Arhive pe categorii: Proze

PROTOTIP de Mihai-Athanasie Petrescu

PROTOTIP

– Bă, tu sau eşti prost, sau eşti inconştient! Dacă află neamţu’ ăla mare, te dă afară şi mă arde şi pe mine! Cum dracu’ ţi-ai permis să îţi faci o lucrare particulară în uzină, pe banii uzinei, în timpul de producţie, cu resursele uzinei?! Bă, nenorocitule, îţi dai seama ce-ai făcut?

Tânărul inginer nu îndrăznea să ridice privirea. Ştia că şeful de secţie are dreptate, dar el crezuse că face bine dacă aplică o invenţie proprie pe o maşină de tip vechi, ieşită demult din producţie, adică fără interes pentru evoluţia oficială a a uzinei.

– Vorba e că nimeni nu îţi contestă invenţia, mă, da’ nu ai tu calitatea să faci cercetare pe banii uzinei! Ai’ de mine, când o afla neamţu’! …

Uzina de autoturisme, care, cu ani în urmă scosese sute de mii de maşini populare, la un preţ accesibil pentru oamenii de rând, fusese preluată, de câţiva ani, de un mare producător german. Iar nemţii, cum s-au văzut stăpâni, au scos din fabricaţie produsul traditional, aducând un alt tip de maşină, testat deja pe piaţa internaţională.

Nu era o maşină nouă. Era exact acelaşi Super Kyte pe care constructorul german îl vindea de mai mulţi ani, cu destul succes, atât în Europa, cât şi pe piaţa sud-americană sau nord-africană. O maşină produsă, în licenţă, şi în alte uzine din lume, relativ ieftină în magazin şi ieftină în exploatare. Avea mai multe variante de motorizare, destul de perfomante la vremea apariţiei lor, dar, totuşi, Super Kyte începea să îşi arate limitele. Poate de aceea, nemţii nu păreau interesaţi să-l mai modernizeze, dar, în ceea ce privea uzina din România, nici nu se gândeau să vină cu un produs nou.

Pentru Eugen Visu, care venise în uzină încă de pe vremea studenţiei, plin de entuziasm şi cu multe planuri de viitor, Super Kyte-ul era deja o vechitură demodată. Părerea lui era că singurele atuuri erau preţul şi relativa rezistenţă la coroziune în condiţii normale de exploatare şi întreţinere. Dar cele două motoare disponibile, benzinarul de 1372 cmc şi Dieselul de 1494 cmc, erau, fără discuţie, la capăt de linie. De fapt, făcând o comparaţie tehnică şi statistică între vechile maşini produse de uzina din cartierul Drapelul Albastru şi cele aduse de noul acţionar principal, Eugen găsise găsise multe avantaje în favoarea vechiului lor produs. Habitaclul ceva mai comod, postul de conducere, deşi demodat, era uşor de adaptat la dotările maşinilor moderne, mecanica era mai simplă … E drept că motorul era complet depăşit, dar şi acolo se puteau aduce nişte îmbunătăţiri. Sau, şi mai bine, să fie folosit ca linie de plecare pentru un motor nou, cu o cilindree mai mică, dar cu o putere mai mare.

Sigur, partea de calcul şi proiectare nu era pentru el greu de realizat. Totul se putea face acasă, cu ajutorul propriului calculator şi folosind nişte programe pe care tot el le scrisese şi testase. Iar rezultatele au fost promiţătoare: vechiul motor de 1297 cmc şi 54 de cai al vechiului model Bârsa 1300 se putea transforma în proiectul EV,  0.1, de 1129 cmc, cu o putere de 95 de cai, adaptabil la o cutie de viteze manuală sau automată, eventual cea folosită de Super Kyte-ul cu benzină, fiind la îndemână. Calculând performanţele posibile pe aerodinamica celor doua caroserii comparate, cu mecanica respectiv, Eugen nu fu surprins să constate că o Bârsa ar fi mers mult mai bine decât un Super Kyte. Iar dacă toate îmbunătăţirile imaginate de el ar fi putut fi implementate pe Bârsa, s-ar fi putut ajunge la o maşină nouă cu aspect vintage, capabilă să se vândă bine, pentru că nostalgicii nu lipseau.

– Totuşi, domn’ inginer, încercaţi să faceţi o tură cu asta mică, să vedeţi …

Şeful de secţie, inginerul Banu, nu era un om încuiat la minte. În sinea lui recunoştea că maşina pe care o făceau ei e deja rămasă în urmă, dar nu îndrănea să-l incurajeze făţiş pe tânărul său subordonat să-şi facă publică invenţia. Dar … ispita era mare, ca şi curiozitatea lui ştiinţifică.

– Bă, uite cum facem: încerc să te strecor cumva cu ea pe pistă, dacă eşti sigur că o poţi porni.

– Am pornit-o, domn’ inginer, ba am şi fugărit-o niţel prin parc, acum două nopţi, când am rămas de permanenţă.

– Mă, tu eşti nebun! te dau ăştia afară ca pe hoţi şi pe bandiţi, bă! Hai că … hai c-o încerc, mă, dar să şti că dacă nu porneşte sau nu merge, eu, cu mâna mea te dau pe mâna patronului şi duc maşina la fiare vechi. Deci, cum zici ca merge?

– O, dacă o luaţi … o să vedeţi, rupe pământu’! ar trebui bagată la curse, la raliuri, ceva …

Cam aşa gândea şi inginerul Banu, a doua zi, când tăia contactul prototipului.

– Ce dracu’ i-ai făcut, bă omule? Asta nu-I Bârsă, e săgeată! Explică-mi exact, să vedem, poate brevetăm invenţia ta, sau ceva … e genială!

Visu nu se lăsă rugat. Desenele şi explicaţiile despre cursă, alezaj, supape, uleiuri, carburanţi, injectoare, injectie multipunct erau chestii logice şi la îndemâna inginerului-şef (da, dar, aşa cum a recunoscut el, trebuia ca cineva să le imagineze, să le gândească, să le realizeze …)

– Deci, ăsta e un motor normal de Bârsă la care tu ai adus modificări atât de simple? Iar mecanica? Tu ai gândit-o? E mai simplă şi decât a Kyte-ului.

– E transmisia de Bârsă, domn’ inginer. Cutie, planetare … Iniţial am zis să iau o cutie de Super Kyte cu benzină, dar nu am avut bani să cumpăr una şi nu puteam s-o iau aşa … Dar până la urmă e bună, aţi văzut. Sigur, am pus cutia în faţa motorului, dar a fost uşor de adaptat pe mecanică. Vedeţi că am decupat aripile, pentru că roţile vin cu 21 milimetri mai în faţă.

– Stai, mă, stai, mă, eu pricep tot. Uite, îi montăm şi catalizatorul şi, după normele europene, putem clasifica motorul la Euro 6 … Kyte-ul e doar Euro 5. Am da lovitura pe piaţă, mai ales că pentru motorul nostru avem toate licenţele, doar să înregistrăm modificările …

– Vedeţi, când vă spuneam eu …

– Da … Ştii ceva, ar trebui să scoatem maşina la lumină. S-o scoatem din fabrică, dar fără să ne simtă patronii … Cum dracu ai bagat-o pe poartă?! Că stau ăia cu ochii cât farfuriile!

– N-am băgat-o eu, domn’ inginer. E o Bârsă fabricată înainte de venirea nemţilor. Nu a apucat să primească număr de serie şi a stat ascunsă …

– Cum, Doamne iartă-mă, ascunsă, mă?!

– Ascunsă, domn’ inginer. O să vă arăt, au făcut băieţii un ungher şi au băgat-o acolo. Când am stat de vorbă cu ei, au scos-o şi am lucrat împreună la ea. Cu Lică, cu Vandu, cu ăştia … bârsişti pricepuţi şi meseriaşi ca lumea, mi-au fost de mare ajutor.

– Măăă … dacă ei te-au ajutat, înseamnă că şi ei sunt bagaţi în asta până peste gât … ca şi mine, până la urmă. Sau la bal, sau la spital, tot împreună, de aci încolo.

Erau multe de făcut. A omologa o maşină realizată clandestin şi artizanal nu e o joacă de copii, toţi erau conştienţi că urmau să se lovească de mari dificultăţi. Banu, după prima încercare, aproape în fiecare seară rămânea peste program şi mai făcea o tură, două, îşi nota observaţiile şi urmau discuţii lungi, fie în secţie, fie, mai des, la el sau la Visu acasă. Aproape de fiecare data veneau să-i ajute să golească nişte beri şi să completeze desenele şi “bârsiştII” remarcaţi de Eugen.

– Domn’ inginer, am observat că încearcă să se ridice pe două roţi când strângeti mai tare virajul pe stânga. Nu prea are stabilitate … spuse Vandu după ce prinsese curaj cu ajutorul unei Ciucaş.

– Da, am simţit şi eu, şi mă tot gândesc cum să facem … răspunse Visu.

– Şi au m-am prins de asta, şi cred că am soluţia, interveni Banu. Ar trebui mărit ecartamentul în faţă, dar încă nu ştiu cum …

“Colectivul de cercetare”, cum se autodenumiseră, găsi soluţii la problema asta, ca şi la multe altele care apăreau dupa fiecare test. Super-Bârsa devenea tot mai modern şi mai performantă, iar testele ilicite în curtea uzinei deveneau insuficiente. Tot Banu vei cu o idee: nemţii intenţionau să scoată în teste de şosea câteva Super Kyte-uri la care se adăugaseră câteva elemente noi de caroserie, un fel de face lift. Pentru că trebuiau să se desfăşoare la adăpost de ochii indiscreţi ai presei, maşinile urmau să fie mascate cu o butaforie din carton şi pânză până la o distanţă oarecare de uzină, unde, sperau ei, ar fi existat mai puţini curioşi. “Cercetătorii” aplicară şi pe Super-Bârsa lor aceeaşi butaforie şi o incluseră în lotul de test, iar stratagem reuşi. Prototipul ieşi fară probleme din uzină, avându-l pe Lică la volan.  Cu prima ocazie când reuşi să rămână în urmă la un semafor, Lică se separă de grup, demontă butaforia de pe maşina şi se îndreptă într-o direcţie diferită, unde făcu joncţiunea cu prietenii lui.

Testele de şosea confirmară concluziile trase după testele clandestine. Maşina se comporta foarte bine pe diferite tipuri de drumuri, alerga, lipită de asfalt, pe autostradă, lua virajele în viteză, cu motorul în plin, pe drumurile de munte – uşoara tendinţă subviratoare nu putea fi o problemă pentru un pilot ca Vandu, iar rezolvarea ei era uşoară pentru un specialist ca Banu.

Singura problemă, de care Visu deveni conştient atunci când observă flashurile unor şoferi care îi veneau din faţă – semn că se apropia de un control al poliţiei rutiere, era că maşina … nu avea acte. Era un lucru destul de cunoscut faptul că poliţiştii opreau de multe ori Bârsele pe şosea, bănuindu-le de o stare tehnică precară. Sigur că nu era cazul prototipului lor, dar era nevoie de acte şi de numere de înmatriculare. Lică veni cu o soluţie: “împrumută” de la un vecin bătrân plăcuţele de înmatriculare şi, după două zile, reuşi să-l convigă pe respectivul să-i încredinţeze şi talonul Bârsei sale. Culmea, vechea epavă ruginită avea inspecţie tehnică valabilă, iar culoarea din talon corespundea cu cea a prototipului. Aşadar, totul era în ordine din punct de vedere juridic, testele neoficiale puteau continua.

După o lună de încercări, Super Bârsa îşi convinsese creatorii că e o maşină bună. Cei patru consumatori aşezaţi la masa din colţul salonului de la “Căţeaua leşinată” trăgeau concluziile:

– Copii, eu sunt sigur că maşina asta e foarte bună în momentul ăsta şi ar putea să se vândă câţiva ani buni, spuse inginerul Banu. Totul e să o putem omologa, iar asta …

– O băgăm la loc în fabrică şi o omologăm, domn’ inginer, propuse Vandu.

– Da, mă, uşor ca reţeta de apă caldă, zici tu. Mergem la patron şi-I zicem, aşa, direct, uite, herr Patron, noi am făcut o maşină şi îţi propunem să o băgăm în producţia de serie. Iar el o să şi deschidă, a doua zi, o nouă bandă de montaj, unde noua noastră Super Bârsă va fi construită în sute de mii de exemplare. Ce să spun …

– Atunci cum să facem? O putem vinde la altă uzină, spuse Lică.

– Nu merge, Lică, nu avem licenţă. Tot la noi în uzină trebuie să se facă. O să găsim o variantă, până la urmă. Important e că maşina e bună, uite, are aproape şaizeci de mii de kilometri şi încă nu am păţit nimic, în afară de … ei, în afară de pomişorul ăla al meu şi de piatra aia kilometrică atinsă de domnu inginer. Nişte mici zgârieturi, vorba aia … O rezolvăm noi, bine că avem maşina. Noi să fim sănătosi! îşi încheie Eugen Visu cuvântarea.

Ca şi în cazul încercărilor tehnice, şi activităţile ulterioare au fost planificate şi repartizate. Inginerul Banu luă asupra lui sarcina de a discuta cu superiorii. El avea trecere la ei, doar era inginer cu vechime mare şi cu prestigiu în uzină. Visu avea să facă lobby printre mulţii iubitori ai Bârsei pe care îi cunoştea, aşa încât încât să pregătească, într-un fel, piaţa, iar cei doi tineri tehnicieni trebuia să asigure securitatea maşinii. Lică propuse să o parcheze în faţa casei, în locul ocupat, de obicei, de rabla vecinului său. Vechitura putea să fie băgată într-o curte şi acoperită cu o folie colorată, astfel încât toată lumea să confunde prototipul cu vechea ruginitură.

După două zile de încercări, inginerul Banu reuşi să urce în palatul administrativ al uzinei. Nu avu norocul să intre în biroul neamţului şef, dar izbuti să însămânţeze în mintea directorului economic ideea unei maşini noi, care să ia ce e mai bun de la produsele tradiţionale ale uzinei, Bârsa şi Super Kyte-ul. Era un semn bun şi cu un zâmbet larg pe faţă veni să împărtăşească vestea tinerilor lui prieteni.

Îi găsi într-un colt al halei, citind în grup dintr-un ziar local.

– Cred că avem şanse, copii … începu el.

Fără să răspundă, Eugen Visu îi întinse ziarul, indicându-i un titlu mare şi o fotografie de pe prima pagină: “De azi a început ridicarea şi casarea ecologică a mașinilor abandonate pe domeniul public”. 047

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

DELAYED de Mihai-Athanasie Petrescu

DELAYED

 

– Ladies and Gentlemen, comandantul  vă anunţă că, din păcate, vremea la Bucureşti s-a ȋnrăutăţit, motiv pentru care Aeroportul Internaţional “Henri Coandă” a fost ȋnchis pȃnă la noi ordine. Decolarea noastră se va face cu ȋntȃrziere.IMG_0745

Pasagerii zborului RO392 se foiră, nemulţumiţi, pe scaune. O parte din ei ştiau că Bucureştiul este asaltat de zăpadă, dar sperau că, totuşi, cei de la Otopeni nu vor avea probleme cu deszăpezirea; se ştie că aproape niciodată Otopeniul nu se ȋnchide. Ȋnseamnă că ninge chiar tare …

Ruxandra oftă, necăjită. Nu avea nimic important de făcut acasă, ȋntȃrzierea nu o deranja prea tare. Dar o speria perspectiva de a petrece cȃteva ore pe scaunul avionului Boeing imobilizat pe platforma aeroportului Heathrow. Nu se gȃndise să ȋşi ia ceva de citit, chiar şi laptopul şi-l băgase ȋn trolerul trimis la bagaje de cală. Urma o noapte lungă …

– Domnişoară, scuză-mă, te rog, pot să-mi pornesc telefonul? Măcar să-mi anunţ soţul că ȋntȃrziem, să nu se ȋngrijoreze.

Ȋnsoţitoarea interpelată astfel rămase, pentru o clipă, tăcută, după care ȋi făcu semn colegei sale care vorbea la microfon. Probabil că aveau un fel de cod al lor, pentru că ȋn difuzoare se auzi anunţul:

– Ladies and gentlemen, pe perioada staţionării, folosirea telefoanelor mobile, ȋn afară de cele considerate, prin regulament, periculoase, este liberă. Vă mulţumim.

“Măcar atȃt”, murmură Ruxandra; dar ȋn clipa următoare satisfacţia ei se transformă ȋn frustrare. Iphone-ul ei afişă, cȃteva secunde, mesajul catastrofă: “Baterie descărcată”. Apoi ecranul I se ȋntunecă. “Cum, Doamne iartă-mă, de am uitat să-l bag ȋn priză? … ȋşi spuse ea. Acum ce mă fac?”

Vacarmul din salonul avionului devenea tot mai puternic. Lumea ȋşi arăta, din ce ȋn ce mai vehement, revolta la adresa autorităţilor de la Bucureşti.

– Niciodată nu sunt şi ei ȋn stare să dea o leacă de zăpadă, ne obgligă să stăm zile ȋntregi ȋn avion. Să vedem, cine ne dă să mȃncăm, că eu nu mai am nici un ban, se lamenta o mămică cu un băieţel de vreo zece ani.

– Aşa e, doamnă, aveţi dreptate. Păcat că nu mai e Ceauşescu, i-ar fi pus pe toţi cu botul pe labe! remarcă un tȃnăr cu geacă de piele ȋntoarsă. Nu-şi lăsa el romȃnaşii lui să putrezască pe aeropoarte străine!

– Ladies and gentlemen, this is your captain speaking! Se auzi dintr-o data ȋn difuzoare. Decolarea va fi ȋntȃrziată cel puţin şase ore datorită condiţiilor de pe aeroportul de destinaţie. Acoperind vociferările tot mai zgomotoase ale călătorilor nemulţumiţi, comandantul continuă: O să vă rugăm să coborȃţi din aeronavă, sub supravegherea ȋnsoţitoarelor de zbor.  Compania noastră ȋnţelege să aplice prevederile Regulamentului 261/2004, cu referire la cazurile de ȋntȃrziere a plecării unor curse aeriene. Vă aduc la cunoştinţă că aveţi dreptul la decontarea biletului de călătorie, dacă doriţi să renunţaţi să efectuaţi zborul, sau, dacă preferaţi, puteţi beneficia de cazare peste noapte la un hotel din apropierea aeroportului Heathrow, costul cazării find acoperit de companie. Vă stăm la dispoziţie cu asistenţă pentru orice problemă.

Liniştea de o clipă se transformă, brusc, într-o nouă larmă. Ca orice anunţ care afectează soarta omenirii, şi acesta avu darul de a crea bisericuţe. Unii, care nu se grăbeau şi care, poate, voiau să mai rămână pe meleaguri străine, păreau mulţumiţi. Unii chiar se bucurau că au parte de o cazare neplătită la hotel. Alţii, care ştiau că sunt aşteptaţi de cei dragi la Otopeni, sau care aveau combinaţii de transport de la Bucureşti, vociferau revoltaţi. Ruxandra ridică din umeri. Pentru ea, că ajunge acasă azi sau mâine era absolut egal. Îşi scoase,  liniştită, geaca din compartimentul pentru bagaje şi aşteptă, la fel de liniştită, să coboare din Boeing.

Cufundată în gândurile ei, nici nu observă pe unde sau cât timp a mers cu autobuzul. Împreună cu ceilalţi pasageri ai zborului coborî în faţa hotelului SKC, sigur, un hotel de care nu auzise nciodată şi probabil că era la fel de necunoscut pentru toţi. La fel de răbdătoare că şi în avion, Ruxandra aşteptă să se cazeze gloata gălăgioasă înainte de a se apropia de recepţie. Funcţionara o abordă cu veşnicul zâmbet obosit, dar amabil.

– Mrs. Milescu, vă mulţumim că aţi ales hotelul nostru (da, că l-am ales eu … îşi spuse Ruxandra, amuzată). Poftiţi cardul dumneavoastră de acces, camera 451.

Călătoarea mulţumi şi se grăbi să se îndrepte spre ascensor, fără să mai audă şi sfârştul discursului recepţionerei:

– Vă urăm o şedere plăcută. Fiul dumneavoastră a urcat deja în cameră.

Hotelul, animat de mulţimea de călători ai zborului spre Bucureşti, era un loc destul de curat şi îngrijit. Cabina liftului era decorată cu fotografii de avioane (“ia uite, şi la ăştia există spotteri”, îşi spuse Ruxandra), iar holurile erau pavoazate cu fotografii aeriene. Probabil că hotelul trăia pe seama zborurilor amânate sau întârziate, găzduind clienţi fără mari pretenţii, grăbiţi şi prea nervoşi şi obosiţi pentru a fi extrem de atenţi la servicii.

Ruxandra găsi cu uşurinţă camera 451, cu toate că nici un angajat al hotelului nu o însoţise până la etajul patru. Prima sa grijă fu să găsească priza, pentru a-şi încărca telefonul, dar (“lua-i-ar dracu cu prizele lor, cum îmi încarc eu acum telefonul?”) tipul britanic de priză era inaccesibil pentru încărcătorul ei. “Cum îl anunţ eu acum pe omul ăla că s-a amânat zborul?”

Probabil că gândise cu voce tare, pentru că dinspre baie îi veni sugestia:

– Folosiţi telefonul hotelului, e inclus în preţ.

Avea dreptate, era cel mai uşor, iar operatorarea îi formă imediat numărul soţului.

– … da, s-a anulat zborul. Nu ştiu, cred că mâine. Da, da, stai liniştit, eu sunt bine, hotelul pare OK, nu-ţi face griji. A, păi n-am cu ce să-l încarc, ăştia cu prizele lor … Dar n-are nimic, hai că vorbim mâine, să mă duc şi eu la culcare … a fost o zi destul de grea. Pa, pa, să fii cuminte.

Asteptând să iasă colega ei de cameră din baie, Ruxandra rememoră sfatul ei de a folosi telefonul de pe noptieră. Cum de nu-i dăduse şi ei prin minte, doar era logic şi simplu … “Noroc cu femeia aia, că … Aoleo, dar ce voce are, o fi vreo babă de-aia cu voce groasă … şi era aşa de simplu, ce, până să avem celulare nu învârteam mereu discul? … Oare cine o fi baba asta a mea?”

La televizor, sub figura crainicului care îşi recita ştirile, burtiera afişa, periodic, date meteo. Ştirile dinspre Bucureşti nu erau chiar bune, temperaturile erau foarte scăzute, iar preciptaţiile păreau să crească în intensitate. Ce deosebire faţă de Londra, unde, chiar dacă nu era cald, măcar nu ningea şi nu bătea vântul.

Ruxandra tresări, surprinsă. Nu mai puţin surprins era şi tânărul care tocmai ieşise din baie, în ţinută lejeră.

– Cine eşti dumneata? Te rog să ieşi imediat din camera mea! ţipă Ruxandra.

– Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, dar sunt în camera mea, cred că dumneavoastră aţi greşit, răspunse băiatul, acoperindun-se, în grabă, cu pătura de pe pat.  Eu am 451.

– Aoleo, scuză-mă, am greşit … Dar … stai puţin, cum să greşesc, doar am folosit cardul. Uite, 451 e camera mea.

Cei doi îşi comparară cardurile, nu era nici o greşeală, ambele erau setate pentru aceeaşi camera: 451.

– Au greşit ăştia, lua-i-ar naiba! se revoltă femeia, ridicând receptorul telefonului. Hello! Domnule, cred că s-a făcut o greşeală, m-aţi cazat în camera asta împreună cu un domn … da … fiul meu? O laie! înjură ea în româneşte, uitând cu cine vorbeşte. Ia uite, al dracu, a închis, nemernicul.

– Se rezolvă? întrebă tânărul înfofolit în pătură.

– Nu înţeleg nimic, mi-a zis ăla că e normal să ne cazeze împreună, că eşti fiul meu şi că ei nu prea au camere … cum adică eşti fiul meu? Eu am o fiică, dar ăştia nu au de unde să ştie ce copii am sau nu am. Cum zici că te cheamă?

– Milescu Daniel, doamnă, şi sigur nu sunt fiul dumneavoastră. Mama mea e acasă, la Picior de Munte.

– Picior de … unde e asta? Adică ce importanţă are, n-ai cum să fii copilul meu, eşti prea mare … fiică-mea de abia a împlinit 19 ani. E doar o coincidenţă de nume. Ce dobitoci de hotelieri, să tragă nişte concluzii dintr-o asemănare de nume …

– Eu am 21, nu sunt aşa mare. Cum, şi nu vor ăştia să ne schimbe? Adică … o să stăm împreună, o să ?…

Revenindu-şi din surpriză, Ruxandra evaluă situaţia:

– Şi dacă stăm împreună, până la urmă ce? E o diferenţă mare de vârstă între noi, doar nu ne-or veni idei. Dumneata o să dormi pe patul dumitale, eu pe-al meu, şi ne vedem liniştiţi de treabă.

Căutându-şi pantalonii aruncaţi într-un colţ al camerei, Daniel observă:

– Doamnă, ştiţi … avem un singur pat …

– Cum dracu?! izbucni Ruxandra. Cum să fie un singur pat, englezii ăştia aşa dorm, mama cu fiul împreună?

După câteva clipe petrecute în baie, Daniel reveni, îmbrăcat corect. Ruxandra continua să caute soluţii.

– Nu avem nici măcar un fotoliu, sau un scaun mai ca lumea în camera asta … şi eu credeam că e un hotel serios … o mizerie. Doar n-o să te pun să dormi pe jos, nu eşti căţel.

– Lăsaţi, doamnă, ma duc şi stau in holul hotelului, găsesc eu un locşor pe-acolo.

– Să te duci în hol … cum să te duci în hol, o să stai aici, ca oamenii, şi o să te culci la capătul patului. Doar n-oi fi eu vreo zgripţuroaică, să te gonesc afară din casă. Suntem oameni educaţi şi inteligenţi … şi … fir-ar al dracului de necaz, nu ne-au adus ăştia bagajele?

– Au zis că le ţin în avion până mâine, când plecăm, ca să nu le mai descarce şi să le încarce din nou şi … Aoleo, înseamnă că nu avem pijamale?

Cei doi rămaseră fără idei. Nu exista speranţa unei nopţi odihnitoare, atâta timp cât erau obligaţi să doarmă îmbracaţi, ghemuiţi la distanţă onorabilă, pe un singur pat. Cele câteva ore ale nopţii trecură fără incidente, dar dimineaţa întâmpină doi oameni amorţiţi, revoltaţi împotriva hotelurilor britanice, a companiilor aeriene româneşti şi a ninsorilor şi viscolelor din toate lumile trecute, prezente şi viitoare. Noroc că gazdele nu puteau înţelege tot ce spuneau românii găzduiţi de ele, mai ales cei care au venit la recepţie să predea cardurile camerei 451.

– Madam, Sir, ne pare rău, dar de la aeroport am primit vestea că avionul dumneavoastră tot nu poate decola, la Bucureşti vremea este încă foarte rea. Vă invităm să rămâneţi la noi şi pentru restul zilei de azi, până când se va deschide aeroportul Otopeni.

Ruxandra Milescu şi fiul ei de ocazie rămaseră fără grai. Chiar dacă nu îi chema nici o urgenţă acasă, în România, le era greu să găsească o soluţie pentru a-şi umple timpul. Măcar dacă ar şti la ce oră va decola amărâtul ăla de avion, ca să îşi facă un program, un drum prin împrejurimi sau ceva. Nu le rămânea decât să îşi petreacă ziua în camera lor, aşteptând mila Domnului şi bunavoinţa oamenilor.

Timpul s-a scurs încet în acea zi. Televizorul nu arăta nimic interesant, sau, mai bine zis, nimic interesant pentru amândoi. Dar, pornind de la comentarea unei reclame sau a unei ştiri, Ruxandra şi Daniel găseau, din când în când, un subiect de conversaţie. Masa de prânz nu se putea servi în cameră, de fapt nici nu exista aşa ceva în programul hotelului, astfel încât coborâră amândoi la un McDonalds alăturat, unde doamna, fiind persoana cu mai mulţi bani la îndemână, oferi prânzul. Apoi vizitară şi un mic pub din apropiere, luară o cafea şi un corn, aşteptând mereu, cu speranţă, să sune telefonul lui Daniel. Revenind la hotel, aflară că aeroportul lor de destinaţie era tot închis şi că nici nu exista vreo speranţă pentru ziua aceea.

– Madam, Sir, ni s-a telefonat de la compania dumneavoastră aeriană pentru a ni se cere să vă găzduim şi în seara asta. Ne bucurăm că rămâneţi la noi, le spuse recepţionerul.

“Nu te poţi împotrivi vrerii lui Dumnezeu” cugetă Ruxandra, încercând să-l sune pe soţul ei. Nu reuşi, mobilul lui era indisponibil. Probabil că era în vreo şedinţă ceva, şi atunci trebuia lăsat un mesaj la secretariat. După care urmau alte câteva ore de plictiseală în cameră, de conversaţie insipidă cu băiatul ăla. Mai bine ieşea să se plimbe niţel, să mai vadă lumea. Iar în drum să cumpere ceva de mâncare pentru seara, cu siguranţă li se va face foame.

– V-a căutat soţul dumneavoastră, o anunţă Daniel când reveni în camera 451. A spus că o să sune din nou, mai târziu. I-am explicat cum e treaba cu avioanele astea, nu părea prea încântat.

Într-adevăr, telefonul sună exact când Ruxandra desfăcuse micul pacheţel cu alimente, invitându-l şi pe Daniel la cina improvizată.

– Bună … ce să fac, tocmai am venit de jos şi ziceam să mâncăm ceva … păi de … da, şi cu el … cum cine e, un băiat cu care m-au … cum să fie soţul meu, e … cui i-am zis eu ca ar fi soţul meu? Aşa au zis? Nu … e … stai, mă omule, să-ţi spun! Nu te ambala, că … Auzi, tu nu înţelegi să mă asculţi? Cum de ce, ca să înţelegi că … Doamne, omule, ai luat-o razna, ce dracu! Daniel e … Sigur că-I spun pe nume, e un copil, cum să … Mă, nu mă enerva, doar ţi-am zis … eşti nebun! concluzionă Ruxandra, trântind, nervoasă, receptorul de masă, apoi, punându-l, la fel de violent, în furcă.

Încercând să îşi păstreze discreţia şi aerul indifferent, Daniel se ascunsese după perdeaua ferestrei. Ceea ce înţelegea el din jumătatea de dialog telefonic îi provoca o stare de hilaritate, pe care încerca să o ascundă de colega lui de camera. Adică soţul ei credea că ea se cuplase cu el?! Pai era cu o mie de ani mai bătrână decât el, cum să se uite el la o femeie de o asemenea vârstă?!? Deşi, dacă e să apreciezi, Ruxandra nu arăta chiar rău pentru etatea şi starea ei social, dacă … Dar să …

– Daniel, ştii ce îi trece prin cap soţului meu, că m-am cuplat cu tine. Cum, Doamne iartă-mă, să mă … A înnebunit de tot la bătrâneţe, deşi ştie că eu niciodată … acum s-a tâmpit! Ar merita să-i dau motive să fie gelos, nebunul … Doar suntem singuri, uşa e încuiată …

– Chiar vrei să ?… Adică să …

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Au venit mamaia şi tataie, Ruxi, vino repede să-I pupi! Ruxi! Ruxi!! Bine aţi venit la Picior de Munte!

Nici nu era nevoie de invitaţia lui Daniel. Fetiţa, care de câteva ore aproape că nu se dezlipea de la fereastră era deja atârnată de gâtul bunicilor.

– Tataie, hai să-ţi arăt bobocii de raţă şi puii lui Miţi, să vezi ce frumoşi sunt! Hai, da’ hai odată, n-auzi!

Domnul Milescu nu avea nevoie de multă insistenţă pentru a se lăsa convins, dorinţa nepoatei era întotdeauna lege pentru el. Odată cu ei, ieşi în curte şi mama fetiţei, tânăra doamnă Milescu, cu grijă mare ca nu cumva Ruxi, de prea mult entuziasm, să alerge şi să se împiedice de ceva prin curte, sau mai rău, să transpire. Mai lenţi în reacţii, mamaia Milescu si Daniel ramasera in urma.

-Ar trebui să mai faceţi un copil, aveţi noroc să aveţi copii frumoşi şi sănătoşi, mă Daniele …

– Ne dăm silinţa, mama soacră, ne dăm silinţa, răspunse Daniel, dus pe gânduri. Şi când te gândeşti că dacă nu sunau atunci aia de la aeroport, Ruxi ar fi putut să fie fetiţa, nu nepoata ta …

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR de Mihai-Athanasie Petrescu

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR

“Cooperativa Agricolă de producţie din comuna Crȃnguri este, de mulţi ani, una dintre cele mai bogate din Cȃmpia Frunzuleşti, din sudul ţării. Suprafaţa de pămȃnt arabil de care dispune este un factor important al bunăstării cooperativei, dar cel mai de seamă este factorul uman. Ţăranii cooperatori, agricultori pricepuţi şi pasionaţi, muncesc cu drag şi spor, obţinȃnd, an de an, recolte tot mai mari. Ei pun ȋn valoare calitatea solului, pe care ȋl lucrează cu maşini agricole de mare productivitate. De asemenea, ei, agricultorii patriei noastre socialiste din acest sat pitoresc de cȃmpie, evită cu grijă risipa, atȃt la cultivarea ultimei palme de pămȃnt, cȃt şi la recoltarea atentă a producţiei la hectar. De asemenea, belşugul realizat de cooperativa agricolă de producţie se datorează şi celor care conduc destinele cooperativei şi ale cooperatorilor, tovarăşului preşedinte Ionescu Ivan şi tovarăşei secretare a Biroului Organizaţiei de Bază, tovarăşa Pȋrvulescu Sanda”

Articolul publicat ȋn numărul din martie al revistei Agricultura socialistă continua cu o dare de seamă amănunţită privind activitatea CAP-ului, prezentȃnd concret, cu cifre, realitatea din teren. Interviul amplu cu tovarăşa Pȋrvulescu aducea, la rȃndul său, exemplul viu al muncii pline de dăruire a ţăranilor cooperatori, ȋn frunte cu comuniştii.

Şi ȋn această campanie agricolă se anunţa o recoltă bogată. Tovarăşul Ionescu luase cele mai bune măsuri privind organizarea muncii, asigurȃnd necesarul de ȋngrăşăminte chimice, veghind, neobosit, ca starea tehnică a tractoarelor şi a maşinilor agricole să fie optimă şi repartizȃnd judicios suprafeţele. La rȃndul său, tovarăşa Pȃrvulescu reuşea să mobilizeze oamenii, astfel ȋncȃt aceştia erau zi de zi pe ogor. Dacă cineva ar fi venit ȋn toiul zilei la Crȃnguri nu ar fi ȋntȃlnit pe uliţele moderne ale comunei pe nimeni. Chiar şi copiii mai mari erau pe cȃmp, ajutȃnd, după puterile lor, la realizarea planului de producţie agricolă.

O activitate vie putea fi remarcată şi la sediul CAP. Cu toate că munca de birou era la fel de grea ca cea de pe cȃmp, la sediu nu rămȃnea prea multă lume. Tovarăşul Ionescu şi tovarăşa Pȋrvulescu ȋşi ȋmpărţeau sarcinile de serviciu şi le executau cu voie bună şi cu un mare randament. Deşi munca lor era foarte plină de răspundere, preferau să nu afecteze productivitatea muncii la cȃmp şi nu opreau ȋn sediu consătenii dornici să muncească. Se mulţumeau doar cu ajutorul familiilor lor. Astfel, tovarăşa Ionescu era mȃna dreaptă a soţului său. Era ȋntotdeauna prezentă cȃnd tovarăşul preşedinte avea nevoie de ea. La fel, sora tovarăşei secretare era prezentă mereu la sediul cooperativei, iar contribuţia sa la bunul mers al activităţii era esenţială. Iar aceasta implica sacrificii. Copiii tovarăşului Ionescu şi ai tovarăşei Soreanu, prea mici pentru a fi lăsaţi singuri ȋn casă, erau aduşi la sediu, unde se bucurau de supravegherea şi grija părintească, desigur, atunci cȃnd munca o permitea.

Singura persoană din afara comunei era tȃnărul tovarăş Valentin Roşu, student la facultatea de agronomie, venit aici pentru un stagiu de practică ȋn producţie. Acesta, cu toate că era născut şi crescut ȋn oraşul reşedinţă de judeţ, la absolvirea liceului optase pentru agronomie, dȃndu-şi seama că era nevoie de specialişti ȋn agricultură, după cum se vedea şi din numărul mare de locuri scoase la concurs de facultatea de profil. Prin firea lui veselă, dar şi prin felul cum ȋşi făcea datoria de student ȋn practică, gata să ajute ori de cȃte ori era solicitat, Valentin le devenise simpatic celor din conducerea Cooperativei şi chiar şi copiilor lor. Se juca cu ei, le arăta reviste cu poze cu maşini şi motociclete, cu actori, ba chiar le făcuse rost de nişte reviste străine cu benzi desenate. Mai mult decȃt atȃt, de cȃteva ori ȋi luase la plimbare cu o Dacie neagră, condusă de un prieten care ȋl aducea de la oraş uneori, dimneaţa. Sigur că părinţii erau bucuroşi de bucuria copiilor şi ȋl considerau pe Valentin de-al casei.

La sfȃrşitul lui iulie, CAP Crȃnguri spera să raporteze conducerii de partid şi de stat o producţie record la grȃu. de peste patru mii de kilograme la hectar, aşa cum prevedeau şi directivele partidului. Tovarăşii din conducerea cooperativei aveau mult de lucru pentru a alcătui documentaţia clară şi concretă din care să rezulte, fără echivoc, cantitatea de cereale recoltate. Şedinţele operative zilnice nu se mai terminau, iar discuţiile constructive de la fiecare astfel de ȋntrunire dovedeau că munca ceapiştilor fusese rodnică:

– Pe cuvȃntul meu dacă mai ştiu cum dracu s-o dreg, rostea tovarăşul Ionescu. Am băgat tone de motorină ȋn lucrările astea, dar cȃnd cȃntărim grȃul nu acoperim costurile. Ce dracu s-a ȋntȃmplat?

– Tovarăşu preş, eu propun să verificăm basculantele, să nu se piardă boabe pe drum, ȋndrăzni să intervină tovarăşa Soreanu. Ieri am văzut nişte păsări care parcă ciuguleau pe drum.

– Tovarăşa Gina, te rog să verifici dacă presupunerea dumitale e adevărată. Dar tot nu se pot pierde sute de kilograme aşa, prin obloanele maşinii.

– Ce vreţi să spuneţi tovarăşu preş, că fură oamenii? Nu fură, tovarăşu! Că dacă fură, chem miliţia, chem … chem … se ȋnfurie tovarăşa Pȋrvulescu. Trebuie să fie o greşeala de calcul, voi verifica, tovaraşi, din nou şi din nou pȃnă voi găsi greşeala. Nu voi pleca acasă şi voi lucra azi, zi şi noapte, pȃnă voi găsi mica noastră eroare de calcul, tovarăşi! Ne vom face şi depăşi planul de producţie, tovarăşi, pentru că aşa ne cere partidul!

– Te rog, calmează-te, tovarăşa! Nu ne foloseşte la nimic să ne enervăm, fir-ar a dracului de treabă, că nu aşa ajungem la producţia dorită! Deci, tovarăşi, mȃine trebuie să demonstrăm că am depăşit planul şi că am obţinut peste patru mii de kilograme pe nenorocitul ăla de hectar, sau ne ia mama dracului cȃnd mergem la plenară. S-a ȋnţeles? S-a ȋnţeles!

Munca tovarăşei secretare se dovedi fructuoasă. A două zi demonstră, ȋn cadrul operativei de seară, că producţia se apropie de 4100 de kilograme.

– Tovarăşi, am refăcut toate calculele şi am descoperit că greşisem ȋn mod nepermis, la care ȋmi fac autocritica. Am greşit grav, am calculat prost şi consumul de motorină. Acum, după noile calcule, putem să raportăm cu ȋndreptăţită mȃndrie patriotică şi revoluţionară că am depăşit planul şi la productivitatea muncii. Mȃine, tovarăşu preş, cȃnd vom merge la plenară, ne vom număra printre evidenţiaţii judeţului!

Ȋntr-adevăr, ȋn ziua următoare, tovarăşii Ionescu, Pȋrvulescu şi Soreanu plecară la plenara organizaţiei judeţene de partid pentru a prezenta recolta. Cu un picior pe scara maşinii ARO, Gina Soreanu mai ȋntoarse o dată capul.

– Valentine dragă, am lăsat ȋn frigider mȃncarea pentru copii şi pentru tine, ai grijă de ei, şi să fiţi cuminţi!

– Nici o grjă, tovarăşa Gina, o să le dau să mănȃnce şi o să ne jucăm frumos pȃnă veniţi dumneavoastră. Puteţi avea ȋncredere ȋn noi! O să rămȃnă cu noi şi prietenul meu, Alin, că cine ştie la cȃt vă ȋntoarceţi diseară şi poate nu mai prind Rata să plec acasă.

Valentin a avut dreptate. Plenara lărgită a Comitetului Judeţean de partid a durat mai mult decȃt de obicei, pentru că au fost analizate recoltele tuturor cooperativelor şi ȋntreprinderilor agricole din judeţ, iar cei de la  Crȃnguri primiseră felicitări de la ȋnsuşi primul secretar al judeţenei de partid, ceea ce nu era puţin lucru. Ȋntorşi la sediul CAP, cei trei nu ȋşi ascunseră bucuria şi mȃndria patriotică, aşa cum a rezultat şi din procesul verbal al scurtei şedinte a Organizaţiei de bază. Partea a doua fu, de asemenea consistentă, mai ales că avu la bază producţia viticolă din anul precedent.

– Aţi fost cuminţi? ȋntrebă Gina.

– Da, mămico, mormăi, pe jumătate adormită Dorinuţa. Ne-am jucat fru …

Şi fetiţa adormi, zȃmbind fericită şi ȋngȃnȃnd, prin somn, un soi de cȃntecel.

După recoltarea păioaselor, cooperatorii crȃngureni nu se lăsară pe tȃnjală. Urmau celelalte culturi, cȃmpurile arătau bine şi nu trebuia să piardă nici un minut din timpul de lucru, pentru a fi din nou evidenţiaţi ȋn bilanţurile judeţene. August se apropia, căldura era tot mai mare, iar munca celor din conducerea cooperativei tot mai intensă. Ei nu aveau timp, ca orăşenii, să se ducă pe litoral, iar copiii lor se mulţumeau să se scalde ȋn rȃul care uda cȃmpia Frunzuleşti, nu ȋn valurile Mării Negre. Din păcate, tovarăşul Valentin ȋşi ȋncheiase stagiul de practică si, cu toată părerea lui de rău, fusese nevoit să ȋntrerupă activitatea lui atȃt de fructoasă şi plăcută la CAP. De aceea copiii nu mai aveau acel tovarăş de joacă cu care se obişnuiseră, iar mamele lor erau nevoite, din cȃnd ȋn cȃnd, să ȋi supravegheze. Mai ales cȃnd mergeau la gȃrlă.

Era extrem de greu pentru cele două tovarăşe să renunţe la munca la birou, pentru a merge la rȃu. Nu aveau, ȋnsă, emoţii. Apa rȃului era mică şi liniştită, un forma vȃrtejuri şi nu existau gropane. Iar copilaşii erau cuminţi, ȋnvătaţi de mici cu disciplina. Jocul lor preferat era acela de-a cooperatorii şi consta ȋn a săpa, cu micile lor unelte de jucărie, mici şanţuri, ȋn care plantau rămurele de salcie, pe care le irigau, apoi, cu apa adusă din rȃu.

– Sanda, să ştii că sunt cam neliniştită, ȋncepu tovarăşa Soreanu, intrȃnd ȋn biroul surorii sale.

– Să nu-mi spui că se compromite purumbul, ca mor.

– Nu … nu chiar atȃt de rău

– Floarea soarelui?

– Nu … copiii. Ştii ce cȃntau la rȃu? Cucu şi pupăza!

– Vai, ce ruşine! Ăsta nu e un cȃntec patriotic recomandat de cultura noastră marxist-leninistă! Să-ţi faci autocritica ȋn faţa organizaţiei de bază că i-ai ȋnvăţat aşa ceva!

– Nu i-am ȋnvăţat eu, Doamne iartă-mă, nu ştiu de unde l-au luat. Nu e un cȃntec pentru copii, mai spuse tovarăşa Soreanu, izbucnind ȋn plȃns. Cine ştie ce ȋnţeleg Dorinuţa şi Ginuţ din prostiile alea, Doamne fereşte!

– Gina dragă, te rog să ȋţi supraveghezi vocabularul, să un mai pronunţi astfel de cuvinte urȃte, nepotrivite cu morala noastra socialistă. Şi, ȋn al doilea rȃnd, du-te repede şi spune-i şi lui tov preş, să ia măsuri imediate!

Tovarăşul Ionescu Ivan un pregetă să ia cele mai potrivite măsuri. Dădu buzna ȋn biroul Orgaizaţiei de bază şi, măsurȃndu-şi cu grijă cuvintele spuse:

– Băi Sando, le dau dracu de cȃntece! Cine mă-sa le-a băgat ȋn cap la ăia mici procăria aia! Te rog să afli imediat şi să iei măsuri, ce mama dracului! Auzi ce cȃntă băiatu’, cuci şi pupeze! Imediat să iei măsuri, că de ăla micu’ mă ocup eu!

Urletele lui Ginuţ care se auziră ȋn clipele următoare din camera vecină dovediră că tovarăşul preşedinte se ocupa de educaţia lui. Imediat, din biroul vecin răsunară şi alte ţipete, semn că şi Dorinuţa se dezbăra de obiceiurile cele rele.

Tovarăşa Pȋrvulescu trecu şi ea la rezolvarea sarcinilor trasate. Ȋi momi pe copii prin curtea sediului CAP, scăpȃndu-i astfel de activităţile educative şi ȋncercă să afle de la ei de unde ştiau acel cȃntec obscen.

– De la nenea! măturisi Ginuţ fără să stea pe gȃnduri.

– Care nene, mă? Nenea tractoristu’?

– Nu, tati Săndico, nenea ăla de la oraş.

Secretara de partid ȋşi făcu reprede socotelile. De la oraş … nu mai venise nimeni de la oraş de multă vreme. De la Organele superioare de partid şi de stat nu, de la veterinari?… Nuu, nci de la ei şi nici de la … A! Un cumva?…

– Tovarăşul nene Valentin?

Dorinuţa scutură hotărȃtă din cap:

– Nenea Vali un ştie să cȃnte. Nu-i iese vocea. Nenea Alin cȃntă mişto.

– Foarte mişto! ȋntări şi Ginuţ.

Tovarăşa secretară ȋnţelese totul. Bietul tovarăş Valentin ȋşi alesese un anturaj nedemn pentru el, un tȃnăr cu o educaţie ȋndoielnică. De, ce să te aştepţi de la un biet şofer …

A doua zi, ȋnainte de a trece la ordinea de zi, Sanda Pȋrvulescu raportă:

– Tovarăşu preş, să ştiţi că am aflat cine i-a ȋnvăţat la prostii pe ăia micii. Dar un e vina lui, au ȋnţeles copiii greşit. Tovarăşu Alin Pandelescu, fiul tovarăşului Pandelescu … ştiţi dumneavoastră, le-a citit copiilor din Ion Creangă, ştiţi, cȃnd a prins copilu’ăla pupăza de-a zis că e cuc armenesc. Copii mici, tovarăşu, se mai ȋntȃmplă să nu ȋnţeleagă. I-am dat telefon tovarăşului Pandelescu personal şi l-am rugat să-I transmită mulţumirile noastre pentru faptul că fiul lui dȃnsu s-a ocupat de educaţia bieţilor copii de ţărani. Nu-i aşa, Dorinuţa, o ȋntrebă tovarăşa Sanda pe fetiţa care tocmai intrase ȋn birou.

– Da, tanti Săndico, dar noi nu mai suntem aşa ţărani, că mi-a spus nenea Alin.

Pentru a se face mai convingătoare, fetiţa ȋncepu să cȃnte: “Gata cu ţăranii, s-a emancipaaat! …”

3 comentarii

Din categoria Proze, Uncategorized

ŞERLOC de Mihai-Athanasie Petrescu

ŞERLOC

Motto: “Numai fata lui, ce sta în cartier, nu e nicăieri, nicăieri”

(Mircea Vintilă, “Popa Nan)

 

I se spunea Şerloc. Şerloc, adică Sherlock, adică Sherlock Holmes. Da, vestitul personaj al lui Conan Doyle. Ca şi londonezul fictiv, Şerloc era un detectiv, eh, unul amator, nu cerea nimănui onorariu pentru anchetele sale, dar asta nu înseamnă că nu avea talent de anchetator, ba din contră, obţinea de fiecare dată rezultate spectaculoase.

A, dar avea şi resurse. De când ieşise la pensie pe caz de boală, Şerloc avea timp destul, iar funcţia, la început onorofică, dar după o vreme remunerată, de administrator al Asociaţiei de Proprietari “Fabrica de pâine”, îi oferea şi necesara sursă de informaţii. Cu atât mai mult cu cât biroul era deschis non-stop, căci Şerloc nu prea avea treabă acasă (doctorii din comisie i-au prescris scutire de efort). Multe persoane alegeau să îşi petreacă o parte din zi în biroul administraţiei, unele veneau şi cu un termos de cafea, sau cu o sticluţă cu ceai de sunătoare, sau de mătase de porumb, după caz (medical), iar interdicţia de a fuma era suportată cu stoicism de toată lumea.

– Coană Şerloc, am venit să-ţi dau citirea la apă, să nu se adune iar pe nu ştiu câte luni.

Pentru Şerloc, adică doamna Pîrvulescu Sanda, administrator, cum scria pe uşa biroului, registrul consumului de apă nu avea nici un secret. Nici nu a fost nevoie să-l deschidă la pagina locatarei nou venite pentru a-şi formula întrebarea:

– Tot un metru jumate, coană Varvaro? Cum, Doamne iartă-mă, consumi atât de puţin?! Ia zi nea Paul ăla de deasupra dumitale te mai deranjează cu gălăgia?

– Sigur că consum puţin, coană Şerloc, pai ce, eu fac ca ăia care stă noaptea şi face treabă, ca nea Paul?! Că bine ştii matale, coană Şerloc, toată noaptea umblă de colo – colo prin casă şi dă drumul la apă. Da’ nu mai zic nimic, că mi-a făcut şi mie nişte poze frumoase de ziua mea … şi nu mi-a cerut nici un leu.

– Am auzit că şi-a lăsat barbă.

– Aşa e, coană Şerloc, parcă e Amza Pellea. Ăla de a jucat în Dacii, trebuie să-l ştii, că el e şi Mihai Viteazu şi tot. M-am şi speriat de el când l-am văzut prima oară.

Punând cu grijă în raft registrul pentru consumul de apă, Şerloc îşi puse imediat la îndemână un alt registru, mai mic, dar, din câte ne putem da seama după rapiditatea cu care îşi notă informaţia dobândită, la fel de bine organizat.

– De ce oare şi-o fi lăsat barbă, coană Varvaro?

– Nu ştiu, coană Şerloc, poate se irită la bărbierit. Că am auzit că unii barbaţi aşa se irită, la bărbierit. Al meu, fie iertat, săracu, n-avea treabă cu lama. Se bărbierea mereu şi nu se irita niciodată. Ce bărbat!…

Deschizând, din nou, registrul, administratorul adăugă şi părerea locatarei, marcând cu litere groase: “Ciudat. Trebuie aflat neapărat de ce şi-a lăsat pozarul barbă.”

– Mi-ar prinde bine un calculator, ce uşor mi-aş clasifica total … murmură Şerloc. Dar de unde bani din leafa asta de administrator de doi bani.

– Bună ziua, coană Şerloc şi coană Varvaro, declamă cu emfază un bărbat între două vârste, intrând în biroul administraţiei. Ce mai e nou?

– Nimic, domnu                 Jane, nimic … cică ăsta, cum îl cheamă, Dumitrescu din blocul H3 e cam bolnav. Să vezi matale că ajunge la cuţit, sigur are apendicită. Să-mi spui mie “cuţu” dacă n-o fi aşa.

– Care Dumitrescu, ăla de şi-a schimbat uşa la apartament de-a pus una de fier? S-a păcălit rău, e de lemn, doar marginile sunt din fier de aluminiu, că am văut eu una la fel la o firmă de uşi pe Molotov. Prunului, cum îi zic ăştia acum, da’ eu tot Molotov îi zic, că aşa m-am învăţat. Am auzit şi eu că-i bolnav. Cică ieri a vomitat toată noaptea, că Dică, ăla cu Skoda de sub el, n-a putut deloc sa doarmă şi era şi el cu plecatul la muncă de dimineaţă. Coană Şerloc, continuă domnu Jane, sorbind din sticluţa lui cu apa plată, dar pe aia ai auzit-o, cu madam Pagu, aia de şade la trei în D? Cică nu mai lucrează la prăvălia aia de pantofi, acum s-a mutat la unul de suvenire, pe centru. Cică are leafă mai mare.

– Suvenire? Porcării de-alea?! Las’ că-i bine. Dar cu ce merge la lucru? Douăjoptu nu circulă dimineată când se deschid magazinele de pe centru.

– A, păi s-a înhăitat cu domnul Zisu, că el merge mereu cu maşina la birou.

Şerloc asculta şi nota conştiincioasă. Cine ştie când era nevoie de o informaţie ca asta, chiar era interesant să urmărească evoluţia ăstora, că … Deci merge cu el, cu maşina …

– Ia zi, domnu Jane, dumneata te iriţi când te razi?

– Eu? Păi, coană Şerloc, mă mai irit şi eu, ce să fac, depinde de lamă. Dar acum, de când cu lamele astea noi, de plastic, Bic cu două lame, că trei sunt prea scumpe, nu prea …

– Aşa? Că am auzit că unii se cam irită şi …

De pe scaunul unde se refugiase, coana Varvara sări:

– Păi nu-ţi spusei? Nea Paul …

– Nu ştiu bre, nu-l cunosc pe Paul ăsta. Să ia să folosească Bic, cu două lame, sau cu trei dacă are bani şi nu se mai irită. Şi să dea cu aftărdupă d-ăla … că ajută.

– Eh, domnu Jane, o fi scump … dar spune, că mata trebe să ştii, ce mai zice ăştia de de maşina douăjnouă? Că zicea că o bagă şi prin Galbȋn, şi mie ȋmi convenea, că sorumea aia de lucră la Bitrico stă acolo.

– Da, coană Şerloc, zicea, da’ văd că n-o mai bagă. Cică face o maşină nouă acolo, care vine din Drapelu’ … şi dă şi pe la gara nouă, că ăia merg pe jos la gară.

– Ȋnseamnă că ne-a chinuit degeaba cu podu-ăla … mai bine-l lăsa p-ăl vechi, că era bun.

– E mai bun ăsta … pentru aurolaci, s-au strecurat vreo doi acolo.

– Cum?! Aurolaci la noi şi eu nu am aflat?! exclamă doamna administrator, notȃnd imediat ȋn registru informaţia.

– Daaa! Cică sunt doi inşi bărboşi şi ȋmpuţiţi, dorm sub pod pe nişte cartoane. Nu e plăcut să te ȋntȃlneşti cu ei. Am auzit că miros ca dracu şi ȋnjură mai rău decȃt el. De vreo trei zile s-au aciuat acolo. Am văzut şi eu unul, ieri. Doamne fereşte să ȋţi iasă seara ȋn faţă pe stradă, cine ştie ce s-ar putea ȋntȃmpla! …

Studiindu-şi cu atenţie sticluţa de apă plată, golită ȋn focul discuţiei, domnul Jane se ridică să plece.

– No, coană Şerloc, eu mă cam duc. Hai, coană Varvaro, să te duc gratis pȃnă afară, adăugă el, deschizȃnd uşa biroului.

Rămasă singură, Sanda, alias Şerloc deschise din nou registrul operativ. Studie informaţiile de abia notate, ȋncercȃnd să tragă nişte concluzii. Deci aşa, aurolaci ȋn zona ei? De n-ar fi fost picioarele astea atȃt de obosite, ar fi mers să-I vada cu ochii ei. Păcat că trebuia să se mulţumească cu lucruri aflate de la alţii.

– Bună ziua, coană mare!

Noul vizitator, un militar, colonel sau gradat, din cȃte aflase Sanda Pȋrvulescu, se mutase de curȃnd ȋn blocul B, ȋn locul unui fost comandant de la tunuri. Sau ceva asemănător. Militar fiind, omul nu se chinuia cu formule de politeţe şi nici porecla administratoarei nu i se părea potrivită. Se mulţumea cu “coană mare”, iar femeia, probabil intimidată de uniformă, nu ȋndrăznea să protesteze.

– Venii să-ţi plătesc ȋntreţinerea, dacă ai nevoie de bani. Dacă nu, un mă supăr, adăugă noul venit.

– Ba da, ba da, aveţi o sută douăzeci şi trei şi trei bani, domnu colonel.

– Cam mult costă pe-aici, deşi nu avem nici lift nici ghenă, bodogăni locatarul, căutȃnd ȋn portofel. Ȋmi spusese mie cineva că e cam scump prin cartier, adăugă el, dar ce să fac, mi-a convenit apartamentul şi l-am luat.

– Cine v-a zis că e scump? Nu e, e la fel ca ȋn Drapelu’.

– Mata compari mahalaua asta cu Drapelu’? Hai să fim serioşi, acolo e zona frumoasă, curată, nu cu rȃuleţe printre blocuri, să pută a canal. Şi podul ăla, bine că l-au terminat naibii odată, că …

– Podul cu aurolaci … comentă femeia.

– Exact asta ar mai lipsi, pufni vizitatorul, băgȃndu-şi portofelul ȋn buzunar. Să ne invadeze şi aurolacii, pe lȃngă mirosul ăsta pestilenţial care nu ne lasă să deschidem geamul.

– Cică sunt doi aurolaci sub pod …

– Nu ştiu, coană mare, eu n-am văzut nici unul, că chemam imediat poliţia să-I ducă.

După plecarea locatarului, numele lui apăru pe registrul operativ cu menţiunea: “Nemulţumit de condiţii. De urmărit”

Fiind zi de lucru, vizitatorii erau puţini. De aceea, munca de cercetare a lui Şerloc era foarte intensă, ceea ce ducea la noi şi noi semne de ȋntrebare. Cȃnd, spre seară, ȋn birou pătrunse un cetăţean bărbos, mirosind puternic a ceva, un miros pe care Şerloc nu-l putu identifica, funcţionara fu aproape muţumită că are cu cine să schimbe o vorbă.

– Bonsoir, madam Şerloc, salută vizitatorul.

– Bonsoir, nea Paule, răspunse gazda. Bine că ţi-am recunoscut vocea, că te-ai schimbat foarte tare de cȃnd nu te-am mai văzut.

– La barba asta te referi, coană Şerloc? M-a convins fata mea să ȋmi las barbă. Mă obişnuiesc greu cu ea, dar ce să fac, dacă aşa am primit ordin …

– Te iriţi la bărbierit?

– Nuu, au apărut acum nişte aparate bune, cu două sau cu trei lame. Eu folosesc de-alea cu trei, adică foloseam. Nici vorbă să mă irite. Şi chiar dacă mă supără lamele, dupa aia mă dau cu aftershave, n-am treabă.

– Poze mai faci, nea Paule?

– Păi cum să nu fac, coană Şerloc. Din ce altceva să fac bani să-ţi dau matale? Numai că acuma un mai fac cu aparatul de mărit, ca pe vremuri, mi-am luat un robot, le face automat. Apeşi pe buton şi merge singur. Uite, adăugă el şi scoase din buzunar un plic, pe astea le duc acum la un client pe centru.

– Ce progres, domne! se minună administratora. Dar aparatul asta merge fără chimicale d-alea cum cumparai matale odată?

– A, nu, merge cu chimicale, dă-l dracu! Ieri s-a ȋncins prea tare şi a pufnit cu substanţe, m-a udat tot. Mi-a pătat şi hainele, şi covorul şi tot.

– De la asta miroşi aşa?

– Cum miros?

– Ai aşa, un miros necunoscut, un ştiu cum să zic.

– Da, e posibil. Eu m-am obişnuit cu mirosurile astea, nu le mai bag ȋn seamă.

– Daaa … Auzi, nea Paule, de fapt de ce ai venit? Matale nu prea vii să stai de vorbă.

– Chiar, că uitai, naibii. Am venit s-o scot pe fiică-mea de la ȋntreţinere. Nu mai stă cu mine.

– De cȃnd?

– Păi, de la ȋntȃi, de luna viitoare, nu?

– Nu, de cȃnd un mai stă cu mata?

– A, a dispărut de o vreme. De fapt, de două zile.

– A diiiispăruuut … suspină Şerloc.

– Da. Şi nu are rost să-i mai plătesc ȋntreţinerea.

– A diiiispăruuut … repetă femeia, scotȃnd, maşinal, registrul operativ din raft. Apoi ȋşi luă seama şi luă registrul asociaţiei, ȋn care notă solicitarea fotografului.

Mult timp după ce rămăsese singură ȋn birou, Şerloc continuă să ȋntoarcă informaţiile pe toate feţele.  A doua zi, venind să bea ȋmpreună cafeaua, coana Varvara află noutăţile.

– … şi i-a dispărut fata de acasă, ȋncheie Şerloc.

– Să ştii că n-am mai vazut-o de cȃteva zile …

– Pe mine mă miră de ce nu e afectat. Eu aş plȃnge, aş face scandal, aş chema poliţia …

– Şi pe mine. Să nu cumva …

– Bună ziua, coană Şerloc şi coană Varvaro, salută domnu Jane, cu un termos ȋn mȃnă. Ce mai e nou?

Cele două femei se grăbiră  să-i povestească despre dispariţia misterioasă a fetei fotografului. Uitȃnd de termos, domnu Jane se trȃnti pe un scaun.

– Deci … s-a ȋntȃmplat pȃnă la urmă …

– Ce să se ȋntȃmple? ȋntrebă Varvara.

– Nu vă spuneam eu de aurolacii ăia? Ei au rapit-o, au violat-o şi au omorȃt-o.

– Să ştii că şi eu m-am gȃndit la fel, mărturisi Şerloc. Cartierul ăsta a fost calm şi curat pȃnă să apară aurolacii. O să sun la poliţie.

Echipa de poliţişti criminalişti veni ȋn cȃteva minute şi intră ȋn biroul asociaţiei de locatari. Ȋntrecȃndu-se ȋn amănunte, Şerloc, Varvara şi domnu Jane ȋncercară să-i pună pe detectivi la curent cu mersul evenimentelor, dar, se vede treaba, ei nu erau prea bine pregătiţi ȋn meseria lor, căci nu pricepură mare lucru. Cu mare greutate reuşiră să-i scoată din birou pe domnu Jane şi pe Varvara, iar pe Şerloc o puseră să scrie o declaraţie. Dar de abia reuşi ea să scrie primul cuvȃnt pe hȃrie, că domnu Jane dădu buzna:

– Uite-l, el e, ăsta a rapit-o!

– Cine, domnule?

– Ăla, aurolacu’ăla bărbos de trece pe stradă. Ăla jegos şi ȋmpuţit, ȋl ştiu eu, el e!

Doi ofiţeri se repeziră afară şi reveniră după cȃteva secunde, ȋmpingȃndu-l pe bărbosul denunţat de domnu Jane. Cu mȃinile ȋntoarse la spate şi ȋncătuşate, omul nu opunea nici un fel de rezistenţă.

– Criminalule, banditule! se dezlănţui domnu Jane, aruncȃnd il el cu termosul desfăcut şi murdarindu-i costumul cu cafea deja pătat.

Femeile erau mai puţin violente, dar nu mai puţin curioase:

– Cum, nea Paule, ţi-ai răpit şi violat fata?

Fotograful, speriat, nu putu mult timp scoată nici un cuvȃnt. Fu trȃntit de către poliţişti la pămȃnt, pe burtă, legitimat şi scuturat cu forţă.

– Spune, mă, ai răpit-o pe fata fotografului? Ai omorȃt-o, ce-ai făcut cu ea?

Venindu-şi, ȋncet-ȋncet ȋn fire, bărbosul reuşi să ȋngaime:

– N-am răpit-o … a plecat ea …

– A plecat? Unde a plecat mă, cum să plece?

– La Braşov, a plecat acum trei zile la Braşov, cu bărbatu-său.

– Ce? Cum?

Şerloc un reuşea deloc să pună lucrurile cap la cap.

– Păi nu ţi-am spus, coană Şerloc, că a plecat şi s-o scoţi de la ȋntreţinere? S-a dus după bărbat, doar nu era să stea cu mine toată viaţa.

Un comentariu

Din categoria Proze

OCOLITOAREA de Mihai-Athanasie Petrescu

– Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru faptul că aţi venit azi, ȋn  număr atȃt de mare, la inaugurarea şoselei ocolitoare a municipiului nostru. A fost o investiţie foarte mare, foarte greu de suportat de către comunitatea din care facem parte, dar … iată că am reuşit. Ii multumesc predecesorului meu pentru initiativă, a fost o idee bună, destul de greu de pus ȋn aplicare, dar datorită sprijinului pe care l-am primit de la toţi cei ȋn măsură să ni-l ofere, iată că azi putem să declarăm deschisă şoseaua aceasta, de care vor profita nu numai cetăţenii oraşului, ci, şi mai ales, cei care vor tranzita, prin ocolire, localitatea.

Mulţumit de propriu-i discurs, desi era conştient de faptul că şi asistenţa observase ca doar cu mare greutate ȋşi putea stăpȃni căscatul,  dl. Lăutaru porni, cu foarfeca ȋn mȃnă, spre locul care ȋi fusese desemnat pentru a tăia panglica de inaugurare.  Un loc ales cu grijă, ȋn parcarea cu belvedere , exact la jumătatea şoselei, chiar ȋn locul cel mai ȋnalt al acesteia.

 

Ȋn faţa televizorului, profesorul Chifor nu era la fel de mulţumit de prestaţia primarului.

– A avut şi el cȃteva vorbe de spus acolo şi şi-a arătat plictiseala prin toate gesturile! Să caşti aşa la o ceremonia oficială?! Nu-şi putea controla atitudinea?!

– Are şi el o vȃrstă, ȋncercă Bunea să-l apere pe edil, uitȃnd că nici profesorul un mai era flăcău.

– O avea, dar un are o mie de ani, să fie atȃt de obosit, răspunse, supărat, Chifor. Nu, nu, ar trebui să fim mai atenţi pe cine votăm data viitoare. A venit rȃndul tinerei generaţii, poate …

Conştient că făcuse o gafă mai devreme, Bunea preferă să tacă. De fapt, nu putea să nu fie de aceeaşi părere, dar Lăutaru chiar avusese un program bun şi stiuse să şi-l susţină ȋn campania electorală. Unde mai pui că fostul primar, sătul după cele trei mandate pe care le ȋncheia, nu mai vrusese să participe la alegeri.

– Domn’ profesor, eu am o propunere … să facem şi noi o plimbare cu maşina pe şoseaua asta nouă, cȃnd om avea timp. Am fost o dată pȃnă acolo cu nevastă-mea, dar ne-a oprit poliţia, nu ne-a dat voie să circulăm pe un drum nerecepţionat.

Chifor nu era la fel de curios.

– Avem destule de făcut, Florine. Cȃnd om avea, vreodată, o fereastră, om vedea. Acum hai la treabă, că mȃine-poimȃine vine şeful şi ne cere raportul la tema asta, iar noi …

 

Cȃteva zile mai tȃrziu, Florin Bunea, cedȃnd la insisteţele soţiei sale, conducea pe noua ocolitoare. Asfaltul perfect şi marcajele foarte vizibile ar fi ȋndemnat la viteză – de fapt, regimul de autostradă chiar permitea viteza ridicată – dar tȃnărul cercetător ieşise doar la o plimbare cu maşina, nu se grăbea nicăieri.

– Ne oprim şi noi puţin să admirăm oraşul de sus? propuse Veronica.

– Da’ cum! se grăbi şoferul să accepte, parcȃnd cu grijă pe belvedere. Tinerii soţi coborȃră din maşină şi, mergȃnd alene, merseră să se rezeme de balustrada alb-roşie. Oraşul, văzut de sus, era o privelişte frumoasă, iar privitorii nu se mai săturau s-o admire.

????

– Uite institutul vostru, acolo ȋntre brazii ăia … dacă mergi niţel spre stȃnga apare clădirea teatrului, apoi … uite, unde e lumina aia roşie, vezi? E … ăla, cum ȋi zice, sediul centrului cultural … uite primăria, turnul de antrenament al pompierilor … Gata, am găsit şi cartierul nostru, păcat că nu putem să vedem şi ferestrele noastre …

Fără să intervină, Bunea recunoştea toate obiectivele menţionate de Veronica. Soţia lui, deşi era venită din altă regiune a ţării, se adaptase foarte bine ȋn noul său oraş, pe care ȋl iubea şi, după cum se vede, ȋl cunoştea deja destul de bine. Ar fi putut să-i acorde chiar un calificativ maxim la orientare, dacă nu ar fi resimţit, brusc, o stare ciudată de oboseală şi plictis.

La ȋntoarcere, Veronica preluă volanul. Florin al ei căsca de zor, aşezat, sau mai degrabă căzut pe bancheta din spate a Loganului.

 

– Am fost pe ocolitoare, domn’ profesor, spunse la un moment dat Bunea, reglȃnd cu grijă dispozitivul de admisie a gazelor la care lucrau. E frumos, drumul e excelent, vizibilitatea perfectă, cei care l-au proiectat sunt meseriaşi. A, ne-am oprit un picuţ la belvedere, am stat cu Veronica la balustradă şi am recunoscut … adică ea a recunoscut cu uşurinţă locurile.

– Mă Florine, ştii ceva? Ia mai da-l dracu de dispozitiv, mă ador ochii de cȃt m-am chiorȃt la reglaje. Hai să facem o tură ȋmpreună pe-acolo, chiar m-ai făcut curios. Şi pe urmă, vedem noi, dacă mai avem chef, mai şurubărim niţel la mizeria asta.

Ȋn cȃteva minute, cei doi cercetători se strecurau printre maşinile parcate de colegii lor de institut care pe unde. Scăpat din ȋnghesuială, Bunea apăsă pe acceleraţie şi, salutat de un agent de circulaţie care, probabil confundase Loganul, se ȋndreptă spre ieşirea din oraş. Apoi, descurcȃndu-se cu măiestrie prin multitudinea de sensuri giratorii – “Mă, Florine, ale dracu’, parcă-s ȋnşirate pe aţă!” comentă Chifor – se ȋnscrise pe banda a doua a ocolitoarei. Descătuşat, parcă, din traficul metropolei, tȃnărul cercetător se lăsă furat de beţia vitezei, străbătȃnd cei 11 kilometri ai ocolitoarei cu pedala la podea. Ajuns la celălalt pol al oraşului, Bunea ȋşi dădu seama că şeful lui nu apucase să vadă mai nimic din frumuseţea locurilor sau a drumului, ȋşi ceru scuze şi, ȋntorcȃnd ȋntr-un nou giratoriu, reveni pe şosea.

– Am uitat că nu sunt pilot de formula unu, domn’ profesor, se justifică el. Dar chiar am putut vedea cȃt de bun e drumul. A, şi acum o să trecem chiar pe partea cu parcarea de la belvedere, o să opresc niţel să vedeţi şi dumneavostră cȃt ȋi de fain.

Loganul se aşeză cuminte aproape pe acelaşi loc ca şi ȋn seara precedentă, iar cercetătorii se apropiară de balustrada bicoloră. Bunea ȋncepu să descrie peisajul şi să identifice clădirile, dar Chifor, după ce privise cu atenţie cȃteva clipe şi ȋl ascultase pe ghid, brusc se simţi obosit şi se puse pe căscat. Dand din mȃnă a lehamite, porni spre maşină şi se aşeză comod pe bancheta din spate.

 

– Zici că şi tu ai păţit la fel? Adică te-a luat somnul după ce ai privit peisajul preţ de cȃteva clipe?

– Da, domn’ profesor. N-am dat atenţie, dar cȃnd v-am văzut şi pe dumneavoastră ieri moţăind acolo, ȋn spate, mi-am dat seama că am făcut exact la fel.

– Ciudat!… probabil că e aerul mai tare acolo, sau … Ştii ceva? Aş mai ȋncerca şi cu alţii, să vedem dacă o păţesc la fel. M-a făcut curios chestia asta.

 

Ȋn ziua următoare, cercetătorii primiră invitaţia neaşteptată de a participa la o activitate educativă ȋntr-un sat apropiat. De fapt, nu era chiar atȃt de neaşteptată, pentru că directorul şcolii săteşti era un fost student al lui Chifor şi nu a ȋntrebat de ce profesorul său avea nevoie de o invitaţie scrisă şi ştampilată pentru a-i vizita şcoala. Iar cum la o astfel de acţiune Chifor nu putea merge singur, ȋl invită şi pe Bunea, dar şi pe directorul administrativ al institutului, economistul Petrache. Elevii din Zidurile făcură cunoştinţă cu savanţii, primiră explicaţii pe ȋnţelesul lor ȋn legătură cu cercetările institutului şi, la plecare, le oferiră oaspeţilor buchete de flori.

Pentru că drumul de la Zidurile trecea printr-unul din noile giratorii, Bunea greşi ieşirea, ȋnscriindu-se pe ocolitoare.

– Mă, Florine, un eşti atent deloc, acum o să trebuiască să mai facem cȃţiva kilometri ȋn plus degeaba, ȋl certă Chifor pe şofer.

– Lăsaţi, domn’ Chifor, că un ne grăbim. Chiar eram şi eu interesat sa văd şoseaua cea nouă, am auzit lucruri bune despre ea.

Fără să mai ceară părerea celorlalţi, Bunea opri ȋn parcarea de pe belvedere şi coborȋ de la volan:

– Hai să vedem şi oraşul, dacă tot am venit pȃnă aici, propuse el şi se ȋndreptă spre balustradă, urmat şi de colegii lui. Ȋn timp ce Petrache se sprijinea de balustradă, cercetătorii ȋl priveau cu atenţie, urmărindu-i reacţiile. Dintr-o dată, Chifor ȋşi pierdu atenţia şi, cȃscȃnd, se duse la maşină.

 

– Deduc că unii sunt mai sensibili decȃt alţii la influenţa locului, spuse Chifor, cȃteva ore mai tȃrziu. Mȃine mergem pȃnă acolo şi luăm probe de aer. Vezi unde sunt pompele alea de aer şi analizoarele. Trebuie să fie ceva …

 

– Am rezultatele analizelor, domn’ profesor. Aerul e mai curat decȃt aici, ȋn centrul oraşului, nu e prezent nici un element carea ar putea avea efecte psihotropice.

– Atunci de ce oare te-a apucat căscatul ȋn timp ce ţineai furtunul ăla? Ciudat, ai zice că numai noi doi am fost victímele fenomenului. Ai mai auzit de altcineva să păţească asta?

– Nu, domn’ profesor. Dar, sincer, nici n-am fost atent ȋn jurul … Aaaa, ştiţi ceva? Mai ţineţi minte cum căsca primarul la inaugurarea drumului?

– Ai dreptate! Mȃine facem o nouă experienţă. Ne ducem nevestele acolo, le lăsăm să vadă peisajul şi noi ne uităm la ele din maşină.

 

– E clară, deci numai noi picăm de fazani, fu concluzia noii experienţe.

– Totuşi, nu, domn’ profesor. Tocmai acum am văzut pe stradă pe unul adormit intr-o maşină. Am ȋntrebat-o pe doamna care conducea, mi-a spus că s-au oprit la belvedere, iar cȃnd s-au urcat ȋnapoi ȋn maşină, sotul ei a adormit brusc. Ceva e acolo, dar nu am ȋnţeles noi ȋncă …

 

Rapoartele despre persoane adormite inexplicabil ȋn parcarea de pe ocoltoare se ȋnmulţeau. La cererea poliţiştilor, ȋngrijoraţi de perspectiva unor accidente de circulaţie pe fondul adormirii la volan, Institutul de cercetări deschise un dosar de cercetare, pe care ȋl preluă laboratorul profesorului Chifor. Făcute de acum la vedere, experienţele ȋncepură să aducă informaţii folositoare. Mulţi subiecţi voluntari raportară stare de oboseală şi somnolenţă, iar cercetătorilor nu le fu greu să stabilească faptul că simptomele ȋncepeau să fie prezinte numai după ce subiecţii se opreau, pentru cel puţin cinci-şase secunde, ȋntr-un spaţiu foarte mic, un patrulater cu latura de aproximativ un metru şi jumătate.

– Componenţa atmosferei ȋntr-un loc atȃt de mic nu diferă de cea a mediului. Solul nu prezintă nici o particularitate. Nu pot să-mi explic …

– Florine, am citit şi concluziile medicilor. Nici unul dintre subiecţi nu prezintă vreo modificare psihică şi nici fizică după ce se trezeşte. Mȃine o să aducem aici contoare geiger şi, dacă nu adormim cu ele ȋn mȃnă, aflăm dacă suntem ȋn prezenţa vreunei radiaţii.

– Am uitat să vă spun, domn’ profesor, am citit că un turist a fotografiat peisajul şi apoi a suferit efectul cunoscut. Ajuns acasă a vrut să descarce fotografiile ȋn calculator dar, surprinzător, pe cardul de memorie un mai era nimic. Toate pozele erau şterse. Omul e destul de priceput ȋn operarea calculatoarelor, dar toate ȋncercările de a recupera fişierele şterse au rămas fără rezultat. Asta mă face să mă gȃndesc la ceva radiaţii electromagnetice. Ar fi bine să luăm cu noi şi aparatul ăla pe care l-am construit noi acum doi ani, pentru detectarea microfoanelor spion, cine ştie ce surpriză am putea avea.

 

Ideea lui Bunea se dovedi mai bună decȃt a lui Chifor. Contorul de radiaţii rămase mut, dar aparatul lor desenă pe monitor un cȃmp electromagnetic de o formă complet diferită de ce se ştie despre cȃmpuri. Scos din perimetrul cu pricina, cȃmpul reprezentat redeveni acela cunoscut de orice fizician al pămȃntului şi de orice geograf.

– Avem, aşadar, o perturbare a cȃmpului electromagnetic … Mai rămȃne să descoperim cauza pentru a contracara efectul, decretă profesorul Chifor.

 

Măsurătorile ulterioare nu aduseră noutăţi. Pe toată parcarea, liniile de cȃmp erau absolut normale; sondările ȋn sol, la diferite adȃncimi, nu relevară prezenţa unor metale susceptibile să afecteze cȃmpurile. Cercetările păreau să bată pasul pe loc, dar, absolut din ȋntȃmplare şi involuntar, una dintre asistente le sări ȋn ajutor. Ȋn timp ce ȋşi aranja machiajul, folosindu-se de o mică oglindă, ȋncepu să caşte şi să se frece la ochi. Bunea observă şi repetă gestul asistentei. Deşi era ȋn afara perimetrului marcat, senzaţia de somn se instală fulgerător şi cei doi savanţi amȃnară pentru mai tȃrziu restul observaţiilor. Aparatul Chibundetect le oferi din nou informaţii. Desenul liniilor de cȃmp de pe monitorul aparatului aflat pe locul asistentei se modifică atunci cȃnd o oglindă fu aşezată ȋntr-o anumită poziţie. Acelaşi desen apăru ȋn mai multe locuri, aflate, ȋntȃmplător (dar ştiinţa ştie că un există hazard) pe o linie dreaptă care ar fi unit acoperişul de tablă al turnului primăriei cu vȃrful unui deluşor aflat ȋn apropierea parcării.

Următorul pas fu, desigur, sondarea colinei, dar nici acolo nu se găsiră elemente deosebite. Nimic nu putea justifica acea anomalie electromagnetică, iar toată munca şi strădania cercetătorilor de a ecrana cauza necunoscută rămase fără rezultat.

Tot ce se realiză, la sugestia poliţiei, fu ȋngrădirea zonei. Gardul ridicat prompt de muncitorii primăriei avea să ȋmpiedice accesul curioşilor ȋn zonă, evitȃnd astfel şi adormirea la volan.

 

– Nimic, nimic, nimic! Am scȃrmat ca nişte cȃrtiţe prin tot locul, am sondat, am scanat, am măsurat … nimic!

Veronica, martora dintotdeauna a bucuriei sau deznădejdii soţului ei, ştia mereu, cu o vorbă bună, să ȋi ridice moralul. De data asta, ȋnsă, era aproape neputincioasă, Florin nu  reuşea deloc să se calmeze.

– Am muncit săptămȃni ȋn şir, am folosit zeci de subiecţi voluntari, am citit zeci şi zeci de rapoarte, totul degeaba … Niciodată, de cȃnd lucrez ȋmpreună cu domn’ profesor, nu ni s-a ȋntamplat aşa ceva. Iar acum suntem nevoiţi să oprim programul, am epuizat tot bugetul şi, hai să zici ca măi dăm din buzunarul nostru …

– Să nu te prind că faci aşa ceva! Oi fi tu mare savant, dar cȃnd vine vorba de bani, eşti mai rău decȃt un copil!…

Veronica tăcu brusc, punȃndu-şi mȃna la gură.

– Florine, dar dacă vă rezolv eu problema?

– Tu?! Dar tu nu ai nici cea mai mică idee despre fizică şi cȃmpuri! Cum să rezolvi tu o astfel de problema neavȃnd nici o competenţă ȋn domeniu?!

Dar Veronica dovedi tuturor că este extrem de competentă. Rezultatul strădaniilor de peste doi ani ei fu strălucitor, aduse o creştere a produsului brut al oraşului, iar pe siteul primăriei apăru următorul text:

“Pentru călătorul care străbate regiunea noastră, o haltă la noul şi modernul hotel “Belvedere” este obligatorie. Toate camerele au ferestre ȋnspre oraş. Turistul se va bucura de cele mai bune servicii de cazare şi alimentaţie publică şi, cu siguranţă va reveni.”

 

O mică precizare, pentru cei care vor să viziteze hotelul. Accesul de la maşina parcată ȋn apropiere pȃnă la uşa recepţiei se face printr-un culoar marcat şi ȋngrădit, dincolo de care se ȋntinde frumoasa panoramă a oraşului.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

ACCIDENT de Mihai-Athanasie Petrescu

Ion Sălcianu ȋşi verifică sacoşa: două pȃini albe, una neagră, feliată (pentru mama scoacră), două cutii de bere, un pachet de unt … da, conţinutul traistei coincidea aproape 100% cu lista redactată de soţia lui. Bine, berea nu apărea pe listă, iar praful de budincă nu apărea ȋn traistă, ȋn rest era bine. Ȋşi mai controlă o dată buzunarul, ca să se convingă de prezenţa portofelului, apoi trȃnti capota portbagajului.

Scăpă printre dinţi o ȋnjurătură la adresa gheţii de pe jos, dar reuşi să se agaţe la timp de clanţa de la uşa şoferului, recăpătȃndu-şi echilibrul.

Motorul bătrȃnei Dacii porni imediat. Sălcianu se asigură … dori să se asigure prin oglinda retrovizoare, dar o nouă ȋnjurătură se auzi ȋn maşină. Geamul lunetei era acoperit cu zăpadă. Deschise portiera, cu intenţia de a degaja luneta, dar cȃnd piciorul stȃng ȋi alunecă pe gheaţă renunţă la munca de a face cei doi paşi pȃnă ȋn spatele Daciei; nu merita să-şi rupă gȃtul pentru doi fulgi de zăpadă depuşi pe un amărȃt de geam. Se mulţumi să studieze traficul, iar liniştea locului ȋi aduse şi lui liniştea sufletească necesară pentru a scoate maşina din parcare. Băgă ȋn marşarier şi, cu oarece greutate – “mama ei de gheaţă!” – Dacia se urni de pe loc. Ȋn secunda următoare, ȋnsă, se opri, parcă agăţată de o forţă nevăzută.

“Gheaţa mă-sii!” murmură şoferul, ȋncercȃnd, din  nou, să pornească.

Fu deranjat de un apel vag:

– Bă, boule, unde dracu vrei să mai mergi?

Intrigat, Sălcianu scoase din viteză şi se uită ȋn retrovizor. Ȋn spatele Daciei sale văzu o altă Dacie, verde prăzuliu. Cam aproape …

Sigur, urmă dialogul obişnuit ȋn astfel de cazuri:

– Mi-ai distrus maşina, nenorocitule! nu te-anvăţat mă-ta să te asiguri cȃnd dai cu spatele?

– Dobitocule, de ce te-ai oprit chiar ȋn spatele meu?! Toată parcarea era goală! Ia uite, mi-ai distrus maşina!

– Te bag ȋn puşcărie, cretinule!

– Te bag ȋn mă-ta, idiotule!

Cȃnd ȋşi epuizară o mare parte din bagajul de ȋnjurături, cei doi şoferi trecură la examinarea pagubelor.

– Tu ai noroc, bă boule, n-ai decȃt stopul spart, dar ia uite, mi-ai distrus uşa!

– Du-te, bă, dracu’, uşa ta e doar puţin ȋnfundată, bagi mȃna pe partea ailaltă şi o ȋndrepţi. Dar unde mai găsesc eu stop de 1300?

– Ȋl iei pe doi lei de la dezmembrări, idiotule; dar dacă mie ȋmi sare vopseaua mă costă de mă usucă să vopsesc maşina. Unde mai găseşti 6016 ȋn zilele noastre?

mgu

– E un spray, costă 7 lei şi se găseşte peste tot, ticălosule!

– Nu dau cu spray, nemernicule, tu să-mi plăteşti vopsitul la service.

– Nu-ţi plătesc nimic! Na colea 10 lei, pentr spray.

Spectatorii, care se ȋnmulţeau ȋn ciuda ninsorii, ȋncepeau să se ȋmpartă ȋn tabere.

– Să chemăm poliţia, propuse unul.

– Nu vine pentru aşa ceva. N-auzi că ăla ȋi dă ăluia banii să-şi vopsească hȃrbul?

– Nu-i dau nimic! ţipă Sălcianu. I-am oferit omeneşte, cȃt să-şi repare vechitura, nu să-şi ia o maşină nouă. Dacă nu vrea ȋl dau naibii şi plec.

– Cum să pleci, băi nene?! Ţi-am luat numărul şi te dau pe mȃna poliţiei, te bag la puşcărie! ripostă al doilea şofer.

– Domnu’, da’ n-aveţi asigurare?

– Cum să nu?

– Dă-i, domne, asigurarea, şi gata! Faci constatarea aia amiabilă şi nu te doare capu’.

Ambii şoferi recunoscură că omul avea dreptate. Din torpedoul Daciei verzi se ivi un formular, pe care cei doi se apucară, ceva mai calmi, să-l completeze.

După cȃteva clipe, calmul se transformă ȋn furtună.

– Ţi-am atins un pic uşa faţă-dreapta, iar tu vrei să scriu aici că ţi-am buşit stȃlpul? Păi ce, sunt tȃmpit?

– Hai, bre, ce dracu, doar nu te costă nimic. Plăteşte adasul şi ȋmi schimb şi eu stȃlpu-ăla ruginit.

– Plăteşte adasul, dar pe urmă mă ȋncarcă pe mine la prima de asigurare. Nu vreau, dacă ţi-am strȃmbat uşa, atȃta scriu aici.

– Eşti bou!

– Bou e fiul lui mă-ta! Te dau pe mȃna poliţiei, că mă-njuri.

– Ba te dau eu, că eşti prost şi nu ştii să conduci, boule!

Apărut de nicăieri – sau poate chemat la faţa locului de unul dintre chibiţi, un om ȋn uniformă puse capăt discuţiei care risca să degenereze.

– Agent principal şef Stănculescu,  se prezentă poliţistul. Vă rog să ȋncetaţi cearta şi să ȋmi explicaţi ce s-a ȋntȃmplat.

Numele agentului le impuse respect celor doi scandalagii. Cunoscut mai ales cu porecla “Sfȃntu”, agentul principal Stănculescu era temut de toţi şoferii din oraş. Ba chiar şi de pietoni. Se ştia că nu iartă pe nimeni, legenda spunea că ȋşi amendase fratele care traversase prin loc nepermis.

Sălcianu nu aşteptă să fie interogat.

– Să trăiţi, dom’ şef, să vedeţi, eu sunt de vină, am dat cu spatele şi l-am atins niţel pe dȃnsul … pe dumnealui. Doar puţin, i-am ȋnfundat uşa din dreapta şi …

– Să trăiţi, cu respect! interveni şoferul Daciei verzi, un m-a atins niţel, uitaţi, mi-a ȋndoit stȃlpul şi un se mai ȋnchid portierele. Şi un vrea să scrie pe constatare şi stȃlpul.

– Domnilor conducători auto, vă invit la sediul serviciului accidente cu avarii. Vom studia acolo starea autovehiculelor şi vom stabili gradul dumneavoastră de vinovăţie. Vă rog să mă urmaţi, voi rula ȋn faţa dumneavoastră cu maşina de poliţie.

Salutȃnd milităreşte, Stănculescu se ȋndepărtă.

– Vezi, dacă eşti bou? scrȃşni Dacia verde. O făceam noi, aici, şi nu ne mai lua la poliţie. Acum o să plăteşti şi amendă şi tot.

– Mai taci naibii, cretinule, că din cauza lăcomiei tale ne ia ăsta.

Mormăind amȃndoi, ȋnciudaţi, cei doi ȋşi porniră Daciile şi merseră ȋn urma Loganului Poliţiei, privind ȋngrijoraţi ȋn jur, cu teama ca girofarurile albastre vor atrage atenţia vreunui cunoscut.

Biroul “Accidete cu avarii”  al Poliţiei rutiere se afla la marginea oraşului, unde beneficia de o parte a unei parcări foarte vaste. Construită pe locul unui fost stadion, parcarea beneficia şi de ruina unui portal de oţel, intrarea monumentală a fostei baze sportive.

Lȃngă acel schelet de metal fură parcate cele doua Dacii. Sub ochiul atent a agentului Stănculescu, şoferii inamici făcură apel ȋndemȃnarea lor pentru a parca perfect perpendicular pe bordura acoperită cu un strat subţire de zăpadă şi chiar reuşiră, spre marea lor surprindere. Aruncȃnd priviri ȋngrijorate către maşinile lor şi pline de emoţie către agentul de la rutieră, ei intrară ȋn sediul improvizat al Poliţiei, mulţumind, ȋn gȃnd, Patriei pentru căldura excesivă din clădire.

Stănculescu ȋi invită să ia loc şi se apucă, tácticos, să ȋşi completeze documéntele constatatoare.

– Deci, domnul Sălcianu Ion, domiciliat ȋn … strada … numărul … , a condus cu spatele, nepilotat, ȋn piaţa Unirii, autoturismul marca Dacia 1300, anul fabricaţiei 1975, culoarea albă, ȋnmatriculat TV-04-AMP, intrȃnd ȋn coliziune cu autoturismul marca Dacia 1300, anul fabricaţiei 1975, de culoare verde, ȋnmatriculat TV-05-MGU, condus de domnul Damian Gheorghe, domiciliat ȋn strada … nr. … , care a oprit neregulamentar ȋn piaţa Unirii. Ȋn urma accidentului, s-a constatat că:

– Autoturismul TV-04-AMP, care a provocat accidentul, are bloc optic stȃnga-spate spart şi bara de protecţie spate uşor ȋndoită;

– Autoturismul TV-05-MGU prezintă portiera faţă-dreapta ȋnfundată şi zgȃriată.

Concluzii:

Cei doi conducători auto vor fi sancţionaţi contravenţional. Remedierea avariei auto TV-05-MGU rămȃne ȋn sarcina dlui Sălcianu Ion, pe baza asigărării RCA ȋn vigoare la data accidentului. Avariile prezentate de auto TV-04-AMP vor …

Ȋn acel moment, ȋn biroul supraȋncălzit de calorifere şi de emoţiile celor doi şoferi de Dacie intră furtunos un alt poliţist, pe ecusonul căruia se putea citi “Marinescu”.

“Ai, ai, ai,! Comisarul Marinescu! Am dat de belea cu ăsta, ce n-a văzut Sfȃntu ăsta sigur inventează!”, ȋşi spuseră, simultan, cei doi inamici intimi.

Sigur că da, oare cine nu auzise de şeful Poliţiei Rutiere? Sfȃntu, cu toată faima lui de terorist, era doar un mic copil faţă de şeful lui. Ceea ce se remarcă imediat şi din viteaza cu care se ridică el, salutȃnd ȋn poziţie de drepţi.

– Băi, Stanculescule, vezi că a făcut scurt-circuit semaforul de pe Viilor. Te duci şi dirijezi circulaţia ȋn intersecţia aia, şi iute, pȃnă nu ȋşi schimbă denumirea ȋn “Morţilor”.

– Am ȋnţeles, şefu’! Şi agentul principal şef Stănculescu ȋşi ȋndesă căciula albă pe cap, părăsind biroul ȋn mare grabă.

– Fir-ar mama ei a dracu de ninsoare! ȋnjură cu năduf comisarul, sigur o să avem accidente grave astăzi. Ce-i cu dumneavoastră aici, domnilor? se interesă el, observȃndu-i, cu ȋntȃrziere, pe clienţii agentului.

– Să vedeţi … o mică …

– Să trăiţi … ne-am …

Fără să le acorde celor doi nici o atenţie, comisarul Marinescu se aşeză la birou şi, cu pixul ȋn mȃnă, studie documentul redactat de subordonatul său.

– A, o coliziune uşoară. Domnul Sălcianu? A, dumneavoastră? Va trebui să reparaţi cele două autovehicule.

– Sigur, sigur, răspunse Sălcianu.

– O să vă rog să semnaţi hȃrtiile astea şi o să vi se elibereze şi dovezi, să puteţi merge la service. RCA văd că e ȋn ordine. Domnule Damian, ca păgubit, aveţi vreo obiecţie de ridicat?

– Nu, nu, să vedeţi …

– Bun, deci vă rog să sem …

Ȋl ȋntrerupse un zgomot puternic de afară. Toţi tresăriră, surprinşi.

– Ce mama mă-sii?!…

Ȋnainte ca Marinescu să ajungă la fereastră pentru a identifica sursa zgomotului, se auzi un ciocănit politicos ȋn uşă şi ȋşi făcu apariţia un agent foarte tȃnăr, ţinȃndu-şi casche cu amȃndouă mȃinile. Ȋn poziţia de drepţi, tȃnărul poliţist raportă:

– Să trăiţi, domn’ comisar, domn’ Stănculescu …

– Ce dracu a făcut?

– A derapat cȃnd să iasă din parcare. Era cȃt pe ce să dea ȋn boltă, a frȃnat şi a buşit două Dacii de langă … Le-a făcut praf!…

 

Mihai-Athanasie Petrescu, 6.10.2016

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

TENIS de Mihai-Athanasie Petrescu

TENIS

În ciuda diferenţei de vârstă, partida de tenis dintre profesorul Chifor şi mult mai tânărul său colaborator, profesorul Bunea, a fost extrem de echilibrată, iar victoria bătrânului nu putea fi considerată o surpriză. De fapt, Florin se apucase de tenis numai la îndemnul maestrului său si nu dovedea nici talentul, nici ambiţia necesară pentru a câştiga supremaţia.

Cu toate acestea, jocurile lor aproape săptămânale erau cunoscute în institutul de cercetări şi multi alţi specialişti şi studenţi asistau cu plăcere sau chiar se înscriau pe liste de aşteptare când se organiza vreun campionat, cu meciuri care durau un singur set iar câştigătorul rămânea pe teren.

– Bă Florine, azi m-ai alergat serios, se căină Chifor. Sau îmbătrânesc eu, sau ai început să înveţi câte ceva.

– Nu îmbătrâniţi domn profesor, răspunse tânărul cercetător. Azi am avut eu ceva mai mult noroc … sau … poate ma adaptez mai bine la tipul ăsta de rachetă metalică.

– Lasă, mă linguşeala, că nu te prinde. Şi las-o dracului de rachetă din fier vechi, adevăratul tenis se simte numai în lemnul rachetelor ăstora vechi, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Să simţi cum geme mingea aia de plăcere când se întâlneşte cu maţele astea legate în lemn, aia e adevărata plăcere.

Trântit pe un scaun din vestiarul bazei sportive a institutului, Chifor încerca să se recupereze după efort. Nu reuşise să deschidă robinetul de apă caldă de la duş, iar recitalul de „folclor” pe care îl dădea stârnise hohote de râs  în vestiar.

– Domn’ profesor, aţi putea tine un curs despre înjurături la Litere, afirmă Bunea. Cred că le-aţi da clasă profesorilor de acolo.

– Dacă mai faci mişto de mine te dezmoştenesc! ameninţă seniorul. Nu e uman să condamni un profesor obosit la duş cu apă rece! O să le fac reclamaţie la ăştia, să-i ia directorul de moţ.

– Cică nu mai sunt bani pentru păcurină la centrala termică, domn profesor. E un afiş lipit pe uşă.

– Ce bani, care bani?! Doar am vândut atâtea proiecte în ultimul timp, cât dracu costă o cisternă de păcurină? O să le dau cu proiectele-n cap! Nu e uman! Să laşi aşa un biet profesor secat de energie …

– Dacă am avea acum în cazanul centralei toată energia pe care am risipit-o pe teren … bombăni Bunea.

În acea secundă, ambii cercetători îşi dădură o palmă peste frunte şi exclamară simultan:

– Să recuperăm energia risipită !…

– Dac-am putea înmagazina energia !…

Uitând brusc de toată supărarea, Chifor decretă:

– Hai în birou!

Cea mai bruscă şi neprogramată şedinţă de planificare din istoria institutului avu loc în după-amiaza meciului de tenis. Câteva compendii de fizică şi de chimie îşi părăsiră locul de pe rafturi şi poposiră pe podea, după o scurtă consultare.

– Legea conservării energiei! ţipă Bunea.

– Captarea energiei! replică bătrânul.

– Transformarea energiei potenţiale în energie cinetică! adăugă asistentul.

– Şi transformarea acesteia în energie termică! nu se lăsă Chifor mai prejos.

– Folosibilă în scopuri utilitare! concluzionă Bunea, dând cu piciorul în cel mai gros compendiu (al cărui autor era, desigur, maestrul său, Chifor).

După mai multe ore de lucru în birou şi în laborator, cei doi profesori se lăsară,obosiţi şi disperaţi, să cadă pe fotolii.

– Teoretic, totul e posibil, descrise situaţia Chifor. În timpul jocului, oamenii aleargă, executând un anumit numar de paşi, adică lovind suprafată de joc de un anumit număr de ori. Fiecare atingere a terenului cu piciorul înseamnă un schimb de energie între talpă si beton. Am calculat noi acum că energia asta este irosită fără nici o părere de rău, deşi ar putea fi folosită.

– Da, tot în teorie am demonstrat că în timpul unui meci de tenis de simplu, adică între numai doi jucători, jucat după principiul două din trei, din impactul repetat dintre talpile jucătorilor si suprafaţa de joc se naşte destulă energie potenţială pentru a încălzi cinci sute de litri de apa la temperatura de 80 de grade celsius, sufiecienţi pentru un duş prelungit al celor doi jucători.

– Da, mă Florine, numai să nu uitam că legea conservării energiei se aplică la sisteme fizice izolate. În cazul nostru nu putem vorbi despre aşa ceva, ceea ce înseamnă că, practic, vom avea pierderi importante. Totuşi, putem prepara destulă apă destul de caldă pentru duşul jucătorilor.

– De acord, domn profesor. Numai că asta e cea mai uşoară problemă. Cea mai grea e cum să captăm toată energia asta pentru a o folosi.

– Asta va fi tema noastră de cercetare pentru perioada următoare, decretă Chifor. Mă ocup eu de obţinerea aprobărilor şi finanţării necesare, iar domnia-ta te duci acasă şi te culci cu amandouă urechile pe problema noastră indisolubilă.

Conducerea institutului nu a găsit nimic de obiectat la iniţiativa celor doi cercetători. Directorul şi contabilul ştiau, din experienţă, că se puteau aştepta la nişte rezultate spectaculoase, iar şansele de a recupera investiţia erau considerabile. Iar dacă nu, rezerva de capital acumulată de pe urma lor era destul de importantă, institutul îşi putea permite să aştepte oricât de mult până când ideile deveneau realitate, şi chiar realitate „numărabilă”.

Chifor şi Bunea nu s-au făcut de râs. Calculele erau limpezi:  trebuia găsită o substanţă care să se încălzească la impactul cu tălpile sportivilor, iar căldură respectivă să fie folosită la încălzirea apei. Sau, mă rog, la ceva.

Care e cea mai ieftină materie care se încălzeşte? Aerul, desigur, nu costă nimic. Dar cum să-l încălzeşti? Simplu, îl înmagazinezi într-un material ieftin şi subţire, uşor de manipulat şi de întreţinut. Care e acest material? Buretele, binenţeles, aşa cum a demonstrat teoretic, dar şi experimental, Chifor. Deci rezolvarea problemei consta în aşternerea unui strat de burete sub suprafaţa de joc; la fiecare pas al sportivului, schimbul de energie produce căldură. A doua parte a problemei va fi, aşadar, să se folosească această căldură. Bunea rezolvă problema, imaginând un fel de pernă plină cu apă; partea superioară a pernei Bunea, făcută dintr-un material bun conducător de căldură de sus în jos, ar asigura transferul căldurii de la buretele Chifor la apa din recipient, în timp ce partea inferioară a acestuia trebuia să fie dintr-un material izolator, astfel încât să nu existe pierderi.

Mai era si partea a treia a temei de cercetare, transportarea, cu pierderi cât mai mici, a apei încălzite în perna Bunea la duşurile din vestiar. Chifor a propus, pe baza unor calcule cât se poate de exacte, folosirea unei părţi din energia obţinută pe terenul de tenis, transformată în energie electrică, pentru acţiunarea unor pompe. Preţul ar fi fost reducerea temperaturii apei, ceea ce lui Bunea i s-a părut inacceptabil, drept care a propus extinderea suprafetei dublate cu burete Chifor şi pernă Bunea şi la tribuna spectatorilor. Orice mişcare a unui spectator ar fi avut acelaşi efect ca şi interacţiunea dintre tălpile sportivilor şi suprafaţa de joc.

– Domn profesor, vă daţi seama ce ar însemna să pavăm toate străzile din lume cu burete Chifor şi să le dublăm cu perne Bunea? Am rezolva definitiv problema omenirii privind obţinerea de apă caldă menajeră. Costul apei calde ar tinde spre zero, mai ales dacă am reuşi să obţinem nişte materiale cât mai fiabile pentru burete şi pernă.

– Da, Florine, iar în secunda următoare am fi asasinaţi de producătorii de energie convenţională. Aşa că propun să ne rezumam la vestiarul bazei noastre sportive. Eventual să extindem generatorul ăsta, pe care propun să-l numim Buchif, la toate terenurile bazei, nu numai la tenis, si astfel să le dăm tuturor celor care fac sport posibilitatea să se spele.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Inaugurarea noii baze sportive a institutului de cercetari a fost organizată cu multă atenţie. Trebuia să fie în acelaşi timp o ceremonie modestă şi fastuoasă. Modestă, pentru că serviciul contabilitate decretase criza, dar fastoasă, pentru că trebuia să marcheze un succes important al cercetătorilor şi să promoveze rezultatul muncii lor ca pe un nou şi rentabil produs comercial. Directorul, om cu relaţii în multe medii, a reuşit să aducă la eveniment doi jucători de tenis din elita mondială (ce-i drept, numărul 172 şi 251 ATP), care au oferit un joc frumos celor prezenţi, grăbindu-se apoi să profite de noua invenţie şi de prezenţa la festivitate a casierului institutului). S-a organizat şi un meci de fotbal, la care au participat aproape toti salariaţii unităţii, făra deosebire de poziţia pe statul de plată). Generatorul Buchif a funcţionat perfect, furnizând apă caldă tuturor fotbaliştilor şi fotbalistelor de ocazie.

Presa a relatat cu lux de amanunte evenimentul, emfatizând, aşa cum se cuvine, importanţa noii invenţii, care va reduce cheltuielile pentru obţinerea agentului termic şi va spori confortul omenirii şi al oamenilor. Jurnaliştii, după o serioasă documentare, au schiţat portretele celor doi savanţi, doi cetăţeni care fac cinste poporului din care fac parte.

– Domn profesor, aş zice că am făcut un lucru bun, nu-i aşa? Lumea ne admiră, vorbeşte frumos despre noi … şi are şi motive, doar le facem un bine oamenilor. Dacă dau mai puţini bani la ăia cu încălzirea centrală le rămâne mai mult pentru altceva, ce ştiu eu, cultură, orice.

– Ai dreptate şi tu, mă Florine, dar ştii ceva? Ăia câştigă, institutul câştigă, toată lumea câstigă câte ceva  … dar noi ce câştigăm? Vezi şi tu că directorul n-a zis că ne dă măcar o primă, cât de mică. Ar trebui să ne gândim să tragem şi la oala noastră măcar un gram de jar, ce, noi doi nu avem dreptul la cultură?

– Aveţi dreptate, domn profesor, dacă o luăm aşa … noi nu câstigăm mai nimic, decât un brevet pe numele institutului. Cam tinde către zero, ca şi preţul energiei obţinute prin Buchif.

– Mă, eu m-am gândit la o prostie. Îl ştii pe Patrocle, profesorul ăla de franceză? L-am rugat să facă în limba franceză o descriere a instalaţiei noastre, pe care să o folosim pentru promovare internaţională. Ce zici? Noi nu am semnat cu institutul nici un angajament prin care să-i cedăm toate drepturile, deci, practic, avem dreptul să vindem Buchif oricui.

– Absolut de acord, domn profesor. Când face domnul ăla materialul? Dacă scoatem şi noi ceva mărunţis din munca noastră nu e nimic necinstit, e dreptul nostru.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Romeo Patrocle a reuşit, în scurt timp, să realizeze un text pe placul celor doi savanţi. Documentat, pentru că ambii cercetători i-au oferit informaţii, ilustrat cu fotografi furnizate tot de ei, articolul a fost publicat în mai multe reviste de specialitate din Europa şi Asia, bucurându-se de un meritat succes.

Rezultatul a fost exact acela aşteptat de profesorul Chifor. Mai mulţi producători s-au arătat interesaţi de achiziţionarea patentului, oferind sume frumoase în schimbul dreptului de folosire.

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

– Domnilor, v-am invitat în faţa consiliului de administraţie al institutului nostru pentru că sunteţi acuzaţi de un act grav de indisciplină. Aţi promovat în scop comercial un produs final al institutului fără să aveţi acordul nostru. Am primit, pe numele dumneavoastră, domnilor profesori Chifor şi Bunea,  mai multe oferte de la diverşi producători de electrocasnice şi de la furnizori de agent termic pentru patentul Buchif. În toate aceste oferte, redactate în limba franceză, se face referire la produsul institutului nostru de parcă ar fi al dumneavoastră. Domnilor profesori, vă rog să vă reamintiţi că sunteţi sub contract cu noi, ceea ce înseamnă că orice cercetare întreprindeţi o faceţi sub egida instituţiei şi că produsul final aparţine nu cercetătorului, ci instituţiei din care face parte. Or, domniile voastre aţi încercat să vindeţi Buchif în nume personal, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor contractului de muncă. O să studiem această speţă şi vom propune o sancţiune, foarte probabil chiar de natură penală.

Obosit şi jenat de această lungă tiradă, directorul institutului de cercetari se aşeză pe scaunul de la prezidiu. Toţi colegii săi priveau, la fel de jenaţi, podeaua, aşteptând reacţia celor doi încriminaţi.

– Nu pricep ce am gresit, izbucni Chifor. E cercetarea noastră, avem tot dreptul să încercăm să câştigăm un ban cinstit de pe urma ei.

– Plus că nu ne-aţi dat nici o primă, cât de mică, pentru reuşita cercetării. Am muncit numai pentru institut?!

– Mă oamenilor, voi nu pricepeţi un lucru. Aveţi un constract de muncă cu noi. Contractul ăsta vă oferă drepturi şi vă obligă să şi respectaţi unele lucruri, iar dreptul de autor nu este al vostru, ca indivizi, decât pentru identificare. Din punct de vedere pecuniar, totul aparţine institutului, nu vouă. Ce dracu v-a venit să îl angajaţi pe ăla să vă scrie articole de popularizare?

– Nu l-am …

– Taci, mă, îl opri Chifor pe tânărul său coleg. Pe cine am angajat, domn director?

– Pe Patrocle ăla, cum îl cheamă … Aşa sunt semnate toate articolele.

– Nu l-am angajat noi, domne! Pe cuvânt dacă l-am angajat, daca i-am dat noi ceva că să scrie despre noi. A scris de capul lui, noi nu avem nici o legătură cu el!

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

 

– Domn profesor, am auzit că i-au dat drumul lui Patrocle. L-au ţinut niţel acolo, dar nu i-au dat arest. Cica va scăpa doar cu amenda penală.

– Doamne ajută, Florine! Săracu, îmi părea rău de el, totusi, e un băiat cumsecade.

Scrie un comentariu

Din categoria Proze