Arhive pe categorii: Proze

IDEE PENTRU O AFACERE de Mihai-Athanasie Petrescu

IDEE PENTRU O AFACERE

 

Inventivitatea întreprinzătorilor, iată baza pentru viitorul economiei naţionale. Adio planificare şi centralizare, acum oricine, indiferent de poziţia socială, poate deschide şi dezvolta o afacere.

 

Pe strada Teilor, aproape de capătul dinspre nord, la numărul 7, locuia, pe vremuri familia Sienger. În 1977, Martin Sienger şi-a vândut Trabantul pentru a plăti o excursie în Republica Federală a Germaniei, iar după câţiva ani a reuşit, cu ajutorul postului de radio Europa Liberă, să-şi reîntregească familia. Casa a fost, binenţeles, confiscată de stat, dar se afla într-o stare proastă şi într-o zonă vizată de sistematizare (citeşte: demolare), astfel încât nici un reprezentant al poporului nu a jinduit la ea. După evenimentele din decembrie 1989, noua conducere a primăriei a hotărât că ar fi păcat să se intervină cu buldozerele – nu prea se mai găseau nici bani pentru aceasta – iar cartierul a scăpat cu faţă curată. Nu şi casa Sienger, devenită în scurt timp adăpost pentru cei fără adăpost şi scenă pentru numeroase descinderi ale poliţiei. Până când, într-o zi, în urma unui schimb de focuri de la o oală cu pirostrii la alta, cu ajutorul vântului şi al pompierilor, imobilul a devenit istorie …

La scurt timp, la numărul 7 a apărut o nouă formă de viaţă: aceea dominată de zgomotul şi respiraţia încărcată de fum a motoarelor de automobil. Mai întâi, cineva a avut curajul de a-şi demonta Dacia pe terenul viran, cu ajutorul unui om care se pricepea. Pe terenul viran au apărut apoi şi alţi posesori de mijloace auto, care făceau apel la măiestria aceluiaşi mecanic amator, în fapt un profesor de limba română, care, prea sărac pentru a-şi permite o vizită la un service autorizat, a citit cu atenţie cartea tehnică editată de uzina de la Piteşti.

În scurt timp, pe locul casei lui Martin Sienger a răsărit un  mic garaj din tablă, iar domnul profesor Croitoru a instalat în interiorul acestuia un raft de bibliotecă, un banc cu menghină şi o lampă, iar Daciile, unele adevărate vestigii, s-au aşezat cuminţi la coadă. Multe din ele au reuşit apoi să trecă acel greu examen al Inspecţiei tehnice anuale, aducându-i profesorului o faimă mai mare decât elevii reuşiţi la bacalaureat. Încet, încet, garajul din tablă a făcut loc unui cochet complex din beton şi sticlă (termopan), care ocupă şi fostele curţi de la numerele 3,5 şi 9, iar domnul Croitoru s-a instalat într-un birou de la etaj, de unde poate supraveghea cu uşurinţă activitatea angajaţilor săi. Pe unul dintre pereţii biroului, alături de raftul cu cărţi, se vede şi mica foaie de tablă neagră pe care Croitoru mâzgălise cu spray roşu (“vale lungă”): SERVICE. E prima lui firmă, înlocuită deja cu una din tuburi de neon, care anunţă: COSMOPOLITAN – REPREZENTANT AUTORIZAT AL FIRMELOR… (urmează un şir lung de producători de automobile, dar nu vrem să facem publicitate neplătită).

Mai trebuie spus cӑ, nu demult, adjunctul arhitectului şef al oraşului încercase sӑ îl notifice pe fostul profesor cӑ se elaboreazӑ un proiect de resistematizare a zonei, prin care o parte din întinsa curte a Service-ului ar fi trebuit sӑ intre în proprietatea municipalitӑţii, în vederea extinderii parcului de pe strada Castanilor, dar Croitoru îi pusese în faţӑ legea IMM-urilor, care îi dӑdea prioritate lui, ca investitor, faţӑ de alte proiecte. În felul ӑsta câştigase prima bӑtӑlie, iar primӑria nu a mai dat niciodatӑ semne cӑ ar vrea sӑ mai continue rӑzboiul.

Clienţii nu lipsesc. Calitatea lucrărilor şi preţurile, atrag multe maşini defecte.

Nu putem încheia descrierea obiectivului economic fără a spune două vorbe şi despre mascota sa: Stănică. Stănică, cerşetorul mut, cel care nu a lipsit nici o zi încă de la apariţia primei maşini în curtea lui Sienger. Se zvoneşte că el ar fi locuit în vechea ruină şi că nu ar fi străin nici de incendiul care o mistuise. Nimeni nu ştia cum îl cheamă; Croitoru, vrând odată să explice unui client că nu poate scăpa cu nici un chip de cerşetor, spusese: “Tot timpul stă, nenică lângӑ poartă! Ce să-i fac?!”  Şi Stănică i-a rămas numele.

Nu supără pe nimeni. Stă aproape tot timpul în stradă, lângă ieşire, pe un scaun de Cielo, într-un fel de gheretă pe care i-a confecţionat-o nea Tilică, tinichigiul, din câteva capote şifonate. Nu insistă pentru a primi ofranda şoferilor, dar aproape toţi, fericiţi că pot din nou trage de hăţuri caii putere de sub capotă, mai zăbovesc o clipă pentru a-i arunca o monedă.

În fiecare zi, la ore fixe, mutul se prezintă la bufetul din incinta service-ului pentru a servi masa. Nu face economie la bani. Cere, prin semne, alimente scumpe, pe care le mânâncă, apoi, tacticos, pe scaunul său de lângă poartă. Nu l-a văzut nimeni, niciodată, bând altceva decât răcoritoare, cumpărate, desigur, tot de la bufet.

Dacă n-ar fi îmbrăcat în hainele acelea ponosite, căpătate de la mecanici, ai crede că Stănică e şi el un client care aşteptă, răbdător, să i se repare bolidul. E acceptat tacit, ca un porte-bonheur, pe care nici doamna Vătavu, contabila-şefă a firmei, nu a îndrăznit vreodată să-l ia peste picior.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Proiectul de resistematizare nu fusese chiar abandonat de edilii oraşului. Bine sfӑtuit de specialiştii din jurul sӑu, primarul, domnul Lӑutaru, care avea o adevӑratӑ pasiune pentru o circulaţie fluentӑ, rapidӑ şi fӑrӑ riscuri de accidente, aprobase modificarea majoritӑţii intersecţiilor importante din oraş prin construirea de sensuri giratorii. Nu se ştie cum de întretӑierea strӑzilor Teilor, Castanilor şi Ulmilor rӑmӑsese încӑ la stadiul de semafor cu trei direcţii, un sistem complicat şi destul de mult înjurat de şoferi, mai ales de cei de la RATL SA, firma de transport în comun. Ei, iatӑ cӑ i-a venit rândul şi acestui loc sӑ devinӑ un giratoriu rapid, iar domnul Lӑutaru, de fapt nu el, ci arhitectul şef, gӑsise o soluţie extraordinar de bunӑ: nu numai cӑ ameliora traficul rutier, dar, prin lucrӑri adiacente, oferea cetӑţenilor un loc de agrement. Eh, arhitectul nu descoperise America. Pur şi simplu descoperea un curs de apӑ, pârâul Tamaş, pe care, mai puţin inspiraţi, cei dinaintea lui îl canalizaserӑ şi îl ascunseserӑ vederii cu ajutorul unui pod de beton. Acum, râuleţul revenea la suprafaţӑ şi, odatӑ cu el, revenea şi rӑcoarea apei şi malurile înverzite, în locul betonului rece şi neprietenos.

Şantierul, bine organizat, nu a durat decât puţin peste un an, dar toatӑ lumea din cartier a fost fericitӑ când giratoriul şi pasajul Castanilor au fost date în folosinţӑ. În locul unei parcӑri aglomerate, care nu producea decât fum şi zgomot, acum pe Castanilor se întindea un parc superb, traversat de un râu limpede şi rӑcoros – producând oxigen şi relaxare. Prin asta, oraşul pӑtrundea în clubul select al metropolelor aflate pe maluri de apӑ, întocmai ca Paris, Viena sau Washington.

Giratoriul în sine, desenat dupӑ sistemul “turbo”, scurtase cu peste 80% timpii de aşteptare în intersecţie. Cu alte cuvinte, poluarea atmosferei se reducea şi ea – singura sursӑ de poluare rӑmânând, din pӑcate, bucӑtӑria unui restaurant din apropiere, dar primarul cӑuta, deja, o soluţie şi pentru problema asta.

Pentru Croitoru, noua configuraţie nu însemna nimic. Firma lui rӑmӑsese în afara zonei afectate de şantier, iar clienţii, cei obişnuiţi şi cei ocazionali, nu lipseau. Maşini de diferite mӑrci şi de toate culorile se perindau prin garaje şi ateliere, sub atenta supraveghere a patronului şi a mâinii sale drepte, tânӑrul inginer tecemist Gabi Vişan, fostul sӑu elev. Gabi avea în statul de funcţiuni, poziţia de director, aşa cum prevede legea, dar adevӑrata autoritate era, cum e şi normal, autodidactul profesor.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Apariţia lui Stӑnicӑ în biroul de la etaj era ceva surprinzӑtor. Mutul umbla unde voia el prin firmӑ, dar în birou nu intrase niciodatӑ.

– Mmm … mmm …

– Ce-i, mӑ Stӑnicӑ, ce s-a întâmplat? se mirӑ patronul.

– Mmm … mmm …

Croitoru nu stӑtu mult pe gânduri. Dacӑ Stӑnicӑ insista în felul ӑsta neobişnuit, probabil cӑ se întâmplase ceva grav. Îl urmӑ pe cerşetorul care mergea din ce în ce mai repede, ajungând, împreunӑ cu el, în sensul giratoriu. Într-adevӑr, se întâmplase ceva deosebit, pentru cӑ lumea se aduna, gesticulând, pe malul înverzit al Tamaşului.

Mormâind pe limba lui, Stӑnicӑ îl trase dupӑ el pe Croitoru. Spectacolul pe care îl descoperi acesta îl şocӑ: un Logan alb se odihnea în apa râului, iar doi cetӑţeni mai curajoşi îşi ofereau ajutorul unei doamne blonde, încercând sӑ o scoatӑ din maşinӑ pe fereastrӑ, pentru cӑ uşile erau blocate de maluri. Un agent de la rutierӑ discuta cu oamenii din jur, notându-şi, conştiincios, rӑspunsurile primite. Croitoru îl abordӑ:

– Ce s-a întâmplat, mӑ nenicӑ?

Agentul Badiu, şi el un fost elev, salutându-l respectuos pe magistru, îl puse la curent:

– Pӑi ce sӑ se întâmple, domn profesor, conducӑtoarea auto, pe fondul vitezei excesive, a fost surprinsӑ de o denivelare din asfalt şi a pӑrӑsit drumul public, intrând cu maşina în râu. Din fericire, în urma accidentului nu au rezultat victime.

– Dar, dar sigur maşina a avut de suferit, mӑ Badiule, chiar dacӑ a aterizat aşa artistic în gârlӑ.

– Într-adevӑr, au rezultat pagube materiale, rӑspunse poliţistul.

– Şefu, are doar câteva zgârieturi, nu-i mare lucru, explicӑ Tilicӑ, apӑrut nu se ştie de unde.

– Da, dar o avea şi mecanica afectatӑ, doar a zburat peste borduri şi peste malul ӑla, dӑ-o naibii.

Ajunsӑ, între timp, pe trotuarul de pe Castanilor, şoferiţa încerca sӑ-şi revinӑ din sperieturӑ. Badiu încercӑ, în zadar, sӑ obţinӑ şi de la ea informaţiile necesare pentru a completa procesul verbal al evenimentului.

– Las-o, mӑ sӑ-şi vinӑ în fire, saraca! Nu vezi ce îngrozitӑ e? … îl îndemnӑ Croitoru. Ӑӑӑӑ … n-ar fi bine s-o ducem la noi, s-o lӑsӑm sӑ stea niţel sӑ se odihneascӑ?

– Aveţi dreptate, domn’ profesor. Domn’ profesor, ştiţi ceva, nu aveţi dumneavoastrӑ cum sӑ scoateţi autovehicului de acolo? O macara, ceva?

Avea, cum sӑ nu aibӑ, doar vorbim de o firmӑ serioasӑ. În câteva zeci de minute, angajaţii service-ului auto “Cosmopolitan” ridicarӑ Loganul din albia râului şi îl transportarӑ, în cele mai bune condiţii, în curtea firmei. Tot acolo ajunse şi şoferiţa cea blondӑ, care, dupӑ ce se asigurӑ cӑ este absolut întreagӑ, deveni foarte vorbӑreaţӑ.

– Vai, domnilor, vӑ mulţumesc, sunteţi atât de amabili cӑ m-aţi ajutat, nici nu ştiu cum s-a întâmplat de am cӑzut în apӑ, nu sunt eu de vinӑ, cӑ eu mergeam normal şi întotdeauna sunt atentӑ la drum, nu am avut niciodatӑ accidente şi nici nu o sӑ am vreodatӑ şi …

Reuşind, cu greu, sӑ stӑvileascӑ şuvoiul de vorbe, Croitoru îi spuse:

– Doamnӑ, sӑ ştiţi cӑ maşina nu este avariatӑ rӑu. În afarӑ de nişte zgârieturi şi o aripӑ uşor înfundatӑ, nu aţi distrus decât suspensia dreapta faţӑ, probabil când aţi lovit bordura, şi toba de eşapament, cine ştie în ce moment. Dacӑ doriţi, noi putem repara maşina într-o zi-douӑ.

Femeia rӑmase cu gura cӑscatӑ.

– Am … stricat maşina? Mӑ omoarӑ soţul … Ce mӑ fac, ce mӑ fac …

Cӑutând în poşetӑ, se vӑitӑ cu şi mai multӑ convingere:

– S-a udat şi telefonul, nici nu pot sӑ vorbesc cu el … Aveţi aici un telefon, sӑ-l sun?

Binenţeles cӑ aveau.

– Alo, Iubi … eu sunt … da, sigur cӑ … Ӑӑӑ … da, şi … stai sӑ vezi, am dus maşina la un service … cum de ce, nu ţi-am spus cӑ se aud nişte troncӑneli? A, nu? Se auzeau nişte troncӑneli şi … Bine, cicӑ e gata panӑ mâine, cel mult poimâine. A, nu ştiu, acum face devizul … Da, bine, pa, pa!

Era vorba de nişte reparaţii uşoare pentru nişte meseriaşi atât de bine pregӑtiţi cum erau cei de la “Cosmopolitan”, iar incidentul ar fi putut fi uitat cu desӑvârşire dacӑ un alt şofer, şi apoi destul de mulţi alţii nu ar fi avut alte necazuri în giratoriul care, între timp, primise porecla “Rolex”, datoritӑ straturilor de panseluţe din pastilӑ, care semӑnau cu un cadran de ceas. Tamaşul mai primi vreo doi vizitatori, restaurantul poluant, care fu şi el botezat “Rolex”, îşi oferi vitrina unui suv condus de un tânӑr de bani gata, iar spaţiul verde fu arat, în repetate rânduri. Fӑrӑ excepţie, şoferii ghinionişti se adresau profesorului Croitoru pentru reparaţii, ceea ce transformӑ service-ul “Cosmopolitan” în cel mai faimos din oraş, aşa cum se vedea şi din registrul de contabilitate.

Pentru cӑ incidentele de la “Rolex” deveniserӑ rutinӑ, nimeni din service nu bӑgӑ de seamӑ cӑ una dintre şoferiţele ghinioniste se numea Lӑutaru. De aceea, patronul fu cât se poate de surprins când se pomeni în biroul sӑu cu însuşi primarul oraşului.

– Salut, patroane, primeşti oaspeţi?

– Sӑ trӑiţi, domn primar, salutӑ Croitoru, sӑrind în picioare. Ce-aţi pӑţit?

– Bre, eu n-am pӑţit nimic, dar nevasta-mea se pare cӑ da. Am auzit cӑ maşina ei e aici la tine, la reparat. Asa-i?

– Pӑi … sӑ vedem … rӑspunse patronul, cu ochii la ecranul calculatorului de pe birou. Da, aveţi dreptate, doamna Lӑutaru a avut ieri o coliziune în giratoriu, au rezultat nişte mici avarii la aripa din stânga spate şi fuzeta … Am înţeles cӑ a strâns prea tare virajul ca sӑ iasӑ în Castanilor şi a intrat într-un autobuz de la RAT. Nu e ceva important … pânӑ disearӑ se rezolvӑ.

Privind şi el monitorul, domnul Lӑutaru comentӑ:

– Da, aripӑ, fuzetӑ … dar nu costӑ cam mult?

– Domn’ primar, nu ştiam cӑ e doamna dumneavoastrӑ. Nu vӑ costӑ nimic, pentru primarul nostru suntem bucuroşi sӑ lucrӑm, cum se zice, din partea casei. Şi nici nu e o reparaţie scumpӑ, staţi liniştit. Se înlocuieşte aripa, se vopseşte, fuzeta la fel, se înlocuieşte, cu tot cu suspensie şi cu roata, disearӑ poate doamna sӑ vinӑ s-o ia.

– Lasӑ, bre, cӑ trimit un şofer. Sigur nu costӑ nimic, cӑ …

– Se poate, domn’ primar? Cum sӑ …

– Bine, bre domne inginer, merci, merci … spune primarul, ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre uşӑ.  Dupӑ doi paşi se opri.

– Bre, am auzit cӑ sunt cam multe accidente in Rolex-ul ӑsta al vostru aici … Ai idee cam care e motivul? Mai multe decât în oricare alt giratoriu din oraş, ce dracu!

– Nu v-au spus oamenii dumneavoastrӑ?

– Mi-au zis cӑ sunt şoferii neatenţi. Dar tot şoferi sunt şi ӑia care trec prin alte giratorii, ce sunt mai atenţi acolo decât la Rolex?

– Domn primar, dacӑ-mi daţi voie, eu vӑ spun care e treaba, dar sӑ nu vӑ supӑraţi pe mine.

– Hai, bre, zi, doar nu suntem copii, ce dracu!

– Domn Primar, giratoriul e proiectat prost şi executat şi mai prost. Terenul nu e destul de tare pentru ce s-a fӑcut acolo, nu au prevӑzut o fundaţie destul de puternicӑ, pӑmântul se lasӑ din cauza gârlei Tamaş şi asfaltul e complet denivelat. Plus cӑ e asimetric, tot din cauza râului. Arhitectul a calculat greşit traiectoria Tamaşului, iar când s-au apucat sӑ decoperteze s-au trezit cu apa exact unde trebuia sӑ fie pastila giratoriului Au fӑcut ei cumva sӑ devieze apa, dar pӑmântul nu i-a ascultat. Eu nu sunt inginer, dar, uitaţi, bӑiatul ӑsta al meu, Gabi Vişan, mi-a demonstrat cum trebuia fӑcut .

– Hm … deci aşa, au lucrat prost ӑştia … Mie nu mi-au zis de toate astea, tu de unde le ştii?

– Pӑi cum sӑ nu ştiu, domn primar, dar trӑiesc aici de aproape şaizeci de ani, am vӑzut gârla asta pe unde trece încӑ de când eram copil mic, vorba aia. Dar când a încercat lumea din cartier sӑ le spunӑ la arhitecţii ӑia cӑ mӑsoarӑ aiurea, ne-a ameninţat cu jandarmii, ce sӑ mai facem …

Scӑrpinându-se în cap, primarul cӑzu pe gânduri.

– Breee … şi ce ar fi de fӑcut?

– Nimic, domn primar. Doar sӑ refaceţi totul, dar cu oameni mai deştepţi.

– Da, bre, aşa cred şi eu. Trebuie sӑ ne gândim la asta, cӑ nu se mai poate. Accidente peste accidente, pagube etîcî … Toatӑ lumea pierde.

– Aşa e, domn primar, o gramadӑ de bani dau şoferii ӑştia pe piese şi reparaţii!

– Da, da … Da, bre, ӑia dau bani şi tu îi iei, nu-i aşa? Ia zi, cât de bine îţi merge? Îţi merge, îţi merge, las’ cӑ ştiu eu, îmi dau seama cӑ tu ai de câştigat de pe urma lor. Hai, lasӑ, nu mai înerca sӑ te justifici, cӑ nu e cazul adӑugӑ domnul Lautaru cu mâna pe clanţӑ.

Dar, dupӑ ce deschise uşa, primarul se întoarse şi o inchise la loc, cu grijӑ.

– Bre, o sӑ pun în discuţia Consiliului Local problema “Rolex”. Nu se mai poate aşa. O sӑ coste o gramadӑ de bani, dar n-avem încotro.

– Da, domn primar …

– Stai, bre. Ia spune, cam cât câştigi tu la o reparaţie din asta? Lasӑ, nu e cazul sӑ-mi spui exact, cӑ pot sӑ le cer celor de la ANAF sӑ se uite în registrele tale, dacӑ vreau … noroc cӑ nu vreau. Bre, mult, puţin, dar câştigi, nu? Lasӑ, nu spune … ştiu eu. Bre! Ia fi atent aici: de mâine încolo îmi aduci la cunoştinţӑ toate accidentele care au loc la “Rolex” şi îmi trimiţi devizul. Ai înţeles?

– Am înţeles, domn’ primar, vreţi sӑ-i despӑgubiţi pe şoferii ghinionişti, cӑ …

– Bre, iar vorbeşti prostii! Nu despagubesc pe nimeni, de unde dracu sӑ fac rost de bani? Dar de mâine încolo, îmi dai zece la sutӑ din fiecare sumӑ încasatӑ când repari maşinile stricate la “Rolex”. Ai înţeles? Dacӑ nu, închid imediat intersecţia şi o repar …

ceas

Privind din nou prin paharul cu bere, Editorul rӑmӑsese pe gânduri.

            – Bӑ Aurele, ce ţi-e şi cu deneaul ӑsta … Sper cӑ l-a încӑlţat la timp pe Lӑutaru ӑla.

            – Unde ai vӑzut tu, mӑ Edi, sӑ ia deneaul pe cineva?! Nu, în schimb Croitoru a avut mult de tras cu Garda Financiarӑ şi cu ANAF-ul, noroc cӑ am aflat eu despre toatӑ tӑrӑşenia asta şi a intrat şi presa pe fir, cӑ altfel …

            Editorul mai voia ceva.

            – Bӑ Aurele, mai am o întrebare: ia zi,mutul din poveste, nu-i aşa cӑ era Martin Sienger, sasul emigrat în ’77? Prea era el civilizat sӑ nu fie sas. I-a mers rӑu în RFG şi a venit înapoi dupӑ Revoluţie, dar când colo, casa lui nu mai era şi a ales sӑ rӑmânӑ, totuşi, pe loc.

            – Stӑnicӑ? Nu, nu era Sienger.

            – Dar cine era?

            – Un mut, de unde sӑ ştiu eu?!

           

Reclame

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI de Mihai-Athanasie Petrescu

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI

 

Într-o dimineaţӑ de sfârşit de aprilie, 201…, în apropiere de una din numeroasele intersectii ale bulevardului Drapelul Albastru din oraşul TV – una dintre acele artere care pun multe probleme participantilor la trafic, nu departe de intrarea in Parcul Central, se afla staţionatӑ o maşinӑ cu însemnele şcolii de soferi “…escu”. Poate cӑ, în furnicarul de autoturisme, Modus-ul ar fi putut rӑmâne neobservat, dacӑ singurul sӑu ocupant nu fi fӑcut o mulţime de mişcӑri, în ciuda aparentei sale imobilitӑţi la volan. Cunoaşteţi tipul acela de bӑrbat între douӑ vârste – a sa ar fi fost greu de apreciat din exterior, pentru cӑ nici fizionomia, nici silueta nu erau destul de vizibile pentru un observator, dar, judecând dupӑ pӑrul sau destul de rar şi cu multe fire albe, putea sӑ aibӑ cam cincizeci – cincizeci şi cinci de ani. Un specialist ar fi putut, dupӑ forma capului, sӑ îi aprecieze caracterul, adicӑ un temperament aparent calm, dar capabil de izbucniri de furie – iar elevii lui probabil cӑ se fereau cu grijӑ de astfel de manifestari. Felul cum îşi mânuia telefoanele mobile îi trӑda, de asemenenea, nerӑbdarea şi iritabilitatea. Apuca, pe rând, când aparatul din buzunar, când pe cel aşezat pe bordul maşinii, cu gesturi care îi trӑdau, în acelasi, timp nervozitatea şi plictiseala, dar atitudinea calmӑ cu care vorbea la telefon sau tasta pe ecranul inteligent dovedea cӑ omul nostru ştia sӑ se controleze, sӑ converseze în mod corect – şi eficient –  cu interlocutorii sӑi. Ciudat, însӑ, deşi avea o mustaţӑ bogatӑ, omul nu se trӑgea de ea, spre deosebire de majoritatea mustӑcioşilor colerici. Din când în când, instructorul rӑsucea cheia de contact şi arunca o privire scurtӑ la ceasul din bord, semn cӑ aştepta pe cineva, cel mai probabil un elev care întârzia la ora de condus.

Instructoria auto e o profesie care pare sӑ prolifereze în ultimul timp, odatӑ cu apariţia pe şoselele patriei a tot mai multor autoturisme. Dacӑ, sӑ spunem, cu 30 de ani în urmӑ, exista o singurӑ şcoalӑ de şoferi amatori într-un judeţ, încadratӑ cu doi-trei instructori în fiecare oraş (fiecare dintre ei dotat cu o veche Dacie galbenӑ), astӑzi vedem maşini cu inscripţia “Şcoalӑ” aproape pe orice stradӑ, iar tradiţionalele rable de Mioveni sunt înlocuite cu maşini dintre cele mai moderne – uneori prea puternice şi prea electronizate pentru învӑţӑceii care de abia descoperӑ tainele circulaţiei rutiere. Modus-ul nostru nu era o maşinӑ chiar nouӑ, ba chiar putea fi consideratӑ o vechiturӑ. Fabricatӑ în 2002, de culoare gri-bleu, maşina dovedea, însӑ, dragostea şi priceperea deţinӑtorului sӑu. Curat, atât la exterior cât şi la interior, autoturismul era de asemenea într-o stare tehnicӑ de invidiat (poate cӑ un cârcotaş ar fi putut ghici, dupӑ anumite amӑnunte vizibile numai specialiştilor, o coliziune frontalӑ, urmatӑ de o reparaţie aproape perfectӑ). Nici o urmӑ de noroi şi nici un sticker nu strica strӑlucirea vopselei metalizate, a ornamentelor nichelate sau a geamurilor, încât era de mirare cât de bine putea rezista o maşinӑ de şcoalӑ.

La un moment dat, instructorul ridicӑ privirea. În apropierea maşinii se oprise o femeie care, judecând dupӑ expresia feţei, cӑuta ceva. Privirea ei era îndreptatӑ spre plӑcuţa de înmatriculare de pe botul Modus-ului, care, dupӑ toate aparenţele, corespundea cu aşteptӑrile ei.

– Doriţi ceva? întrebӑ instructorul dupӑ ce coborî geamul.

– Ӑӑӑ … cred cӑ da, rӑspunse femeia. Sunteţi domnul instructor Iordӑnescu Florian?

– Da … Dumneavoastrӑ?

– Nina Tecuceanu. Am fost … am discutat ieri şi am stabilit sӑ ne vedem azi, aici, pentru ore de conducere.

Instructorul aruncӑ sub bord, cu un gest nervos, telefonul pe care îl manipulase înainte de sosirea noii sale eleve şi ieşi din maşinӑ, cu un aer duşmӑnos. Deschise de mai multe ori gura pentru a vorbi, dar pӑrea sӑ îşi înfrâneze furia şi sӑ îşi caute cuvintele. Într-un târziu, rosti rar, privindu-şi interlocutoarea drept în ochi:

– Aţi întârziat. Aţi întârziar chiar la prima lecţie!

Intimidatӑ, eleva nu ştia ce sӑ spunӑ.

– Sӑ nu încercaţi sӑ vӑ justificaţi! Vӑ rog frumos! Sӑ nu-mi spuneţi cӑ programarea e la şi un sfert! La o primӑ întâlnire cu profesorul de conducere, elevul trebuie sӑ vinӑ cu cel puţin o jumӑtate de orӑ mai devreme, pentru a face inspectarea şi cunoaşterea autovehicului de şcoalӑ şi pentru a realiza cunoaşterea reciprocӑ dintre profesor şi elev. Dacӑ aţi fi profesoarӑ, mi-aţi da dreptate, stimatӑ doamnӑ!

– Dar …

– Nu avem de ce sӑ mai lungim discuţia. Aş putea sӑ vӑ dau un exemplu legat de fratele meu, continuӑ Iordӑnescu, dar cred cӑ e mult prea devreme pentru aşa ceva.

Şi, parcӑ plicitisit de lungimea discursului, instructorul îşi luӑ eleva de mânӑ pentru a executa inspecţia vizualӑ a Renault-ului.

– Lecţia numӑrul unu, stimatӑ doamnӑ, obligatoriul ocӑrond[1], cum spune fratele meu.

Nina Tecuceanu fu nevoitӑ sӑ remarce din nou, la îndemnul instructorului, curӑţenia şi starea tehnicӑ a maşinii. Cu toate cӑ Iordӑnescu nu era un bӑrbat înalt, Nina pӑrea pe lângӑ el o femeie micӑ şi fragilӑ. Trӑsӑturile feţei îi mӑrturiseau o vârstӑ de aproximativ 40 de ani, iar stӑruinţa ei de a zâmbi, în ciuda încordӑrii, îi scotea în evidenţӑ caracterul ambiţios. Din când în când, dupӑ aproape fiecare mişcare a capului, îşi alunga, cu un gest larg, şuviţele care îi acopereau obrajii. Neatentӑ la şuvoiul de vorbe al instructorului, Nina privea, uneori, în altӑ direcţie decât o îndemna acesta – provocând, binenţeles, un nou şuvoi de cuvinte şi gesturi nervoase ale bӑrbatului.

Inspecţia exterioarӑ fiind terminatӑ, eleva îşi luӑ locul la volan, executând, impecabil şi înainte de sfaturile instructorului toate gesturile preliminare: reglarea scaunului şi a a oglinzilor, fixarea centurii de siguranţӑ. Iordӑnescu îşi recitӑ, totuşi, începutul de lecţie, ca un copil care nu poate spune o poezie decât de la început, şi fӑrӑ sӑ se sinchiseascӑ de faptul cӑ femeia nu îi dӑdea nici o atenţie.

– Pornim, spuse el într-un târziu, dar reacţia elevei fu nulӑ. Am spus cӑ pornim! repetӑ omul, ridicând tonul. Ce ai, doamnӑ, nu auzi când îţi vorbesc? strigӑ, disperat, instructorul, scuturând, nervos, volanul.

Parcӑ surprinsӑ, eleva spuse:

– Da, ştiu cӑ acesta e volanul, e o glumӑ veche, domnu Iordӑnescu.

– Ştiu cӑ ştii cӑ ӑla e volanul, mârâi instructorul, aşa cӑ foloseşte-l, doamnӑ!

Oarecum derutatӑ, eleva îşi mai verificӑ o datӑ centura de siguranţӑ, atinse oglinda retrovizoare şi apoi cuvântӑ, hotӑrâtӑ:

– Domnu’ Iordӑnescu, ieri v-am scris un SMS … v-am spus despre mine cӑ am o deficienţӑ de auz … îmi pare rӑu, nu pot înţelege ce spuneţi. Trebuie sӑ vӑ uitaţi la mine când îmi vorbiţi, şi sӑ încercaţi sӑ articulaţi cât mai correct sunetele, ca sӑ pot citi pe buze. Îmi cer scuze, dar asta e!

Instructorul înghiţi în sec. Femeia avea dreptate, în ajun conversaserӑ prin mesaje scurte, dar de, dacӑ ea a întârziat, normal cӑ era nervos şi uitase condiţiile de lucru cu noua sa elevӑ. Mai înghiţi o datӑ în sec, dupӑ care, aşa cum îi ceruse Nina, rosti clar, uitându-se în ochii ei:

– Sӑ pornim, stimatӑ doamnӑ!

Apoi, întorcând din nou capul spre parbriz, adӑugӑ, cu grijӑ sӑ nu fie “citit”:

– Îmi cer scuze, doamnӑ …

Nina Tecuceanu nu era la prima experienţӑ de elev-şofer. Deja urmase un astfel de curs, cu un an înainte, dar sfaturile fostului instructor nu îi fuseserӑ de prea mare folos. Ştia sӑ conducӑ un automobil, dar încӑ nu avea destulӑ încredere în ea pentru a promova şi un examen. În plus, unele manevre îi erau încӑ necunoscute şi spera ca domnul Iordӑnescu sӑ i le desluşeascӑ; i le şi înşirase într-un mesaj: întoarcerea din trei mişcӑri, pornirea în pantӑ, parcarea lateralӑ. Mai erau şi altele, probabil, pe care trebuia sӑ le perfecţioneze, cӑ doar de-aia avea profesor, s-o înveţe.

Circulaţia într-un oraş aglomerat nu e chiar floare la ureche nici pentru şoferi mai experimentaţi. Nina se descurca, în general, bine, dar Iordӑnescu era destul de vechi în meserie încât sӑ remarce cӑ ea mai avea unele stângӑcii. Schimba vitezele corect şi la timp, fӑrӑ sӑ priveascӑ schimbӑtorul, nu se temea sӑ atingӑ o vitezӑ apropiatӑ de cea normalӑ, nu ezita când era nevoie sӑ ocoleascӑ obstacole sau sӑ frâneze la nevoie. Existau, aşadar, speranţe ca eleva sӑ atingӑ nivelul necesar pentru înscrierea la examen – şi pentru promovare. Dar pentru asta era nevoie de antrenament.

– Doamnӑ, oprim acolo, trebuie sӑ exersӑm parcarea lateralӑ.

Maşina asculta comenzile Ninei, dar, cel puţin la primele tentative, se încӑpӑţânӑ sӑ se opreascӑ la o distanţӑ cam mare de la bordurӑ. Înfuriat din nou, Iordӑnescu nu se abţinu:

– 25 de centimetri, mӑ doamnӑ! Ce nu înţelegi? ţipӑ el.

Timoratӑ, Nina greşi din nou.

– Ai tras la 40 de centimetri … Nu, azi nu merge, mai încercӑm şi data viitoare … Hai sӑ plecӑm, dar pornim ca şi cum am fi în pantӑ. Cu frâna de mânӑ, te rog … Nu aşa bӑ, femeie, cӑ cauciucurile sunt scumpe, fir-ar al …

Luându-şi seama, Iordӑnescu se stӑpâni şi rosti calm, pedagogic:

– Deci: la pornirea de pe loc nu e nevoie sӑ ambalӑm motorul mai mult decât la alte porniri de pe loc. Ai … aţi înţeles? Bun, atunci hai sӑ mergem, sӑ ne mai plimbӑm o ţârӑ prin târg.

Explicând calm fiecare situaţie de trafic, Iordӑnescu dirijӑ maşina cӑtre piaţa Unirii. Acolo reluӑ exerciţiile pentru parcarea lateralӑ, pe care, surprinzӑtor, Nina le executӑ destul de corect, nedepӑşind ecartul de 30 de centimentri.

– Vezi, doamnӑ, când te concentrezi îţi iese cum trebuie. Aoleo, ia uite cât e ceasul!… exclamӑ el. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei, fratele meu de care ti-am spus, peste … 23 de minute. Mai ai timp sӑ mai lucrӑm dupӑ aceea, sau o lӑsӑm pe altӑ datӑ? Ai? OK, atunci … continuӑ el, coborând din Modus. Apoi, dându-şi seama cӑ uitase sӑ tragӑ frâna de mânӑ, deschise din nou uşa din dreapta şi asigurӑ maşina, continuând sӑ dea sfaturi:

– Tragem frâna de mânӑ şi introducem schimbӑtorul în prima treaptӑ de vitezӑ … sӑ nu uiţi niciodatӑ! Bun … în cel mult o orӑ mӑ întorc. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei tocmai în capӑtul strӑzi Pajişte, la barul lui Prunache. Nu se poate urca cu maşina pânӑ acolo, e un şantier pe Pajişte, de aia las maşina aici. Mӑ asţepţi, ne revedem şi continuӑm, ai înţeles?

– Da, la Prunache. Bine, domnu Iordӑnescu, vӑ aştept.

Dupӑ ce îşi verificӑ, atent, buzunarele, asigurându-se cӑ avea asupra lui ambele telefoane, Iordӑnescu plecӑ.

Cartierul Piatra, care începea de la piaţa Unirii, este, aşa cum se ştie, una dintre cele mai vechi aglomerӑri urbane din ţarӑ. Alungaţi din Cetate în Evul Mediu, românii se refugiaserӑ pe dealurile din apropiere, clӑdindu-şi casele tot mai sus pe coastӑ pe mӑsurӑ ce comunitatea devenea mai numeroasӑ. Strӑzile, trasate fӑrӑ nici un plan de sistematizare, erau strâmte şi întortocheate, multe din ele nefiind încӑ pavate nici acum, la începutul secolului al XXI-lea. Cu toate cӑ edilii municipiului erau conştienţi de dificultӑţile întâmpinate de pietreni, nu aveau nici o posibilitate de a repara greşelile trecutului fӑrӑ a afecta specificul cartierului – şi în acelaşi timp partea de buget legatӑ de veniturile aduse de turism. În consecinţӑ, strӑzile rӑmâneau tot strâmte, întortocheate şi nepavate, poate singurul semn de progres fiind acolo numeroasele şantiere pentru instalarea conductelor de apӑ şi de gaz metan.

La un astfel de şantier se referise Iordӑnescu înainte de a porni, voiniceşte, sӑ urce dealurile Pietrei. Şantierul de pe Pajişte, un şant lung şi adânc, îl fӑcurӑ sӑ piardӑ mult timp şi sӑ acumuleze mult noroi pe pantofii lui bine lustruiţi, dar, profitând de cele câteva scânduri fixate de locatari pe grӑmezile de pӑmânt, reuşi sӑ parcurgӑ cu bine cei doi kilometri pânӑ la Prunache. Mare îi fu mirarea când zӑri în faţa barului – de fapt un biet chioşc de tablӑ, cu inscripţia “Bar” pe uşa ruginitӑ – maşina lui cu însemnele şcolii de şoferi. Iar la volan, Nina Tecuceanu îi fӑcea, voioasӑ, cu mâna:

– Am reuşit, am reuşit! striga ea.

Blocat de uimire, Iordӑnescu nu reuşea sӑ spunӑ nimic. Exuberantӑ, Nina nu-i dӑdu timp sӑ-şi revinӑ.

– Am luat-o pe Fântâniţei, am fӑcut la stânga pe Poienei, dar nu am avut loc din cauza unui prost care parcase aiurea. Am întors şi am luat-o pe Coştişei, pe la Crucea Muşicoiului, apoi am coborât pe Podu Tunsului pânӑ la intersecţia cu Pajişte, am dat prioritate unei basculante cu pӑmânt care cobora spre Cetate, apoi am luat-o în sus pânӑ aici, la Prunache. Vӑ aştept de nouӑ minute. Aţi zis 23 de minute, eu am ajuns cu patru minute mai devreme, iar dumneavoastrӑa aţi întârziat!

– Cum mama naibii ai reuşit?! îngӑimӑ Iordӑnescu. De unde ai ştiut drumul ӑsta?

– A, pӑi eu sunt pietreanӑ, am crescut în mahalaua asta şi locuiesc pe Neajlov, la 400 de metri de aici, cum sӑ nu-mi cunosc locurile?!

– Bun dar … Ai executat o întoarcere pe Poienei, o pornire în pantӑ la intrarea pe Pajişte şi aici ai parcat perfect, la 24 de centimetri de şanţul ӑsta. Iar mie mi-ai spus ieri cӑ nu ştii sӑ faci manevrele astea, iar jos, în oraş, mi-ai parcat tot aiurea … Îţi baţi joc de mine? Şi … de ce dracu ai venit aici? Nu aveai voie sӑ pleci din piaţa Unirii, ce ţi-am spus eu cӑ nu ai voie sӑ ieşi din cuvântul instructorului!

– Dar dumneavoastrӑ mi-aţi spus sӑ vin aici şi sӑ ne întâlnim în 23 de minute!

– Eşti nebunӑ? Nu ţi-am zis eu aşa ceva! ţi-am zis sӑ mӑ aştepţi acolo ca sӑ continuӑm lecţia, prin oraş, nu aici!

– Asta aţi spus? Eu am înţeles cӑ … Doar v-am spus cӑ nu aud bine şi cӑ trebuie sӑ-mi vorbiţi clar, în faţӑ! Îmi pare rӑu …

– Îţi pare rӑu, pe dracu! Ai fӑcut un traseu pe care eu nu îndrӑneam sӑ-l urc, de fricӑ sӑ nu rup maşina, iar matale n-ai luat nici mӑcar un strop de noroi pe ea şi-ţi pare rӑu?! Ai fӑcut întoarcerea, ai fӑcut pornirea în pantӑ şi parcarea lateralӑ şi îţi pare rӑu?! Cum dracu sӑ-ţi parӑ rӑu?! Stai numa’ sӑ-i spun fratelui meu chestia asta, pe cuvânt dacӑ nu!

– Staţi puţin … ce spuneţi dumneavoastrӑ? Am fӑcut eu toate manevrele alea? Nu le-am fӑcut, doar ştiu în teorie cum se face şi nu am respectat nimic din toate alea … Nu am fӑcut …

– Domnu Iordӑnescu? Domnu Iordӑnescu, a telefonat fratele dumneavoastrӑ, domnul Andrei, aviatorul, se auzi un glas din interiorul barului. Domnu Iordӑnescu, a zis domnul Andrei ca nu mai poate veni azi. A zis cӑ vӑ întâlniţi mâine, la barul lui Catarigu, de lângӑ garӑ. Sӑ nu uitaţi!IMG_3215

 

[1] De fapt, Andrei spune, desigur,  “walk around”.

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

FARMACISTUL MIHӐESCU de Mihai-Athanasie Petrescu

– Domnule Onimescu, mӑ bucur de ocazia asta care ne pune din nou faţӑ-n faţӑ, ca de fiecare datӑ când se apropie apariţia unei noi cӑrţi de-a domniei voastre.

– Domnule Editor, bucuria este, desigur, reciprocӑ. Totuşi, pentru cӑ ne cunoaştem de atâţia ani şi pentru cӑ, de obicei, când ne întâlnim, ca şi acum, la o bere, renunţӑm la formalism, eu aş vrea sӑ renunţӑm chiar şi în forma scrisӑ la domni şi doamne.

– De acord. Deci bӑ, Aurele, ce ne propui in noua ta carte?

– Ca de obicei, sper sӑ rezolv câteva dintre marile probleme existenţiale ale omenirii. În ultimul timp m-am apucat sӑ fac nişte cercetӑri în diferite domenii ale ştiinţei. Eh, nu sunt eu mare specialist, dar sӑ ştii, dragӑ Edi, cӑ am fӑcut nişte descoperiri epocale!

– Ce vrei sӑ spui? Doar nu s-a scris despre tine în analele Academiei de Ştiinte?

– Sigur cӑ nu. De fapt, eu am scris nişte anale, dar Academia, aşa ca de fiecare datӑ, e în urmӑ cu noutӑţile. Poate acum, când o citi la mine, se pune la curent şi preşedintele Forului Ştiinţific.

– Dar sӑ ştii cӑ pentru mine, preocupӑrile tale ştiinţifice reprezintӑ o mare noutate. De când te-a apucat?

– De mult, din copilӑrie. Când eram mic, eram prieten cu unul, Mihӑiţӑ, el mi-a stârnit curiozitatea, atunci când mi-a povestit cum l-a ajutat pe un savant sӑ facӑ o mare descoperire.

– Mӑ faci curios. Nu-mi povesteşti şi mie?

– Dar cum sӑ nu. Mai comandӑ câte-o bere, cӑ e mult de povestit.

 

 

FARMACISTUL MIHӐESCU

La începutul anilor 1970, pe strada Cuza Vodӑ numӑrul 20 din Braşov exista o instituţie sanitarӑ cu un nume azi dispӑrut: SANEPID.  Era o clӑdire interesantӑ, cu etaj, medici, asistenţi şi trei masini: un IMS, un TV 8 si un camion Molotov. Avea în subordine şi clӑdirea alӑturatӑ de la numӑrul 24, adicӑ Laboratorul de Igienӑ, alcӑtuit din secţiile de Bacteriologie, Chimie Alimentarӑ şi, mai ales, Toxicologie.

Istoria acelei mari descoperiri este legatӑ mai ales de Toxicologie, dar are legӑturi şi cu alte departamente ale Sanepidului. Dar sӑ începem cu începutul:

Într-o dimineaţӑ, pe când tovarӑşele de la Toxicologie îşi alcӑtuiau planul de muncӑ, uşa laboratorului s-a deschis brusc, cu zgomot şi cu clanţa pe jos (iar lipsea cuişorul care o fixa), aşa cum se întâmpla numai atunci când intra directorul Sanepidului. Dar, ciudat, nu doctorul Braun îşi fӑcu apariţia, ci, dupӑ câteva secunde intrӑ un cetӑţean scund, mustӑcios, cu dinţii din faţӑ mari şi împinşi înainte, îmbrӑcat într-un pardesiu bej, cu carouri şi ţinând într-o mânӑ o pӑlӑrie din acelaşi material ca al pardesiului, iar în cealaltӑ o servietӑ voluminoasӑ, din piele de porc, una de-aia de 144 de lei. Pӑrând cam pierdut în spaţiu, omul fӑcu un pas în laborator, dupӑ care executӑ un fel de întoarcere dreapta-mprejur, parcӑ aşteptând ajutor.

Atunci intrӑ şi doctorul Braun, rostindu-şi obişnuita formulӑ de salut:

– Bunӑ ziua, ce mai fac fetele mele?

Şefa laboratorului, domnişoara Angela Mayer, avea rӑspunsul pregӑtit, ca de fiecare datӑ:

– Nu veniţi la o cafea, tovarӑşu director?

Braun accepta foarte rar invitaţia şi nici de data asta n-o fӑcu. Avea ceva de spus şi nu trebuia sӑ piardӑ timpul; voia sӑ scape mai repede de acolo, ştia cӑ ordinul pe care urma sӑ-l dea nu va fi primit cu entuziasm:

– Fetelor, uite, vi-l prezint pe tovarӑşul farmacist Mihӑescu Ion. A fost repartizat la voi de cӑtre Direcţia Sanitarӑ, pentru cӑ tovarӑşul îşi pregӑteşte lucrarea de doctorat şi are nevoie de un laborator unde sӑ îşi facӑ cercetӑrile. Spunând astea, directorul îl împinse pe musafir spre mijlocul laboratorului şi profitӑ de diversiune pentru a dispӑrea în vitezӑ.

Mihӑescu tot nu se hotӑra sӑ deschidӑ gura. Se uita, timid, la toate angajatele laboratorului, conştient cӑ era un intrus nedorit în mijlocul comunitӑţii. Aşa cum se cuvine, tot şefa Toxicologiei puse capӑt momentului stânjenitor.

– Bunӑ ziua, tovarӑşe farmacist, vӑ urӑm bun venit în mijlocul nostru şi vӑ urӑm mult succes în activitate.

Fӑrӑ sӑ-şi revinӑ din stânjenealӑ, Mihӑescu întinse mâna dreaptӑ, observӑ cӑ încӑ ţinea pӑlӑria, încercӑ sӑ o mute în mâna stângӑ, unde avea servieta, apoi vru sӑ şi-o punӑ pe cap … Îl salvӑ una dintre angajate, care îi luӑ servieta şi pӑlӑria, pe care le puse pe un scaun. Musafirul deveni dintr-o datӑ alt om. Mai întâi cu voce înceatӑ, apoi din ce în ce mai sigur pe el, omul îşi expuse personalitatea.

– Sarut mâinile, ştiţi, eu vreau sӑ fac nişte mici cercetӑri, ca sӑ îmi fac lucrarea de doctorat. Eu … eu sunt convins cӑ aş putea sintetiza un medicament nou împotriva tusei, ceva din familia codeinei, dar mai ieftin, mai uşor de fabricat. Am studiat … am calculat … am ajuns la concluzia cӑ se poate face o sintezӑ viabilӑ şi ieftinӑ. Doar cӑ eu nu dispun la domiciliu de mijloacele tehnice necesare, de aceea am cerut ajutorul partidului, iar partidul m-a îndrumat la dumneavoastrӑ … am auzit cӑ voi, aici, aveţi un spaţiu excedentar şi puteţi sӑ-mi asiguraţi şi necesarul de substante şi reactivi şi cӑ … şi cӑ aveţi şi tot ce trebuie, şi calificarea necesarӑ pentru a-mi oferi sprijinul necesar …

Epuizat dupӑ un discurs atât de lung, farmacistul se opri, aruncând priviri iscoditoare de jur-împrejur. Fetele, dupӑ ce îl ascultaserӑ cu atenţie, acum încercau sӑ-l plaseze într-una dintre categoriile “aha!” sau “lua-te-ar dracu!”. Fizionomiile lor indicau mai degrabӑ a doua categorie, dar domnişoara Mayer, al cӑrei temperament sӑsesc nu permitea fizionomiei sӑ se dea de gol, gӑsi cu cale sӑ rӑspundӑ:

– Bine, tovarӑşe farmacist, o sa facem totul sӑ vӑ ajutӑm.

Mihӑescu nu se lӑsӑ rugat:

– Am nevoie de o camerӑ, pe care sӑ o pot încuia. Voi aduce mâine un aparat de concepţie proprie, foarte perfecţionat şi foarte fragil, pe care îl voi folosi în cercetӑrile mele. Îmi mai trebuie acces la aparatura voastrӑ, am auzit cӑ aveti microscoape, psihrometre, balanţe de mare precizie, plus substanţele necesare. Vӑ rog sӑ îmi arӑtaţi substanţele.

Dupӑ ce studie dulӑpioarele cu sticluţe şi cuţiuţe, Mihӑescu îşi mângâie mustaţa şi decretӑ:

– E destul de bine, dar mai îmi trebuie şi astea … şi scoase din servietӑ o micӑ agendӑ. Nu le aveţi, dar nu-i nimic, am vorbit la partid şi mâine le vom avea. A, şi sӑ nu  uit, voi avea nevoie de o persoanӑ calificatӑ, sӑ mӑ ajute tot timpul în muncӑ.

“Fetele” se uitarӑ, nedumerite, una la alta. Adicӑ? Una din ele va deveni accesoriul lui Mihӑescu? În cazul ӑsta cine va asigurea realizarea planului cincinal al laboratorului? Activitatea celor de la Toxicologie era foarte bine planificatӑ, în funcţie de propria schema de încadrare şi de comanda socialӑ, nici un om nu ptea fi disponibilizat fӑrӑ a fi afectat planul de muncӑ.

– Partidul m-a asigurat cӑ totul va fi pus la punct, astfel încât sӑ nu fie afectatӑ activitatea de zi cu zi a dumneavoastra, spuse Mihӑescu, vӑzând schimbul disperat de priviri.

Convinsӑ cӑ, aşa cum partidul va asigura un stoc suplimentar de reactivi, tot aşa va asigura şi persoana calificatӑ care sӑ îl ajute pe doctorand, domnişoara Mayer spuse, în asentimentul colegelor sale:

– Cum am spus, vom face totul …

Fu întreruptӑ de intrarea unui copil:

– Sar’naaaa!

Reacţia celor prezenţi fu diferitӑ. Mihӑescu avu o tresӑrire nervoasӑ, care trӑda antipatia sa pentru copii. Angajatele, însӑ, îi zâmbirӑ amabile bӑieţelului, pe care îl poftirӑ într-una dintre cӑmӑruţe.

– Cine e ?… întrebӑ Mihӑescu.

– A, e Mihӑiţӑ, bӑiatul tovarӑşei Tuteaşcӑ. Doamna e pe teren la Uzina 2, dar o sӑ avem noi grijӑ de el pânӑ vine, îl lӑmuri domnişoara Mayer.

– Tovarӑşi, mie nu-mi plac copiii care îşi bagӑ nasul în treaba mea. V-aş ruga sӑ îl ţineţi la distanţӑ de laborator în perioada cât voi cerceta eu aici, la voi. Sӑ nu fiu nevoit sӑ fac apel la partid ca sӑ …

– Sӑ ştiţi cӑ Mihӑitӑ e foarte cuminte. Mai vine la laborator sӑ facӑ experienţe, dupӑ ce îşi terminӑ lecţiile, nu deranjeazӑ pe nimeni şi nu umblӑ la nimic pânӑ nu cere voie. Nici nu iese din cӑmӑruţa lui pânӑ nu îl chemӑm noi, spuse tovarӑşa Melitta Trestian, adjuncta şefei de secţie.

– Experienţe? Ce experienţe face un copil atât de mic? se mirӑ Mihӑescu.

– Mihӑiţӑ vrea sӑ se facӑ doctor. Aşa i-a promis bietului domn’ doctor Şianu, încӑ de când era mic, rӑspunse tovarӑşa Trestian. A petrecut mult timp în laborator şi cunoaşte mult mai multe decât alţi copii de vârsta lui, şi nici mӑcar nu face chimie la şcoalӑ, e prea mic.

Farmacistul Mihӑescu, deşi nu iubea copiii, avea o pasiune pentru oamenii cu drag de învӑţӑturӑ.

– Am auzit de doctorul Şianu, a fost profesor la Şcoala Sanitarӑ şi a format multe tinere cadre. Chiar l-a învӑţat şi pe bӑieţelul ӑsta sӑ lucreze în laborator?!

– Dacӑ vreţi sӑ-l vedeţi cum se descurcӑ, îl putem pune la încercare, rӑspunse tovarӑşa Ciocӑlau. Mihӑiţӑ! strigӑ ea, ia vino puţin!

Copilul dӑdu, politicos mâna cu farmacistul cercetӑtor, aşteptând sӑ fie întrebat.

– Mӑ, Mihӑiţӑ, uite ce vreau eu de la tine, ia fӑ tu 100 de grame de soluţie de 15% clorurӑ de sodiu. Dar te rog sӑ spui exact ce şi cum faci.

– E simplu, nenea, cântӑresc 15 grame de clorurӑ de sodiu, pe care le dizolv în 75 de ml de apӑ distilatӑ.

– Bine, dӑ-i drumul îl îndemnӑ doctorandul. Iar bӑiatul se duse glonţ la raftul cu substanţe, alese o cutie cu eticheta NaCl, pe care o rӑsturnӑ pe talerul unei balanţe.

– Tanti Mariana, mai îmi daţi trei grame de sare? întrebӑ el dupӑ ce cântӑri substanţa. Aicea nu mai e.

– Nu, lasӑ, ce concentraţie poţi obţine din substanţa pe care o ai? îl examinӑ farmacistul.

– Doar 12%, nenea.

– Bine, atunci fӑ-o de 12%. De unde iei apӑ distilatӑ?

– Din pisetӑ.

– Din ce?

– Din sticla aia cu douӑ tuburi de colo.

– De ce are douӑ tuburi?

– Cum, nu ştiţi? E simplu, pe unul iese apa, pe altul intrӑ aer în sticlӑ şi înlocuieşte volumul de apӑ eliminat.

– Si cum o cantaresti?

– N-o cantaresc, masor cu un cilindru gradat, ca la apa distilata merge.

– Mӑi, mӑi,mӑi … cum ai spus cӑ te cheamӑ? La ce şcoalӑ mergi?

– Tuteaşcӑ Mihai, clasa a şasea A, şcoala generalӑ numӑrul 5.

– Bravo ţie,Mihӑiţӑ, o sӑ fii un doctor bun, aşa cum i-ai promis tovarӑşului doctor Şianu. Dar ştii cӑ tovarӑşul doctor era doctor în farmacie, nu în medicinӑ.

– Stiu, nenea, tot aşa vreau sӑ mӑ fac şi eu, ca el.

Amӑnuntele de ordin administrativ au fost rezolvate în momentele urmӑtoare cu nepreţuitul ajutor al partidului, al cӑrui nume venea în discuţie în momentele mai grele. Rezultatul fu cӑ, din acel moment, camera lui Mihӑiţӑ deveni camera tovarӑşului Mihӑescu, care tovarӑş obţinu chiar şi o cheie, cu care avea sӑ-şi protejeze cercetӑrile. Chiar şi problema spinoasӑ a persoanei calificate pusӑ la dispoziţia cercetӑtorului îşi gӑsi rezolvarea, chiar înainte de intervenţia tovarӑşului director Braun: când va fi nevoie de ajutor, aceea dintre fete care va fi disponibilӑ va interveni cu drag. În felul ӑsta planul de lucru al labortorului nu va fi afectat, iar tovarӑşul Mihӑescu va beneficia de omul calificat. Exact cum preconizase şi partidul.

A doua zi, Mihӑiţӑ şi nenea Ion, cel care avea grijӑ de cobaii laboratorului, îl ajutarӑ pe Mihӑescu sӑ transporte în camera sa câteva cutii pline cu obiecte din sticlӑ şi un maldӑr de cӑrţi şi caiete. Obiectele din sticlӑ, prin îndemânarea farmacistului şi sub privirea atentӑ şi curioasӑ a copilului, se transformarӑ curând într-un aparat complicat, cu mulţime de baloane, tuburi şi serpentine. Ca sӑ spunem tot adevӑrul, Mihӑiţӑ chiar aduse de câteva ori soluţii constructive, apreciate de doctorand.

– Mӑ, tu ai fӑcut şi facultatea de inginerie, de te pricepi aşa?

– Nu, nenea, dar eu construiesc acasӑ gadgeturi de la PIF, şi sunt mult mai complicate decât capilarele astea.

– Mӑ, gadgeturi-negadgeturi, sӑ nu cumva sӑ umbli la aparatul ӑsta, sӑ nu spargi ceva, cӑ dӑm de dracu’!

Şi, ca sӑ fie sigur cӑ nimeni nu va atinge complicatul aparat, farmacistul Mihӑescu încuie cu grijӑ uşa camerei sale înainte de a pleca din laborator.

Cercetarea tovarӑşului farmacist Mihӑescu demarӑ sub cele mai bune auspicii. Toate substanţele comandate sosirӑ în zilele urmӑtoare la laborator, iar tovarӑşele Lay şi Tuteaşcӑ le gӑsirӑ, rapid, loc în dulapuri. Mecanicul şef al SANEPID-ului, tovarӑşul Kuss, reuşi sӑ tragӑ o conductӑ de gaz în cӑmӑruţa folositӑ de cercetӑtor, iar instalarea unui bec Bunsen nu îi puse nici un  fel de probleme tovarӑşului asistent Chişlaru, care, în lipsa unui furtun armat, special pentru gaz, fӑcu apel la un banal furtun de irigator.  Iar becul Bunsen îşi demonstrӑ imediat utilitatea, fiind pus sӑ ardӑ sub balonul aparatului de sticlӑ marca Mihӑescu. Prima datӑ, de încercare, încӑlzi şi distilӑ doar apӑ, dar aveau sӑ vinӑ şi momente mai bune.

Doctorandul venea în fiecare zi la laborator odatӑ cu “fetele”. Îşi punea halatul alb, adus de acasӑ, dupӑ care se refugia în micul sӑu univers. De cele mai multe ori îşi etala pe masӑ câteva cӑrţi şi caiete, citind şi luând notiţe, calculând şi notând idei, dar, dupӑ câteva ore, omul se ridica de pe scaun şi, cu notiţele în mânӑ, încerca transpunerea în practicӑ a ideilor şi calculelor sale. Uneori fӑcea apel la “fete” pentru ajutor şi aceea dintre ele care putea sӑ se rupӑ de la propria activitate, îşi oferea ajutorul. Din pӑcate pentru farmacist, în fiecare zi o echipӑ sau douӑ se aflau pe teren şi de multe ori era nevoit sӑ îşi cântareascӑ singur substantele, sӑ agite eprubete sau baloane, sӑ îşi spele sticlӑria utilizatӑ sau chiar sӑ mӑture cioburi de pe linoleumul albastru. Dar, odatӑ cu trecerea timpului, teancul de caiete studenţeşti umplute cu scrisul lui Mihӑescu se îngroşa, iar farmacistul însuşi devenea unul dintre cei de la Toxicologie. Ceea ce, desigur, nu îi scӑpa nici tovarӑşului director Braun:

– Vӑd cӑ vӑ împӑcaţi bine cu cercetӑtorul, îi spuse el într-o zi domnişoarei Mayer. Mӑ temeam cӑ o sӑ-l respingeţi, chiar mӑ gândeam ce sӑ le spun tovarӑşilor de la partid dacӑ îmi cer socotealӑ pentru lipsa de înţelegere.

– Nu e nici o problemӑ, tovarӑşu director. Omul îşi face treaba lui, noi pe-a noastrӑ şi toatӑ lumea e mulţumitӑ.

– Eşti sigurӑ? Nu cumva tovarӑşul Mihӑescu are o nemulţumire şi nu îndrӑzneşte sӑ şi-o exprime?

– Ce vreţi sӑ spuneţi? Nu mi s-a pӑrut …

– Mӑ Angela, mi-a şoptit mie o pӑsӑricӑ cӑ omul ӑsta e foarte supӑrat pe copilul Ilenei. Cicӑ îi stӑ toatӑ ziua în drum şi-l încurcӑ. Nu-l lasӑ sӑ lucreze …

– O sӑ-l întreb, dar eu nu cred cӑ-i aşa. O sӑ vӑ miraţi, dar mie mi se pare cӑ Mihӑiţӑ e chiar persoana preferatӑ a tovarӑşului Mihӑescu. Îl ajutӑ mereu când nu putem noi, ba chiar, de multe ori, e mai mulţumit de Mihӑiţӑ decât de altcineva, cӑ nu îl contrazice. Ştiţi ceva, i-am auzit de câteva ori vorbind franţuzeşte, mai ales când vine bӑiatul cu Pifuri de acasӑ … Aş spune cӑ e cucerit de bӑiat.

– Eu am auzit cӑ Mihӑiţӑ cel cuminte a dereglat cuptorul …

– Care cuptor, tovarӑşu director, ӑla electric? Ӑla pe care l-a stricat tovarӑşul Chişlaru sӑptӑmâna trecutӑ, când, din neatenţie, a dat cu caietul de metode de perete, a rӑsturnat un stativ cu eprubete şi a ars siguranţa aparatului? Dacӑ nu era Mihӑiţӑ în laborator, sӑ ne dea ideea sӑ verificӑm siguranţa, am fi trimis cuptorul la reparat şi cine ştie când ni-l dӑdeau înapoi …

– Asta n-o mai cred, draga mea … De unde sӑ ştie un copil de siguranţe şi aparate?!

– Aţi uitat cӑ tovarӑşul Tuteaşcӑ e technician electromecanic?

– Hm … da … chiar uitasem. Deci zici tu cӑ Mihӑescu nu are motive sӑ fie supӑrat pe bӑiat?… Bineee … Te cred, dar sӑ nu aud vorbe! Iar cu pârâciosul ӑla de Chişlaru … lasӑ cӑ am eu grijӑ.

Departe de a bӑnui ce discuţii provocaserӑ, farmacistul şi Mihӑiţӑ cercetau fӑrӑ grijӑ.

– Eu am o teorie, puştiule, explica Mihӑescu. Eu cred cӑ cea mai bunӑ, dacӑ nu unica metodӑ de a obţine substanţe noi din cele existente este distilarea. Ai vӑzut, distilarea purificӑ, separӑ, fragmenteazӑ şi defragmenteazӑ, din apӑ banalӑ se obţine apӑ quasi purӑ, din petrol brut se obţine benzinӑ, din fructe sau vin, adicӑ din zaharuri, se obţine alcool etilic … Sunt sigur cӑ existӑ şi o substanţӑ, încӑ nu ştiu care e aceea, care, prin distilare, sӑ ne punӑ pe tavӑ medicamentul cel nou. Mai trebuie doar sӑ aflӑm care e substanţa aia şi cât de rentabil e sӑ o distilӑm şi treaba e rezolvatӑ.

– Ştiu, nenea Mihӑescu, dar putem sӑ distilӑm chiar orice?

– Sigur cӑ nu chiar orice, sigur cӑ n-o sӑ cӑutӑm codeinӑ în apӑ sau în cartofi, sigur n-o sӑ gӑsim. Dar sӑ ştii de la mine, mӑ puştiule, toate marile descoperiri ale omenirii au fost fӑcute din întâmplare.

– Adicӑ cum, nenea?

– Uite, becul ӑsta, tu ştii cine l-a inventat?

– Un tovarӑş sovietic, Popov, nu?

– Aproape … De fapt, e un American, Edison … Stai puţin, chiar nu ţi-a povestit taicӑ-tu despre Edison? Nu cred cӑ …

– Mi-a spus, nenea, dar mi-a atras atenţia sӑ nu mai zic la nimeni, nu e bine sӑ vorbeşti despre americani.

– Zilele astea e, n-ai vӑzut cӑ a venit Nixon pe la noi? Acum e voie sӑ vorbim şi despre ӑştia; n-au fӑcut ei prea mult bine omenirii, dar Edison ӑsta a inventat becul. Iar becul e un lucru bun.

– Dacӑ ziceţi dumneavoastrӑ … Dar ce legӑturӑ are becul cu distilarea noastrӑ?

– Becul n-are, dar metoda de lucru a lui Edison are. A fӑcut nişte studii, a calculat şi a decis cӑ prin efectul sӑu termic, curentul electric poate face luminӑ. Mai rӑmânea sӑ gӑseascӑ materialul cel mai bun din care sӑ facӑ filamentul. A fӑcut o mie de încercӑri, pânӑ a gӑsit. Uite, exact aşa vreau sӑ fac şi eu şi o sӑ vezi, voi gӑsi.

Astfel de discuţii erau destul de frecvente. Mihӑiţӑ, curios ca toţi copiii, îşi gӑsise un tovarӑş de joacӑ, experienţele farmacistului îi plӑceau foarte mult. De fapt, cam asta fӑcea şi el, numai cӑ nu îndrӑznea sӑ amestece în eprubete atâtea substanţe, cum fӑcea cercetӑtorul. Iar despre acces la distilator … nci nu se punea problema. Zilele când Mihӑescu nu venea în laborator i se pӑreau plictisitoare, mai ales cӑ, în noua situaţie, tantiile nu-l mai lӑsau sӑ umble singur prin rafturile cu sticluţe. Pentru Mihӑescu, bӑiatul era persoana calificatӑ care îl ajuta fӑrӑ sӑ îi punӑ la îndoialӑ autoritatea ştiinţificӑ, aşa cum fӑcuserӑ, în primele zile, tovarӑşele din laborator.

Şi, pânӑ la urmӑ, chiar şi “fetele” erau destul de mulţumite. Ileana Tuteaşcӑ nu avea decât o singurӑ grijӑ, ca bӑiatul sӑ mai scrie şi sӑ înveţe şi lecţiile pentru şcoalӑ, dar, pentru cӑ Mihӑescu nu venea în fiecare zi şi nici nu experimenta de fiecare datӑ când venea, fiul ei nu îşi neglija şcoala. Domnişoara Mayer era şi ea mulţumitӑ, treaba laboratorului nu era împiedicatӑ de cercetӑrile farmacistului, iar Mihӑiţӑ nu-i rӑsӑrea ei în cale exact atunci când avea mai mult de lucru. Adicӑ mereu.

Da, şi partidul era mulţumit. De când îşi gӑsise un loc unde sӑ studieze şi sӑ experiementeze, farmacistul Mihӑescu nu mai venea pe la judeţeanӑ sӑ se plângӑ, sӑ cearӑ, sӑ ameninţe. Iar dacӑ cercetӑrile lui chiar aveau sӑ fie fructuoase, meritul nu va fi numai al lui, ci mai ales al tovarӑşilor din conducerea organizaţiei judeţene de partid care s-au preocupat şi care au fӑcut totul.

Doar cӑ … Codeina refuza sӑ aparӑ, semn cӑ cercetӑrile trebuiau sӑ fie aşezate pe un nou fӑgaş. Mihӑescu cercetӑ dotarea tehnicӑ a Toxicologiei şi îşi îndreptӑ atenţia asupra cuptorului electric.

– Cum de nu m-am gândit pânӑ acum? Prin încӑlzire la temperturi foarte mari, multe substanţe devin instabile şi se pot transforma în altceva. Dupӑ aceea vom distila noile substanţe şi nu se poate sӑ nu obţinem rezultate spectaculoase!

Cu toate cӑ nu reuşea sӑ înţeleagӑ ce e aia spectaculoase (pentru el, spectacolul nu putea fi decât la teatru, şi nu vedea legӑtura), Mihӑiţӑ fu încântat de noua direcţie a muncii de cercetare. Cuptorul era pentru el un obiect extraordinar de interesant, mai ales cӑ nu avea voie sӑ-l atingӑ. Chiar dacӑ propusese soluţia pentru repararea utilajului, bӑiatul tot nu se bucura de bunӑvoinţa “fetelor”. Motive erau destule. Aparatul era unul foarte scump, unic în Cuza Vodӑ numӑrul 24. De fabricaţie germanӑ, încӑ dinainte de rӑzboi, cuptorul era mare şi greu, nu putea fi mişcat nici mӑcar de doi bӑrbaţi voinici, un fel de cutie mare din tablӑ de fier, cӑptuşit cu cӑrӑmizi din şamotӑ. Rezistenţele imense puteau face in vatrӑ o temperaturӑ foarte ridicatӑ, dar şi consumul de curent era pe mӑsurӑ, motiv pentru care era pornit extrem de rar. Totuşi, pentru cӑ partidul, nu-i aşa, a spus sӑ se facӑ cercetare, nu economie, tovarӑşul Kuss verificӑ priza cu legӑturӑ la pӑmânt, montӑ un ştecher nou la cordonul cuptorului şi îl asigurӑ pe farmacist cӑ aparatul va funcţiona fӑrӑ probleme, dar cu condiţia sӑ fie supravegheat neîncetat, nu cumva sӑ ia foc reţeaua.

Mirosurile de substanţe arse invadarӑ curând laboratorul. Dacӑ pânӑ atunci “fetele” strâmbau din nas când trebuiau sӑ plece pe teren, dintr-o datӑ îşi schimbarӑ atitudinea, preferând condiţiile grele din fabrici şi uzine mirosurilor grele din propriul sediu.

Singurul care nu se lӑsa deranjat de fum era Mihӑiţӑ. Pentru el, gazele colorate care erupeau din vatra aparatului erau ceva interesant şi justificau cuvântul “spectaculos”. Împreunӑ cu farmacistul, bӑiatul învӑţӑ sӑ regleze cuptorul sӑ atingӑ diferite temperaturi pentru anumite perioade de timp. Mihӑescu realiza combinaţii de substanţe pe care le încӑlzea dupӑ criterii numai de el ştiute şi înţelese, apoi dizolva cenuşile şi distila soluţiile. Din pӑcate, codeina tot nu voia sӑ aparӑ, deşi calculele şi ecuaţiile lui Mihӑescu o arӑtau, era acolo.

Asta pânӑ când, într-o zi, primind rezultatele analizӑrii prin cromatografie a substanţelor obţinute de el prin distilare, Mihӑescu ridicӑ braţele, victorios.

– Am ştiu cӑ o sӑ reuşesc! Am ştiut, am ştiut!

Singurul lui spectator în clipa aceea, Mihӑiţӑ, începu sӑ joace tontoroiul de bucurie, chiar dacӑ nu înţelegea prea bine ce anume gӑsise farmacistul. Gӑsise şi asta era cel mai important.

Iar Mihӑescu îl luӑ, fericit, în braţe şi îi explicӑ:

– Puştiule, ţi-am zis mereu, cele mai mari descoperiri ale omenirii au fost fӑcute din întâmplare. Uite, noi cӑutӑm de câteva luni codeinӑ, dar întâmplarea ne-a ajutat sӑ gӑsim cafeinӑ. Îţi dai seama? Ca-fe-i-nӑ! Am dat lovitura în lumea ştiinţificӑ! Am gӑsit o metodӑ ieftinӑ de a sintetiza cafeina!  C­8H10N4O2! Sau, dacӑ preferi, 1, 3, 7 –trimetilpurin-2, 6 – dionӑ. Cafeinӑ, mӑ puştiule! Gata … mӑ apuc sӑ îmi scriu lucrarea.

Din acea zi, Mihӑescu se fӑcu nevӑzut. Mai apӑru pe la Toxicologie dupӑ câteva zile pentru a-şi recupera cӑrţile şi caietele, apoi nu mai veni deloc. Aparatul lui complex de distilat rӑmase în camera care deveni din nou a lui Mihӑiţӑ, dar nimeni, nici mӑcar bӑiatul, nu mai îndrӑzni sӑ îl porneascӑ.

Dupӑ o vreme, domnişoara Angela aduse de la tovarӑşul director Braun un numӑr al ziarului Muncitorul sanitar, pe care fetele îl citirӑ cu interes. De fapt, doar un singur articol le fӑcuse curioase: “Un farmacist braşovean revoluţioneazӑ industria medicamentelor”. De pe prima paginӑ a ziarului central, farmacistul Mihӑescu le zâmbea colaboratoarelor lui de la Toxicologie, dar singurul nume care apӑrea în text era acela al lui Mihӑiţӑ, cu menţiunea “un viitor mare cercetӑtor în domeniul farmaciei”.

23231736_10212470324405825_2141930485_n.jpg

Ajungând acasӑ, Ileana îşi sӑrutӑ, mândrӑ, bӑiatul.

– Petricӑ, ţi-am zis eu, nu tehnician, cum vrei tu, ci chimist şi farmacist va fi bӑiatul nostru, îi spuse ea lui Tuteaşcӑ, arӑtându-i şi ziarul.

– Sӑ se facӑ ce vrea el, rӑspunse Tuteaşcӑ, la fel de mândru.

– Mamӑ, dar ce e aia cafeinӑ? interveni Mihӑiţӑ. E ceva cu cafea?

– Ce sӑ fie, e o substanţӑ care poate fi folositӑ la fabricarea medicamentelor.

– Da, mӑmico, dar are vreo legӑturӑ cu cafeaua?

– Sigur cӑ are, e principiul activ al cafelei.

– Ce-i aia principiu activ? Adicӑ se gӑseşte sau nu în cafea?

– Sigur, se gӑseşte.

Mihӑiţӑ cӑzu pe gânduri.

– Mӑmico, ştii ceva? Eu ştiu cum de a gӑsit nenea Mihӑescu cafeinӑ de-aia în distilatul lui. Ştii ibricul ӑla bleu de la laborator? Ӑla de fӑceaţi voi cafea în el?

– A, chiar, nu l-am mai vӑzut demult. Ştii ceva de el?

– Pӑi … ştii când ai plecat tu cu tanti Angela şi cu tanti Melitta pe teren la Steagu, şi mi-ai adus de acolo geamul ӑla de far de Carpaţi? Tanti Mariana şi tanti Ilonka au vrut sӑ îşi facӑ o cafea, iar eu le-am convins sӑ o facӑ mai bine în cuptor, decât pe un bec Bunsen. Nu era nici nenea Mihӑescu acolo, nici tanti Angela, nu avea cine sӑ ne certe.

– Of, Doamne, Mihӑiţӑ, şi ştiai cӑ nu ai voie la cuptor!

– Dar eu nu am pus mâna pe cuptor, tanti Mariana a umblat, numai cӑ nu a ştiut sӑ regleze temperatura. L-a dat prea tare şi a topit ibricul şi toatӑ cafeaua aia a curs in cuptor. Ibricul l-am aruncat, sӑ nu-l vadӑ cineva, dar cred … adicӑ nu cred, ştiu cӑ tanti a uitat sӑ cureţe şi cuptorul …

 

Golindu-şi halba, Editorul întrebӑ, uitându-se prin sticla cu urme de spumӑ:

– Bun bӑiat, Mihӑiţӑ ӑsta al tӑu … Isteţ, muncitor … Sunt curios, ce s-a fӑcut pânӑ la urmӑ? Tehnician, sau farmacist cercetӑtor?

Onimescu întârzie rӑspunsul câteva clipe.

– Mӑi Edi, viaţa e ciudatӑ … Mihӑiţӑ Tuteaşcӑ s-a fӑcut profesor, mӑ. Profesor de limbi strӑine. Pânӑ la urmӑ din rӑzboiul dintre chimie şi electronicӑ, a învins … Pif. Ehei … a plecat demult din Braşov, am pierdut legӑtura cu el …

 

Nota Editorului

Dupa discutia cu A. N. Onimescu am fost curios sa vad cladirile de pe strada Cuza Voda despre care mi-a povestit prietenul meu. Cladirile sunt, inca, la locul lor, dar in ce stare …

IMG_8496IMG_8502IMG_8503IMG_8504IMG_8505IMG_8506

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

PROTOTIP de Mihai-Athanasie Petrescu

PROTOTIP

– Bă, tu sau eşti prost, sau eşti inconştient! Dacă află neamţu’ ăla mare, te dă afară şi mă arde şi pe mine! Cum dracu’ ţi-ai permis să îţi faci o lucrare particulară în uzină, pe banii uzinei, în timpul de producţie, cu resursele uzinei?! Bă, nenorocitule, îţi dai seama ce-ai făcut?

Tânărul inginer nu îndrăznea să ridice privirea. Ştia că şeful de secţie are dreptate, dar el crezuse că face bine dacă aplică o invenţie proprie pe o maşină de tip vechi, ieşită demult din producţie, adică fără interes pentru evoluţia oficială a a uzinei.

– Vorba e că nimeni nu îţi contestă invenţia, mă, da’ nu ai tu calitatea să faci cercetare pe banii uzinei! Ai’ de mine, când o afla neamţu’! …

Uzina de autoturisme, care, cu ani în urmă scosese sute de mii de maşini populare, la un preţ accesibil pentru oamenii de rând, fusese preluată, de câţiva ani, de un mare producător german. Iar nemţii, cum s-au văzut stăpâni, au scos din fabricaţie produsul traditional, aducând un alt tip de maşină, testat deja pe piaţa internaţională.

Nu era o maşină nouă. Era exact acelaşi Super Kyte pe care constructorul german îl vindea de mai mulţi ani, cu destul succes, atât în Europa, cât şi pe piaţa sud-americană sau nord-africană. O maşină produsă, în licenţă, şi în alte uzine din lume, relativ ieftină în magazin şi ieftină în exploatare. Avea mai multe variante de motorizare, destul de perfomante la vremea apariţiei lor, dar, totuşi, Super Kyte începea să îşi arate limitele. Poate de aceea, nemţii nu păreau interesaţi să-l mai modernizeze, dar, în ceea ce privea uzina din România, nici nu se gândeau să vină cu un produs nou.

Pentru Eugen Visu, care venise în uzină încă de pe vremea studenţiei, plin de entuziasm şi cu multe planuri de viitor, Super Kyte-ul era deja o vechitură demodată. Părerea lui era că singurele atuuri erau preţul şi relativa rezistenţă la coroziune în condiţii normale de exploatare şi întreţinere. Dar cele două motoare disponibile, benzinarul de 1372 cmc şi Dieselul de 1494 cmc, erau, fără discuţie, la capăt de linie. De fapt, făcând o comparaţie tehnică şi statistică între vechile maşini produse de uzina din cartierul Drapelul Albastru şi cele aduse de noul acţionar principal, Eugen găsise găsise multe avantaje în favoarea vechiului lor produs. Habitaclul ceva mai comod, postul de conducere, deşi demodat, era uşor de adaptat la dotările maşinilor moderne, mecanica era mai simplă … E drept că motorul era complet depăşit, dar şi acolo se puteau aduce nişte îmbunătăţiri. Sau, şi mai bine, să fie folosit ca linie de plecare pentru un motor nou, cu o cilindree mai mică, dar cu o putere mai mare.

Sigur, partea de calcul şi proiectare nu era pentru el greu de realizat. Totul se putea face acasă, cu ajutorul propriului calculator şi folosind nişte programe pe care tot el le scrisese şi testase. Iar rezultatele au fost promiţătoare: vechiul motor de 1297 cmc şi 54 de cai al vechiului model Bârsa 1300 se putea transforma în proiectul EV,  0.1, de 1129 cmc, cu o putere de 95 de cai, adaptabil la o cutie de viteze manuală sau automată, eventual cea folosită de Super Kyte-ul cu benzină, fiind la îndemână. Calculând performanţele posibile pe aerodinamica celor doua caroserii comparate, cu mecanica respectiv, Eugen nu fu surprins să constate că o Bârsa ar fi mers mult mai bine decât un Super Kyte. Iar dacă toate îmbunătăţirile imaginate de el ar fi putut fi implementate pe Bârsa, s-ar fi putut ajunge la o maşină nouă cu aspect vintage, capabilă să se vândă bine, pentru că nostalgicii nu lipseau.

– Totuşi, domn’ inginer, încercaţi să faceţi o tură cu asta mică, să vedeţi …

Şeful de secţie, inginerul Banu, nu era un om încuiat la minte. În sinea lui recunoştea că maşina pe care o făceau ei e deja rămasă în urmă, dar nu îndrănea să-l incurajeze făţiş pe tânărul său subordonat să-şi facă publică invenţia. Dar … ispita era mare, ca şi curiozitatea lui ştiinţifică.

– Bă, uite cum facem: încerc să te strecor cumva cu ea pe pistă, dacă eşti sigur că o poţi porni.

– Am pornit-o, domn’ inginer, ba am şi fugărit-o niţel prin parc, acum două nopţi, când am rămas de permanenţă.

– Mă, tu eşti nebun! te dau ăştia afară ca pe hoţi şi pe bandiţi, bă! Hai că … hai c-o încerc, mă, dar să şti că dacă nu porneşte sau nu merge, eu, cu mâna mea te dau pe mâna patronului şi duc maşina la fiare vechi. Deci, cum zici ca merge?

– O, dacă o luaţi … o să vedeţi, rupe pământu’! ar trebui bagată la curse, la raliuri, ceva …

Cam aşa gândea şi inginerul Banu, a doua zi, când tăia contactul prototipului.

– Ce dracu’ i-ai făcut, bă omule? Asta nu-I Bârsă, e săgeată! Explică-mi exact, să vedem, poate brevetăm invenţia ta, sau ceva … e genială!

Visu nu se lăsă rugat. Desenele şi explicaţiile despre cursă, alezaj, supape, uleiuri, carburanţi, injectoare, injectie multipunct erau chestii logice şi la îndemâna inginerului-şef (da, dar, aşa cum a recunoscut el, trebuia ca cineva să le imagineze, să le gândească, să le realizeze …)

– Deci, ăsta e un motor normal de Bârsă la care tu ai adus modificări atât de simple? Iar mecanica? Tu ai gândit-o? E mai simplă şi decât a Kyte-ului.

– E transmisia de Bârsă, domn’ inginer. Cutie, planetare … Iniţial am zis să iau o cutie de Super Kyte cu benzină, dar nu am avut bani să cumpăr una şi nu puteam s-o iau aşa … Dar până la urmă e bună, aţi văzut. Sigur, am pus cutia în faţa motorului, dar a fost uşor de adaptat pe mecanică. Vedeţi că am decupat aripile, pentru că roţile vin cu 21 milimetri mai în faţă.

– Stai, mă, stai, mă, eu pricep tot. Uite, îi montăm şi catalizatorul şi, după normele europene, putem clasifica motorul la Euro 6 … Kyte-ul e doar Euro 5. Am da lovitura pe piaţă, mai ales că pentru motorul nostru avem toate licenţele, doar să înregistrăm modificările …

– Vedeţi, când vă spuneam eu …

– Da … Ştii ceva, ar trebui să scoatem maşina la lumină. S-o scoatem din fabrică, dar fără să ne simtă patronii … Cum dracu ai bagat-o pe poartă?! Că stau ăia cu ochii cât farfuriile!

– N-am băgat-o eu, domn’ inginer. E o Bârsă fabricată înainte de venirea nemţilor. Nu a apucat să primească număr de serie şi a stat ascunsă …

– Cum, Doamne iartă-mă, ascunsă, mă?!

– Ascunsă, domn’ inginer. O să vă arăt, au făcut băieţii un ungher şi au băgat-o acolo. Când am stat de vorbă cu ei, au scos-o şi am lucrat împreună la ea. Cu Lică, cu Vandu, cu ăştia … bârsişti pricepuţi şi meseriaşi ca lumea, mi-au fost de mare ajutor.

– Măăă … dacă ei te-au ajutat, înseamnă că şi ei sunt bagaţi în asta până peste gât … ca şi mine, până la urmă. Sau la bal, sau la spital, tot împreună, de aci încolo.

Erau multe de făcut. A omologa o maşină realizată clandestin şi artizanal nu e o joacă de copii, toţi erau conştienţi că urmau să se lovească de mari dificultăţi. Banu, după prima încercare, aproape în fiecare seară rămânea peste program şi mai făcea o tură, două, îşi nota observaţiile şi urmau discuţii lungi, fie în secţie, fie, mai des, la el sau la Visu acasă. Aproape de fiecare data veneau să-i ajute să golească nişte beri şi să completeze desenele şi “bârsiştII” remarcaţi de Eugen.

– Domn’ inginer, am observat că încearcă să se ridice pe două roţi când strângeti mai tare virajul pe stânga. Nu prea are stabilitate … spuse Vandu după ce prinsese curaj cu ajutorul unei Ciucaş.

– Da, am simţit şi eu, şi mă tot gândesc cum să facem … răspunse Visu.

– Şi au m-am prins de asta, şi cred că am soluţia, interveni Banu. Ar trebui mărit ecartamentul în faţă, dar încă nu ştiu cum …

“Colectivul de cercetare”, cum se autodenumiseră, găsi soluţii la problema asta, ca şi la multe altele care apăreau dupa fiecare test. Super-Bârsa devenea tot mai modern şi mai performantă, iar testele ilicite în curtea uzinei deveneau insuficiente. Tot Banu vei cu o idee: nemţii intenţionau să scoată în teste de şosea câteva Super Kyte-uri la care se adăugaseră câteva elemente noi de caroserie, un fel de face lift. Pentru că trebuiau să se desfăşoare la adăpost de ochii indiscreţi ai presei, maşinile urmau să fie mascate cu o butaforie din carton şi pânză până la o distanţă oarecare de uzină, unde, sperau ei, ar fi existat mai puţini curioşi. “Cercetătorii” aplicară şi pe Super-Bârsa lor aceeaşi butaforie şi o incluseră în lotul de test, iar stratagem reuşi. Prototipul ieşi fară probleme din uzină, avându-l pe Lică la volan.  Cu prima ocazie când reuşi să rămână în urmă la un semafor, Lică se separă de grup, demontă butaforia de pe maşina şi se îndreptă într-o direcţie diferită, unde făcu joncţiunea cu prietenii lui.

Testele de şosea confirmară concluziile trase după testele clandestine. Maşina se comporta foarte bine pe diferite tipuri de drumuri, alerga, lipită de asfalt, pe autostradă, lua virajele în viteză, cu motorul în plin, pe drumurile de munte – uşoara tendinţă subviratoare nu putea fi o problemă pentru un pilot ca Vandu, iar rezolvarea ei era uşoară pentru un specialist ca Banu.

Singura problemă, de care Visu deveni conştient atunci când observă flashurile unor şoferi care îi veneau din faţă – semn că se apropia de un control al poliţiei rutiere, era că maşina … nu avea acte. Era un lucru destul de cunoscut faptul că poliţiştii opreau de multe ori Bârsele pe şosea, bănuindu-le de o stare tehnică precară. Sigur că nu era cazul prototipului lor, dar era nevoie de acte şi de numere de înmatriculare. Lică veni cu o soluţie: “împrumută” de la un vecin bătrân plăcuţele de înmatriculare şi, după două zile, reuşi să-l convigă pe respectivul să-i încredinţeze şi talonul Bârsei sale. Culmea, vechea epavă ruginită avea inspecţie tehnică valabilă, iar culoarea din talon corespundea cu cea a prototipului. Aşadar, totul era în ordine din punct de vedere juridic, testele neoficiale puteau continua.

După o lună de încercări, Super Bârsa îşi convinsese creatorii că e o maşină bună. Cei patru consumatori aşezaţi la masa din colţul salonului de la “Căţeaua leşinată” trăgeau concluziile:

– Copii, eu sunt sigur că maşina asta e foarte bună în momentul ăsta şi ar putea să se vândă câţiva ani buni, spuse inginerul Banu. Totul e să o putem omologa, iar asta …

– O băgăm la loc în fabrică şi o omologăm, domn’ inginer, propuse Vandu.

– Da, mă, uşor ca reţeta de apă caldă, zici tu. Mergem la patron şi-I zicem, aşa, direct, uite, herr Patron, noi am făcut o maşină şi îţi propunem să o băgăm în producţia de serie. Iar el o să şi deschidă, a doua zi, o nouă bandă de montaj, unde noua noastră Super Bârsă va fi construită în sute de mii de exemplare. Ce să spun …

– Atunci cum să facem? O putem vinde la altă uzină, spuse Lică.

– Nu merge, Lică, nu avem licenţă. Tot la noi în uzină trebuie să se facă. O să găsim o variantă, până la urmă. Important e că maşina e bună, uite, are aproape şaizeci de mii de kilometri şi încă nu am păţit nimic, în afară de … ei, în afară de pomişorul ăla al meu şi de piatra aia kilometrică atinsă de domnu inginer. Nişte mici zgârieturi, vorba aia … O rezolvăm noi, bine că avem maşina. Noi să fim sănătosi! îşi încheie Eugen Visu cuvântarea.

Ca şi în cazul încercărilor tehnice, şi activităţile ulterioare au fost planificate şi repartizate. Inginerul Banu luă asupra lui sarcina de a discuta cu superiorii. El avea trecere la ei, doar era inginer cu vechime mare şi cu prestigiu în uzină. Visu avea să facă lobby printre mulţii iubitori ai Bârsei pe care îi cunoştea, aşa încât încât să pregătească, într-un fel, piaţa, iar cei doi tineri tehnicieni trebuia să asigure securitatea maşinii. Lică propuse să o parcheze în faţa casei, în locul ocupat, de obicei, de rabla vecinului său. Vechitura putea să fie băgată într-o curte şi acoperită cu o folie colorată, astfel încât toată lumea să confunde prototipul cu vechea ruginitură.

După două zile de încercări, inginerul Banu reuşi să urce în palatul administrativ al uzinei. Nu avu norocul să intre în biroul neamţului şef, dar izbuti să însămânţeze în mintea directorului economic ideea unei maşini noi, care să ia ce e mai bun de la produsele tradiţionale ale uzinei, Bârsa şi Super Kyte-ul. Era un semn bun şi cu un zâmbet larg pe faţă veni să împărtăşească vestea tinerilor lui prieteni.

Îi găsi într-un colt al halei, citind în grup dintr-un ziar local.

– Cred că avem şanse, copii … începu el.

Fără să răspundă, Eugen Visu îi întinse ziarul, indicându-i un titlu mare şi o fotografie de pe prima pagină: “De azi a început ridicarea şi casarea ecologică a mașinilor abandonate pe domeniul public”. 047

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

DELAYED de Mihai-Athanasie Petrescu

DELAYED

 

– Ladies and Gentlemen, comandantul  vă anunţă că, din păcate, vremea la Bucureşti s-a ȋnrăutăţit, motiv pentru care Aeroportul Internaţional “Henri Coandă” a fost ȋnchis pȃnă la noi ordine. Decolarea noastră se va face cu ȋntȃrziere.IMG_0745

Pasagerii zborului RO392 se foiră, nemulţumiţi, pe scaune. O parte din ei ştiau că Bucureştiul este asaltat de zăpadă, dar sperau că, totuşi, cei de la Otopeni nu vor avea probleme cu deszăpezirea; se ştie că aproape niciodată Otopeniul nu se ȋnchide. Ȋnseamnă că ninge chiar tare …

Ruxandra oftă, necăjită. Nu avea nimic important de făcut acasă, ȋntȃrzierea nu o deranja prea tare. Dar o speria perspectiva de a petrece cȃteva ore pe scaunul avionului Boeing imobilizat pe platforma aeroportului Heathrow. Nu se gȃndise să ȋşi ia ceva de citit, chiar şi laptopul şi-l băgase ȋn trolerul trimis la bagaje de cală. Urma o noapte lungă …

– Domnişoară, scuză-mă, te rog, pot să-mi pornesc telefonul? Măcar să-mi anunţ soţul că ȋntȃrziem, să nu se ȋngrijoreze.

Ȋnsoţitoarea interpelată astfel rămase, pentru o clipă, tăcută, după care ȋi făcu semn colegei sale care vorbea la microfon. Probabil că aveau un fel de cod al lor, pentru că ȋn difuzoare se auzi anunţul:

– Ladies and gentlemen, pe perioada staţionării, folosirea telefoanelor mobile, ȋn afară de cele considerate, prin regulament, periculoase, este liberă. Vă mulţumim.

“Măcar atȃt”, murmură Ruxandra; dar ȋn clipa următoare satisfacţia ei se transformă ȋn frustrare. Iphone-ul ei afişă, cȃteva secunde, mesajul catastrofă: “Baterie descărcată”. Apoi ecranul I se ȋntunecă. “Cum, Doamne iartă-mă, de am uitat să-l bag ȋn priză? … ȋşi spuse ea. Acum ce mă fac?”

Vacarmul din salonul avionului devenea tot mai puternic. Lumea ȋşi arăta, din ce ȋn ce mai vehement, revolta la adresa autorităţilor de la Bucureşti.

– Niciodată nu sunt şi ei ȋn stare să dea o leacă de zăpadă, ne obgligă să stăm zile ȋntregi ȋn avion. Să vedem, cine ne dă să mȃncăm, că eu nu mai am nici un ban, se lamenta o mămică cu un băieţel de vreo zece ani.

– Aşa e, doamnă, aveţi dreptate. Păcat că nu mai e Ceauşescu, i-ar fi pus pe toţi cu botul pe labe! remarcă un tȃnăr cu geacă de piele ȋntoarsă. Nu-şi lăsa el romȃnaşii lui să putrezască pe aeropoarte străine!

– Ladies and gentlemen, this is your captain speaking! Se auzi dintr-o data ȋn difuzoare. Decolarea va fi ȋntȃrziată cel puţin şase ore datorită condiţiilor de pe aeroportul de destinaţie. Acoperind vociferările tot mai zgomotoase ale călătorilor nemulţumiţi, comandantul continuă: O să vă rugăm să coborȃţi din aeronavă, sub supravegherea ȋnsoţitoarelor de zbor.  Compania noastră ȋnţelege să aplice prevederile Regulamentului 261/2004, cu referire la cazurile de ȋntȃrziere a plecării unor curse aeriene. Vă aduc la cunoştinţă că aveţi dreptul la decontarea biletului de călătorie, dacă doriţi să renunţaţi să efectuaţi zborul, sau, dacă preferaţi, puteţi beneficia de cazare peste noapte la un hotel din apropierea aeroportului Heathrow, costul cazării find acoperit de companie. Vă stăm la dispoziţie cu asistenţă pentru orice problemă.

Liniştea de o clipă se transformă, brusc, într-o nouă larmă. Ca orice anunţ care afectează soarta omenirii, şi acesta avu darul de a crea bisericuţe. Unii, care nu se grăbeau şi care, poate, voiau să mai rămână pe meleaguri străine, păreau mulţumiţi. Unii chiar se bucurau că au parte de o cazare neplătită la hotel. Alţii, care ştiau că sunt aşteptaţi de cei dragi la Otopeni, sau care aveau combinaţii de transport de la Bucureşti, vociferau revoltaţi. Ruxandra ridică din umeri. Pentru ea, că ajunge acasă azi sau mâine era absolut egal. Îşi scoase,  liniştită, geaca din compartimentul pentru bagaje şi aşteptă, la fel de liniştită, să coboare din Boeing.

Cufundată în gândurile ei, nici nu observă pe unde sau cât timp a mers cu autobuzul. Împreună cu ceilalţi pasageri ai zborului coborî în faţa hotelului SKC, sigur, un hotel de care nu auzise nciodată şi probabil că era la fel de necunoscut pentru toţi. La fel de răbdătoare că şi în avion, Ruxandra aşteptă să se cazeze gloata gălăgioasă înainte de a se apropia de recepţie. Funcţionara o abordă cu veşnicul zâmbet obosit, dar amabil.

– Mrs. Milescu, vă mulţumim că aţi ales hotelul nostru (da, că l-am ales eu … îşi spuse Ruxandra, amuzată). Poftiţi cardul dumneavoastră de acces, camera 451.

Călătoarea mulţumi şi se grăbi să se îndrepte spre ascensor, fără să mai audă şi sfârştul discursului recepţionerei:

– Vă urăm o şedere plăcută. Fiul dumneavoastră a urcat deja în cameră.

Hotelul, animat de mulţimea de călători ai zborului spre Bucureşti, era un loc destul de curat şi îngrijit. Cabina liftului era decorată cu fotografii de avioane (“ia uite, şi la ăştia există spotteri”, îşi spuse Ruxandra), iar holurile erau pavoazate cu fotografii aeriene. Probabil că hotelul trăia pe seama zborurilor amânate sau întârziate, găzduind clienţi fără mari pretenţii, grăbiţi şi prea nervoşi şi obosiţi pentru a fi extrem de atenţi la servicii.

Ruxandra găsi cu uşurinţă camera 451, cu toate că nici un angajat al hotelului nu o însoţise până la etajul patru. Prima sa grijă fu să găsească priza, pentru a-şi încărca telefonul, dar (“lua-i-ar dracu cu prizele lor, cum îmi încarc eu acum telefonul?”) tipul britanic de priză era inaccesibil pentru încărcătorul ei. “Cum îl anunţ eu acum pe omul ăla că s-a amânat zborul?”

Probabil că gândise cu voce tare, pentru că dinspre baie îi veni sugestia:

– Folosiţi telefonul hotelului, e inclus în preţ.

Avea dreptate, era cel mai uşor, iar operatorarea îi formă imediat numărul soţului.

– … da, s-a anulat zborul. Nu ştiu, cred că mâine. Da, da, stai liniştit, eu sunt bine, hotelul pare OK, nu-ţi face griji. A, păi n-am cu ce să-l încarc, ăştia cu prizele lor … Dar n-are nimic, hai că vorbim mâine, să mă duc şi eu la culcare … a fost o zi destul de grea. Pa, pa, să fii cuminte.

Asteptând să iasă colega ei de cameră din baie, Ruxandra rememoră sfatul ei de a folosi telefonul de pe noptieră. Cum de nu-i dăduse şi ei prin minte, doar era logic şi simplu … “Noroc cu femeia aia, că … Aoleo, dar ce voce are, o fi vreo babă de-aia cu voce groasă … şi era aşa de simplu, ce, până să avem celulare nu învârteam mereu discul? … Oare cine o fi baba asta a mea?”

La televizor, sub figura crainicului care îşi recita ştirile, burtiera afişa, periodic, date meteo. Ştirile dinspre Bucureşti nu erau chiar bune, temperaturile erau foarte scăzute, iar preciptaţiile păreau să crească în intensitate. Ce deosebire faţă de Londra, unde, chiar dacă nu era cald, măcar nu ningea şi nu bătea vântul.

Ruxandra tresări, surprinsă. Nu mai puţin surprins era şi tânărul care tocmai ieşise din baie, în ţinută lejeră.

– Cine eşti dumneata? Te rog să ieşi imediat din camera mea! ţipă Ruxandra.

– Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, dar sunt în camera mea, cred că dumneavoastră aţi greşit, răspunse băiatul, acoperindun-se, în grabă, cu pătura de pe pat.  Eu am 451.

– Aoleo, scuză-mă, am greşit … Dar … stai puţin, cum să greşesc, doar am folosit cardul. Uite, 451 e camera mea.

Cei doi îşi comparară cardurile, nu era nici o greşeală, ambele erau setate pentru aceeaşi camera: 451.

– Au greşit ăştia, lua-i-ar naiba! se revoltă femeia, ridicând receptorul telefonului. Hello! Domnule, cred că s-a făcut o greşeală, m-aţi cazat în camera asta împreună cu un domn … da … fiul meu? O laie! înjură ea în româneşte, uitând cu cine vorbeşte. Ia uite, al dracu, a închis, nemernicul.

– Se rezolvă? întrebă tânărul înfofolit în pătură.

– Nu înţeleg nimic, mi-a zis ăla că e normal să ne cazeze împreună, că eşti fiul meu şi că ei nu prea au camere … cum adică eşti fiul meu? Eu am o fiică, dar ăştia nu au de unde să ştie ce copii am sau nu am. Cum zici că te cheamă?

– Milescu Daniel, doamnă, şi sigur nu sunt fiul dumneavoastră. Mama mea e acasă, la Picior de Munte.

– Picior de … unde e asta? Adică ce importanţă are, n-ai cum să fii copilul meu, eşti prea mare … fiică-mea de abia a împlinit 19 ani. E doar o coincidenţă de nume. Ce dobitoci de hotelieri, să tragă nişte concluzii dintr-o asemănare de nume …

– Eu am 21, nu sunt aşa mare. Cum, şi nu vor ăştia să ne schimbe? Adică … o să stăm împreună, o să ?…

Revenindu-şi din surpriză, Ruxandra evaluă situaţia:

– Şi dacă stăm împreună, până la urmă ce? E o diferenţă mare de vârstă între noi, doar nu ne-or veni idei. Dumneata o să dormi pe patul dumitale, eu pe-al meu, şi ne vedem liniştiţi de treabă.

Căutându-şi pantalonii aruncaţi într-un colţ al camerei, Daniel observă:

– Doamnă, ştiţi … avem un singur pat …

– Cum dracu?! izbucni Ruxandra. Cum să fie un singur pat, englezii ăştia aşa dorm, mama cu fiul împreună?

După câteva clipe petrecute în baie, Daniel reveni, îmbrăcat corect. Ruxandra continua să caute soluţii.

– Nu avem nici măcar un fotoliu, sau un scaun mai ca lumea în camera asta … şi eu credeam că e un hotel serios … o mizerie. Doar n-o să te pun să dormi pe jos, nu eşti căţel.

– Lăsaţi, doamnă, ma duc şi stau in holul hotelului, găsesc eu un locşor pe-acolo.

– Să te duci în hol … cum să te duci în hol, o să stai aici, ca oamenii, şi o să te culci la capătul patului. Doar n-oi fi eu vreo zgripţuroaică, să te gonesc afară din casă. Suntem oameni educaţi şi inteligenţi … şi … fir-ar al dracului de necaz, nu ne-au adus ăştia bagajele?

– Au zis că le ţin în avion până mâine, când plecăm, ca să nu le mai descarce şi să le încarce din nou şi … Aoleo, înseamnă că nu avem pijamale?

Cei doi rămaseră fără idei. Nu exista speranţa unei nopţi odihnitoare, atâta timp cât erau obligaţi să doarmă îmbracaţi, ghemuiţi la distanţă onorabilă, pe un singur pat. Cele câteva ore ale nopţii trecură fără incidente, dar dimineaţa întâmpină doi oameni amorţiţi, revoltaţi împotriva hotelurilor britanice, a companiilor aeriene româneşti şi a ninsorilor şi viscolelor din toate lumile trecute, prezente şi viitoare. Noroc că gazdele nu puteau înţelege tot ce spuneau românii găzduiţi de ele, mai ales cei care au venit la recepţie să predea cardurile camerei 451.

– Madam, Sir, ne pare rău, dar de la aeroport am primit vestea că avionul dumneavoastră tot nu poate decola, la Bucureşti vremea este încă foarte rea. Vă invităm să rămâneţi la noi şi pentru restul zilei de azi, până când se va deschide aeroportul Otopeni.

Ruxandra Milescu şi fiul ei de ocazie rămaseră fără grai. Chiar dacă nu îi chema nici o urgenţă acasă, în România, le era greu să găsească o soluţie pentru a-şi umple timpul. Măcar dacă ar şti la ce oră va decola amărâtul ăla de avion, ca să îşi facă un program, un drum prin împrejurimi sau ceva. Nu le rămânea decât să îşi petreacă ziua în camera lor, aşteptând mila Domnului şi bunavoinţa oamenilor.

Timpul s-a scurs încet în acea zi. Televizorul nu arăta nimic interesant, sau, mai bine zis, nimic interesant pentru amândoi. Dar, pornind de la comentarea unei reclame sau a unei ştiri, Ruxandra şi Daniel găseau, din când în când, un subiect de conversaţie. Masa de prânz nu se putea servi în cameră, de fapt nici nu exista aşa ceva în programul hotelului, astfel încât coborâră amândoi la un McDonalds alăturat, unde doamna, fiind persoana cu mai mulţi bani la îndemână, oferi prânzul. Apoi vizitară şi un mic pub din apropiere, luară o cafea şi un corn, aşteptând mereu, cu speranţă, să sune telefonul lui Daniel. Revenind la hotel, aflară că aeroportul lor de destinaţie era tot închis şi că nici nu exista vreo speranţă pentru ziua aceea.

– Madam, Sir, ni s-a telefonat de la compania dumneavoastră aeriană pentru a ni se cere să vă găzduim şi în seara asta. Ne bucurăm că rămâneţi la noi, le spuse recepţionerul.

“Nu te poţi împotrivi vrerii lui Dumnezeu” cugetă Ruxandra, încercând să-l sune pe soţul ei. Nu reuşi, mobilul lui era indisponibil. Probabil că era în vreo şedinţă ceva, şi atunci trebuia lăsat un mesaj la secretariat. După care urmau alte câteva ore de plictiseală în cameră, de conversaţie insipidă cu băiatul ăla. Mai bine ieşea să se plimbe niţel, să mai vadă lumea. Iar în drum să cumpere ceva de mâncare pentru seara, cu siguranţă li se va face foame.

– V-a căutat soţul dumneavoastră, o anunţă Daniel când reveni în camera 451. A spus că o să sune din nou, mai târziu. I-am explicat cum e treaba cu avioanele astea, nu părea prea încântat.

Într-adevăr, telefonul sună exact când Ruxandra desfăcuse micul pacheţel cu alimente, invitându-l şi pe Daniel la cina improvizată.

– Bună … ce să fac, tocmai am venit de jos şi ziceam să mâncăm ceva … păi de … da, şi cu el … cum cine e, un băiat cu care m-au … cum să fie soţul meu, e … cui i-am zis eu ca ar fi soţul meu? Aşa au zis? Nu … e … stai, mă omule, să-ţi spun! Nu te ambala, că … Auzi, tu nu înţelegi să mă asculţi? Cum de ce, ca să înţelegi că … Doamne, omule, ai luat-o razna, ce dracu! Daniel e … Sigur că-I spun pe nume, e un copil, cum să … Mă, nu mă enerva, doar ţi-am zis … eşti nebun! concluzionă Ruxandra, trântind, nervoasă, receptorul de masă, apoi, punându-l, la fel de violent, în furcă.

Încercând să îşi păstreze discreţia şi aerul indifferent, Daniel se ascunsese după perdeaua ferestrei. Ceea ce înţelegea el din jumătatea de dialog telefonic îi provoca o stare de hilaritate, pe care încerca să o ascundă de colega lui de camera. Adică soţul ei credea că ea se cuplase cu el?! Pai era cu o mie de ani mai bătrână decât el, cum să se uite el la o femeie de o asemenea vârstă?!? Deşi, dacă e să apreciezi, Ruxandra nu arăta chiar rău pentru etatea şi starea ei social, dacă … Dar să …

– Daniel, ştii ce îi trece prin cap soţului meu, că m-am cuplat cu tine. Cum, Doamne iartă-mă, să mă … A înnebunit de tot la bătrâneţe, deşi ştie că eu niciodată … acum s-a tâmpit! Ar merita să-i dau motive să fie gelos, nebunul … Doar suntem singuri, uşa e încuiată …

– Chiar vrei să ?… Adică să …

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Au venit mamaia şi tataie, Ruxi, vino repede să-I pupi! Ruxi! Ruxi!! Bine aţi venit la Picior de Munte!

Nici nu era nevoie de invitaţia lui Daniel. Fetiţa, care de câteva ore aproape că nu se dezlipea de la fereastră era deja atârnată de gâtul bunicilor.

– Tataie, hai să-ţi arăt bobocii de raţă şi puii lui Miţi, să vezi ce frumoşi sunt! Hai, da’ hai odată, n-auzi!

Domnul Milescu nu avea nevoie de multă insistenţă pentru a se lăsa convins, dorinţa nepoatei era întotdeauna lege pentru el. Odată cu ei, ieşi în curte şi mama fetiţei, tânăra doamnă Milescu, cu grijă mare ca nu cumva Ruxi, de prea mult entuziasm, să alerge şi să se împiedice de ceva prin curte, sau mai rău, să transpire. Mai lenţi în reacţii, mamaia Milescu si Daniel ramasera in urma.

-Ar trebui să mai faceţi un copil, aveţi noroc să aveţi copii frumoşi şi sănătoşi, mă Daniele …

– Ne dăm silinţa, mama soacră, ne dăm silinţa, răspunse Daniel, dus pe gânduri. Şi când te gândeşti că dacă nu sunau atunci aia de la aeroport, Ruxi ar fi putut să fie fetiţa, nu nepoata ta …

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR de Mihai-Athanasie Petrescu

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR

“Cooperativa Agricolă de producţie din comuna Crȃnguri este, de mulţi ani, una dintre cele mai bogate din Cȃmpia Frunzuleşti, din sudul ţării. Suprafaţa de pămȃnt arabil de care dispune este un factor important al bunăstării cooperativei, dar cel mai de seamă este factorul uman. Ţăranii cooperatori, agricultori pricepuţi şi pasionaţi, muncesc cu drag şi spor, obţinȃnd, an de an, recolte tot mai mari. Ei pun ȋn valoare calitatea solului, pe care ȋl lucrează cu maşini agricole de mare productivitate. De asemenea, ei, agricultorii patriei noastre socialiste din acest sat pitoresc de cȃmpie, evită cu grijă risipa, atȃt la cultivarea ultimei palme de pămȃnt, cȃt şi la recoltarea atentă a producţiei la hectar. De asemenea, belşugul realizat de cooperativa agricolă de producţie se datorează şi celor care conduc destinele cooperativei şi ale cooperatorilor, tovarăşului preşedinte Ionescu Ivan şi tovarăşei secretare a Biroului Organizaţiei de Bază, tovarăşa Pȋrvulescu Sanda”

Articolul publicat ȋn numărul din martie al revistei Agricultura socialistă continua cu o dare de seamă amănunţită privind activitatea CAP-ului, prezentȃnd concret, cu cifre, realitatea din teren. Interviul amplu cu tovarăşa Pȋrvulescu aducea, la rȃndul său, exemplul viu al muncii pline de dăruire a ţăranilor cooperatori, ȋn frunte cu comuniştii.

Şi ȋn această campanie agricolă se anunţa o recoltă bogată. Tovarăşul Ionescu luase cele mai bune măsuri privind organizarea muncii, asigurȃnd necesarul de ȋngrăşăminte chimice, veghind, neobosit, ca starea tehnică a tractoarelor şi a maşinilor agricole să fie optimă şi repartizȃnd judicios suprafeţele. La rȃndul său, tovarăşa Pȃrvulescu reuşea să mobilizeze oamenii, astfel ȋncȃt aceştia erau zi de zi pe ogor. Dacă cineva ar fi venit ȋn toiul zilei la Crȃnguri nu ar fi ȋntȃlnit pe uliţele moderne ale comunei pe nimeni. Chiar şi copiii mai mari erau pe cȃmp, ajutȃnd, după puterile lor, la realizarea planului de producţie agricolă.

O activitate vie putea fi remarcată şi la sediul CAP. Cu toate că munca de birou era la fel de grea ca cea de pe cȃmp, la sediu nu rămȃnea prea multă lume. Tovarăşul Ionescu şi tovarăşa Pȋrvulescu ȋşi ȋmpărţeau sarcinile de serviciu şi le executau cu voie bună şi cu un mare randament. Deşi munca lor era foarte plină de răspundere, preferau să nu afecteze productivitatea muncii la cȃmp şi nu opreau ȋn sediu consătenii dornici să muncească. Se mulţumeau doar cu ajutorul familiilor lor. Astfel, tovarăşa Ionescu era mȃna dreaptă a soţului său. Era ȋntotdeauna prezentă cȃnd tovarăşul preşedinte avea nevoie de ea. La fel, sora tovarăşei secretare era prezentă mereu la sediul cooperativei, iar contribuţia sa la bunul mers al activităţii era esenţială. Iar aceasta implica sacrificii. Copiii tovarăşului Ionescu şi ai tovarăşei Soreanu, prea mici pentru a fi lăsaţi singuri ȋn casă, erau aduşi la sediu, unde se bucurau de supravegherea şi grija părintească, desigur, atunci cȃnd munca o permitea.

Singura persoană din afara comunei era tȃnărul tovarăş Valentin Roşu, student la facultatea de agronomie, venit aici pentru un stagiu de practică ȋn producţie. Acesta, cu toate că era născut şi crescut ȋn oraşul reşedinţă de judeţ, la absolvirea liceului optase pentru agronomie, dȃndu-şi seama că era nevoie de specialişti ȋn agricultură, după cum se vedea şi din numărul mare de locuri scoase la concurs de facultatea de profil. Prin firea lui veselă, dar şi prin felul cum ȋşi făcea datoria de student ȋn practică, gata să ajute ori de cȃte ori era solicitat, Valentin le devenise simpatic celor din conducerea Cooperativei şi chiar şi copiilor lor. Se juca cu ei, le arăta reviste cu poze cu maşini şi motociclete, cu actori, ba chiar le făcuse rost de nişte reviste străine cu benzi desenate. Mai mult decȃt atȃt, de cȃteva ori ȋi luase la plimbare cu o Dacie neagră, condusă de un prieten care ȋl aducea de la oraş uneori, dimneaţa. Sigur că părinţii erau bucuroşi de bucuria copiilor şi ȋl considerau pe Valentin de-al casei.

La sfȃrşitul lui iulie, CAP Crȃnguri spera să raporteze conducerii de partid şi de stat o producţie record la grȃu. de peste patru mii de kilograme la hectar, aşa cum prevedeau şi directivele partidului. Tovarăşii din conducerea cooperativei aveau mult de lucru pentru a alcătui documentaţia clară şi concretă din care să rezulte, fără echivoc, cantitatea de cereale recoltate. Şedinţele operative zilnice nu se mai terminau, iar discuţiile constructive de la fiecare astfel de ȋntrunire dovedeau că munca ceapiştilor fusese rodnică:

– Pe cuvȃntul meu dacă mai ştiu cum dracu s-o dreg, rostea tovarăşul Ionescu. Am băgat tone de motorină ȋn lucrările astea, dar cȃnd cȃntărim grȃul nu acoperim costurile. Ce dracu s-a ȋntȃmplat?

– Tovarăşu preş, eu propun să verificăm basculantele, să nu se piardă boabe pe drum, ȋndrăzni să intervină tovarăşa Soreanu. Ieri am văzut nişte păsări care parcă ciuguleau pe drum.

– Tovarăşa Gina, te rog să verifici dacă presupunerea dumitale e adevărată. Dar tot nu se pot pierde sute de kilograme aşa, prin obloanele maşinii.

– Ce vreţi să spuneţi tovarăşu preş, că fură oamenii? Nu fură, tovarăşu! Că dacă fură, chem miliţia, chem … chem … se ȋnfurie tovarăşa Pȋrvulescu. Trebuie să fie o greşeala de calcul, voi verifica, tovaraşi, din nou şi din nou pȃnă voi găsi greşeala. Nu voi pleca acasă şi voi lucra azi, zi şi noapte, pȃnă voi găsi mica noastră eroare de calcul, tovarăşi! Ne vom face şi depăşi planul de producţie, tovarăşi, pentru că aşa ne cere partidul!

– Te rog, calmează-te, tovarăşa! Nu ne foloseşte la nimic să ne enervăm, fir-ar a dracului de treabă, că nu aşa ajungem la producţia dorită! Deci, tovarăşi, mȃine trebuie să demonstrăm că am depăşit planul şi că am obţinut peste patru mii de kilograme pe nenorocitul ăla de hectar, sau ne ia mama dracului cȃnd mergem la plenară. S-a ȋnţeles? S-a ȋnţeles!

Munca tovarăşei secretare se dovedi fructuoasă. A două zi demonstră, ȋn cadrul operativei de seară, că producţia se apropie de 4100 de kilograme.

– Tovarăşi, am refăcut toate calculele şi am descoperit că greşisem ȋn mod nepermis, la care ȋmi fac autocritica. Am greşit grav, am calculat prost şi consumul de motorină. Acum, după noile calcule, putem să raportăm cu ȋndreptăţită mȃndrie patriotică şi revoluţionară că am depăşit planul şi la productivitatea muncii. Mȃine, tovarăşu preş, cȃnd vom merge la plenară, ne vom număra printre evidenţiaţii judeţului!

Ȋntr-adevăr, ȋn ziua următoare, tovarăşii Ionescu, Pȋrvulescu şi Soreanu plecară la plenara organizaţiei judeţene de partid pentru a prezenta recolta. Cu un picior pe scara maşinii ARO, Gina Soreanu mai ȋntoarse o dată capul.

– Valentine dragă, am lăsat ȋn frigider mȃncarea pentru copii şi pentru tine, ai grijă de ei, şi să fiţi cuminţi!

– Nici o grjă, tovarăşa Gina, o să le dau să mănȃnce şi o să ne jucăm frumos pȃnă veniţi dumneavoastră. Puteţi avea ȋncredere ȋn noi! O să rămȃnă cu noi şi prietenul meu, Alin, că cine ştie la cȃt vă ȋntoarceţi diseară şi poate nu mai prind Rata să plec acasă.

Valentin a avut dreptate. Plenara lărgită a Comitetului Judeţean de partid a durat mai mult decȃt de obicei, pentru că au fost analizate recoltele tuturor cooperativelor şi ȋntreprinderilor agricole din judeţ, iar cei de la  Crȃnguri primiseră felicitări de la ȋnsuşi primul secretar al judeţenei de partid, ceea ce nu era puţin lucru. Ȋntorşi la sediul CAP, cei trei nu ȋşi ascunseră bucuria şi mȃndria patriotică, aşa cum a rezultat şi din procesul verbal al scurtei şedinte a Organizaţiei de bază. Partea a doua fu, de asemenea consistentă, mai ales că avu la bază producţia viticolă din anul precedent.

– Aţi fost cuminţi? ȋntrebă Gina.

– Da, mămico, mormăi, pe jumătate adormită Dorinuţa. Ne-am jucat fru …

Şi fetiţa adormi, zȃmbind fericită şi ȋngȃnȃnd, prin somn, un soi de cȃntecel.

După recoltarea păioaselor, cooperatorii crȃngureni nu se lăsară pe tȃnjală. Urmau celelalte culturi, cȃmpurile arătau bine şi nu trebuia să piardă nici un minut din timpul de lucru, pentru a fi din nou evidenţiaţi ȋn bilanţurile judeţene. August se apropia, căldura era tot mai mare, iar munca celor din conducerea cooperativei tot mai intensă. Ei nu aveau timp, ca orăşenii, să se ducă pe litoral, iar copiii lor se mulţumeau să se scalde ȋn rȃul care uda cȃmpia Frunzuleşti, nu ȋn valurile Mării Negre. Din păcate, tovarăşul Valentin ȋşi ȋncheiase stagiul de practică si, cu toată părerea lui de rău, fusese nevoit să ȋntrerupă activitatea lui atȃt de fructoasă şi plăcută la CAP. De aceea copiii nu mai aveau acel tovarăş de joacă cu care se obişnuiseră, iar mamele lor erau nevoite, din cȃnd ȋn cȃnd, să ȋi supravegheze. Mai ales cȃnd mergeau la gȃrlă.

Era extrem de greu pentru cele două tovarăşe să renunţe la munca la birou, pentru a merge la rȃu. Nu aveau, ȋnsă, emoţii. Apa rȃului era mică şi liniştită, un forma vȃrtejuri şi nu existau gropane. Iar copilaşii erau cuminţi, ȋnvătaţi de mici cu disciplina. Jocul lor preferat era acela de-a cooperatorii şi consta ȋn a săpa, cu micile lor unelte de jucărie, mici şanţuri, ȋn care plantau rămurele de salcie, pe care le irigau, apoi, cu apa adusă din rȃu.

– Sanda, să ştii că sunt cam neliniştită, ȋncepu tovarăşa Soreanu, intrȃnd ȋn biroul surorii sale.

– Să nu-mi spui că se compromite purumbul, ca mor.

– Nu … nu chiar atȃt de rău

– Floarea soarelui?

– Nu … copiii. Ştii ce cȃntau la rȃu? Cucu şi pupăza!

– Vai, ce ruşine! Ăsta nu e un cȃntec patriotic recomandat de cultura noastră marxist-leninistă! Să-ţi faci autocritica ȋn faţa organizaţiei de bază că i-ai ȋnvăţat aşa ceva!

– Nu i-am ȋnvăţat eu, Doamne iartă-mă, nu ştiu de unde l-au luat. Nu e un cȃntec pentru copii, mai spuse tovarăşa Soreanu, izbucnind ȋn plȃns. Cine ştie ce ȋnţeleg Dorinuţa şi Ginuţ din prostiile alea, Doamne fereşte!

– Gina dragă, te rog să ȋţi supraveghezi vocabularul, să un mai pronunţi astfel de cuvinte urȃte, nepotrivite cu morala noastra socialistă. Şi, ȋn al doilea rȃnd, du-te repede şi spune-i şi lui tov preş, să ia măsuri imediate!

Tovarăşul Ionescu Ivan un pregetă să ia cele mai potrivite măsuri. Dădu buzna ȋn biroul Orgaizaţiei de bază şi, măsurȃndu-şi cu grijă cuvintele spuse:

– Băi Sando, le dau dracu de cȃntece! Cine mă-sa le-a băgat ȋn cap la ăia mici procăria aia! Te rog să afli imediat şi să iei măsuri, ce mama dracului! Auzi ce cȃntă băiatu’, cuci şi pupeze! Imediat să iei măsuri, că de ăla micu’ mă ocup eu!

Urletele lui Ginuţ care se auziră ȋn clipele următoare din camera vecină dovediră că tovarăşul preşedinte se ocupa de educaţia lui. Imediat, din biroul vecin răsunară şi alte ţipete, semn că şi Dorinuţa se dezbăra de obiceiurile cele rele.

Tovarăşa Pȋrvulescu trecu şi ea la rezolvarea sarcinilor trasate. Ȋi momi pe copii prin curtea sediului CAP, scăpȃndu-i astfel de activităţile educative şi ȋncercă să afle de la ei de unde ştiau acel cȃntec obscen.

– De la nenea! măturisi Ginuţ fără să stea pe gȃnduri.

– Care nene, mă? Nenea tractoristu’?

– Nu, tati Săndico, nenea ăla de la oraş.

Secretara de partid ȋşi făcu reprede socotelile. De la oraş … nu mai venise nimeni de la oraş de multă vreme. De la Organele superioare de partid şi de stat nu, de la veterinari?… Nuu, nci de la ei şi nici de la … A! Un cumva?…

– Tovarăşul nene Valentin?

Dorinuţa scutură hotărȃtă din cap:

– Nenea Vali un ştie să cȃnte. Nu-i iese vocea. Nenea Alin cȃntă mişto.

– Foarte mişto! ȋntări şi Ginuţ.

Tovarăşa secretară ȋnţelese totul. Bietul tovarăş Valentin ȋşi alesese un anturaj nedemn pentru el, un tȃnăr cu o educaţie ȋndoielnică. De, ce să te aştepţi de la un biet şofer …

A doua zi, ȋnainte de a trece la ordinea de zi, Sanda Pȋrvulescu raportă:

– Tovarăşu preş, să ştiţi că am aflat cine i-a ȋnvăţat la prostii pe ăia micii. Dar un e vina lui, au ȋnţeles copiii greşit. Tovarăşu Alin Pandelescu, fiul tovarăşului Pandelescu … ştiţi dumneavoastră, le-a citit copiilor din Ion Creangă, ştiţi, cȃnd a prins copilu’ăla pupăza de-a zis că e cuc armenesc. Copii mici, tovarăşu, se mai ȋntȃmplă să nu ȋnţeleagă. I-am dat telefon tovarăşului Pandelescu personal şi l-am rugat să-I transmită mulţumirile noastre pentru faptul că fiul lui dȃnsu s-a ocupat de educaţia bieţilor copii de ţărani. Nu-i aşa, Dorinuţa, o ȋntrebă tovarăşa Sanda pe fetiţa care tocmai intrase ȋn birou.

– Da, tanti Săndico, dar noi nu mai suntem aşa ţărani, că mi-a spus nenea Alin.

Pentru a se face mai convingătoare, fetiţa ȋncepu să cȃnte: “Gata cu ţăranii, s-a emancipaaat! …”

3 comentarii

Din categoria Proze, Uncategorized

ŞERLOC de Mihai-Athanasie Petrescu

ŞERLOC

Motto: “Numai fata lui, ce sta în cartier, nu e nicăieri, nicăieri”

(Mircea Vintilă, “Popa Nan)

 

I se spunea Şerloc. Şerloc, adică Sherlock, adică Sherlock Holmes. Da, vestitul personaj al lui Conan Doyle. Ca şi londonezul fictiv, Şerloc era un detectiv, eh, unul amator, nu cerea nimănui onorariu pentru anchetele sale, dar asta nu înseamnă că nu avea talent de anchetator, ba din contră, obţinea de fiecare dată rezultate spectaculoase.

A, dar avea şi resurse. De când ieşise la pensie pe caz de boală, Şerloc avea timp destul, iar funcţia, la început onorofică, dar după o vreme remunerată, de administrator al Asociaţiei de Proprietari “Fabrica de pâine”, îi oferea şi necesara sursă de informaţii. Cu atât mai mult cu cât biroul era deschis non-stop, căci Şerloc nu prea avea treabă acasă (doctorii din comisie i-au prescris scutire de efort). Multe persoane alegeau să îşi petreacă o parte din zi în biroul administraţiei, unele veneau şi cu un termos de cafea, sau cu o sticluţă cu ceai de sunătoare, sau de mătase de porumb, după caz (medical), iar interdicţia de a fuma era suportată cu stoicism de toată lumea.

– Coană Şerloc, am venit să-ţi dau citirea la apă, să nu se adune iar pe nu ştiu câte luni.

Pentru Şerloc, adică doamna Pîrvulescu Sanda, administrator, cum scria pe uşa biroului, registrul consumului de apă nu avea nici un secret. Nici nu a fost nevoie să-l deschidă la pagina locatarei nou venite pentru a-şi formula întrebarea:

– Tot un metru jumate, coană Varvaro? Cum, Doamne iartă-mă, consumi atât de puţin?! Ia zi nea Paul ăla de deasupra dumitale te mai deranjează cu gălăgia?

– Sigur că consum puţin, coană Şerloc, pai ce, eu fac ca ăia care stă noaptea şi face treabă, ca nea Paul?! Că bine ştii matale, coană Şerloc, toată noaptea umblă de colo – colo prin casă şi dă drumul la apă. Da’ nu mai zic nimic, că mi-a făcut şi mie nişte poze frumoase de ziua mea … şi nu mi-a cerut nici un leu.

– Am auzit că şi-a lăsat barbă.

– Aşa e, coană Şerloc, parcă e Amza Pellea. Ăla de a jucat în Dacii, trebuie să-l ştii, că el e şi Mihai Viteazu şi tot. M-am şi speriat de el când l-am văzut prima oară.

Punând cu grijă în raft registrul pentru consumul de apă, Şerloc îşi puse imediat la îndemână un alt registru, mai mic, dar, din câte ne putem da seama după rapiditatea cu care îşi notă informaţia dobândită, la fel de bine organizat.

– De ce oare şi-o fi lăsat barbă, coană Varvaro?

– Nu ştiu, coană Şerloc, poate se irită la bărbierit. Că am auzit că unii barbaţi aşa se irită, la bărbierit. Al meu, fie iertat, săracu, n-avea treabă cu lama. Se bărbierea mereu şi nu se irita niciodată. Ce bărbat!…

Deschizând, din nou, registrul, administratorul adăugă şi părerea locatarei, marcând cu litere groase: “Ciudat. Trebuie aflat neapărat de ce şi-a lăsat pozarul barbă.”

– Mi-ar prinde bine un calculator, ce uşor mi-aş clasifica total … murmură Şerloc. Dar de unde bani din leafa asta de administrator de doi bani.

– Bună ziua, coană Şerloc şi coană Varvaro, declamă cu emfază un bărbat între două vârste, intrând în biroul administraţiei. Ce mai e nou?

– Nimic, domnu                 Jane, nimic … cică ăsta, cum îl cheamă, Dumitrescu din blocul H3 e cam bolnav. Să vezi matale că ajunge la cuţit, sigur are apendicită. Să-mi spui mie “cuţu” dacă n-o fi aşa.

– Care Dumitrescu, ăla de şi-a schimbat uşa la apartament de-a pus una de fier? S-a păcălit rău, e de lemn, doar marginile sunt din fier de aluminiu, că am văut eu una la fel la o firmă de uşi pe Molotov. Prunului, cum îi zic ăştia acum, da’ eu tot Molotov îi zic, că aşa m-am învăţat. Am auzit şi eu că-i bolnav. Cică ieri a vomitat toată noaptea, că Dică, ăla cu Skoda de sub el, n-a putut deloc sa doarmă şi era şi el cu plecatul la muncă de dimineaţă. Coană Şerloc, continuă domnu Jane, sorbind din sticluţa lui cu apa plată, dar pe aia ai auzit-o, cu madam Pagu, aia de şade la trei în D? Cică nu mai lucrează la prăvălia aia de pantofi, acum s-a mutat la unul de suvenire, pe centru. Cică are leafă mai mare.

– Suvenire? Porcării de-alea?! Las’ că-i bine. Dar cu ce merge la lucru? Douăjoptu nu circulă dimineată când se deschid magazinele de pe centru.

– A, păi s-a înhăitat cu domnul Zisu, că el merge mereu cu maşina la birou.

Şerloc asculta şi nota conştiincioasă. Cine ştie când era nevoie de o informaţie ca asta, chiar era interesant să urmărească evoluţia ăstora, că … Deci merge cu el, cu maşina …

– Ia zi, domnu Jane, dumneata te iriţi când te razi?

– Eu? Păi, coană Şerloc, mă mai irit şi eu, ce să fac, depinde de lamă. Dar acum, de când cu lamele astea noi, de plastic, Bic cu două lame, că trei sunt prea scumpe, nu prea …

– Aşa? Că am auzit că unii se cam irită şi …

De pe scaunul unde se refugiase, coana Varvara sări:

– Păi nu-ţi spusei? Nea Paul …

– Nu ştiu bre, nu-l cunosc pe Paul ăsta. Să ia să folosească Bic, cu două lame, sau cu trei dacă are bani şi nu se mai irită. Şi să dea cu aftărdupă d-ăla … că ajută.

– Eh, domnu Jane, o fi scump … dar spune, că mata trebe să ştii, ce mai zice ăştia de de maşina douăjnouă? Că zicea că o bagă şi prin Galbȋn, şi mie ȋmi convenea, că sorumea aia de lucră la Bitrico stă acolo.

– Da, coană Şerloc, zicea, da’ văd că n-o mai bagă. Cică face o maşină nouă acolo, care vine din Drapelu’ … şi dă şi pe la gara nouă, că ăia merg pe jos la gară.

– Ȋnseamnă că ne-a chinuit degeaba cu podu-ăla … mai bine-l lăsa p-ăl vechi, că era bun.

– E mai bun ăsta … pentru aurolaci, s-au strecurat vreo doi acolo.

– Cum?! Aurolaci la noi şi eu nu am aflat?! exclamă doamna administrator, notȃnd imediat ȋn registru informaţia.

– Daaa! Cică sunt doi inşi bărboşi şi ȋmpuţiţi, dorm sub pod pe nişte cartoane. Nu e plăcut să te ȋntȃlneşti cu ei. Am auzit că miros ca dracu şi ȋnjură mai rău decȃt el. De vreo trei zile s-au aciuat acolo. Am văzut şi eu unul, ieri. Doamne fereşte să ȋţi iasă seara ȋn faţă pe stradă, cine ştie ce s-ar putea ȋntȃmpla! …

Studiindu-şi cu atenţie sticluţa de apă plată, golită ȋn focul discuţiei, domnul Jane se ridică să plece.

– No, coană Şerloc, eu mă cam duc. Hai, coană Varvaro, să te duc gratis pȃnă afară, adăugă el, deschizȃnd uşa biroului.

Rămasă singură, Sanda, alias Şerloc deschise din nou registrul operativ. Studie informaţiile de abia notate, ȋncercȃnd să tragă nişte concluzii. Deci aşa, aurolaci ȋn zona ei? De n-ar fi fost picioarele astea atȃt de obosite, ar fi mers să-I vada cu ochii ei. Păcat că trebuia să se mulţumească cu lucruri aflate de la alţii.

– Bună ziua, coană mare!

Noul vizitator, un militar, colonel sau gradat, din cȃte aflase Sanda Pȋrvulescu, se mutase de curȃnd ȋn blocul B, ȋn locul unui fost comandant de la tunuri. Sau ceva asemănător. Militar fiind, omul nu se chinuia cu formule de politeţe şi nici porecla administratoarei nu i se părea potrivită. Se mulţumea cu “coană mare”, iar femeia, probabil intimidată de uniformă, nu ȋndrăznea să protesteze.

– Venii să-ţi plătesc ȋntreţinerea, dacă ai nevoie de bani. Dacă nu, un mă supăr, adăugă noul venit.

– Ba da, ba da, aveţi o sută douăzeci şi trei şi trei bani, domnu colonel.

– Cam mult costă pe-aici, deşi nu avem nici lift nici ghenă, bodogăni locatarul, căutȃnd ȋn portofel. Ȋmi spusese mie cineva că e cam scump prin cartier, adăugă el, dar ce să fac, mi-a convenit apartamentul şi l-am luat.

– Cine v-a zis că e scump? Nu e, e la fel ca ȋn Drapelu’.

– Mata compari mahalaua asta cu Drapelu’? Hai să fim serioşi, acolo e zona frumoasă, curată, nu cu rȃuleţe printre blocuri, să pută a canal. Şi podul ăla, bine că l-au terminat naibii odată, că …

– Podul cu aurolaci … comentă femeia.

– Exact asta ar mai lipsi, pufni vizitatorul, băgȃndu-şi portofelul ȋn buzunar. Să ne invadeze şi aurolacii, pe lȃngă mirosul ăsta pestilenţial care nu ne lasă să deschidem geamul.

– Cică sunt doi aurolaci sub pod …

– Nu ştiu, coană mare, eu n-am văzut nici unul, că chemam imediat poliţia să-I ducă.

După plecarea locatarului, numele lui apăru pe registrul operativ cu menţiunea: “Nemulţumit de condiţii. De urmărit”

Fiind zi de lucru, vizitatorii erau puţini. De aceea, munca de cercetare a lui Şerloc era foarte intensă, ceea ce ducea la noi şi noi semne de ȋntrebare. Cȃnd, spre seară, ȋn birou pătrunse un cetăţean bărbos, mirosind puternic a ceva, un miros pe care Şerloc nu-l putu identifica, funcţionara fu aproape muţumită că are cu cine să schimbe o vorbă.

– Bonsoir, madam Şerloc, salută vizitatorul.

– Bonsoir, nea Paule, răspunse gazda. Bine că ţi-am recunoscut vocea, că te-ai schimbat foarte tare de cȃnd nu te-am mai văzut.

– La barba asta te referi, coană Şerloc? M-a convins fata mea să ȋmi las barbă. Mă obişnuiesc greu cu ea, dar ce să fac, dacă aşa am primit ordin …

– Te iriţi la bărbierit?

– Nuu, au apărut acum nişte aparate bune, cu două sau cu trei lame. Eu folosesc de-alea cu trei, adică foloseam. Nici vorbă să mă irite. Şi chiar dacă mă supără lamele, dupa aia mă dau cu aftershave, n-am treabă.

– Poze mai faci, nea Paule?

– Păi cum să nu fac, coană Şerloc. Din ce altceva să fac bani să-ţi dau matale? Numai că acuma un mai fac cu aparatul de mărit, ca pe vremuri, mi-am luat un robot, le face automat. Apeşi pe buton şi merge singur. Uite, adăugă el şi scoase din buzunar un plic, pe astea le duc acum la un client pe centru.

– Ce progres, domne! se minună administratora. Dar aparatul asta merge fără chimicale d-alea cum cumparai matale odată?

– A, nu, merge cu chimicale, dă-l dracu! Ieri s-a ȋncins prea tare şi a pufnit cu substanţe, m-a udat tot. Mi-a pătat şi hainele, şi covorul şi tot.

– De la asta miroşi aşa?

– Cum miros?

– Ai aşa, un miros necunoscut, un ştiu cum să zic.

– Da, e posibil. Eu m-am obişnuit cu mirosurile astea, nu le mai bag ȋn seamă.

– Daaa … Auzi, nea Paule, de fapt de ce ai venit? Matale nu prea vii să stai de vorbă.

– Chiar, că uitai, naibii. Am venit s-o scot pe fiică-mea de la ȋntreţinere. Nu mai stă cu mine.

– De cȃnd?

– Păi, de la ȋntȃi, de luna viitoare, nu?

– Nu, de cȃnd un mai stă cu mata?

– A, a dispărut de o vreme. De fapt, de două zile.

– A diiiispăruuut … suspină Şerloc.

– Da. Şi nu are rost să-i mai plătesc ȋntreţinerea.

– A diiiispăruuut … repetă femeia, scotȃnd, maşinal, registrul operativ din raft. Apoi ȋşi luă seama şi luă registrul asociaţiei, ȋn care notă solicitarea fotografului.

Mult timp după ce rămăsese singură ȋn birou, Şerloc continuă să ȋntoarcă informaţiile pe toate feţele.  A doua zi, venind să bea ȋmpreună cafeaua, coana Varvara află noutăţile.

– … şi i-a dispărut fata de acasă, ȋncheie Şerloc.

– Să ştii că n-am mai vazut-o de cȃteva zile …

– Pe mine mă miră de ce nu e afectat. Eu aş plȃnge, aş face scandal, aş chema poliţia …

– Şi pe mine. Să nu cumva …

– Bună ziua, coană Şerloc şi coană Varvaro, salută domnu Jane, cu un termos ȋn mȃnă. Ce mai e nou?

Cele două femei se grăbiră  să-i povestească despre dispariţia misterioasă a fetei fotografului. Uitȃnd de termos, domnu Jane se trȃnti pe un scaun.

– Deci … s-a ȋntȃmplat pȃnă la urmă …

– Ce să se ȋntȃmple? ȋntrebă Varvara.

– Nu vă spuneam eu de aurolacii ăia? Ei au rapit-o, au violat-o şi au omorȃt-o.

– Să ştii că şi eu m-am gȃndit la fel, mărturisi Şerloc. Cartierul ăsta a fost calm şi curat pȃnă să apară aurolacii. O să sun la poliţie.

Echipa de poliţişti criminalişti veni ȋn cȃteva minute şi intră ȋn biroul asociaţiei de locatari. Ȋntrecȃndu-se ȋn amănunte, Şerloc, Varvara şi domnu Jane ȋncercară să-i pună pe detectivi la curent cu mersul evenimentelor, dar, se vede treaba, ei nu erau prea bine pregătiţi ȋn meseria lor, căci nu pricepură mare lucru. Cu mare greutate reuşiră să-i scoată din birou pe domnu Jane şi pe Varvara, iar pe Şerloc o puseră să scrie o declaraţie. Dar de abia reuşi ea să scrie primul cuvȃnt pe hȃrie, că domnu Jane dădu buzna:

– Uite-l, el e, ăsta a rapit-o!

– Cine, domnule?

– Ăla, aurolacu’ăla bărbos de trece pe stradă. Ăla jegos şi ȋmpuţit, ȋl ştiu eu, el e!

Doi ofiţeri se repeziră afară şi reveniră după cȃteva secunde, ȋmpingȃndu-l pe bărbosul denunţat de domnu Jane. Cu mȃinile ȋntoarse la spate şi ȋncătuşate, omul nu opunea nici un fel de rezistenţă.

– Criminalule, banditule! se dezlănţui domnu Jane, aruncȃnd il el cu termosul desfăcut şi murdarindu-i costumul cu cafea deja pătat.

Femeile erau mai puţin violente, dar nu mai puţin curioase:

– Cum, nea Paule, ţi-ai răpit şi violat fata?

Fotograful, speriat, nu putu mult timp scoată nici un cuvȃnt. Fu trȃntit de către poliţişti la pămȃnt, pe burtă, legitimat şi scuturat cu forţă.

– Spune, mă, ai răpit-o pe fata fotografului? Ai omorȃt-o, ce-ai făcut cu ea?

Venindu-şi, ȋncet-ȋncet ȋn fire, bărbosul reuşi să ȋngaime:

– N-am răpit-o … a plecat ea …

– A plecat? Unde a plecat mă, cum să plece?

– La Braşov, a plecat acum trei zile la Braşov, cu bărbatu-său.

– Ce? Cum?

Şerloc un reuşea deloc să pună lucrurile cap la cap.

– Păi nu ţi-am spus, coană Şerloc, că a plecat şi s-o scoţi de la ȋntreţinere? S-a dus după bărbat, doar nu era să stea cu mine toată viaţa.

Un comentariu

Din categoria Proze