Arhive lunare: Septembrie 2015

PE TREI SCAUNE, TREI COSTUME MURDARE DE NOROI de Didier Daurat, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

Pe trei scaune, trei costune pline de noroi

 

După ce câţiva pescari ne-au ajutat să ancorăm avionul ameninţat de rafalele de vânt, ne-am dus să ne odihnum la singurul hotel de pe plaja aceea mică. Toată noaptea m-am visat în postul meu de pilotaj şi m-am luptat să evit obstacolele imaginare. A doua zi, încă în zori, ne-am chinuit să înlocuim elicea cu una dintre cele destinate lui Beauté şi Dombray. Din cauză că nu aveam scule, am fost nevoiţi să renunţ şi am telegrafiat la Alicante, pentru a cere un mecanic dotat cu toate materialele necesare.

Dimineaţa a fost calmă, cerul albastru, dar, brusc, către începutul după amiezei, furtuna s-a declanşat din nou. Ancorele care ţineau Bréguet-ul riscau să se rupă în orice clipă, de aceea le-am consolidat cu nişte pietroaie. Seara, Vanier şi cu mine, rupţi de oboseală, ne-am întors în camera de hotel, unde nu era curent electric, din cauza furtunii. Aventura se prezenta rău: Beauté şi Dombray rămâneau lipiţi de sol, pentru că nu aveau ajutor, iar noi nu aveam nici o veste de la Toulouse. Aproape de miezul nopţii, uşa noastră a fost zguduită de lovituri nerabdătoare. Convinşi că se întâmplase ceva rău cu aparatul nostru, ne-am sculat în grabă. Pe întuneric, patronul pensiunii dădea disperat din mâini, arând când spre cer, când spre pământ; el se exprima în limba spaniolă, cu volubilitatea unui om deranjat din somnul cel mai dulce:

– A căzut un avion lângă Valencia … Si … Si … Altul … Lângă Valencia … oamenii din el vă aşteaptă la hotelul Suizo.

Ne-am îmbrăcat repede şi am coborât. Mesagerul care venise să dea alarma ne aştepta cu o maşină. În câteva minute eram pe străzile întunecate ale Valenciei, apoi în faţa hotelului Suizo.

index

sursa foto: http://www.mejorhotel.com/hoteles/BARCELONA-SUIZO-BARCELONA-MMMELM.html

– Urcaţi la etajul întâi, ne-a spus portarul. Sunteţi aşteptaţi.

Nu era nevoie să ne zică şi numărul camerei. În mijlocul holului, pe trei scaune, trei costume pline de noroi şi din care încă mai se scurgea apă, trădau prezenţa supravieţuitorilor. Am bătut la uşă.

– Intră! Ni s-a strigat din interior.

În izmene, clănţănind din dinţi, Latécoère, Massimi şi Rodier se încălzeau bând aguardiente. Feţele lor erau vinete de frig şi de la ploaia care îi sâcâise tot drumul. Se vedea că sunt la capătul puterilor şi, după ce ne-au strâns mâinile, s-au băgat rapid sub pături.

Astfel zăcând, ei ne-au povestit prin ce trecuseră. Au plecat după noi cu un Salmson amenajat pentru doi pasageri, luând cu ei, ca şi noi, două elici de schimb, pentru Beauté şi Dombray. La câteva minute după ce au decolat de la Voletaria, unde alimentaseră, Rodier, care pilota, a găsit bariera de nori de care ne lovisem şi noi cu o zi mai devreme. Mai întâi a încercat să urce la 4200 de metri, apoi a coborât. La 2000 de metri, aparatul a fost prins de curenţi şi, în plus, o ploaie diluviană a înecat motorul. Altimetru cobora vertiginos: 1500 de metri, 1400, 1300 … apoi 300 de metri, 200 de metri … dintr-o dată a apărut marea dezlănţuită. Furios, Latécoère i-a reproşat pilotului că zboară cu spatele la ţărm. Fără să bage în seamă reproşurile patronului, Rodier şi-a continuat zborul, pentru că observase o plajă mică, înspre care s-a îndreptat, în lumina din ce în ce mai slabă. A reuşit să pună jos Salmsonul, dar contactul cu solul a fost dur. Plonjând într-o baltă noroioasă, avionul a avut mult de suferit.

Aşa că, în seara aceea, traseul liniei era jalonat de mai multe carcase de avioane inutilizabile. Atunci am aflat şi noi că primele două, imobilizate în sudul deltei râului Ebre, păţiseră la fel ca mine, elicea le fusese corodată de furtună. Nimeni nu-şi imaginase încă o astfel de avarie, dar de atunci bordul de atac al elicilor a fost consolidat cu o placă metalică, cam la fel cu se face cu talpa încălţărilor.

În seara aceea, ce-l îngrijora mai tare pe Latécoère era vremea. Se luptase corp-la-corp cu ea şi, în camera în care ne adunase destinul potrivnic, el îi măsura forţa cu mânie. Avusei impresia că dădea înapoi:

– Beauté, Dombray, Moraglia n-au putut să treacă. Voi n-aţi trecut, Rodier n-a trecut. N-o să reuşim niciodată!

Massimi, care-şi cunoştea bine omul, nu spunea nimic. Îl aşteptă să îşi revină, a doua zi. Rodier, care era frânt, adormise. Vanier şi cu mine, asezaţi pe scaune de parcă eram în vizită la nişte convalescenţi, dădeam raportul cu privire la propria noastră aventură. Undeva,în oraş, s-a auzit un ceas sunând ora două. Urma să despărţim cu impresia asta de dezastru. Nu ştiu cum, dar am simţit nevoia să intervin. Poate că niciodată nu voi mai putea, din cauza relaţiilor profesionale, să-i vorbesc deschis, ca în noaptea aceea, lui Latécoère. Mi-am exprimat încrederea în reuşita finală, am susţinut necesitatea de a continua experienţa şi am afirmat chiar, cu toate că părea ilogic, că a doua zi va fi vreme frumoasă.

– Dacă va fi vreme bună, se mulţumi să declare Latécoère, o să ne conduci, pe Massini şi pe mine, la Alicante, pentru că Bréguet-ul vostru are elici de rezervă.

Era mai bine să ne despărţim şi să aşteptăm zorile.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

CIOARA MELOMANĂ de Nicolae Dărăbanţ

Mai astă primăvară,

Prin nu ştiu care truc,

În cuibul la o cioară,

Făcuse ou un cuc.

Iar cioara îl clocise

Cu cele ale ei

Şi-n lume-un pui venise,

Cu alţi trei puradei.

Dar începând să cânte,

Un glas articulat

Şi-alte trei răsfrânte,

Cioara s-a mâniat.

Şi cum era nervoasă,

I-a aruncat pre trei,

„Că n-au voce frumoasă

Şi … nu-s de neamul ei!

Un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

TOAMNĂ (SAU VARĂ INDIANĂ?!) ROŞIOREANĂ de Mihai-Athanasie Petrescu

TOAMNĂ (SAU VARĂ INDIANĂ?!) ROŞIOREANĂ

 

Colega şi prietena noastră Florina Isache a propus Asociaţiei Culturale “ Mileniul 3” şi Direcţiei Municipale pentru Cultură o nouă activitate literară asemănătoare cu altele, pe care le-a iniţiat şi realizat cu atâta entuziasm încât i-a contaminat, de fiecare dată, pe toţi. De data asta, sub genericul „Toamnă roşioreană”, ne-am întâlnit şi împrietenit cu poeta constănţeană Iulia Pană.

Sala de marmură a Casei de cultură a fost pregătită cu grijă: pereţii au fost pavoazaţi cu lucrări de artă plastică semnate de Costel Păun, iar „câmpul de bătălie” a devenit o livadă cu frunze ruginii şi roade bogate.

Faţă în faţă s-au plasat oştile; Iulia Pană, Florina Isache, Domniţa Neaga, George Tutcălău, Liviu Nanu, înarmaţi cu cărţi proprii şi manuscrise, au pornit la asaltul sferelor poeziei moderne,

IMG_7758

urmăriţi cu atenţie de un public avizat (oameni de cultură din Roşiori, cei care nu lipsesc niciodată de la astfel de acţiuni) dar şi de neofiţi, aşa cum au fost elevii mei, noi mei copii de la clasa a 9-a D (Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”), veniţi pentru prima oară la o astfel de activitate – şi, cu siguranţă, vor fi nelipsiţi de acum înainte!

IMG_7661

Monica Tuinea, prietena noastra de la Radio Impact, şi-a asumat rolul dificil de moderator, prezentând, în stilul ei caracteristic, cu lux de amănunte, pe fiecare poet participant.

IMG_7656

Şi s-a recitat poezie!

Iulia Pană

DSCN2899

Domniţa Neaga

IMG_7683

Florina Isache

IMG_7711

Dan Câmpeanu a vrut să ne convingă, prin cântec, că totuşi e toamnă (chiar dacă afară erau 30 ­­0C)

IMG_7728

Liviu Nanu

IMG_7742

George Tutcălău

IMG_7748

Din nou cântec, cu Vali Paciurea

IMG_7763

Tedi Stângă

IMG_7766

A fost o manifestare aşa cum am vrut noi, cu un mare succes. Cea mai frumoasă caracterizare a venit de la eleva mea, Cristina Mihaela Petruşel: ”Cine ar fi crezut că în nişte oameni care par puternici … se ascunde un suflet plăpând!”

Partea a doua a zilei a prilejuit o expediţie literară în nordul judeţului. Îmbarcaţi în trei maşini, am pornit să vedem locurile unde s-au născut şi au trăit, vremelnic, doi oameni mari ai literelor românesti, Gala Galaction (Dideşti)

DSCN2919

şi Marin Preda (Siliştea Gumeşti)

DSCN2931

DSCN2943

(vai, ce clasă cuminte!)

DSCN2937

Concluziile au fost trase la agapa zâmbreşteană, unde am fost primiţi cu pâine şi sare

IMG_7776

La întoarcere spre Roşiori, un scurt ocol prin Drăgăneşti de Vede, la o zi (mă rog, noapte) a recoltei. Gazda, familia Chirca.

DSCN2952

O zi (de toamnă, vară sau vară indiană) frumoasă, pentru care întregul merit îi revinei doamnei Florina Isache. Mulţumim tuturor celor care s-au implicat, iar noii noastre prietene, Iulia Pană, nu doar mulţumiri pentru efortul destul de mare pe care l-a depus pentru o astfel de deplasare, ci mai ales pentru că a avut încredere în noi şi a pornit la un drum (iniţial) plin de necunoscute.

(Mulţumesc Robert Săvulescu pentru fotografii))

Un comentariu

Din categoria Evenimente

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul V

CAPITOLUL V

CÂTEVA ÎNTREBĂRI

 

Uşa de la bucătărie nu se vedea a fi fost forţată. De fapt, dimineaţă fusese găsită descuiată, dar deoarece bucătăreasa mărturisi că adesea uita s-o încuie seara, cu toate că aşa primise ordin să facă, nu se putea trage concluzia că intrusul o folosise. Cu toate că numeroasele culoare care duceau de la bucătărie la birou fură cercetate amănunţit, nu se găsi nimic interesant.

– Ehei, spuse inspectorul Dobson, cred că asta e tot ce putem face pentru moment. Acum aş vrea să încep să anchetez. Ia să vedem… Cine a găsit cadavrul? Camerista-şefă, nu? Trimite-mi-o în birou, Raffles. După aceea o să stau de vorbă cu majordomul. Dar mă mir că până acum nu m-am lovit de nici un membru al familiei, că de obicei nici nu poţi scăpa de ei.

– Datorită domnului inspector Smithers, domnule, spuse poliţistul, leal propriului său şef. A vorbit dânsul cu dumnealor – adică cu Miss Smerthurst şi cu prietenul ei – când au venit aici mai devreme, le-a spus că dumneavoastră preluaţi cazul şi că-i veţi chema când veţi avea nevoie de ei.

– Cu atât mai bine. Nu pot să mă plâng că nu-i am pe cap. Ei, trimite-mi-o pe Mary-Ann, sau cum o fi chemând-o.

– Alice , domnule. Am înţeles, domnule, răspunse agentul.

Alice s-a dovedit a fi o comoară – cultă, metodică şi inteligentă, dar cu toate astea, detectivul n-a reuşit să obţină vreo informaţie nouă de la ea. Obligaţia ei era să facă ordine în birou dimineaţa la şapte, pentru că Sir John nu permitea nici unui alt servitor să intre acolo. Aşa voise să facă şi în acea dimineaţă. Uşa era, ca de obicei, neîncuiată, dar ea a fost surprinsă de faptul că lumina electrică era aprinsă. Pe când traversa încăperea pentru a trage perdelele şi a deschide ferestrele-uşi, l-a văzut pe Sir John zăcând lângă masa de scris. A îngenunchiat lângă el şi i-a pus mâna pe umăr, dar rigiditatea şi răceala corpului au convins-o imediat că stăpânul ei e mort. Aşa că s-a dus rapid în camera domnului Jackson şi l-a anunţat groaznica veste. Majordomul încă nu se sculase – micul dejun se serveşte la ora nouă şi obiceiul era ca stăpânul să fie trezit de James, valetul – stătea pe pat şi-şi bea ceaşca de cacao. Ştirea l-a zdruncinat foarte tare, pentru că era alături de Sir John de foarte mulţi ani. Atât a putut Alice să spună. Nu, nu atinsese nimic din birou. Nimic nu i s-a părut ieşit din comun, dar observase telefonul trântit. Nu, din câte ştia, Sir John nu încuia niciodată uşa biroului.

Apoi apăru domnul Jackson în persoană. Acesta repetă întreaga poveste pe care i-o spusese lui P.C. Raffles şi inspectorului Smithers, ba chiar şi domnişoarei Smethurst, domnului Hastings şi colegilor lui de serviciu. La sfârşitul recitalului, inspectorul Dobson, care ascultase cu atenţie, fără să intervină, spuse.

– Îţi mulţumesc, domnule Jackson, ţi-ai spus povestea foarte clar. Dar vreau să-ţi pun câteva întrebări, şi te rog să nu te grăbeşti şi să reflectezi bine, ca să-mi dai răspunsuri corecte. Un răspuns pripit şi incomplet ar putea să mă pună pe o pistă falsă. Deci: mai întâi, când ţi-ai văzut ultima oară stăpânul în viaţă?

Majordomul n-a răspuns imediat, dar asta nu pentru că ar fi avut nevoie de timp de gândire, ci pentru că aşa i se ceruse.

– Aseară, domnule, pe la ora unsprezece şi două minute. Sir John cinase împreună cu domnul Hastings, secretarul lui. La ora aceea, Sir John m-a sunat ca să-l conduc la uşă pe domnul Hastings. Acesta era consemnul; se sună de două ori când majordomul este chemat să conducă pe cineva la uşă. M-a sunat exact la ora unsprezece şi un minut, pentru că m-am uitat la ceasul din cămăruţă, poate să confirme şi doamna Philips, bucătăreasa, pentru că era cu mine şi nu mai ştiu care din noi a observat că e mai devreme decât de obicei. Când am ajuns în vestibul, domnul Hastings tocmai ieşea din birou, dar s-a oprit în prag ca să vorbească cu Sir John. El, adică Sir John, era aşezat în fotoliul de lângă uşă şi fuma şi l-a întrebat pe domnul Hastings dacă vine la Row mâine dimineaţă, adică, bineînţeles, astăzi dimineaţă (stăpânul meu intenţiona şi el să călătorească, şi i-a dat ordin lui James să-l trezească la şapte), dar domnul Hastings i-a răspuns că iapa sa şchiopăta şi nu crede că va veni. Apoi şi-au spus noapte bună; eu l-am condus pe domnul Hastings şi apoi m-am dus la culcare.

– Deci nu te-ai mai întors în birou după ce l-ai condus pe domnul Hastings. Nu trebuia să primeşti ordine pentru a doua zi?

– De obicei le primesc când servesc whiskey-ul la ora zece. Dacă mai intervine ceva după aceea, Sir John mă sună. De fapt, şi ieri mi-a trimis un mesaj prin domnul Hastings, anume că voia să călătorească şi că trebuia să-l sculăm devreme.

– Da, chiar la asta voiam să ajung. Mi-a spus camerista că misiunea de a-l trezi pe Sir John îi revenea valetului. Cum se face că nu te-a anunţat că nu l-a găsit în cameră?

– Sir John trebuia să fie trezit la şapte, domnule, şi la ora asta Alice l-a găsit şi a dat alarma. De fapt, cred că valetul a întârziat câteva minute, pentru că tocmai ieşea din dormitorul lui Sir John şi voia să-mi spună că nu l-a găsit acolo, dar eu deja fusesem pus la curent de către Alice.

– Am înţeles. Spune-mi despre James. De când lucrează aici?

– Nu prea de mult. Cred că de vreo patru luni. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, nu l-am angajat eu. Sir John îşi alegea singur oamenii şi mă punea în faţa faptului împlinit de nu mai puteam să zic nimic. Dar James este băiat bun. Poate că e puţin cam în vârstă, dar ăsta nu e un defect.

Detectivul îşi notă în memorie că n-ar fi rău să încerce să afle mai multe despre trecutul acestui puţin cam prea vârstnic valet, cu toate că vârsta n-avea nici o legătură cu crima.

– Acum, domnule Jackson, continuă el, să discutăm puţin despre ferestrele biroului. Poţi să-mi spui dacă aseară aceste ferestre erau închise sau deschise?

– Închise , domnule, fără nici o îndoială. La ora zece, când am dus carafa cu whiskey, le-am închis şi le-am zăvorât eu însumi. Asta e regula. Uneori se mai întâmpla să mai deschidă Sir John câte una, îi plăcea să respire aer proaspăt. uneori îşi fuma ultimul trabuc în grădină şi apoi mergea la culcare. În cazuri din astea, tot eu închideam fereastra.

– Aha! exclamă detectivul dus pe gânduri. Asta ar putea să explice sau nu pe unde a intrat criminalul. Deci, eşti sigur că fereastra a fost închisă aseară la ora zece?

– Absolut sigur, domnule. Bine. Şi acum, uşa. Alice mi-a spus că azi-dimineaţă, când a intrat ea în birou, uşa era neîncuiată şi că, din câte ştie ea, Sir John n-o încuia niciodată. Deci nu exista nici un motiv ca vreun alt locuitor al casei să nu intre în birou după ce te culci dumneata?

Majordomul îşi permise un mic surâs.

– Îmi cer iertare, domnule, dar exista un motiv foarte puternic. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze pe Sir John în timpul serii dacă nu era chemat de el însuşi. Avea obiceiul să-şi desfăşoare o bună parte din munca zilei – munca cerebrală, cum îi zicea el – în birou, după ce-i serveam whiskeyul, sau, ca aseară, după ce-i pleca oaspetele. Nici măcar Miss Emily nu putea intra acolo. Nu domnule, Sir John nu avea nevoie să-şi încuie uşa.

– Înţeleg, spuse gânditor detectivul. Dar bineînţeles că cineva venit din afară nu avea de unde să ştie că n-are voie să intre în birou.

– Poftiţi?

– Nu, nimic. M-aş bucura dacă mi-ai vorbi despre stăpânul dumitale. Ştiu, desigur, că era un mare om de afaceri, cum ştie toată lumea. Dar poate îmi spui ceva ca să-l cunosc mai bine. Era un om cumsecade, sau era un tip dur, unul din ăia care-şi fac duşmani?

Majordomul se gândi mai mult timp până să răspundă. Într-un târziu, spuse:

– Stăpânul meu era un om dur, domnule, aşa, cum să spun: pentru cineva care era corect cu dumnealui, era bunătatea întruchipată. Dar devenea necruţător cu cei care ar fi încercat să-l tragă pe sfoară.

– Ăsta e genul de om care-şi face duşmani, dar şi avere. De, cam asta e. Dar, domnule Jackson, poţi să-mi spui dacă Sir John avea vreun duşman, cineva care să-i poarte sâmbetele?

Din nou majordomul îşi permise un timp de gândire, dar cu toată strădania, nu putea să-şi amintească vreo persoană care să corespundă descrierii. Neavând noroc în sensul ăsta, detectivul încercă o pistă nouă. Îl întrebă pe domnul Jackson dacă observase ceva deosebit în comportamentul stăpânului său în seara precedentă. Poate emoţie, poate nerăbdare? Dar bătrânul servitor nu observase nimic de genul ăsta.

– Vrei să-mi spui că nu ai simţit nimic ieşit din comun seara trecută?

– Nimic, domnule. Apoi după o pauză: Vă rog să mă scuzaţi, domnule, Sir John mi-a spus să-i aduc o sticlă de porto, producţie ’96. Aşa a făcut şi lunea trecută. M-am gândit că se aştepta ca domnul Hastings să-i aducă o veste care trebuie sărbătorită.

– Dar nu ştii ce fel de veste?

– Nu, dar cred că era ceva legat de afaceri, domnule.

Nici acum detectivul nu putea să reţină ceva mai precis. Până la urmă se gândi să întindă pe masă lucrurile găsite în buzunarele lui Sir John, bani, ceas, agendă, etc.

– Asta te-ai fi aşteptat să găseşti în buzunarele stăpânului, Jackson? Cred că ştii ce avea obiceiul să poarte asupra sa, nu?

Servitorul studie atent trista colecţie.

– Da, domnule, cam lucrurile astea ar fi trebuit să le aibă aseară prin buzunare. Ştiţi, în timpul zilei mai avea la el şi un fel de memorator, cum să vă spun, el întotdeauna avea mai multe afaceri de rezolvat şi nu putea să ţină minte chiar tot. Dar când venea acasă, de obicei încuia carnetul acesta în sertarul biroului, de fapt era un carnet destul de gros.

– Deci, având în vedere că de dimineaţă nu-l avea în buzunar, acum ar trebui să se găsească în sertar, nu-i aşa? Care o fi cheia?

Detectivul scoase din servietă legătura de chei găsită în seif. Jackson arătă cheia respectivă şi apoi deschiseră pe rând cele două sertare încuiate. Găsiră carnete de cecuri, carnete de conturi, dosare de corespondenţă, dar nici urmă de memorator.

– A dispărut! strigă inspectorul Dobson.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

LINIA TRECE! de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Linia trece !

 

Începând cu acea zi, în fiecare săptămână, pe rând, Dombray, Delrieu, Beauté şi eu asiguram curierul. Sfârşitul verii a fost blând şi luminos. În afară de câteva inevitabile pene de motor, nimic nu a afectat regularitatea acestor zboruri de început. Optimismul domnea în firma lui Latécoère. Dar începutul toamnei şi-a dat silinţa să ne readucă la dura realitate. În Spania au izbucnit nişte furtuni de o violenţă nemaipomenită, fiind provocate de întâlnirea unor mase de aer rece şi umed venite dinspre Atlantic cu altele, provenite din zonele subtropicale ale Mediteranei. Din cer cădeau cascade de apă în timp ce tramontana sufla cu peste 100 km / h din Pirinei până în Corbières.

Prinse de vânturile neregulate ca forţă şi direcţie, avioanele şi echipajele au fost supuse unor grele încercări. Un avion a trebuit sa aterizeze la Perpignan cu spatele, şi parcă deodată s-a aşezat în faţa piloţilor o barieră de timp rău : Beauté a fost nevoit să aterizeze avionul de Maroc în sudul deltei Ebrului ; a doua zi, Dombray a avut aceeaşi soartă. Revenind de la Rabat, Moraglia a trebuit sa renunţe la a-şi continua drumul.

Eu am decolat de la Toulouse ca să-i depanez. Bréguet-ul meu era încărcat cu două elici, ataşate simetric de planul inferior, şi cu un radiator de schimb, legat bine pe locul pasagerului. Raymond Vanier s-a strecurat în spaţiul disponibil şi am călătorit fără incidente până la Barcelona. Când am decolat spre Alicante, vremea s-a stricat. În mijlocul rafalelor de vânt s-a format o furtună chiar în faţa noastră. Norii cumulo-nimbulus atinseră o dezvoltare verticală impenetrabilă ; imposibil să treci pe deasupra, imposibil să treci pe dedesubt. Nu aveam decât o singură soluţie : să încerc să zbor peste mare, unde norii pareau mai prietenoşi.

Mi-am luat un ultim reper vizual spre Tarragona şi m-am îndreptat spre larg, în căutarea unei ieşiri. Timp de câteva minute, zborul a fost normal şi crezui că am scăpat, dar, dintr-o dată, apăru o nouă furtună. Fiind deasupra Mediteranei nu ma temeam de nici o coliziune, asă că picai pentru a pilota la vedere. La joasă altitudine, spectacolul mării dezlănţuite era extraordinar. Valurile parcă urcau spre noi. Pentru că mi se dereglase busola, numai aveam nici o posibilitate de a mă orienta şi trebuia neapărat să mă întorc spre litoral, de care furtuna mă îndepărtase. Trebuia, aşadar, să intru într-o perturbaţie. Am încercat să zbor cât mai jos posibil, la rasul valurilor, dar, dintr-o dată, o ploaie torenţială m-a lăsat fără vizibilitate. Bréguet-ul făcea nişte salturi formidabile şi scârţâia din toate încheieturile. Uzi leoarcă, Vanier şi cu mine ne forţam să vedem pământul. Ni s-a părut de mai multe ori că îl zărim, dar nu era decât un miraj, luat repede de valuri.

În felul acesta am zburat o oră. Atunci mi-am dat seama de o anomalie : cu toate că motorul funcţiona perfect, viteza avionul scădea progresiv. Această încetinire era şi mai îngrijorătoare decât uraganul. Începeam să mă tem că luasem direcţia unei alte furtuni în loc să o prind pe cea care mă înghiţise lângă Tarragona. Dacă era aşa, însemna că eram pierduţi în plină mare. Dar am avut norocul să văd, la lumina unui fulger, o barcă pescărească. Cu toate că am executat un viraj brusc, n-am mai putut s-o regăsesc, dar acest fapt mi-a redat curajul. N-ar fi putut nici ei să navigheze departe de portul lor pe o asemenea vreme.

Bréguet-ul continua să încetinească şi mă chinuiam să-i menţin sustentaţia. Dintr-o dată, o masă neagră îmi apăru în faţă. Am evitat-o. Nu era decât o stâncă devorată de valuri. Imediat după aceea, motorul a dat câteva rateuri; am calculat că mai aveam benzină pentru o oră. O să reuşesc eu să ajung într-o oră până la ţărmul pe care mi se părea că-l zăresc în departare? După treizeci de minunte nu mă mai îndoiam: într-adevăr, acolo, drept în faţă, era uscatul. Eram salvaţi! Aparatul atinse litoralul în apropiere de Sagunto, la vreo cincizeci de kilometri nord de Valencia, pe o plajă unde palmierii fuseseră distruşi de furtună şi care era plină de bărcile trase, în grabă, pe uscat. Am sărit din avion. Era intact, dar am înţeles motivul pierderii progresive a vitezei: elicea fusese roasă de ploaie; nu mai rămăsese decâţ o mică parte din ea, era un adevărat miracol felul în care bucăţica aia de lemn reuşise să ne aducă până acolo.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

AERONAUTIC SHOW 2015 de Mihai-Athanasie Petrescu

După o ezitare prelungită până aproape de ora plecării trenului, datorată nu lipsei mele de aperit pentru o manifestare aviatică, ci numai codului foarte intens colorat de caniculă pentru care complotau cei de la Inemehaş, iată-mă în capitala patriei noastre, gazda primului spectacol aeronautic din istorie la care aveam să particip. Subliniez, primnul pentru mine, nu pentru foarte interesantul amplasament de la Lacul Morii.

Ca de obicei, nedespărţita pereche de siamezi Aurel + Mihai s-a prezentat la locul faptei cu destul timp înainte de ora oficială, cu obiectivul de a o lua înainte puhoiului de spectatori. Prima luare de contact cu aviaţia (dar şi o cobe, dacă îmi pot permite să spun aşa): Puma Medevac de la Baza 90 Aeriană. Aterizat cu puţin înainte în parcul Crângaşi, 75 îndură cu stoicism asaltul copiilor curioşi.

IMG_6365

Ne strecurăm printre alţi şi alţi copii (de toate vârstele) şi maşini militare, pentru a vizita toate corturile din cadrul AeroNautic Expo. Principalul punct de atracţie, pentru noi, standul Statului Major al Forţelor Aeriene, acolo unde facem cunoştinţă cu domnul plutonier major de aviaţie Constantin Gherghinoiu – să-mi fie ruşine că nu l-am cunoscut până acum – pasionat şi talentat modelist. La prima vedere am crezut că expune kituri. Nimic mai puţin adevărat! Modelele domniei sale sunt realizate din … hârtie! Mirat de cele aflate şi încântat de calitatea exponatelor, am uitat că am la mine două camera foto şi două telefoane cu camera … In tot cazul acum mă pot lăuda cu un nou prieten şi sfătuitor în domeniul modelismului.

Ne găsim un loc pe faleza-dig pustie încă şi, în scurt timp, suntem răsplătiţi pentru entuziasmul nostru: prezentatorul manifestării, domnul căpitan aviator Cristi Andrieş anunţă prima participare: cei trei Iacări Acrobaţi (care azi sunt numai câte doi). Primul duet, iar printre ei se strecoară şi câteva ambarcaţiuni cu vele, dorind, parcă, să combată muzica motoarelor în stea.

IMG_6432

IMG_6451

IMG_6491

IMG_6509

Al doilea actor (şi recitator!) este Jurgis Kairys şi noul său Suhoi 31 Vostok. Un om care pilotează exact, ca un ceas, iar în timpul ăsta spune poezii în limbi străine.

IMG_6640

Jurgis was here

IMG_6647

IMG_6658

IMG_6675

IMG_6681

Tânărul marinar Mihai şi-a răsturnat velierul (intenţionat, la cererea prezentatorului specialist în ramura “nautical”, nu de frica lui Jurgis, care a trecut la o mică-mică distanţă de catargul lui).

IMG_6687

Jurgis rămâne imperturbabil.

IMG_6695

IMG_6702

Căldura este teribilă. Se vede treaba că mi-am supraapreciat rezistenţa la temepraturi ridicate, pentru că, brusc, în timp ce Jurgis îşi asumă răspunderea semnând pe cerul Bucureştiului, pe mine mă ia ameţeala şi mă obligă să mă aşez pe asfalt.

In acelaşi timp, pe lac are loc o operaţiune de salvare. Sunt alţii, mai bolnavi (închipuiţi) decât mine.

IMG_6711

O nouă apariţie a Iacărilor, printr-un solo Dan Ştefănescu. La soare te poţi uita, dar la dânsul … ba!

IMG_6760

IMG_6737

Nauticii au tras la mal, fermecaţi şi ei de baletul lui Dan.

IMG_6715

De la Tuzla vine în vizită un bimotor Twin Star pe care eu îl cred nou: YR-SCF. Mie, personal, îmi place foarte mult avionul ăsta, deşi doi piloţi care l-au zburat mi-au spus că nu e chiar cel mai tare din goala parcare. Ce dacă, e frumos şi gata.

IMG_6779

IMG_6787

IMG_6805

IMG_6820

Incă un bimotor, nemenţionat de programul tipărit, îşi face apariţia. De fapt ce, la BIAS nu a evoluat un Boeing de la Tarom? Aici de ce n-ar fi venit unul?!

IMG_6789

Paralel cu frumosul de sus, în apa lacului se execută sărituri de delfin. De fapt, e un foarte priceput zburator pe flyboard.

IMG_6849

IMG_6867

Dar, să mă scuze şi el şi organizatorii, dacă nu cumva şi-a pierdut el din buzunar ţigările, apa aia e foarte murdară … ce curaj o avea să se scalde acolo?!

IMG_7031

Salvarea! Nu, n-a venit 75, ci un frate de-al lui, ceva mai tânăr, un IAR-330 al Forţelor Navale (de la Tuzla şi el). Execută un exerciţiu de lansare de scafandrieri, pe unul îl recuperează cu coşul, pe alţii cu frânghia, în sfârşit, pentru ultimul grup aterizează undeva pe faleză, intr-un loc invizibil pentru noi. Dar zborul lui aproape de privitori şi de suprafaţa lacului provoacă un nor de particule lichide care îmi alungă definitiv ameţeala.

IMG_6910

IMG_6931

IMG_6945

IMG_6956

IMG_6957

IMG_6973

IMG_6984

După care se duce la treaba lui, eliberând lacul pentru noi evoluţii ale secţiunii nautice. Un alt tip de zburător – mai degrabă umblător – pe apă,

IMG_7050

dar mai ales această frumoasă atmosferă de vacanţă (desi incepe scoala) create înspre stăvilar.

IMG_7034

Eu, care nu sunt un admirator al sporturilor acvatice, nu prea înţeleg ultilitatea unui flyboard. Nu oferă autonomie (văd că depinde de o ambarcaţiune în care, probabil, se află o pompă sau turbine). Doar o metodă de a face baie îmbrăcat?

Doi Iacări într-o nouă evoluţie contre-jour,

IMG_7110

După care apare prietenul nostru Cătălin Porumbu şi al său Falke. După zgomotul şi forţa Yak-52urilor, graţia motoplanorului şi reflexiile acvasolare.

IMG_7148

IMG_7158

IMG_7189

IMG_7197

Jurgis mai vine o data la rampă, parcă şi mai aproape de spectatori, care nu contenesc cu exclamaţiile. Işi scrie din nou iniţiala, ascunzându-se, apoi, în spatele ei.

IMG_7245

IMG_7214

IMG_7259

2701, primul nostru Spartan, cu echipajul anunţat în staţie Stăiculescu + Măierean, îşi face apariţia dinspre sud, îşi arată măreţia şi mărimea, iar după un tur de … lac …

IMG_7303

IMG_7333

… se îndreaptă spre apus, iar de acolo îşi face apariţia vechiul nostru prieten, IAR-330 Puma nr. 77 de la Baza 90, cu echipajul Grigore + Damian. O evoluţie a uriaşului care a impresionat în mod deosebit publicul de pe toate laturile lacului.

IMG_7363

IMG_7388

IMG_7393

IMG_7406

IMG_7425

IMG_7432

IMG_7439

Manifestarea avea să se încheie cu baletul Air Bandits. Iacării şi prietenul lor (şi al nostru) Jurgis evoluează fără focuri şi explozii, dar baletul lor aerian atrage, ca de fiecare data, ropote de aplauze. Aş vrea cred, aşa cum spun de obicei comentatorii mitingurilor, că piloţii chiar aud aplauzele de jos, exclamaţiile, strigătele, chiar şi cele ale femeilor care se sperie de venirea la câţiva metri a avioanelor cu 400 pe vitezometru.

IMG_7467

 

IMG_7491

IMG_7495

IMG_7546

IMG_7575

Odată cu plecarea spre nord a celor trei avioane cu motor în stea cu cele trei staruri care le pilotau, peste Lacul Morii se lasă tăcerea, o linişte parcă ciudată. Căpitanul aviator de la microfon ne trimite acasă (da, mă aşteaptă un tren în gara de Nord, dar devine nerăbdător şi plecă cu doar câteva minute înainte de a ajunge eu acolo) şi îşi exprimă speranţa că ne vom reîntâni curând. Şi eu sper la fel, chiar dacă sezonul mitingurilor aeriene se apropie de linia de sosire.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

CASA CU AVIOANE de Mihai-Athanasie Petrescu

Nu mă pricep mai deloc la arhitectură sau arte decorative, de aceea povestea de faţă este una epică, nu un comentariu specializat.

Prietenul meu Aurel, bolnav de aceeaşi boală numită „pasiune pentru aviaţie” de care sunt atins şi eu, a descoperit mai mult sau mai puţin întâmplător, pe net, o clădire bucureşteană decorată cu siluete de avioane. Mai precis, clădirea, despre care se menţionează în sursă doar că se află în „Zona Domenii din Bucureşti”, prezintă pe faţadă două elemente identice, formate din formaţii alcătuite dintr-un avion Junkers Ju-52 şi trei rândunele.

Zilele trecute Aurel şi eu aveam câteva ore de „omorât” înaintea manifestării „Aeronautic Show”. Pentru ca timpul să nu devină o victimă inutilă, am hotărât în unanimitate să executăm misiunea de cercetare menită a aduce clădirea respectivă în cunoaşterea colectivă.

Singurele arme pe care le aveam în dotare erau telefonul mobil cu acces nelimitat (decât de starea bateriei) la google maps, aparatul foto digital şi … răbdarea noastră (relativă, având în vedere temperatura caniculară).

Primul obstacol: noi ştim că imobilul se află pe o stradă cu nume de aviator, Aurel a vorbit cu cel care a postat poze cu faţada pe net şi a fost singura informaţie pe care a obţinut-o gratis. Restul, adică adresa exactă sau o expediţie cu ghid ar fi costat … 12 milioane! (de, respectivul depusese o intensă şi costisitoare muncă de cercetare!). Dar ce ne facem? în „zona Domenii” toate străzile – şi nu sunt puţine – poartă nume de aviatori, mai mult sau mai puţin cunoscuţi!

O luăm pe prima la dreapta: strada aviator Mircea Zorileanu[1]. E drept că el a zburat Farman monomotor, dar … la prima intersecţie, în formă de „Y”, busola se dereglează şi ne trimite la aviatorul Petre Creţu[2]. Mergem în formaţie cu el, ne intersectăm şi cu o coană mare care ne crede doctori, fotografiem un Trabant şi un Volvo din antichitate, apoi ne pomenim … la stadionul de rugby. Am câştigat două lucruri: am aflat că într-o anumită clădire locuieşte un aviator şi am bifat o stradă unde sigur nu este casa cautată.

DSCN2825

Ne uităm la ceas şi la termometru şi hotărâm să mai căutăm pe o stradă. O luăm pe Alexandru Constantinescu (ăsta nu-i aviator, aşa că nu mergem cu ochii pe sus, deja avusesem câteva accidente de avion pe Petre Creţu (uitându-ne după Ju-52uri am găsit, fără să vrem, câteva neregularităţi ale asfaltului). Prima stradă la dreapta e un aviator: Nicolae Drossu[3]. No, hai! Dar în ce direcţie?! Facem câţiva paşi la stânga, când ochii mei antrenaţi descoperă un IMS (mă rog, M 461) exact în partea opusă.

DSCN2828

DSCN2829

Aurel cedează maniei mele de a fotografia relicve auto (ce relicvă, că ăsta arată perfect, probabil aparţine vreunui colecţionar) şi ne întoarcem. Avem de ales, încă nu suntem departe de intersecţie, dar observăm şi o altă relicvă, un microbuz Renault cu inscripţii ciudate şi o luăm intr-acolo.

DSCN2831

DSCN2830

Iar de la maşina asta la următoarea intersecţie nu mai sunt decât doi paşi, pe care îi străbatem cu gândul să ne îndreptăm spre cea mai apropiată staţie a lui 41, pe Mărăşti, adică spre dreapta.

Miracle! Apothéose! (vorba lui La Fontaine). Pe când mă asiguram pentru traversarea străzii, ochelarii mi s-au focusat pe un avion. In secunda următoare îl vede şi Aurel. Am găsit! Am găsit acul în carul cu case interbelice. Este la intersecţia lui Nicolae Drossu cu Constantin Sandu Aldea (nu a fost aviator, ci agronom si scriitor, deci nu are rost să notam informaţii despre el).

DSCN2833

DSCN2839

Facem (cu acordul unui simpatic şi sociabil căţel)…

DSCN2840

… observarea vizuală şi fotografiem clădirea, încercând să clasificăm creaţia din punct de vedere estetic. Nu suntem calificaţi în domeniu, aşa că am cerut părerea unui mare profesionist, prietenul meu, arhitect şi istoric Gruia Hilohi. Iată ce mi-a spus:

„Nu ar fi prea multe de spus despre arhitectura casei, fiind cam nefericită ca realizare. Se vrea în stil modernist-cubist (în vogă la noi in anii ’30). Nu sunt tocmai sigur că e chiar din interbellum, e posibil să fie şi o pastişă târzie, de prin 1966-1974, totuşi nu mai târzie de atât. Calitatea execuţiei finisajelor a fost una clar mediocră. Compoziţia se foloseşte de elemente cubiste, dar prost preluate şi aleatoriu juxtapuse. Peste toate, un apetit straniu pentru ciudăţenii: vezi grinda care întâlneşte în aer altă grindă, ambele nesusţinând nimic (nici măcar pe ele însele, pentru că sunt clar subdimensionate). Măcar dacă formau un parasolar … Confirmarea zbuciumului inutil vine şi din cealaltă mare ciudăţenie – avionul cu rândunici – repetat de două ori (!) identic, în locuri alăturate şi total nepotrivite ca punere eventuală în valoare a unui simbol. Probabil a fost atât de încântat cineva de şablonul utilizat, încât a zis că e păcat să-l folosească doar o dată. Chiar dacă e o poveste (interesantă) în spatele acestei colecţii de stângăcii, „arhitectura” sigur nu e în avantajul respectivei poveşti …”

Sincer, am fost dezamăgit. Noi speram să fim descoperitorii unei comori arhitectonice.

Dar dacă din punct de vedere artistic imobilul nu este prea valoros, poate are o valoare istorică.

Speculez: avionul reprezentat de elementul decoarativ al clădirii este, şi aici sunt sigur de ce avansez, un Junkers Ju-52.

DSCN2836

DSCN2837

Chiar dacă silueta aeronavei este stilizată, principalul semn de recunoaştere este reprezentat de cele trei motoare (Ju-52 este unul dintre puţinele avioane tri-motor care au zburat pe cerul României). Hublourile sunt pătrate şi în număr de şapte, aşa cum are Ju-52. Difera un pic profilul aripii, dar cine e perfect?

Spre comparatie:

Ju52Banking

sursa foto: http://www.richard-seaman.com/Wallpaper/Aircraft/Civil/

ju52_1sursa foto: http://www.airpages.ru/eng/draw/ju52_1.shtml

Păcat că nu putem distinge nici un element de identificare a apartenenţiei avionului – emblemă său steag – am fi putut deduce cărei armate, instituţii sau companii ar fi putut să-i aparţină. Ii lipseşte şi ampenajul vertical, de fapt e normal, ar fi fost un element fragil al decorului, uşor de stricat de intemperii.

Nu cunosc deloc istoria cartierului. Am pus întrebări şi am aflat că în zonă ar fi locuit comandorul Traian Udriţki, pilot (de Ju-52) al Casei Regale după război. Să fie casa lui? E posibil, deşi nu e obligatoriu ca imobilul să fie al unui pilot de trimotor. Se pare că cifra trei este caracteristică pentru „art deco”, o altă tendinţă estetică a perioadei, şi ilustrată, evident, şi de cele trei rândunici (un pic mai mici) care zboară în formaţie cu trimotorul (ciudat, tutşi, de ce elementul decorativ în sine nu este repetat de trei ori?!). In tot cazul, eu cred că e o construcţie ridicată şi decorată în timpul războiului sau imediat după acesta, fiind vorba de un avion de fabricaţie germană, folosit (şi) de nemţi în război, iar apariţia lor în perioada stalinistă nu mi se pare probabilă, sunt de părere că ar fi chemat Securitatea la poartă.

Nefiind artist sau arhitect, voi continua cu câteva fraze prin care îl atac pe actualul proprietar sau deţinator al imobilului, odată cu alţi proprietari de imobile vechi, cu „personalitate istorică”. Chiar dacă discutăm de o creaţie fără mare valoare patrimonială, din cauza imperfecţiunii estetice, nu pot să nu remarc cu dezamăgire că şi în cazul de faţă se îmbină prost, agresiv, adaptările la tehnica şi confortul contemporane cu elementele arhitectonice şi decorative iniţiale. La Avionul de la primul nivel, coada este acoperită cât se poate de urât de un manunchi de cabluri izolate într-un rest de butelie pet. Iar rândunelele din formaţia de la al doilea nivel sunt împiedicate să zboare de conducta de condens a unui aparat de aer condiţionat, izolată de zid printr-un manşon de spumă poliuretanică. Urât! Grotesc! Dacă pentru un arhitect clădirea e banală, ar putea să rămână valoroasă măcar pentru un iubitor de aviaţie, care ar admira prezenţa aparatelor de zbor. E drept, oare ce mai găseam de zis dacă nu mă împiedicam de defecţiunile astea – şi de elicea motorului din botul avionului de jos, care probabil ca a fost ciupită de intemperii!?

Este foarte puţin probabil ca vreun om cu putere de convingere să citească ce am scris eu aici, dar dacă totusi se întâmplă, l-as ruga să-l determine pe locuitorul casei să facă ceva pentru a adăuga la valoarea casei, pe care, oricum, eu i-o fac azi celebră.

P.S. Dacă cel care i-a cerut lui Aurel 12 milioane ca să-l ducă acolo citeşte rândurile de faţă, îi cer scuze că am făcut dumping. Eu i-am cerut numai jumătate din sumă!

 

[1] Zorileanu, Mircea (1893-1919), maior aviator, supranumit şi “maestrul manşei”, aviator roman, posesorul Brevetului de pilot nr. 2 al aviaţiei române. Un aviator legendar, detonator al unor recorduri în domeniu. Este menţionat şi de istoria literaturii române, ca unul dintre primii aviatori români cu vocaţia scrisului . mai multe detalii privind viaţa şi activitatea lui zorileanu pot fi găsite la:

http://www.poezie.ro/index.php/article/233550/Mr._%28Av.%29_Mircea_Zorileanu

[2] Creţu, Petre (1891-1916), locotenent aviator (r.), erou al primului război mondial, doborât şi ucis de Artileria Antiaeriană germană la Tălmaciu. Amănunte despre activitatea sa de front găsim în articolul dlui professor universitar doctor Valeriu Avram “Aviatori români din primul Război Mondial, fără mormânt”.

 

[3] Drossu, Nicolae, căpitan aviator. Nu am reuşit încă să aflu prea multe despre el, probabil pilot militar în perioada interbelică. Primesc cu recunostinta amendamente.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii