zilei la Crȃnguri nu ar fi ȋntȃlnit pe uliţele moderne ale comunei pe nimeni. Chiar şi copiii mai mari erau pe cȃmp, ajutȃnd, după puterile lor, la realizarea planului de producţie agricolă.

O activitate vie putea fi remarcată şi la sediul CAP. Cu toate că munca de birou era la fel de grea ca cea de pe cȃmp, la sediu nu rămȃnea prea multă lume. Tovarăşul Ionescu şi tovarăşa Pȋrvulescu ȋşi ȋmpărţeau sarcinile de serviciu şi le executau cu voie bună şi cu un mare randament. Deşi munca lor era foarte plină de răspundere, preferau să nu afecteze productivitatea muncii la cȃmp şi nu opreau ȋn sediu consătenii dornici să muncească. Se mulţumeau doar cu ajutorul familiilor lor. Astfel, tovarăşa Ionescu era mȃna dreaptă a soţului său. Era ȋntotdeauna prezentă cȃnd tovarăşul preşedinte avea nevoie de ea. La fel, sora tovarăşei secretare era prezentă mereu la sediul cooperativei, iar contribuţia sa la bunul mers al activităţii era esenţială. Iar aceasta implica sacrificii. Copiii tovarăşului Ionescu şi ai tovarăşei Soreanu, prea mici pentru a fi lăsaţi singuri ȋn casă, erau aduşi la sediu, unde se bucurau de supravegherea şi grija părintească, desigur, atunci cȃnd munca o permitea.

Singura persoană din afara comunei era tȃnărul tovarăş Valentin Roşu, student la facultatea de agronomie, venit aici pentru un stagiu de practică ȋn producţie. Acesta, cu toate că era născut şi crescut ȋn oraşul reşedinţă de judeţ, la absolvirea liceului optase pentru agronomie, dȃndu-şi seama că era nevoie de specialişti ȋn agricultură, după cum se vedea şi din numărul mare de locuri scoase la concurs de facultatea de profil. Prin firea lui veselă, dar şi prin felul cum ȋşi făcea datoria de student ȋn practică, gata să ajute ori de cȃte ori era solicitat, Valentin le devenise simpatic celor din conducerea Cooperativei şi chiar şi copiilor lor. Se juca cu ei, le arăta reviste cu poze cu maşini şi motociclete, cu actori, ba chiar le făcuse rost de nişte reviste străine cu benzi desenate. Mai mult decȃt atȃt, de cȃteva ori ȋi luase la plimbare cu o Dacie neagră, condusă de un prieten care ȋl aducea de la oraş uneori, dimneaţa. Sigur că părinţii erau bucuroşi de bucuria copiilor şi ȋl considerau pe Valentin de-al casei.

La sfȃrşitul lui iulie, CAP Crȃnguri spera să raporteze conducerii de partid şi de stat o producţie record la grȃu. de peste patru mii de kilograme la hectar, aşa cum prevedeau şi directivele partidului. Tovarăşii din conducerea cooperativei aveau mult de lucru pentru a alcătui documentaţia clară şi concretă din care să rezulte, fără echivoc, cantitatea de cereale recoltate. Şedinţele operative zilnice nu se mai terminau, iar discuţiile constructive de la fiecare astfel de ȋntrunire dovedeau că munca ceapiştilor fusese rodnică:

– Pe cuvȃntul meu dacă mai ştiu cum dracu s-o dreg, rostea tovarăşul Ionescu. Am băgat tone de motorină ȋn lucrările astea, dar cȃnd cȃntărim grȃul nu acoperim costurile. Ce dracu s-a ȋntȃmplat?

– Tovarăşu preş, eu propun să verificăm basculantele, să nu se piardă boabe pe drum, ȋndrăzni să intervină tovarăşa Soreanu. Ieri am văzut nişte păsări care parcă ciuguleau pe drum.

– Tovarăşa Gina, te rog să verifici dacă presupunerea dumitale e adevărată. Dar tot nu se pot pierde sute de kilograme aşa, prin obloanele maşinii.

– Ce vreţi să spuneţi tovarăşu preş, că fură oamenii? Nu fură, tovarăşu! Că dacă fură, chem miliţia, chem … chem … se ȋnfurie tovarăşa Pȋrvulescu. Trebuie să fie o greşeala de calcul, voi verifica, tovaraşi, din nou şi din nou pȃnă voi găsi greşeala. Nu voi pleca acasă şi voi lucra azi, zi şi noapte, pȃnă voi găsi mica noastră eroare de calcul, tovarăşi! Ne vom face şi depăşi planul de producţie, tovarăşi, pentru că aşa ne cere partidul!

– Te rog, calmează-te, tovarăşa! Nu ne foloseşte la nimic să ne enervăm, fir-ar a dracului de treabă, că nu aşa ajungem la producţia dorită! Deci, tovarăşi, mȃine trebuie să demonstrăm că am depăşit planul şi că am obţinut peste patru mii de kilograme pe nenorocitul ăla de hectar, sau ne ia mama dracului cȃnd mergem la plenară. S-a ȋnţeles? S-a ȋnţeles!

Munca tovarăşei secretare se dovedi fructuoasă. A două zi demonstră, ȋn cadrul operativei de seară, că producţia se apropie de 4100 de kilograme.

– Tovarăşi, am refăcut toate calculele şi am descoperit că greşisem ȋn mod nepermis, la care ȋmi fac autocritica. Am greşit grav, am calculat prost şi consumul de motorină. Acum, după noile calcule, putem să raportăm cu ȋndreptăţită mȃndrie patriotică şi revoluţionară că am depăşit planul şi la productivitatea muncii. Mȃine, tovarăşu preş, cȃnd vom merge la plenară, ne vom număra printre evidenţiaţii judeţului!

Ȋntr-adevăr, ȋn ziua următoare, tovarăşii Ionescu, Pȋrvulescu şi Soreanu plecară la plenara organizaţiei judeţene de partid pentru a prezenta recolta. Cu un picior pe scara maşinii ARO, Gina Soreanu mai ȋntoarse o dată capul.

– Valentine dragă, am lăsat ȋn frigider mȃncarea pentru copii şi pentru tine, ai grijă de ei, şi să fiţi cuminţi!

– Nici o grjă, tovarăşa Gina, o să le dau să mănȃnce şi o să ne jucăm frumos pȃnă veniţi dumneavoastră. Puteţi avea ȋncredere ȋn noi! O să rămȃnă cu noi şi prietenul meu, Alin, că cine ştie la cȃt vă ȋntoarceţi diseară şi poate nu mai prind Rata să plec acasă.

Valentin a avut dreptate. Plenara lărgită a Comitetului Judeţean de partid a durat mai mult decȃt de obicei, pentru că au fost analizate recoltele tuturor cooperativelor şi ȋntreprinderilor agricole din judeţ, iar cei de la  Crȃnguri primiseră felicitări de la ȋnsuşi primul secretar al judeţenei de partid, ceea ce nu era puţin lucru. Ȋntorşi la sediul CAP, cei trei nu ȋşi ascunseră bucuria şi mȃndria patriotică, aşa cum a rezultat şi din procesul verbal al scurtei şedinte a Organizaţiei de bază. Partea a doua fu, de asemenea consistentă, mai ales că avu la bază producţia viticolă din anul precedent.

– Aţi fost cuminţi? ȋntrebă Gina.

– Da, mămico, mormăi, pe jumătate adormită Dorinuţa. Ne-am jucat fru …

Şi fetiţa adormi, zȃmbind fericită şi ȋngȃnȃnd, prin somn, un soi de cȃntecel.

După recoltarea păioaselor, cooperatorii crȃngureni nu se lăsară pe tȃnjală. Urmau celelalte culturi, cȃmpurile arătau bine şi nu trebuia să piardă nici un minut din timpul de lucru, pentru a fi din nou evidenţiaţi ȋn bilanţurile judeţene. August se apropia, căldura era tot mai mare, iar munca celor din conducerea cooperativei tot mai intensă. Ei nu aveau timp, ca orăşenii, să se ducă pe litoral, iar copiii lor se mulţumeau să se scalde ȋn rȃul care uda cȃmpia Frunzuleşti, nu ȋn valurile Mării Negre. Din păcate, tovarăşul Valentin ȋşi ȋncheiase stagiul de practică si, cu toată părerea lui de rău, fusese nevoit să ȋntrerupă activitatea lui atȃt de fructoasă şi plăcută la CAP. De aceea copiii nu mai aveau acel tovarăş de joacă cu care se obişnuiseră, iar mamele lor erau nevoite, din cȃnd ȋn cȃnd, să ȋi supravegheze. Mai ales cȃnd mergeau la gȃrlă.

Era extrem de greu pentru cele două tovarăşe să renunţe la munca la birou, pentru a merge la rȃu. Nu aveau, ȋnsă, emoţii. Apa rȃului era mică şi liniştită, un forma vȃrtejuri şi nu existau gropane. Iar copilaşii erau cuminţi, ȋnvătaţi de mici cu disciplina. Jocul lor preferat era acela de-a cooperatorii şi consta ȋn a săpa, cu micile lor unelte de jucărie, mici şanţuri, ȋn care plantau rămurele de salcie, pe care le irigau, apoi, cu apa adusă din rȃu.

– Sanda, să ştii că sunt cam neliniştită, ȋncepu tovarăşa Soreanu, intrȃnd ȋn biroul surorii sale.

– Să nu-mi spui că se compromite purumbul, ca mor.

– Nu … nu chiar atȃt de rău

– Floarea soarelui?

– Nu … copiii. Ştii ce cȃntau la rȃu? Cucu şi pupăza!

– Vai, ce ruşine! Ăsta nu e un cȃntec patriotic recomandat de cultura noastră marxist-leninistă! Să-ţi faci autocritica ȋn faţa organizaţiei de bază că i-ai ȋnvăţat aşa ceva!

– Nu i-am ȋnvăţat eu, Doamne iartă-mă, nu ştiu de unde l-au luat. Nu e un cȃntec pentru copii, mai spuse tovarăşa Soreanu, izbucnind ȋn plȃns. Cine ştie ce ȋnţeleg Dorinuţa şi Ginuţ din prostiile alea, Doamne fereşte!

– Gina dragă, te rog să ȋţi supraveghezi vocabularul, să un mai pronunţi astfel de cuvinte urȃte, nepotrivite cu morala noastra socialistă. Şi, ȋn al doilea rȃnd, du-te repede şi spune-i şi lui tov preş, să ia măsuri imediate!

Tovarăşul Ionescu Ivan un pregetă să ia cele mai potrivite măsuri. Dădu buzna ȋn biroul Orgaizaţiei de bază şi, măsurȃndu-şi cu grijă cuvintele spuse:

– Băi Sando, le dau dracu de cȃntece! Cine mă-sa le-a băgat ȋn cap la ăia mici procăria aia! Te rog să afli imediat şi să iei măsuri, ce mama dracului! Auzi ce cȃntă băiatu’, cuci şi pupeze! Imediat să iei măsuri, că de ăla micu’ mă ocup eu!

Urletele lui Ginuţ care se auziră ȋn clipele următoare din camera vecină dovediră că tovarăşul preşedinte se ocupa de educaţia lui. Imediat, din biroul vecin răsunară şi alte ţipete, semn că şi Dorinuţa se dezbăra de obiceiurile cele rele.

Tovarăşa Pȋrvulescu trecu şi ea la rezolvarea sarcinilor trasate. Ȋi momi pe copii prin curtea sediului CAP, scăpȃndu-i astfel de activităţile educative şi ȋncercă să afle de la ei de unde ştiau acel cȃntec obscen.

– De la nenea! măturisi Ginuţ fără să stea pe gȃnduri.

– Care nene, mă? Nenea tractoristu’?

– Nu, tati Săndico, nenea ăla de la oraş.

Secretara de partid ȋşi făcu reprede socotelile. De la oraş … nu mai venise nimeni de la oraş de multă vreme. De la Organele superioare de partid şi de stat nu, de la veterinari?… Nuu, nci de la ei şi nici de la … A! Un cumva?…

– Tovarăşul nene Valentin?

Dorinuţa scutură hotărȃtă din cap:

– Nenea Vali un ştie să cȃnte. Nu-i iese vocea. Nenea Alin cȃntă mişto.

– Foarte mişto! ȋntări şi Ginuţ.

Tovarăşa secretară ȋnţelese totul. Bietul tovarăş Valentin ȋşi alesese un anturaj nedemn pentru el, un tȃnăr cu o educaţie ȋndoielnică. De, ce să te aştepţi de la un biet şofer …

A doua zi, ȋnainte de a trece la ordinea de zi, Sanda Pȋrvulescu raportă:

– Tovarăşu preş, să ştiţi că am aflat cine i-a ȋnvăţat la prostii pe ăia micii. Dar un e vina lui, au ȋnţeles copiii greşit. Tovarăşu Alin Pandelescu, fiul tovarăşului Pandelescu … ştiţi dumneavoastră, le-a citit copiilor din Ion Creangă, ştiţi, cȃnd a prins copilu’ăla pupăza de-a zis că e cuc armenesc. Copii mici, tovarăşu, se mai ȋntȃmplă să nu ȋnţeleagă. I-am dat telefon tovarăşului Pandelescu personal şi l-am rugat să-I transmită mulţumirile noastre pentru faptul că fiul lui dȃnsu s-a ocupat de educaţia bieţilor copii de ţărani. Nu-i aşa, Dorinuţa, o ȋntrebă tovarăşa Sanda pe fetiţa care tocmai intrase ȋn birou.

– Da, tanti Săndico, dar noi nu mai suntem aşa ţărani, că mi-a spus nenea Alin.

Pentru a se face mai convingătoare, fetiţa ȋncepu să cȃnte: “Gata cu ţăranii, s-a emancipaaat! …”

3 comentarii

Din categoria Proze, Uncategorized