Le Jour „J” + 2 (7) Chanson de la Seine (1) Le Pont de l’Archevêché de Mihai-Athanasie Petrescu

7

Am mai pomenit aici despre momentul care mi-a marcat copilaria, poate chiar m-a indemnat sa aleg cariera de professor: montajul de poezie, chansonetă și imagini realizat de doamna profesoară Doina Taraș la Meșotă, în care eu am avut șansa să spun poezia lui Jacques Prévert “Chanson de la Seine”. Eram cel mai mic din grupul de meșotiști, intimidat și ocrotit de fetele de-a 11-a și de-a 12-a, luat, ușor, peste picior de băieții din grup, dar egal în drepturi și îndatoriri cu ei toți. Coordonați de prezentarea colegei Liliana Cătoiu, devenită, mai tărziu, profă de franceză, ca și mine și plecată mult prea devreme din lumea asta. Am învățat atunci, fără effort și fără să vreau, o mulțime de versuri despre monumentele Parisului, poate (și) de aia capitala Franței mi-a intrat în suflet și n-o să mai iasă niciodată, chiar dacă francezii nu ne mai iubesc ca altadată …

De aceea, ori de cȃte ori m-am apropiat de quais, de oricare quai de la Seine, în mintea mea începea să bȃzȃie frumosul poem.

CHANSON DE LA SEINE

La Seine a de la chance
Elle n’a pas de soucis
Elle se la coule douceLe jour comme la nuit
Et elle sort de sa source
Tout doucement sans bruit
Et sans se faire de mousse
Sans sortir de son lit
Elle s’en va vers la mer
En passant par Paris

La Seine a de la chance
Elle n’a pas de soucis
Et quand elle se promène
Tout le long de ses quais
Avec sa belle robe verte
Et ses lumières dorées
Notre-Dame jalouseImmobile et sévère
Du haut de toutes ses pierres
La regarde de travers

Mais la Seine s’en balance
Elle n’a pas de soucis
Elle se la coule douce
Le jour comme la nuit
Et s’en va vers le Havre
Et s’en va vers la mer
En passant comme un rêve
Au milieu des mystères
Des misères de Paris.

You Tube e plin de variante de recitare, dar oricȃt ar fi de mare Jeanne Moreau, cele mai frumoase recitari din istorie le-au oferit Cristina Carabașu (mulțumesc, Cristina !) și … eu.

Bun, după necesarul moment de nostalgie, să ne întoarcem la … Sena noastră. O traversăm spre Rive Gauche pe Pont de l’Archevêché. Ce-o fi fost în mintea celor care au « împodobit » podul în felul ăsta, nu pot să pricep. Cred că negustorii de lacăte au lansat mesaje subliminale și au încuiat mintea unor mii de vizitatori. Altfel cum să îmi explic prezența a mii de obiecte de genul ăsta agățate de parapeții podului? Orice arhiepisop ar trece pe-acolo ar afurisi cu amȃndouă mȃinile (eventual și cu vrean trafalet, daca are în dotare) tonele de fier prelucrat de acolo. Mă întreb ce părere au inginerii de la ponts et chaussées despre greutatea suplimentară adăugată podului ?

În tot cazul, orice chinez trece pe-acolo cred că îi mulțumește lui Budha că oamenii sunt aȃt de proști : din prostia turiștilor prosperă economia chineză !

O poză pentru albumul cu amintiri

Bulevardul ăsta e destul de aglomerat !

Imaginea asta e cam aceeași pe care spectatorii o vedeau pe ecran, în spatele meu, în timp ce spuneam « Chanson de la Seine ».

Anunțuri

LE JOUR “J” + 2 (6) NOTRE DAME (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

6

Ile de la Cité este, în continuare, sub ploaie. Arunc o privire circulară (privirea fiindu-mi deformata de umbrelele fetelor) și vedem un cer urat, cenusiu 10/10, pe care se deseneaza zidurile catedralei. Dintr-o data am o revelație: între Notre-Dame și Biserica Neagră este o mare asemănare: ambele sunt acoperite, parțial, de schele acoperite cu plase de protecție. Clar, au același patron.

Protejati, și ei, de umbrele, turiștii admiră

Pentru ce nu bat clopotele? Precis nenea Quasimodo și-a luat liber.

În spatele marii catedrale, suntem invitați să alegem între trei destinații la fel de importante

Alegem să facem o scurta oprire în parc. În ciuda ploii (sau datorită ei), florile din parcul catedralei rȃd vesele.

Atȃt de vesele, încȃt foarte brusc, ploaia încetează, iar dupa cȃteva minute plafonul noros se face nevăzut, spre marea uimire a unora dintre noi.

Eh, în sfȃrșit, nu chiar nevăzut; de frică, norii se înghesuie în nord-vestul Parisului, cu intenția declarată (mie, la ureche) de a ne lăsa să ne plimbăm cu mȃinile eliberate de umbrele.

O PRIMĂ TENTATIVĂ EȘUATĂ de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

O primă tentativă eşuată

După Barcelona, alte două escale urmau să deschidă drumul către Maroc : Alicante şi Malaga. Latécoère şi Massimi prevedeau deci patru aterizări : Barcelona, Alicante, Malaga şi Rabat. Fiecare pilot trebuia să acopere două etape, schimbând avionul la capătul fiecăreia dintre ele. Această organizare cerea instalarea unor adevărate baze, cu materiale de rezervă, şi acest lucru nu putea fi realizat fără acordful autorităţilor spaniole. Dar cei doi pionieri îşi pierdeau răbdarea. La 8 februarie 1919 fusese efectuat primul transport internaţional public, de la Paris la Londra, de către Societatea Farman. Latécoère şi Massimi au luat hotărârea să-şi prezinte ei înşişi proiectul în faţa mareşalului Lyautey. Pentru ca discuţia lor să fie fructoasă, cei doi ambasadori trebuia să aterizeze pe aerodromul de la Rabat.

Foto: Beppo de Massimi

(sursa foto: Wikipedia)

În zorii zilei de 25 februarie, două Salmson-uri se încălzeau, la relanti, în faţa hangarelor de la Montaudran. După câteva minute, decola primul dintre ele, având la bord pe Lemaître şi Massimi ; al doilea, pilotat de Junquet şi Latécoère, îl urmă după câteva clipe. Massimi alimentă la Barcelona, dar avu un accident la Alicante. Salmsonul s-a lovit de o grămadă de pietre la aterizare şi nu a mai putut pleca mai departe. În ce-lpriveşte, Latécoère a trebuit să aterizeze la Taragona, ca să îşi repare o roată, iar când a aterizat la Alicante a avut acelaşi necaz ca şi colegul său. Victime ale unui teren impracticabil, cele două echipaje au trebuit să se întoarcă la Paris cu trenul.

IN MEMORIAM: FLORIAN TROSCOT (1)

 Omul CARTE

Omul carte. O carte neterminată. Un alt teleormănean cu care timpul n-a mai avut răbdare, Omul unei cărţi tipărite şi cu alta în lucru. FLORIAN TROSCOT.

Pentru mine Florian n-a fost teleormănean, ci bucovinean. Sau, altfel spus, un teleormănean cu suflet de bucovinean.

I-am sugerat odată, în glumă, că ar trebui să-şi schimbe numele. Cu pălărie aduce cu Sadoveanu.

Mi-a replicat, în stilu-i cunoscut, cu tentă moromeţeană:

„Aş cam vrea, dar eu sunt mândru de numele meu.”

Sunt puţini oamenii cărora nu le este ruşine de originea lor ţărănească. Cred că această atitudine declarată a fost primul lucru care ne-a apropiat.

A venit dragostea pentru cuvântul scris cu grijă, cu talent. Şi felul lui de a fi.

Orgoliul este boala naţională a scriitorilor de pretutindeni, care la noi cunoaşte forme aberante.

Florian Troscot a fost, din acest punct de vedere un om perfect sănătos. Un altruist dominat de modestie. Niciodată nu s-a vrut în jurii, în frunte. Cu funcţii. La Revoluţie i s-a oferit un fotoliu. L-a refuzat.

Nu i-a plăcut politica şi n-a fost purtătorul nici unui steag.

Florian Troscot a fost pentru mine un dar de la Dumnezeu. A fost ca o carte, pe care de peste un sfert de secol o citesc şi recitesc.

Pe care nu-mi vine să cred că n-o s-o mai pot răsfoi, când voi avea o nelămurire.

Îl ştiam la Spicul. Încălecam pe bicicletă şi gardianul mă saluta. Regretam când era plecat. Niciodată nu mi-a spus că are ceva urgent, că nu poate sta de vorbă cu mine. Sau cu altcineva. Cu el mă sfătuiam când eu aveam probleme Sau când problemele erau ale milenarilor. Plecam bucuros, cu ultimele numere din revistele literare, pe care personal, de multe ori nu puteam să mi le procur

Nu cred să fi trecut 2-3 zile fără ca să nu fac o haltă pe la biroul lui. Doamne, ce dor o să-mi fie să mai iau loc pe scaunul din faţa biroului său. Să aştept să iasă funcţionarul care venea cu câte-o hârtie la semnat.

Florian Troscot a fost omul care nu m-a certat niciodată. Care n-a strigat la mine, la care n-am ridicat niciodată tonul, deşi, coleric, agitat cum mă ştiu am făcut treaba asta de multe ori.

A fost învăţător. A iubit copii, dar i-a iubit şi pe cei mari.

Cred că s-a făcut jurist tocmai din această dragoste. Aşa-mi explic de ce toţi cunoscuţii mei, atunci când aveau o problemă alergau la el.

Suntem patru Fecioare la Mileniul 3. El era însă omul balanţă Omul care de obicei joia sosea primul la şedinţele noastre săptămânale. Glumind, a propus ca cel care lipseşte de trei ori nemotivat să fie exclus din Asociaţie. Nu cred că a lipsit de trei ori…

El era de fapt adevăratul lider al Mileniului 3.

De fiecare dată, când spiritele se încingeau – şi asta se întâmpla destul de des – era vorba de creaţiile noastre, el era cel care calma lucrurile. Niciodată n-am ajuns la jignire, niciodată n-am pleca supăraţi!

Şi unii dintre noi foloseau satârul, alţii briciul cuvintelor…

Am avut încă un dar de Sus: joia, după şedinţe ne despărţeam de ceilalţi, la Macul, plecam numai noi doi pe Kogălniceanu. Niciodată nu reluam firul discuţiilor întrerupt de orele târzii ale nopţii. Eu îl întrebam cum merge cu romanul.

– Merge, merge!

La una dintre ultimele întâlniri a continuat:

– Dumneata n-ai aruncat niciodată la coş o carte aproape terminată? N-ai refăcut o carte aproape gata?

– Am un metru cub de manuscrise la care am renunţat să mai lucrez…

Scoteam greu câte o bucată de proză de la el. La şedinţele noastre propunea subiecte uluitoare, pe care recunoşteam că eram tentaţi să le furăm. Promitea că le va scrie. El a lansat propunerea ca prozatorii să scrie desper „Adevărul Cileştilor”, căci aproape fiecare cunoşteam un caz asemănător. Eu am scris „ Puncte şi linii de vedere”, M.A. Petrescu „Ai carte … departe”

Alţii nu s-au încumetat…

Promitea că a trecut de jumătatea romanului, că …nu vrea să rupă un capitol…

L-a iubit pe Marin Preda, fiindcă amândoi i-au iubit pe ţărani şi au fost nişte îndrăgostiţi de lumea Câmpiei, de lumea satului. Ei au înţeles că ţăranul de aici este tot aşa de bogat sufleteşte ca orăşeanul trecut prin cultură, dar care n-a fost pervertit de civilizaţie. Ţăranii lui Troscot vorbesc ţărăneşte, sunt autentici, deşi par nişte firi sucite. Ei sunt oamenii care percepeau altfel realitatea, mai adânc, de aceea ni se păreau că sunt ciudaţi. Erau oameni loviţi de sistem, care nu voiau să renunţe la învăţăturile moştenite.

Ca şi maestrul său, Florin avea un cult pentru cai…

Florian Troscot a fost o carte pe care Dumnezeu a închis-o prea devreme. Nu ştiu, nu pot să vorbesc despre un om cu care am stat de vorbă cu două zile în urmă. Pe care l-am văzut fără suflare la spital…

Nu ştiu ce unitate de măsură are durerea. Nu ştiu dacă lacrimile fac parte dintre multipli sau submultiplii ei. Nici dacă cineva a găsit acele cuvinte care să o definească. Ceea ce ştiu este că mă doare cumplit plecarea lui. Dumnezeu să-l aibă în grijă!

Constantin T. Ciubotaru

LE JOUR „J” + 2 (5) NOTRE DAME (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

2 5

La intrarea în marea catedrală, un écriteau încearcă să îmi îngrădească drepturile cetațenești: mă anunță că nu am voie să fac poze cu blitz în interior. E o lovitură, dar voi încerca să mă descurc, mai ales că Samsung a inventat modelul S Advance, capabil să facă poze oricȃt de proaste, cu sau fără blitz. Culmea e că, de bine, de rău, se înțelege cȃte ceva.

Mai întȃi, o aluzie la istoricul monumentului: construcția a început în 1163, și nu s-a terminat nici în ziua de azi (mă rog, de ieri, 6 august 2014, dar nu cred că au avansat prea mult; ce bune erau planurile cincinale!)

Ia te uită, înaintea noastra și alți oameni mari au fost pe-aici

Așa cum se cuvine, aprindem o lumȃnare. Nu ne spune nimeni să ieșim cu ea în curte ca să nu afumăm pictura.

Admirăm arhitectura: coloane

Vitralii

Tavane

Amvonul îmi amintește de faimoasa secvență din “Le Petit baigneur”, cu popa cel roșcat care încearcă să obțină sponsorizări pentru sfȃntul său lăcaș. Chiar m-am întȃlnit cu un preot, care cred că avea o misiune de pază și apărare mai mult decȃt una ecleziastică. La “Bonjour, mon Père!” am primit, în schimb, “Bonjour, Monsieur”. Mă așteptam la un “mon fils” …

Parcă o văd pe Dna Profesoară Doina Taraș care ne explica cȃt de caracteristică este “la rosace” pentru stilul gotic, alături de « la flèche ». Ca să înțelegem foarte bine, rozete sunt vizibile peste tot.

Un moment de odihnă (și de reculegere).

Altarul

Statui, în numeroase firide care înconjoară altarul.

Chiar în spatele acestuia, lumea se înghesuia în jurul unui acvariu care prezenta o dioramă a catedralei. Interesant, oare de ce, fiind în interiorul Notre-Dame, stăm să admiram un model la scară ?!

Chiar lȃngă dioramă, un aparat de vending. Nu oferea snacks sau cold drinks (na, că m-am apucat să greșesc limba), ci medalii. Era un tȃrg bun : băgai într-o fantă o monedă mică de doi euroi și îți cădea, prin altă fantă, o monedă mare de un Notre-Dame.

Nu sunt destul de pregătit să explic interiorul unei biserici catolice. Sunt de abia la a patra astfel de biserică, după Biserica Neagră, Catedrala Sf. Iosif și San Stefan din Viena. Deosebiri: la Brașov m-a întrebat cineva ce meserie am, ca să mă așez pe strana cuvenită, la Sfefan Dom am făcut poze cu săpuniera și cu blitzul din dotare și nu m-a întrebat nimeni de ce, la Sf. Iosif altcineva, adică un nepot de-al nostru, a fost întrebat dacă “da” sau “nu”, iar el a răspuns un “da” hotărȃt. Aici nu am avut parte de nici un fel de întrebare. Înseamnă că pe Ile de la Cité totul este foarte clar. Așa că ne îndreptăm spre ieșire, unde se află, la fel ca în orice biserică de la noi, un mic chioșc cu iconițe și cruciulițe.

LE JOUR „J” + 2 (4) NOTRE DAME (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

+2 4

Cum să nu găsim Notre Dame?! E biserica aia mare de tot, unde Quasimodo bătea clopotele – nu pentru vreun Mitică, ci pentru Esmeralda. Da, uite, chiar aia. Sigur, întȃi vedem “crypte archéologique” … dar, cum nerăbdarea e mare, o vedem numai pe dinafară.

A adăstare pe parvis … și din nou îmi amintesc de “Les Poètes chantent Paris », grandiosul montaj de poezie, chansonete și imagini realizat de profa mea de franceză de la Meșotă, dna Doina Tarașunul dintre evenimentele care pe mine m-au marcat profund și pentru care o să-i fiu recunoscător veșnic. Întȃi pentru că m-a ales în echipă, deși eram un bobocel de abia intrat în liceu, m-a băgat într-o gașca de “elefanți, elevi din clasele 12 și 11 și mi-a dat să spun o poezie la fel de frumoasă ca și ale lor. Apoi, pentru că montajul a avut un mare succes, sigur, era 1972, cȃnd franceza era încă la mare preț, a fost repetat de mai multe ori, cea mai vizibilă fiind ieșirea în lume, la sala mare a Clubului “Tractorul”, plină ochi (și urechi), unde Meșotă a fost cel mai fain moment dintr-o după amiază lungă. Și, în sfȃrșit, pentru că am avut ce copia, soția mea și eu, cȃnd am ajuns și noi profi de franceză, cu alte resurse tehnice (de la aspectomat și magnetofon am evoluat la calculator), dar cȃnd dragostea elevilor pentru limba și cultura Seinei au pălit …

Reproduc aici poezia lui Carco, pe care nu mai știu cine a spus-o atunci, în 72, și care mi s-a învȃrtit prin memorie pȃnă a fost înlocuită de alta, și mai frumoasă.

Au pied des tours de Notre-Dame

de Francis Carco

 

Au pied des tours de Notre-Dame,

La Seine coule entre les quais.

Ah ! le gai, le muguet coquet !

Qui n’a pas son petit bouquet ?

Allons, fleurissez-vous, mesdames !

Mais c’était toi que j’évoquais

Sur le parvis de Notre-Dame ;

N’y reviendras-tu donc jamais ?

Voici le joli moi de mai…

 

Je me souviens du bel été,

Des bateaux-mouches sur le fleuve

Et de nos nuits de la Cité.

Hélas ! qu’il vente, grêle ou pleuve,

Ma peine est toujours toute neuve :

Elle chemine à mon côté…

 

De ma chambre du Quai aux Fleurs,

Je vois s’en aller, sous leurs bâches,

Les chalands aux vives couleurs

Tandis qu’un petit remorqueur

Halète, tire, peine et crache

En remontant, à contre-coeur,

L’eau saumâtre de ma douleur…

 

Aproape că aș fi țipat versurile astea, să știe toată lumea aia de pe Parvis că sunt, într-un fel, acasă.

Mamă, și cȃtă lume era acolo, și nimeni nu ținea cont de ploaie.

Ne așezăm la lunga coadă care face numeroase serpentine. Acum se explică și mai bine impresia de aglomerație de pe Parvis. Și încă un motiv să ne simțim ca acasă: cerșetoarea îngenunchiată pe mozaicul Parvis-ului înjură romȃnește …

Merge repede, dar avem timp să ne uităm în jur.

Ne apropiem, prilej pentru o poză selfie de colecție. Bună de facebook, dacă nu mi-ar părea rău de jobenul de acolo.

Acum suntem chiar “au pied des tours de Notre Dame”.

Gata, suntem la intrare. Porțile sunt imense, poate că să pricep și eu, odată și-odată, cȃt sunt eu de mic.

 

 

UN URS IN ORAS EPILOG de Mihai-Athanasie Petrescu

E P I L O G

 

 

Odatǎ cu venirea noului comandant, viaţa batalionului s-a schimbat radical.

Dacǎ pânǎ atunci se mulţumeau sǎ trǎiascǎ şi sǎ-i lase şi pe alţii sǎ trǎiascǎ, militarii au început sǎ fie ambiţiosi, obţinând rezultate din ce în ce mai bune în pregǎtirea de luptǎ şi politicǎ, fiind mândri cu citarea prin ordin de zi pe armatǎ în repetate rânduri.

La 23 august 1965, dupǎ reintroducerea gradelor de maiştrii militari, Tuteaşcǎ se vǎzu maistru principal, avansare la care contribui şi prietenul lui, maiorul Scufaru.

În ceea ce-l priveşte pe Marica, el rǎmase Mareşal, fǎrǎ sǎ mai ajungǎ general. La o verificare atentǎ, funcţionarii din Ministerul Forţelor Armate descoperirǎ ca ofiţerul intrase la Şcoala Militarǎ, dar şi la facultatea de drept, fǎrǎ sǎ prezinte o diplomǎ de bacalaureat. Nu o avea, dar cine sǎ i-o cearǎ unui adevǎrat erou al Armatei Române în anii ’40? Trecut forţat în rezervǎ, Marica trǎieşte acum din muncǎ cinstitǎ: face sobe de teracotǎ, asistat fiind de vechiul sǎu colaborator, fostul colonel Popa. Acesta a fost trecut în producţie atunci când tovarǎşul tatǎ a fost eliberat din funcţia sa de membru al C.C. de cǎtre noul secretar general.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Într-o zi de varǎ, în 1978, maistrul principal Tuteaşcǎ Petre luǎ cuvântul la adunarea festivǎ a batalionului, sprijinindu-se în bastonul pe care de-abia îl primise de la colegii lui, într-o poziţie prea puţin regulamentarǎ:

– Aproape 30 de ani…

În jurul lui, veveriţele se întreceau în salturi vioaie, ca un simbol al libertǎţii, chiar dacǎ erau între zidurile unei cazǎrmi.

Era libertatea unui “tânǎr” rezervist …

Maistru Militar Principal (2004 – maior) (veteran de razboi) ATANASIE PETRESCU „TUTEASCA” (1921-2005)