RAID AERIAN ROŞIORII DE VEDE – SILIŞTEA GUMEŞTI – ROŞIORII DE VEDE (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

III

Aşa cum am promis, încerc să expun acum starea judeţului, aşa cum am constatat-o de la o altitudine medie de 700 de “pişere”, cum se zice pe-aici.
După despărţirea de Roşiori, prin traversarea căii ferate magistrale, ne-am indreptat cu hotărâre spre nord. Cel mai simplu reper, în afară de râul Vedea (în stânga pozei), este calea ferată Roşiori-Balaci-Costeşti-Piteşti (să trăieşti), care m-a ajutat, în bună măsură, la identificarea localităţilor de pe traiect.
Prima dintre ele, Brebina, numită, pe calea ferată, Papa (de la Teleorman). Tot ce stiu despre satul ăsta e că pe vremuri avea o crescătorie mare de porci, apoi una, ceva mai mică, de struţi, şi că la marginea pădurii (evidentă în foto) am văzut, odata, demult, o căprioară.

Un peisaj frumos cu câmpia teleormanului. În zare, spre est, comuna Saceni, locul de baştină al Irinei Burnaia.

Următoarea localitate pe hartă şi după spusele specialistilor este Beuca

Sursa de lapte, lână şi pastramă

Downtown Beuca

Peisaj lacustru, sau, mai bine zis, băltustru.

Drăcşănei. În satul ăsta trăia, până de curând, un învăţător bătrân, nea Antonică Popescu, care a întemeiat un muzeu etnografic. Sper că muzeul va dăinui, deşi nea Antonică nu mai e.

Zâmbreasca este localitatea natală a unei colege de la “Mileniul 3”, poetă care aşteaptă, zilele astea, să îi apară a doua placheta de versuri. Am fost cu cenaclul nostru acolo de câteva ori, odată am avut surpriza să văd un Boeing 737 destul de jos, iar cu altă ocazie un Antonov AN-12.

Una dintre sondele din zona Siliştei. Acum 30 de ani le-am văzut şi in funcţiune.

Dacă cineva e curios cum e recolta, să judece singur. Sus, putin spre dreapta, Siliştea-Gumeşti. Mai la stânga se vede fosta bază aeriană …

… de care ne apropiem pentru escală

Aterizarea pe pista fostului aerodrom militar a fost uşoară. După câteva secunde, doi tineri păzitori ai vechiului hangar plin cu utilaje agricole au apărut de nicăieri, şi-au arătat erudiţia în materie de elicoptere şi ne-au oferit un bidon mare, cu apă. L-am golit pe jumătate şi le-am mulţumit frumos. Apoi am făcut nişte poze, dovada clară a reuşitei raidului nostru.

După o decolare lină, ne luăm rămas bun de la baza monahică Siliştea.

O privire spre dreapta, vedem drumul spre comuna Balaci. In plan mai apropiat, gara care deserveşte Siliştea şi Balaci, cam la fel de îndepărtată de amândouă.

Calm, pilotul admiră peisajul judeţului său preferat.

La întoarcere, vederea acestui sat, cu ulite radiale, mă trimite cu gândul la Place de l’Etoile

A fost o experienţă extraordinară. O să spuneţi că, pe lângă alte TR, cu destinaţii exotice şi obiective turistice de vis, acest mic raid de câteva zeci de kilometri e un mizilic. Dar de abia acum am înţeles câtă dreptate au piloţii ulemişti: de fapt, asta este frumuseţea zborului; altitudine destul de mică pentru a vedea şi recunoaşte locurile de jos, viteza de plimbare, nu de competiţie, şi prietenie.
Le mulţumesc încă o dată lui Laci şi lui Sebastian că mi-au prilejuit o asemenea experienţă. Cu atât mai mult cu cât mulţi dintre prietenii si elevii mei profită de pe urma ei, prin nişte imagini, altfel, imposibil de văzut de către ei.

• Sfârşit   –

GĂINA, OUL ŞI … NOUL de Nicolae Dărăbanţ

O găină porumbacă,

Cânta, oul ca să-l facă.

Şi-a dat drumul din ogradă,

Cântecului, până-n stradă.

Iar cocoşul, amfitrionul,

I-a ţinut şi el isonul,

Chiar întreţinuse show-ul

Şi se lăuda cu oul.

 

Când găina face oul,

Nu cocoşul e eroul,

Însă el mai ţine minte,

Că … a fost mai înainte.

RAID AERIAN ROŞIORII DE VEDE – SILIŞTEA GUMEŞTI – ROŞIORII DE VEDE (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

2.

A urmat o nouă tentativă de decolare cu vechiul echipaj. Contact, 240 RTM, pornire de pe loc, fugă pe pistă şi … hopa sus!!!! Dupa decolarea reuşită, primul gând a fost la săracu’ Hyunday, rămas la sol. De, nu e decât vina mea, că nu l-am învăţat să zboare. Dacă l-ar fi avut mai mult timp la volan pe băiatul meu, cred că am fi zburat in formaţie.

Cred că e prima dată când se face o recunoaştere aeriană de o asemenea natură a municipiului Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman. Profit, pentru a prezenta şi promova imaginea oraşului meu de adopţie, despre care tot aud de 30 de ani că e un oraş de câmpie frumos, liniştit şi sănătos. Acum încerc să mai păcălesc şi pe alţii cu sloganul asta.
Aşa arată metropola văzută dinspre sud-vest. Remarcăm centrul mobilat cu blocuri relativ noi, cele mai înalte fiind ridicate după sosirea mea aici, în 1981, iar celelalte, centrul civic propriu-zis, fiind construite pe vechea vatră a localităţii, pusă, parţial, la pământ de cutremurul din 1977. Ceea ce rămăsese în picioare dupa seism, adică cea mai mare parte din vechiul centru, a fost demolat pentru că aşa a fost bine după politica de atunci. Dar multă lume spune că vechile clădiri, case ale negustorilor, ridicate la început de secol XX sau între războaie, erau sănătoase şi arătoase, şi e păcat că au fost demolate.

In planul cel mai apropiat se vede cartierul Bratcov, numit aşa de la un pârâu şi valea adiacentă. Pentru că a rămas singurul loc neconstruit, cei care au cu ce acolo îşi ridică locuinţe; din păcate pentru ei, transportul până în centru nu se poate face decât cu “josul” sau cu maşina proprie. Sau cu taxiul, dacă îşi permit. Transportul public încă nu ajunge în acest cartier şi nici cu girocopterele nu se poate ateriza / decola. In depărtare se vede cartierul estic, vechi de când lumea, iar reperul cel mai evident este silozul Bazei de recepţie pentru cereale (sau FNC?) (habar n-am cum se mai numeşte în zilele noastre).

Acum, luăm ca reper clădirea mai mare din planul apropiat, dreapta, aflată pe strada Teilor, care, aşa cum scrie în lucrarea “Străzile din Roşiorii de Vede”, conţine casa unui important profesor de limba română şi cercetător în domeniul folclorului. A, mai exista un mic amanunt pe Teilor, un profesor de limba engleză, prozator dar şi cercetător în domeniul (istoriei) aviaţiei, unul cu numele Petrescu, care în momentul apariţiei monografiei “Străzile …” avea câteva cărti publicate … dar … Ca să nu par cârcotaş, o să spun că lucrarea citată e, din ştiinţa mea, unica în ţară de acest gen şi este excelentă prin bogăţia informaţiilor prezentate.

In stanga, jos, cateva blocuri ANL.

Stadionul Oraşului, unde eram nelipsit în tinereţe la meciurile echipei ROVA, mare echipă, care a intrat în “B” în anul când am intrat şi eu în Roşiori. Acum echipa locală, de divizia a patra, dacă nu mă înşel, poartă numele legendar “Sporting”. Sincer, nu mai ştiu pe unde joacă şi ce rezultate obţine, şi nici nu-mi pasă.
In aceeaşi imagine, în stânga stadionului, se vede campusul liceal format din Liceul Economic şi Colegiul Naţional “Anastasecsu” (pardon, “Anastasescu”), apoi cartierele de blocuri “Sănătăţii” şi “Intim – CFR”).

Principalul obiectiv al oraşului este Liceul Economic-Admnistrativ. Unitatea, ca tradiţie, există încă de la începutul secolului XX, prin Şcoala Comercială. Imediat după război, pentru că dădea absolvenţi prea bine pregătiţi (fără nici un fel de glumă), Şcoala Comercială a fost desfiinţată (o reformă a învăţământului iniţiată de tovarăşi), pentru a fi reînviată, sub numele “Liceul Economic”, în anul 1965. In 1967 a fost inaugurată şi actuala clădire, după o schemă arhitectonică tipizată în epoca de tinichea. Localul a fost reabilitat între 2004 – 2006, primind o surprinzătoare culoare verde. Acum este o casă primitoare, luminoasă, prietenoasă, atrăgătoare pentru multi părinţi care speră ca urmaşii lor să termine liceul cu o meserie bună. Elevii sunt cei mai cuminţi din oraş, majoritatea încearcă să profite de faptul că aparţin unei astfel de unităţi de învăţământ.

Nu îmi cer iertare că nu fac şi o minimonografie a colegiului vecin, n-au decât să şi-o facă cu mâna lor.

Ocupat să identific de sus o clădire sau alta, am uitat să mai folosesc aparatul de fotografiat până când am ajuns deasupra căii ferate. Trebuie spus că orasul este plasat pe magistrala CFR 800 şi că este un important (de fapt, era important, acum e doar …) nod de cale ferată, cu ramificaţii către Alexandria-Zimnicea, Turnu Magurele şi Costeşti-Piteşti. Dar cine mai merge cu trenul în ziua de azi?

In direcţia arătată în poză, trenul ar merge la Bucureşti.

Acum apare şi bifurcaţia către sud (dreapta în imagine) a căii ferate. Gârla vizibilă în zare este Vedea, cea care intră în numele localităţii (doar nu credeaţi că Roşiori chiar … vede, cu sau fără ochelari).

După un zbor de câteva zeci de kilometri în nord (pe care o să-l descriu în episodul III, după ce identific obiectivele survolate), am revenit la Roşiori. Aşa arată oraşul văzut de la 15 km şi 800 de (picioare? metri? Am uitat să întreb cum e gradat altimetrul), şi apoi tot mai aproape

“Intrăm în oraş” dinspre est. Vedem din nou Vedea, calea ferată orientată spre sud (cu Gara de Est cam în dreptul antenei de pe botul aeronavei), FNC şi cartierul estic.

O privire spre centrul municipiului. Recunosc în imagine cartierul Kogălniceanu, spre nord, apoi Şcoala 3-4, Spitalul municipal, Grădina Publică, binenţeles Liceul Economic, Poşta, downtownul mobilat cu blocuri, iar în profunzime se vede cartierul în care locuiesc eu şi vestitul aeroport internaţional “Islaz”.

In ordine, cartierul Sănătăţii, cartierul Intim, apoi ceea ce altadată se numea “platforma industrială din nord-vest – adică fabrica de ulei, cea de bere, centrala termică (cu două coşuri gemene care mă trimit cu gândul la Ben Laden), uzina de Maşini Agricole, fabrica de mobila … Nu vă speriaţi, nu mai functionează decăt cea de ulei – din când în când.
In prim plan, magistrala 800. In planul cel mai îndepărtat, unde se vede acel pâlc de verdeaţă, a funcţionat până în anii ’50 aerodromul, apoi aeroportul (militar şi civil), acolo unde, în 1944, a fost baza Grupului 1 Vânătoare IAR-80, comandat de comandorul Ion Sandu, mort în misiune. Acum, acolo este Spitalul de Ftiziologie.

In centrul pozei este – din nou – Liceul Economic. Laci îl vede şi, amabil, face o tură pe deasupra lui. Nu aveam cum să ştiu, dar tocmai veniseră de la Piteşti listele cu rezultatele constestaţiilor la Bac şi bieţii copii erau cu sufletul la gură. Dar chiar şi aşa, unii au ridicat ochii să vadă minunea zburătoare (mi-au raportat după o vreme). Probabil că unii dintre ei s-au gândit “oare îl vede şi profu de engleză?”.

??? Tot Liceul Economic? Dar ce naiba, altceva nu mai e in orasul asta?

Ei, lăsaţi-l încolo de Liceu Economic (vizibil în partea de sus a imaginii). Ăsta e Spitalul Municipal “Caritas”. A fost clădit la începutul anilor ‘80 (adică atunci când îmi clădeam şi eu cariera în învăţământ) şi o mare parte din banii necesari echipării lui atunci am înţeles că au venit de la fetele scriitorului Gala Galaction, trăitor şi în Roşiorii de Vede (cine ghiceşte cum se cheamă strada lui?).

Şcoala nr. 4 (de fapt, 3 – 4, pentru că a fost “comasată”, pentru binele celor de la conducere, cu Şcoala nr. 3 “Gala Galaction”)

In centrul imaginii, staţia Petrom, pe care Laci a vizitat-o, terestru, de două ori în acea zi. Deci, punem două poze.

Trecem peste “frumoasele” blocuri P + 4 şi P + 7 din centru, pentru a survola vechile cartiere de case din sudul oraşului. Deşi a trecut pe acolo doar odată ca pasager în Hyundai, Laci recunoaşte locurile şi mă duce să îmi văd casa.

Mi-am dat toată silinţa să găsesc casa noastră, dar recunosc sincer că, deşi am fotografiat-o chiar la verticală, nu am recunoscut-o din aer, ci doar în poză. Deşi toţi ai casei mi-au spus că au auzit şi văzut girocopterul în zbor, în imagine eu nu văd pe nimeni, nici măcar vreunul dintre căţei sau vreo găină.

Alte poze din aceeaşi mahala

 

Vedem şi fosta uzină IMMR, sau ROVA, acum o amintire, sau … un loc pentru mitinguri de protest

Lacul Urlui, acum administrat de primărie. In zare, colonia Troian. Acolo era pe vremuri o fermă avicolă de care judeţul era mândru ….

Ei, cam ăsta e oraşul în care locuiesc. Ştiţi ceva? Chiar e frumos! Vedeţi câtă verdeaţă? (nu vorbesc despre Liceul Economic, ci despre vegetaţie!). Celor care au devenit curioşi, le recomand şi lucrările monografice realizate de istoricii Eugen Ovidiu Vlad, Gicu Vlad şi Argentin Porumbeanu, şi monografia Liceului Economic, semnată de Constantin T. Ciubotaru, Daniela Roiniţă şi Mihai-Athanasie Petrescu.

• Va urma –

RAID AERIAN ROŞIORII DE VEDE – SILIŞTEA GUMEŞTI – ROŞIORII DE VEDE (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Vineri, 8 iulie 2011. O zi începută într-o manieră deosebită faţă de celelalte: dacă de obicei prima mişcare după deschiderea ochilor şi adaugarea ochelarilor este să deschid laptopul, azi gestul mi se opreşte la jumătate; îmi aduc aminte că, seara precedentă, sesiunea de navigare pe net se încheiase brusc, pentru că dragul meu “Satellite” a intrat în greva. Imaginea cu specific japonez s-a transformat brusc într-un cadru haşurat, greu de înţeles. Sigur, un om, chiar şi anormal, cum sunt eu, găseşte şi altceva de făcut, dar fără net e greu. De abia acum îi înţeleg pe fumători …

In telefon aud dintr-o dată vocea lui Sebi: “Domnu’ Atanasie, trimiteţi-mi repede prin sms coordonatele locului de aterizare de la Roşiori! Aterizăm în două ore.” Ce presupune asta? Aflu din aceeasi sursă: Googleearth!
Imi continuu recitalul de cucurigi, dar găsesc o soluţie: la liceu netul e bun, calculatorul din biroul directorului adjunct aşişderea, hai acolo. Trec prin mulţimea de contestatari (ai rezultatului la bac) care aşteaptă să li se hotărască soarta, dau multe telefoane şi, în sfârşit, înţeleg cum e cu „gogu” ăsta al pămâêtului. Obţin datele necesare şi încerc să le transmit prin viu … telefon. “Nu mai e nevoie, mi se spune de la capătul celalalt al microundei telefonice, deja le-am aflat de la Bogdan. Haideţi la aerodrom”. Am zbughit-o în viteză, pe drum încep să mă gândesc dacă am oprit sau nu calculatorul şi am aterizat în piaţă, pentru o scurtă escală numită chioşc de ziare + “Lumea aviaţiei”. Gravă greşeală tactică. Ma întâlnesc cu unmilionşaptesuteoptzecişitreidemii de cunoscuţi, toţi vor să stea de vorbă, că aşa e la piaţă la Roşiori, cu toate că le spun că mă grăbesc, că vine un girocopter şi trebuie să mă întâlnesc cu echipajul. Mai bine aş fi zis că mă aşteaptă directoarea, poate scăpam, aşa trebuie să explic de unmilionşaptesuteoptzecişitreidemii de ori ce e aia girocopter şi de ce vine la Roşiori. Toţi rămân cu gura căscată şi cu ochii spre cer. Mai puţin eu, pentru că aflu, tot pe calea undelor telefonice, de la Bogdan, ca giro survolează o zonă fara semnal GPS, şi se apropie.
In sfârşit, dupa lupte seculare, ajung în curtea (ex)ceapeului (de la al cărui şef deja aveam aprobarea pentru aterizarea unui elicopter) şi exact atunci sună din nou molecularul: “Ajungem în 15 minute. Aţi găsit locul de aterizare?” Il găsesc, după ce dau cu burta lui Hyundai de pământ de două-trei ori. Opresc dieselul şi începe să se audă un bâzâit de bondar, care creşte în intensitate (bâzâitul, nu bondarul) şi, deodată apare chiar deasupra mea (bondarul, nu bâzâitul). Face un tur de recunoaştere pe deasupra unui aviator … în brazdă

şi aterizează, într-un nor gros de praf. Iată-l, pentru prima dată pe pământ roşiorean: cel mai frumos aparat M24 Orion din lume!

Dau mâna cu echipajul, format din Laci, PIC, şi Sebi, copilot şi, nici una nici două, primesc invitaţia: “Hai la zbor, profesore!”. Inghit necesarul nod din gât şi mă instalez în dreapta, iau hotărât manşa între picioare, casca (eu cautam o casca gen de motociclist, cel putin, dar găsesc audio, stereo, de culoare galbenă) pe urechi, Sebi închide şi zăvorăşte uşa de langă mine

iar PIC ţine briefingul: “Vezi că aparatul astă vibrează, să nu te sperii, că aşa e normal”. O ultimă (şi necesară, ştiindu-se cât sunt de uituc) verificare a centurii de siguranţă si contact. Rotax-ul de 115 cai porneşte la sfert, rotorul de deasupra mea se pune în mişcare, atinge 240 RPM şi aparatul ţâşneşte, hotarat, înainte. Primesc o lovitură de manşă în camera foto, pe care o scap din mână – oricum uitasem de ea. Văd că se ridica botul, mai înghit un nod şi … botul coboară din nou, iar giro se pune pe un ţopăit nesfârşit, din cauza terenului devenit brusc accidentat.
Citesc nenumăratele semne de întrebare de pe fizionomia pilotului, probabil ca aceleaşi erau şi pe faţă mea. El e şeful, trebuie să ia o hotărâre. Şi o ia, după ce inspectează, cu atenţie, restul de teren

“Mai încercăm o dată”.

A incercat, dar de data asta a fost şi mai rău, pentru că terenul acela lung s-a scurtat brusc şi şi-a arătat limita: un şleau. Pe care îl evităm cu succes, prin ocolire.
Noi semne de întrebare, testări, şi o concluzie, la care contribuie şi Sebi: aparatul rulează înfrânat, probabil s-a blocat frana roţii din dreapta. N-are nimic, hai sa vedem oraşul, revenim mai târziu, când se mai răceşte metalul, şi zburăm atunci. Zis şi efectuat. Giro rămâne să aştepte, cuminte, priponit pe islaz, în paza celor care lucrează la îmbalotat furaje.

Organizam, ad-hoc, o excursie de lucru prin orasul de pe Vedea. Nu e mare lucru de vazut in afara de Liceul Economic-Administrativ si de locurile de evadare de la ore. Incursiune pentru realimentare la “Covorul verde” (unul dintre aceste locuri).

şi apoi la staţia Petrom, apoi, după un scurt ocol cu yankeeechotango prin oraş, hai înapoi la aerodrom. Un nou control vizual scoate însă la iveală o neprevăzută: roata din dreapta e înfrânată nu de tamburul respectiv, ci de … o pană de cauciuc! Studiem cu atenţie mecanismul, apoi portbagajul lui Hyundai, în care găsim doar cheia lui de roţi, şi decolăm din nou spre oraş, în căutarea unor chei de 8, 13 si 24, dar şi a unui cric, că eu circul fără (noroc că am caucioace noi). Le găsim pe toate în garaj, iar ca bonus îl obţinem şi pe Gigi, prietenul fiului meu şi deţinătorul a două cricuri, care se oferă să vină cu noi să ne ajute (Gigi, nu cricurile, pe ele nu le-a întrebat nimeni).

Totul merge … ca pe roate. Demontăm ce trebuie demontat, coborâm la vulcanizarea lui Ilie Sindler (care nu e acasă, dar cei doi doreli de serviciu ne ajută cu mult drag şi cu două leviere imense … care se transformă brusc în şurubelniţe fine când băieţii află că roata nu e de roabă, ci de elicopter). Hai înapoi, să punem roata. Sebi şi Gigi sunt meşteri neîntrecuţi

Eu supravegheam atent lucrările (mai puţin atent, însă, am fost la uşa cabinei, pe care am luat-o “în bot” – sper ca n-am îndoit-o prea tare).

Totul e perfect, Laci dezleagă priponul

şi facem o liniuţă pe câmp până la start

A câştigat Hyundai. Mâine o să îl urc pe rampă să văd cât de tare şi-a jupuit burta …

De data asta, girocopterul decolează fără probleme, mai ales că Gigi, noul copilot, e în pantaloni scurţi, deci categoric şi evident e mai uşor decât mine.

Zborul a decurs perfect. Lui Gigi parcă nu-i vine să creadă că a primit botezul aerului, zborul a fost, binenţeles, prea scurt, iar viteza aparatului extrem de mică. Cred şi eu, el e obisnuit să zboare doar la nivelul solului, cu motocicleta. I-am promis că o să-l dau cu fundul prin mărăcini, ca să ţină minte botezul (sper să nu-i spună nimeni că ăsta e certificatul de simplist, nu de botez).

– Va urma –

SPANIOLII NE JOACĂ FESTE de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Spaniolii ne joacă feste

 

Era lumină. Imediat ce mecanicul, sosit chiar în acea dimineaţă de la Alicante, mi-a reparat avionul, am fixat plecarea la ora 15. la decolare, motorul a început să dea rateuri, aşa că a trebuit să demontăm şi să curăţăm carburatorul. Decolarea reală a avut loc la ora 16:30 şi, frânaţi fiind de un vânt puternic, am ajuns de abia pe seară în împrejurimile oraşului Alicante, unde terenul, desfundat, semăna cu un lac. L-am găsit, totuşi, datorită pietrelor sale albe şi am făcut apel la toate resursele mele de pilot pentru a ateriza fără să stric Bréguet-ul. Roţile s-au înfundat în noroi, avionul a fost încetinit şi oprit. Imediat, Latécoère a sărit jos. L-am auzit înjurând: se cufundase în nămol până peste glezne.

LATECOERE

Nu era nimeni acolo să ne primescă. Totuşi, nu peste mult timp au apărut nişte faruri de automobil, care se îndreptau spre noi. Era Consulul Franţei, alcadele şi personalul angajat care, alertaţi de zgomotul motorului, veneau la teren. Plecaseră de aici numai cu o oră mai devreme, când se lăsa întunericul, convinşi că renunţasem la proiectul nostru.

Pentru că vremea nu se îndrepta, Latécoère s-a hotărât să se întoarcă la Toulouse cu trenul. În ce-l priveşte pe Massini, el a continuat inspectarea terenurilor[1] de la Malaga şi din Maroc. Eu am rămas singur la Alicante, unde am aflat, prin intermediul lui Vanier, o informaţie apărută în ziarele din Valencia şi care ne privea. Semaforul de pe insula Colombrettes semnala dispariţia unui avion în timpul furtunii care tocmai făcuse ravagii în regiune. Aşadar, masa aceea neagră pe care de abia o evitasem cu Bréguet-ul şi despre care crezusem că nu e decât un biet recif, nu era altceva decât farul de la Colombrettes, de care fususe cât pe ce să ne lovim. Dar, în ciuda intemperiilor, Linia continua: chiar a doua zi după plecarea lui Latécoère, pe aerodromul inundat de la Alicante ateriza triumfător Delrieu, purtătorul trimiterilor poştale către Maroc.

După ce am păţit-o cu cerul, a venit şi rândul spaniolilor să ne joace feste. De când aparatele noastre survolau în mod regulat teritoriul lor, spaniolii erau supuşi unor puternice presiuni externe. Germanii, concurenţii noştri direcţi, n-au pierdut mult timp până să intre în joc. Pe zi ce trecea, atitudinea Madridului se schimba. La 1 octombrie 1919, la exact o lună după deschiderea Liniei, Genthon era obligat, din cauza unei pene de motor, să aterizeze pe câmp, nu departe de Almeria. Aici a avut neplăcuta surpriză ca sacii poştali să îi fie transportaţi acasă la Guvernator şi el însuşi să fie ţinut sub supraveghere de către doi carabinieri. Dar acesta putea fi un simplu incident local, fără urmări.

După cincisprezece zile o păteam şi eu la fel, la Lorca. La sosire am fost primit cu multă amabilitate de către populaţie, dar atitudinea asta nu a durat mult. Oamenii s-au închis în ei înşişi şi s-au prefăcut că nu mă mai văd. Pentru că trimisesem o telegramă la Toulouse şi nu riscam să stau prea mult pe-acolo, nu mi-am bătut capul cu această ostilitate. Şi până la urmă am descoperit şi motivul: un inspector de poliţie îmi supraveghea toate gesturile şi, imediat ce plecam la plimbare, pornea şi el în urmărirea mea.

Nimic nu este mai enervant decât să fii tot timpul ţinut sub observaţie. Încercam să îmi omor timpul făcând tot felul de excursii în jurul satului, în cursul cărora încercam să găsesc amplasamente pentru terenuri secundare. Într-o zi, însoţit, ca întotdeauna, de vigilenta mea umbră, am observat un teren propice şi am mi-am făcut o schiţă. În aceeaşi seară, convocat la postul de poliţie, eram acuzat de spionaj, pentru că relevasem ruinele unui fort maur! Au apărut chiar şi martori care să spună că din avionul meu coborâse o femeie, care apoi dispăruse.

Eram într-o dispoziţie cât se poate de proastă şi tot timpul înjuram autorităţile spaniole, dar şi pe Latécoère, care nu catadicsea să îmi răspundă la telegramă. Urmăritorul meu avea o tendinţă spre obezitate, de aceea m-am gândit să fac o excursie lungă prin munţi şi, în timpul escaladei, am făcut în aşa fel încât acesta să mă piardă din vedere. M-am întors la Lorca odată cu lăsarea întunericului; inspectorul, liniştit că mă vede, s-a repezit la mine şi m-a îmbrăţişat. Dar zilele treceau … aşa că m-am hotărât să expediez o nouă telegramă, mult mai imperativă decât prima. Nu bănuiam că prima maea depeşă fusese oprită în mod deliberat. Massini, în sfârşit pus la curent, îşi intensifică demersurile la Madrid şi până la urmă a obţinut o audienţă la ministrul de Interne, dl. Burgos Mazo. Acesta din urmă a telefonat pentru a ordona imediata mea punere în libertate şi îi spuse directorului nostru:

– Cam vioi, pilotul ăsta al vostru … cam vioi!

Am părăsit Lorca înconjurat cu respect, şi nu înainte de a asista la o corridă organizată în cinstea mea. Dar incidentele, rezolvate într-o parte, reapăreau în alta: la 7 martie, unui al treilea pilot, victima unui accident lângă Motril, i s-a confiscat tot materialul aflat la bordul avionului. Consulul Franţei, după intervenţia sa la Madrid, nu a putut decât să-i transmită lui Massini nota următoare:

„Agentul spaniol, menţinând măsura confiscării, e de părere că materialul nu poate fi ridicat decât pe calea aerului; că numai o autorizaţie de la Direcţia Vămilor poate permite importul prin orice alt mijloc.”

Furiei elementelor îi urma, odată cu sosirea zilelor frumoase, ironia deliberată a autorităţilor administrative.

[1] Încă nu se numeau aerodromuri

GRATIS de Mihai-Athanasie Petrescu

GRATIS

Aşa cum le era obiceiul, Rică şi Miki erau la aeroport cu mult înainte de ora oficială. Amândoi ştiau că oră nu e destul pentru a executa „programul de stand”, adică reîntâlnirea cu prietenii bolnavi de aceeaşi boală ca ei – pasiunea pentru aviaţie. O oră pentru socializare, pentru schimb de veşti şi de idei.

– Eu zic să facem un tur al standurilor, propuse Rică. Mai vedem ce mai zic oamenii ăia, poate mai şi cumpărăm câte ceva, dacă ne ajung banii.

– Da, chiar mi-am ascuns nişte mărunţiş, acceptă Miki. Poate găsesc o machetă de F-16 la 1:72, dar ceva mai ieftin, că, de, mai trebuie să plătesc şi trenul de întoarcere. Plus berea şi micii din pauză, doar n-o să ne lăsăm să murim de foame.

– Normal, tradiţia, întări şi Rică.

Cei doi prieteni, pe care lumea îi considera „gemeni”, pentru că erau nedespărţiţi la toate mitingurile, fură foarte bucuroşi să îşi revadă cunoscuţii ascunşi prin corturile standurilor. Reprezentanţi ai unor edituri, cu cărţi şi reviste de aviaţie, producători sau distrbuitori de machete şi ustensile pentru modelişti, obiecte de uz aviatoricesc, suveniruri, jucării … oameni care se bucurau de reîntâlnire, chiar dacă ştiau că nu pasionaţii mitingurilor sunt principalii lor clienţi.

Miki găsi macheta dorită şi, prin discuţii meşteşugite, reuşi să obţină şi o reducere de 5%. Sigur, el încercase şi veşnica lui glumă „Ce vindeţi gratis?”, dar toată lumea i-o cunoştea şi nu mai ţinea demult. E drept că uneori mai existau materiale de propagandă, vreo insignă sau cine ştie ce pliant, dar de cele mai multe ori răspunsul era o altă glumă uzată: „Azi nu, doar de mâine încolo”.

– Ei, nene Rică, dacă am făcut aşa o afacere bună îmi rămâne resursă pentru încă o cafea înainte să înceapă mitingul. Hai la terasa aia, lângă platformă, să vedem şi pregătirile celor de la sol.

Fură serviţi de o tânără bruneta, frumuşică şi tăcută. Zâmbi la glumele lui Miki (eliberat de stresul căutării unui anumit obiect, el avea chef de „goange”), umplu paharele de carton cu produsul expresorului şi le oferi chiar şi spatule, nu numai pliculeţul cu zahăr, lucru rar pe la mitinguri.

– Bună cafea şi bine servită. Când ni s-o face sete venim tot la terasa asta, decise Rică. Că poate umple şi draftul cum a umplut paharul cu cafea.

– Şi poate vinde şi ceva gratis, plasă Miki, uitând că de abia servise vechea lui glumă la standul cu machete.

Programul dens al manifestării aviatice îi ajută pe cei doi „gemeni” să uite de căldură şi de sete. De fapt … îi forţă. Ori de câte câte ori unul dintre ei întorcea, cu jind, privirea spre dozatorul de bere, din staţia de amplificare vocea lui Andrei anunţa o nouă apariţie vedetă – dar ce aeronavă nu e vedetă la un miting?!

Pauza de prânz veni ca o binecuvântare pentru spectatorii însetaţi. Sticlele lor cu apă, aduse în rucsac de acasă, erau de mult istorie; unii le vărsaseră, cu năduf, enervaţi de temperatura prea mare a apei. Alţii băuseră apa, după o muncă intensă de autoconvingere, gândindu-se că e ceai fierbinte. Dar vitrinele frigorifice şi dozatoarele erau acum un fel de „salvattori della patria” şi în câteva clipe terasele erau înţesate.

„Gemenii” îşi găsiră cu greu loc pe o bancă; după ce îşi depozitară tehnica foto şi rucsacul pe sub masă, Rică se sacrifică, aşezându-se la coadă la grătar. Miki îi aruncă, de la distanţă, sfatul: „Vezi, poate au şi ceva gratis prin frigiderele alea!”” şi, culmea, câţiva clienţi întoarseră capul şi câţiva chiar zâmbiră. Zâmbi şi chelneriţa cea tăcută când îl ajută pe Rică să aducă la masă drafturile.

– Să ştii că am făcut o cucerire, comentă Rică, ridicând paharul din plastic.

– Da, pentru că fata a băgat de seamă că eşti cu mine, de-aia ţi-a zâmbit, contră Miki, ştergându-şi mustăţile de spumă.

Partea a doua a zilei a fost la fel de pasionantă ca şi dimineaţa.

Acrobaţii aeriene, zgomot, miros de benzină de aviaţie şi de kerozen ars … spectatorii mitingului erau în extaz. „Gemenii”, care trecuseră şi printr-un scurt „meci”cu manipulatorul unei camere de televiziune (care era mult prea voinic pentru a se încerca nogocieri, au preferat sa arunce prosopul înainte de începerea primului rund), aşteptau, deja, răbdători, programul de zbor în amurg. Betonul platformei nu se răcorea de fel, iar pauza de dinaintea efectelor pirotehnice era destul de lungă pentru a permite o incursiune la terasă.

– Fac cinste cu un draft, ce zici, lansă Miki. Dacă au şi gratis, fac cinste cu două, continuă el, uitând că deja îşi vânduse de multe ori în acea zi gluma cea răsuflată. Rică se prefăcu şi el că acceptă gluma acceptând berea şi se orientară la aceeaşi terasă.

– Pun pariu că la ora asta fata aia brunetă nu mai zâmbeşte, ba chiar te înjură când te duci la taraba ei, spune Rică.

– Pe cât? replică Miki, sigur că şarmul lui natural o va determina pe chelneriţă să zâmbească la fel de seducător ca şi la primele întâlniri.

– Pe-o bere! acceptă Rică, sigur că va câştiga.

De data asta, Miki se oferi el să fie „codaş”, în timp ce Rică supraveghea cu atenţie comportamentul brunetei. Care brunetă, deşi nu mai era la fel de entuziastă ca la începutul zilei, nu uită să însoţească berea cu obişnuitul zâmbet.

– Ai vazut!? jubilă Miki, ai văzut că iar mi-a zâmbit fata aia? Pe tine nici măcar nu te-a băgat în seamă, a zâmbit la gluma mea cu gratuitatea, continuă el să-şi tachineze prietenul.

Cu fair play, Rică îşi acceptă înfrângerea, promitând o ultimă bere înainte de despărţire.

– Dar la altă terasă, nu de altceva, dar vreau să ajungem acasă după aia, nu să facem iar vreun pariu, condiţionă el.

Zborul de noapte, însoţit de efectele pirotehnice mult aşteptate, avu acelaşi succes pe care îl avea de fiecare dată. Lângă bariera din garduri metalice plasate de jandarmi la marginea platformei aeroportului, spectatorii se înghesuiau să obţină autografele aviatorilor.

– Ia uite ce se bat ăştia pe autografe, parcă se dau gratis, comentă Miki.

– Băi, cu toată prietenia, dacă mai spui o dată vorba asta să ştii că … începu Rică.

– Că ce? Mă pui să mai dau o bere? o drese celalalt. A, chiar, hai repede la terase, până nu pleacă ăia acasă şi rămânem pe uscat, decretă Miki, iar prietenul lui nu avu nimic de obiectat. Ştia că ultimul tren spre casă al lui Miki pleca peste nu mai mult de două ore, iar drumul de la Băneasa la Gara de Nord, mai ales în condiţiile crizei de mijloace de transport de sâmbata seara, era extrem de lung.

Din păcate pentru el, Rică fu nevoit să târguiască berea de la acelaşi dozator, ultimul rămas în funcţiune la încheierea mitingului.

– Dacă ştiam, mai bine mergeam undeva la o carciumă în drum, comentă el, aşezându-se la coadă împreună cu Miki. Două beri, comandă el …

– … Şi dacă aveţi ceva gratis … îl completă Miki, neputându-se abţine.

Spre marea uimire a celor doi, de dozator se apropie un domn în costum, rămas, până în acea clipă în umbra cortului.

– Serveşte-i pe domnii cu bere din partea casei, o îndemnă el pe bruneta chelneriţă, care uită în acel moment să mai zâmbească.

Mirat, dar tot pus pe şotii, Miki intră în joc:

– Dacă berea e din partea casei, ce vindeţi gratis?

Domnul cu alură de patron nu se lăsă:

– Chelneriţa!

„Gemenii” izbucniră în râs, ca şi patronul. Bruneta, în schimb, devenise foarte sobră, părând că nu gustă deloc umorul şefului ei.

– Pe bune? insistă Miki. Daţi în scris?

– Dau în scris, dacă vreţi şi semnez, continuă bărbatul cu costum. Dacă semnaţi şi dumneavoastră.

In momentele următoare, Miki nu putu să-şi răspundă nici sieşi, nici reporterilor care i-au asaltat, la întrebarea: oare cine a semnat hârtia aceea, el, cu simţul umorului care îl caracterizează, sau berea servită de chelneriţa brunetă?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Pe principalele canale de televiziuni de ştiri, românii vedeau în acel moment, o surprinzătoare transmisiune în direct de la aeroportul Băneasa: un tip obosit, ciufulit, cărând pe un umăr un rucsac galben cu negru iar pe celalalt un aparat foto Canon, cu teleobiectiv, şi care într-o mână ţinea un pahar cu bere, iar în cealaltă o hârtie scrisă. Burtiera de pe ecran anunta cu menţiunea „Breaking news”: „Primul român care a adoptat o familie de refugiaţi. Felicitări!”

Mihai-Athanasie Petrescu

5.10.2015

SAGA FAMILIEI VIALHE 35 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Jean-Edouard băgă polonicul în castron şi făcu semn să i se întindă farfuriile. Le umplu şi apoi o privi pe mama sa.

– Ce-i cu tata?

– Lasă-l, a mâncat.

Bătrânul Edouard era din ce în ce mai ramolit şi nu-şi mai părăsea decât foarte arar patul. Totuşi, uneori, îi venea cheful să stea lângă foc, sau, dacă vremea era foarte frumoasă, la soare, în faţa uşii. Atunci era cărat până la taburet sau până la o laviţă şi el şedea acolo, murmurând, suspinând şi mişcându-şi încetişor mâinile lui mari, devenite acum inutile aşa cum erau deformate şi blocate de artrită. Nu se plângea de nimic, aştepta.

– A semnat moş Treilhard? întrebă Marguerite.

– A semnat, păcătosu’ ! voia să mă facă să cred că-i luam izvorul. Scorneli, pentru că e pe partea cealaltă. Dar dacă nu mă duceam, i-ar fi dus de nas pe inginer şi pe jalonor.

Louise fremăta, nu-i plăcea ca tatăl său să-l numească astfel pe Octave. Octave nu era un biet jalonor; era ajutor geometru, era un savant! Dar tatăl ei părea întotdeauna că râde de el. Şi asta precis pentru că îl găsea prea frumos, prea distins.

– Înseamnă că dacă moşul a cedat, linia poate să treacă?

– Da, pentru că au semnat şi Deschamps şi Mouly. Ăştia au fost ultimii.

– Atunci nu mai ai de-a face cu ei?

– Nu.

– Totuşi, primarul ţi-e dator vândut. În fond, toată treaba lui ai făcut-0 tu.

– Îmi pare bine c-am făcut-o pe asta şi nu pe cea care urmează. Că, de acum, le urez petrecere frumoasă …

– Şi cine se ocupă de acum încolo?

El făcu un gest evaziv şi rămase tăcut. Misiunea lui era terminată şi pe lângă satisfacţia împlinirii ei era conştient că mulţi îi vor purta pică. I se reproşa că a trădat ţăranii, dându-se de partea companiei feroviare. Unii nu vor vrea niciodată să creadă că cei câţiva metri pătraţi, pe care şi el fusese nevoit să-i cedeze, nu-i fuseseră plătiţi cu un preţ preferenţial; de fapt, primise exact cât i se cuvenea. Dar gura lumii vehiculase o sumă enormă!

El cunoştea toate calomniile care circulau în spatele lui. De acum, pentru a fi lăsat în pace, trebuia să dea înapoi, să se lase uitat şi să le permită celorlalţi membri ai consiliului municipal să-şi rezolve problemele. Şi acestea nu erau de loc puţine!

Acum, când lucrările puteau demara, apărea urgenţa găsirii locuinţei şi hranei pentru zecile şi zecile de muncitori care vor veni în comună; se zicea că vor fi peste o sută! Trebuiau asigurate dormitoare, cantine, cârciumi. Pentru comună, asta însemna mulţi bani, dar şi multe necazuri pentru cei însărcinaţi cu aceasta.

Deja înainte de a se hotărî ceva, Jean-Edouard ştia că primarul era acuzat de favoritisme. Unul dintre dulgherii de la Saint-Libéral era cumnatul lui, iar lumea şoptea că acesta obţinuse exclusivitatea lucrărilor. Alte zvonuri dădeau ca sigur faptul că, dacă amplasamentul gării fusese ales lângă prăvălia lui Delmond, aceasta se datora rudeniei acestuia cu Gaston, care era membru al consiliului municipal.

Toate astea nu era decât palavre, dar Jean-Edouard ştia că mulţi plecau urechea, ceea ce însemna că toate aceste prostii vor lăsa urme. Dacă chiar voia să-i urmeze lui Antoine Grigoux într-o zi – şi cu trecerea timpului se vedea tot mai mult că fiul lui era ispitit de eşarfă – numai că acesta era un pierde vară, atunci el trebuia să se dea deoparte, să se ocupe numai de moşia lui, sau de sindicat. Va veni o vreme când toată lumea va trage folos de pe urma trenului şi când i se va mulţumi pentru rolul lui de mediator – el va fi acela care a făcut posibilă construirea căii ferate.

Jean-Edouard îşi tăie o felie mare de jambon.

– Zici că până mâine termini? îl întrebă pe fiul lui.

– Binenţeles.

– Bine, atunci, până termini tu, eu mă apuc de semănat. Grapa e acolo, sus?

– Da.

– Tu vii cu mine, hotărî el,privind-o pe Louise. Le luăm şi Pig şi pe Banon, o să le prindă bine.

Pe lângă bătrânele vaci de tracţiune, Rouge şi Ribande, el mai dresase o pereche de animale tinere. Acestea erau puternice şi foarte rezistente, dar încă prea vioaie, nervoase şi fricoase pentru a ara cum trebuie. Pig, mai ales, era capricioasă ca o capră, şi uneori parcă voia să azvârle jugul. Fiind puternică ca un bou, ea devia atunci câte un metru-doi, trăgând şi cealaltă vacă după ea. Nu era încă gata pentru plug, care cerea un mers perfect regulat şi drept. În schimb, o zi de tras la grapă ar putea s-o calmeze şi s-o obişnuiască să asculte de voce şi de gesturi.

– Îi lipseşte o potcoavă lui Banon, spuse Pierre-Edouard.

– Pe naiba! Nu puteai să spui pân-acum?

– Da’ ţi-am zis când a pierdut-o, săptămâna trecută.

– Mi-ai zis? ce mi-ai zis? ţipă Jean-Edouard. Da, acum îşi amintea şi era furios că uitase. Ei şi? De ce n-ai dus-o s-o potcovească? Trebuie să ţi le spus eu pe toate? Fir-ar să fie! Să fi făcut eu una ca asta cu tata!

Pierre-Edouard îşi ţinea gura. Greşeala nu era a lui, şi el o ştia. Nu era treaba lui să ducă vaca la potcovar. Datoria şi-o făcuse anunţându-l pe tatăl său, restul nu-l mai privea.

– Bine, mormăi Jean-Edouard. Ne ducem la fierar mâine, la prima oră. Dar ce porcărie, să fiu nevoit să le fac eu pe toate în casa asta!

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VI

CAPITOLUL V

CÂTEVA ÎNTREBĂRI

 

Uşa de la bucătărie nu se vedea a fi fost forţată. De fapt, dimineaţă fusese găsită descuiată, dar deoarece bucătăreasa mărturisi că adesea uita s-o încuie seara, cu toate că aşa primise ordin să facă, nu se putea trage concluzia că intrusul o folosise. Cu toate că numeroasele culoare care duceau de la bucătărie la birou fură cercetate amănunţit, nu se găsi nimic interesant.

– Ehei, spuse inspectorul Dobson, cred că asta e tot ce putem face pentru moment. Acum aş vrea să încep să anchetez. Ia să vedem… Cine a găsit cadavrul? Camerista-şefă, nu? Trimite-mi-o în birou, Raffles. După aceea o să stau de vorbă cu majordomul. Dar mă mir că până acum nu m-am lovit de nici un membru al familiei, că de obicei nici nu poţi scăpa de ei.

– Datorită domnului inspector Smithers, domnule, spuse poliţistul, leal propriului său şef. A vorbit dânsul cu dumnealor – adică cu Miss Smerthurst şi cu prietenul ei – când au venit aici mai devreme, le-a spus că dumneavoastră preluaţi cazul şi că-i veţi chema când veţi avea nevoie de ei.

– Cu atât mai bine. Nu pot să mă plâng că nu-i am pe cap. Ei, trimite-mi-o pe Mary-Ann, sau cum o fi chemând-o.

– Alice , domnule. Am înţeles, domnule, răspunse agentul.

Alice s-a dovedit a fi o comoară – cultă, metodică şi inteligentă, dar cu toate astea, detectivul n-a reuşit să obţină vreo informaţie nouă de la ea. Obligaţia ei era să facă ordine în birou dimineaţa la şapte, pentru că Sir John nu permitea nici unui alt servitor să intre acolo. Aşa voise să facă şi în acea dimineaţă. Uşa era, ca de obicei, neîncuiată, dar ea a fost surprinsă de faptul că lumina electrică era aprinsă. Pe când traversa încăperea pentru a trage perdelele şi a deschide ferestrele-uşi, l-a văzut pe Sir John zăcând lângă masa de scris. A îngenunchiat lângă el şi i-a pus mâna pe umăr, dar rigiditatea şi răceala corpului au convins-o imediat că stăpânul ei e mort. Aşa că s-a dus rapid în camera domnului Jackson şi l-a anunţat groaznica veste. Majordomul încă nu se sculase – micul dejun se serveşte la ora nouă şi obiceiul era ca stăpânul să fie trezit de James, valetul – stătea pe pat şi-şi bea ceaşca de cacao. Ştirea l-a zdruncinat foarte tare, pentru că era alături de Sir John de foarte mulţi ani. Atât a putut Alice să spună. Nu, nu atinsese nimic din birou. Nimic nu i s-a părut ieşit din comun, dar observase telefonul trântit. Nu, din câte ştia, Sir John nu încuia niciodată uşa biroului.

Apoi apăru domnul Jackson în persoană. Acesta repetă întreaga poveste pe care i-o spusese lui P.C. Raffles şi inspectorului Smithers, ba chiar şi domnişoarei Smethurst, domnului Hastings şi colegilor lui de serviciu. La sfârşitul recitalului, inspectorul Dobson, care ascultase cu atenţie, fără să intervină, spuse.

– Îţi mulţumesc, domnule Jackson, ţi-ai spus povestea foarte clar. Dar vreau să-ţi pun câteva întrebări, şi te rog să nu te grăbeşti şi să reflectezi bine, ca să-mi dai răspunsuri corecte. Un răspuns pripit şi incomplet ar putea să mă pună pe o pistă falsă. Deci: mai întâi, când ţi-ai văzut ultima oară stăpânul în viaţă?

Majordomul n-a răspuns imediat, dar asta nu pentru că ar fi avut nevoie de timp de gândire, ci pentru că aşa i se ceruse.

– Aseară, domnule, pe la ora unsprezece şi două minute. Sir John cinase împreună cu domnul Hastings, secretarul lui. La ora aceea, Sir John m-a sunat ca să-l conduc la uşă pe domnul Hastings. Acesta era consemnul; se sună de două ori când majordomul este chemat să conducă pe cineva la uşă. M-a sunat exact la ora unsprezece şi un minut, pentru că m-am uitat la ceasul din cămăruţă, poate să confirme şi doamna Philips, bucătăreasa, pentru că era cu mine şi nu mai ştiu care din noi a observat că e mai devreme decât de obicei. Când am ajuns în vestibul, domnul Hastings tocmai ieşea din birou, dar s-a oprit în prag ca să vorbească cu Sir John. El, adică Sir John, era aşezat în fotoliul de lângă uşă şi fuma şi l-a întrebat pe domnul Hastings dacă vine la Row mâine dimineaţă, adică, bineînţeles, astăzi dimineaţă (stăpânul meu intenţiona şi el să călătorească, şi i-a dat ordin lui James să-l trezească la şapte), dar domnul Hastings i-a răspuns că iapa sa şchiopăta şi nu crede că va veni. Apoi şi-au spus noapte bună; eu l-am condus pe domnul Hastings şi apoi m-am dus la culcare.

– Deci nu te-ai mai întors în birou după ce l-ai condus pe domnul Hastings. Nu trebuia să primeşti ordine pentru a doua zi?

– De obicei le primesc când servesc whiskey-ul la ora zece. Dacă mai intervine ceva după aceea, Sir John mă sună. De fapt, şi ieri mi-a trimis un mesaj prin domnul Hastings, anume că voia să călătorească şi că trebuia să-l sculăm devreme.

– Da, chiar la asta voiam să ajung. Mi-a spus camerista că misiunea de a-l trezi pe Sir John îi revenea valetului. Cum se face că nu te-a anunţat că nu l-a găsit în cameră?

– Sir John trebuia să fie trezit la şapte, domnule, şi la ora asta Alice l-a găsit şi a dat alarma. De fapt, cred că valetul a întârziat câteva minute, pentru că tocmai ieşea din dormitorul lui Sir John şi voia să-mi spună că nu l-a găsit acolo, dar eu deja fusesem pus la curent de către Alice.

– Am înţeles. Spune-mi despre James. De când lucrează aici?

– Nu prea de mult. Cred că de vreo patru luni. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, nu l-am angajat eu. Sir John îşi alegea singur oamenii şi mă punea în faţa faptului împlinit de nu mai puteam să zic nimic. Dar James este băiat bun. Poate că e puţin cam în vârstă, dar ăsta nu e un defect.

Detectivul îşi notă în memorie că n-ar fi rău să încerce să afle mai multe despre trecutul acestui puţin cam prea vârstnic valet, cu toate că vârsta n-avea nici o legătură cu crima.

– Acum, domnule Jackson, continuă el, să discutăm puţin despre ferestrele biroului. Poţi să-mi spui dacă aseară aceste ferestre erau închise sau deschise?

– Închise , domnule, fără nici o îndoială. La ora zece, când am dus carafa cu whiskey, le-am închis şi le-am zăvorât eu însumi. Asta e regula. Uneori se mai întâmpla să mai deschidă Sir John câte una, îi plăcea să respire aer proaspăt. uneori îşi fuma ultimul trabuc în grădină şi apoi mergea la culcare. În cazuri din astea, tot eu închideam fereastra.

– Aha! exclamă detectivul dus pe gânduri. Asta ar putea să explice sau nu pe unde a intrat criminalul. Deci, eşti sigur că fereastra a fost închisă aseară la ora zece?

– Absolut sigur, domnule.

–  Bine. Şi acum, uşa. Alice mi-a spus că azi-dimineaţă, când a intrat ea în birou, uşa era neîncuiată şi că, din câte ştie ea, Sir John n-o încuia niciodată. Deci nu exista nici un motiv ca vreun alt locuitor al casei să nu intre în birou după ce te culci dumneata?

Majordomul îşi permise un mic surâs.

– Îmi cer iertare, domnule, dar exista un motiv foarte puternic. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze pe Sir John în timpul serii dacă nu era chemat de el însuşi. Avea obiceiul să-şi desfăşoare o bună parte din munca zilei – munca cerebrală, cum îi zicea el – în birou, după ce-i serveam whiskeyul, sau, ca aseară, după ce-i pleca oaspetele. Nici măcar Miss Emily nu putea intra acolo. Nu domnule, Sir John nu avea nevoie să-şi încuie uşa.

– Înţeleg, spuse gânditor detectivul. Dar bineînţeles că cineva venit din afară nu avea de unde să ştie că n-are voie să intre în birou.

– Poftiţi?

– Nu, nimic. M-aş bucura dacă mi-ai vorbi despre stăpânul dumitale. Ştiu, desigur, că era un mare om de afaceri, cum ştie toată lumea. Dar poate îmi spui ceva ca să-l cunosc mai bine. Era un om cumsecade, sau era un tip dur, unul din ăia care-şi fac duşmani?

Majordomul se gândi mai mult timp până să răspundă. Într-un târziu, spuse:

– Stăpânul meu era un om dur, domnule, aşa, cum să spun: pentru cineva care era corect cu dumnealui, era bunătatea întruchipată. Dar devenea necruţător cu cei care ar fi încercat să-l tragă pe sfoară.

– Ăsta e genul de om care-şi face duşmani, dar şi avere. De, cam asta e. Dar, domnule Jackson, poţi să-mi spui dacă Sir John avea vreun duşman, cineva care să-i poarte sâmbetele?

Din nou majordomul îşi permise un timp de gândire, dar cu toată strădania, nu putea să-şi amintească vreo persoană care să corespundă descrierii. Neavând noroc în sensul ăsta, detectivul încercă o pistă nouă. Îl întrebă pe domnul Jackson dacă observase ceva deosebit în comportamentul stăpânului său în seara precedentă. Poate emoţie, poate nerăbdare? Dar bătrânul servitor nu observase nimic de genul ăsta.

– Vrei să-mi spui că nu ai simţit nimic ieşit din comun seara trecută?

– Nimic, domnule. Apoi după o pauză: Vă rog să mă scuzaţi, domnule, Sir John mi-a spus să-i aduc o sticlă de porto, producţie ’96. Aşa a făcut şi lunea trecută. M-am gândit că se aştepta ca domnul Hastings să-i aducă o veste care trebuie sărbătorită.

– Dar nu ştii ce fel de veste?

– Nu, dar cred că era ceva legat de afaceri, domnule.

Nici acum detectivul nu putea să reţină ceva mai precis. Până la urmă se gândi să întindă pe masă lucrurile găsite în buzunarele lui Sir John, bani, ceas, agendă, etc.

– Asta te-ai fi aşteptat să găseşti în buzunarele stăpânului, Jackson? Cred că ştii ce avea obiceiul să poarte asupra sa, nu?

Servitorul studie atent trista colecţie.

– Da, domnule, cam lucrurile astea ar fi trebuit să le aibă aseară prin buzunare. Ştiţi, în timpul zilei mai avea la el şi un fel de memorator, cum să vă spun, el întotdeauna avea mai multe afaceri de rezolvat şi nu putea să ţină minte chiar tot. Dar când venea acasă, de obicei încuia carnetul acesta în sertarul biroului, de fapt era un carnet destul de gros.

– Deci, având în vedere că de dimineaţă nu-l avea în buzunar, acum ar trebui să se găsească în sertar, nu-i aşa? Care o fi cheia?

Detectivul scoase din servietă legătura de chei găsită în seif. Jackson arătă cheia respectivă şi apoi deschiseră pe rând cele două sertare încuiate. Găsiră carnete de cecuri, carnete de conturi, dosare de corespondenţă, dar nici urmă de memorator.

– A dispărut! strigă inspectorul Dobson.