CAPITOLUL V
CÂTEVA ÎNTREBĂRI
Uşa de la bucătărie nu se vedea a fi fost forţată. De fapt, dimineaţă fusese găsită descuiată, dar deoarece bucătăreasa mărturisi că adesea uita s-o încuie seara, cu toate că aşa primise ordin să facă, nu se putea trage concluzia că intrusul o folosise. Cu toate că numeroasele culoare care duceau de la bucătărie la birou fură cercetate amănunţit, nu se găsi nimic interesant.
– Ehei, spuse inspectorul Dobson, cred că asta e tot ce putem face pentru moment. Acum aş vrea să încep să anchetez. Ia să vedem… Cine a găsit cadavrul? Camerista-şefă, nu? Trimite-mi-o în birou, Raffles. După aceea o să stau de vorbă cu majordomul. Dar mă mir că până acum nu m-am lovit de nici un membru al familiei, că de obicei nici nu poţi scăpa de ei.
– Datorită domnului inspector Smithers, domnule, spuse poliţistul, leal propriului său şef. A vorbit dânsul cu dumnealor – adică cu Miss Smerthurst şi cu prietenul ei – când au venit aici mai devreme, le-a spus că dumneavoastră preluaţi cazul şi că-i veţi chema când veţi avea nevoie de ei.
– Cu atât mai bine. Nu pot să mă plâng că nu-i am pe cap. Ei, trimite-mi-o pe Mary-Ann, sau cum o fi chemând-o.
– Alice , domnule. Am înţeles, domnule, răspunse agentul.
Alice s-a dovedit a fi o comoară – cultă, metodică şi inteligentă, dar cu toate astea, detectivul n-a reuşit să obţină vreo informaţie nouă de la ea. Obligaţia ei era să facă ordine în birou dimineaţa la şapte, pentru că Sir John nu permitea nici unui alt servitor să intre acolo. Aşa voise să facă şi în acea dimineaţă. Uşa era, ca de obicei, neîncuiată, dar ea a fost surprinsă de faptul că lumina electrică era aprinsă. Pe când traversa încăperea pentru a trage perdelele şi a deschide ferestrele-uşi, l-a văzut pe Sir John zăcând lângă masa de scris. A îngenunchiat lângă el şi i-a pus mâna pe umăr, dar rigiditatea şi răceala corpului au convins-o imediat că stăpânul ei e mort. Aşa că s-a dus rapid în camera domnului Jackson şi l-a anunţat groaznica veste. Majordomul încă nu se sculase – micul dejun se serveşte la ora nouă şi obiceiul era ca stăpânul să fie trezit de James, valetul – stătea pe pat şi-şi bea ceaşca de cacao. Ştirea l-a zdruncinat foarte tare, pentru că era alături de Sir John de foarte mulţi ani. Atât a putut Alice să spună. Nu, nu atinsese nimic din birou. Nimic nu i s-a părut ieşit din comun, dar observase telefonul trântit. Nu, din câte ştia, Sir John nu încuia niciodată uşa biroului.
Apoi apăru domnul Jackson în persoană. Acesta repetă întreaga poveste pe care i-o spusese lui P.C. Raffles şi inspectorului Smithers, ba chiar şi domnişoarei Smethurst, domnului Hastings şi colegilor lui de serviciu. La sfârşitul recitalului, inspectorul Dobson, care ascultase cu atenţie, fără să intervină, spuse.
– Îţi mulţumesc, domnule Jackson, ţi-ai spus povestea foarte clar. Dar vreau să-ţi pun câteva întrebări, şi te rog să nu te grăbeşti şi să reflectezi bine, ca să-mi dai răspunsuri corecte. Un răspuns pripit şi incomplet ar putea să mă pună pe o pistă falsă. Deci: mai întâi, când ţi-ai văzut ultima oară stăpânul în viaţă?
Majordomul n-a răspuns imediat, dar asta nu pentru că ar fi avut nevoie de timp de gândire, ci pentru că aşa i se ceruse.
– Aseară, domnule, pe la ora unsprezece şi două minute. Sir John cinase împreună cu domnul Hastings, secretarul lui. La ora aceea, Sir John m-a sunat ca să-l conduc la uşă pe domnul Hastings. Acesta era consemnul; se sună de două ori când majordomul este chemat să conducă pe cineva la uşă. M-a sunat exact la ora unsprezece şi un minut, pentru că m-am uitat la ceasul din cămăruţă, poate să confirme şi doamna Philips, bucătăreasa, pentru că era cu mine şi nu mai ştiu care din noi a observat că e mai devreme decât de obicei. Când am ajuns în vestibul, domnul Hastings tocmai ieşea din birou, dar s-a oprit în prag ca să vorbească cu Sir John. El, adică Sir John, era aşezat în fotoliul de lângă uşă şi fuma şi l-a întrebat pe domnul Hastings dacă vine la Row mâine dimineaţă, adică, bineînţeles, astăzi dimineaţă (stăpânul meu intenţiona şi el să călătorească, şi i-a dat ordin lui James să-l trezească la şapte), dar domnul Hastings i-a răspuns că iapa sa şchiopăta şi nu crede că va veni. Apoi şi-au spus noapte bună; eu l-am condus pe domnul Hastings şi apoi m-am dus la culcare.
– Deci nu te-ai mai întors în birou după ce l-ai condus pe domnul Hastings. Nu trebuia să primeşti ordine pentru a doua zi?
– De obicei le primesc când servesc whiskey-ul la ora zece. Dacă mai intervine ceva după aceea, Sir John mă sună. De fapt, şi ieri mi-a trimis un mesaj prin domnul Hastings, anume că voia să călătorească şi că trebuia să-l sculăm devreme.
– Da, chiar la asta voiam să ajung. Mi-a spus camerista că misiunea de a-l trezi pe Sir John îi revenea valetului. Cum se face că nu te-a anunţat că nu l-a găsit în cameră?
– Sir John trebuia să fie trezit la şapte, domnule, şi la ora asta Alice l-a găsit şi a dat alarma. De fapt, cred că valetul a întârziat câteva minute, pentru că tocmai ieşea din dormitorul lui Sir John şi voia să-mi spună că nu l-a găsit acolo, dar eu deja fusesem pus la curent de către Alice.
– Am înţeles. Spune-mi despre James. De când lucrează aici?
– Nu prea de mult. Cred că de vreo patru luni. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, nu l-am angajat eu. Sir John îşi alegea singur oamenii şi mă punea în faţa faptului împlinit de nu mai puteam să zic nimic. Dar James este băiat bun. Poate că e puţin cam în vârstă, dar ăsta nu e un defect.
Detectivul îşi notă în memorie că n-ar fi rău să încerce să afle mai multe despre trecutul acestui puţin cam prea vârstnic valet, cu toate că vârsta n-avea nici o legătură cu crima.
– Acum, domnule Jackson, continuă el, să discutăm puţin despre ferestrele biroului. Poţi să-mi spui dacă aseară aceste ferestre erau închise sau deschise?
– Închise , domnule, fără nici o îndoială. La ora zece, când am dus carafa cu whiskey, le-am închis şi le-am zăvorât eu însumi. Asta e regula. Uneori se mai întâmpla să mai deschidă Sir John câte una, îi plăcea să respire aer proaspăt. uneori îşi fuma ultimul trabuc în grădină şi apoi mergea la culcare. În cazuri din astea, tot eu închideam fereastra.
– Aha! exclamă detectivul dus pe gânduri. Asta ar putea să explice sau nu pe unde a intrat criminalul. Deci, eşti sigur că fereastra a fost închisă aseară la ora zece?
– Absolut sigur, domnule.
– Bine. Şi acum, uşa. Alice mi-a spus că azi-dimineaţă, când a intrat ea în birou, uşa era neîncuiată şi că, din câte ştie ea, Sir John n-o încuia niciodată. Deci nu exista nici un motiv ca vreun alt locuitor al casei să nu intre în birou după ce te culci dumneata?
Majordomul îşi permise un mic surâs.
– Îmi cer iertare, domnule, dar exista un motiv foarte puternic. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze pe Sir John în timpul serii dacă nu era chemat de el însuşi. Avea obiceiul să-şi desfăşoare o bună parte din munca zilei – munca cerebrală, cum îi zicea el – în birou, după ce-i serveam whiskeyul, sau, ca aseară, după ce-i pleca oaspetele. Nici măcar Miss Emily nu putea intra acolo. Nu domnule, Sir John nu avea nevoie să-şi încuie uşa.
– Înţeleg, spuse gânditor detectivul. Dar bineînţeles că cineva venit din afară nu avea de unde să ştie că n-are voie să intre în birou.
– Poftiţi?
– Nu, nimic. M-aş bucura dacă mi-ai vorbi despre stăpânul dumitale. Ştiu, desigur, că era un mare om de afaceri, cum ştie toată lumea. Dar poate îmi spui ceva ca să-l cunosc mai bine. Era un om cumsecade, sau era un tip dur, unul din ăia care-şi fac duşmani?
Majordomul se gândi mai mult timp până să răspundă. Într-un târziu, spuse:
– Stăpânul meu era un om dur, domnule, aşa, cum să spun: pentru cineva care era corect cu dumnealui, era bunătatea întruchipată. Dar devenea necruţător cu cei care ar fi încercat să-l tragă pe sfoară.
– Ăsta e genul de om care-şi face duşmani, dar şi avere. De, cam asta e. Dar, domnule Jackson, poţi să-mi spui dacă Sir John avea vreun duşman, cineva care să-i poarte sâmbetele?
Din nou majordomul îşi permise un timp de gândire, dar cu toată strădania, nu putea să-şi amintească vreo persoană care să corespundă descrierii. Neavând noroc în sensul ăsta, detectivul încercă o pistă nouă. Îl întrebă pe domnul Jackson dacă observase ceva deosebit în comportamentul stăpânului său în seara precedentă. Poate emoţie, poate nerăbdare? Dar bătrânul servitor nu observase nimic de genul ăsta.
– Vrei să-mi spui că nu ai simţit nimic ieşit din comun seara trecută?
– Nimic, domnule. Apoi după o pauză: Vă rog să mă scuzaţi, domnule, Sir John mi-a spus să-i aduc o sticlă de porto, producţie ’96. Aşa a făcut şi lunea trecută. M-am gândit că se aştepta ca domnul Hastings să-i aducă o veste care trebuie sărbătorită.
– Dar nu ştii ce fel de veste?
– Nu, dar cred că era ceva legat de afaceri, domnule.
Nici acum detectivul nu putea să reţină ceva mai precis. Până la urmă se gândi să întindă pe masă lucrurile găsite în buzunarele lui Sir John, bani, ceas, agendă, etc.
– Asta te-ai fi aşteptat să găseşti în buzunarele stăpânului, Jackson? Cred că ştii ce avea obiceiul să poarte asupra sa, nu?
Servitorul studie atent trista colecţie.
– Da, domnule, cam lucrurile astea ar fi trebuit să le aibă aseară prin buzunare. Ştiţi, în timpul zilei mai avea la el şi un fel de memorator, cum să vă spun, el întotdeauna avea mai multe afaceri de rezolvat şi nu putea să ţină minte chiar tot. Dar când venea acasă, de obicei încuia carnetul acesta în sertarul biroului, de fapt era un carnet destul de gros.
– Deci, având în vedere că de dimineaţă nu-l avea în buzunar, acum ar trebui să se găsească în sertar, nu-i aşa? Care o fi cheia?
Detectivul scoase din servietă legătura de chei găsită în seif. Jackson arătă cheia respectivă şi apoi deschiseră pe rând cele două sertare încuiate. Găsiră carnete de cecuri, carnete de conturi, dosare de corespondenţă, dar nici urmă de memorator.
– A dispărut! strigă inspectorul Dobson.