Arhive lunare: Ianuarie 2014

DEMISIA! de Corneliu Vadim Tudor

DEMISIA

!

Nu învăţăm nimic, din nici o dramă
Ne indignăm, aprindem lumînări
Facem orice să fim băgaţi în seamă
Toţi acuzăm şi punem întrebări.

Epidemie grea, de neamuri proaste
Ca drojdia pe fundul de pahar
Ne bucurăm în taină de năpaste
Ca la cutremur Domnii din Fanar.

A mai căzut un avion? Ce bine!
Prilej de certuri la televizor
Iar defilează clovni şi paţachine
Ţin predici, vai, unui întreg popor!

Ni se deşartă tone de palavre
În casele cu frigider pustiu
Ne zgîrie pe creier nişte javre
Chiar morţii îşi fac cruce în sicriu.

Dar ce e oare ţara noastră dragă
Decît un avion, căzut în munţi?
Nu îi mai căutaţi cutia neagră –
Au luat-o hoţii şi o vînd la nunţi.

Nu e de vină, nimeni, niciodată
Arareori, cîte-un Acar Păun.
Batista pe ţambal s-a pus îndată
Şi plîngem cu baloane de săpun.

Avem un nou Drapel: e Muşamaua
Ce-nlocuieşte steagul Tricolor.
Ni s-a schimbat şi Imnul: e Maneaua
Şi uite-aşa dispare un popor…

Această ţară zilnic pică Bac-ul
Harababură! Haos! Aaoleu!
De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul
Şi nu ne mai suportă Dumnezeu.

Pe cei plătiţi să-şi facă datoria
Îi doare-n cot, sînt nesimţiţi şi proşti
Nu-i poţi schimba – îi apără Mafia
După maşini şi vile-i recunoşti.

Încrengături de rude şi amante
Sufocă-ntregul Aparat de Stat
Blindaţi cu grade şi hîrtii savante
Toţi impostorii au un doctorat.

La prima criză, au căzut grămadă
Ca şobolanii fug, sînt panicaţi
O fată degerată în zăpadă
I-a ruşinat pe cei mai mari bărbaţi

Azi, Dumnezeu le-a pus oglinda-n faţă
Ei nu sînt nimeni, doar nişte yes-meni
Acum se rupe pojghiţa de ghiaţă
Ei au murit, de fapt, în Apuseni!

ROMATSA, SMURDUL, STS şi ISU
Ventuze de bani publici, scoşi din bir
Ce faliment! Le-a înghiţit abisu’!
S-au dus, în marş forţat, la cimitir!

A trebuit să cadă o rugină
În locul unde Horea a fost prins
Şi-n putregaiul ăsta, o lumină
Fulgerător, în ţară s-a aprins.

Aceste 7 ore blestemate
I-au deşteptat, în fine, pe români
În gardă, toţi! Aşa nu se mai poate!
La puşcărie cu aceşti păgîni!

Demisia! Căraţi-vă, cu toţii!
Demisia! Cît mai puteţi s-o daţi!
Un simplu pădurar a dat cu hoţii
De toţi pereţii Munţilor Carpaţi.

Nişte netrebnici, puşi pe jaf şi chefuri
Minţind că-s „frecventabili”, „democraţi”
Ne-au amputat din pensii şi din lefuri
Dar ei trăiau ca nişte îmbuibaţi.

Teroarea nepăsării şi-a prostiei
A luat sfîrşit, nu mai putem răbda.
Începe primăvara României
Şi-a răsărit, pe locul tragediei
Un ghiocel, sub mantia de nea.

CORNELIU VADIM TUDOR
23 ianuarie 2014, orele 5-8 dimineaţă

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Of!...

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VIII-a

ionesco

Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

SAGA FAMILIEI VIALHE 9 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

–         Aveţi o puşcā nouā-nouţā, remarcā Jeantout, care nu-şi dezlipise privirea de la armā de când sosise castelanul.

–         Aşa e, recunoscu proprietarul, luându-şi puşca cu douā ţevi de pe umār. O prezentā, întorcând-o pe toate pārţile, apoi o frânse. Frumoasā armā, nu? Ultimul rācnet, am cumpārat-o de la Londra. Ia uitaţi-vā, hammerless, sistem Anson şi Deeley, calibrul doişpe, şi, binenţeles, percuţie centralā. Închidere cu zāvor triplu, choke-bore la ţeava din stânga, pat englezesc. E puţin cam grea, dar e o minune. Şi mai ales, foloseşte cartuşe cu pulbere B, fārā fum şi cu putere deosebitā. Despre precizie, ce sā mai vorbim…

Oameniiîi sorbeau cuvintele, pentru cā nu înţelegeau termenii tehnici, îşi dādeau şi mai bine seama cât de primitive erau propriile lor flinte. Cele mai noi erau Lefaucheux, cu cocoş exterior şi cartuşe cu broşe. Unii mai aveau încā puşti cu piston, care se încarcā pe ţeavā şi toţi foloseau pulbere neagrā, al cārei cel mai mic dezavantaj era norul gros de fum pe care îl provocau la detonare.

–   Probabil ca a costat mult de tot, murmurā unul dintre admiratori.

–   Aia, da … cincizecide ludovici.

Suma îi lāsā fārā glas. O mie de franci pentru o puşcā! Cu banii āştia îşi luau trei vaci faine e tot! Era o nebunie!

–   Nu se poate, spuse Jean-Edouard.

Nu putea sā înţeleagā cā cineva era în stare sā arunce o asemenea sumā pentru o puşcā, oricât de frumoasā ar fi fost ea.

–  Mie nu mi-ar place, glumi Jeantout. N-aş reuşi sā ochesc. Mācar cu cocoaşele exterioare încadrezi vânatul, spuse el, epolându-şi pocnitoarea pentru a urmāri o potârniche imaginarā.

Dar nu-l asculta nimeni; toţi erau subjugaţi de enormitatea preţului. Când sosi primarul, îi gāsi trecându-şi respectuos de la unul la altul arma pe care le-o împrumutase, milos, Jean Duroux.

–   Ce puşcā frumoasā! O admirā primarul.

O cântāri în mânā, o epolā, apoi o înapoie proprietarului, fluierând mirat când auzi preţul.

Ales primar la vârsta de cincizeci şi doi de ani, Antoine Gigoux îşi exercita mandatu de peste douāzeci de ani. Îşi administra comuna cu la fel de multā grijā cum facea şi cu propria lui fermā. Amabil cu toţi, el fācea uz, când era necesar, de o paşnicā, dar solidā autoritate de cap de familie. Se urcā pe treptele şi ridicā braţul pentru a cere linişte.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

UVERTURĂ LA ROT 374 de Adrian Nicula

Aroma de cafea şi un praf de scorţişoară

Se împletesc în fumul de ţigară,

Mişcări browniene într’o aerogară,

În care stau şi aştept s’apară

O muză brună, suavă ca o primăvară.

 

 

Aştept,te aştept …dar vrei să’mi fi tu vară?

 

 

Să mă’nconjori cu a ta căldură,

Să’mi ţii pe tâmplă sânul tău cu gust de mură,

Să’mi laşi aroma ta în suflet şi pe gură

Să’mi fi şi arşită şi ploaie şi natură…?

 

 

Te aştept … şi împletesc în fumul de ţigară

Un abur de cafea ş’un praf de scorţişoară,

Culori nedefinite într’o aerogară

În care stau si aştept s’apară

O zînă, brună, dintr’un vis de vară.

 

de A.N. 22.06.’10

otopeni

Scrie un comentariu

Din categoria Adrian Nicula

OMAGIU de Ioan Vulpoiu si Mihai-Athanasie Petrescu

Chiar daca nu marcam un moment aniversar, aduc in memoria noastra o uriasa personalitate a aripilor romanesti: aviatorul Gheorghe Banciulescu.

Asa cum se va vedea din scurta biografie (publicata in volumul „Zburatori romani”, editura Eurovida M, 2002), in cursul unui raid Paris – Bucuresti, in ziua de 12 septembrie 1926, Gheorghe Banciulescu a percutat vârful Hirshbrun, din Cehia. Ce a urmat atunci, gasim in biografie.

In zilele noastre, oficialitatile din orasul Rýmařov au gasit cu cale sa isi aminteasca de momentul 1926 edificand un monument cu efigia lui Gheorghe Banciulescu. (Povestea monumentului am gasit-o la http://www.amosnews.ro/monument-dedicat-aviatorului-roman-gheorghe-banciulescu-inaugurat-republica-ceha-2013-10-16):

Un monument dedicat militarului şi aviatorului român Gheorghe Bănciulescu (1898-1935), prima persoană din lume care a pilotat un avion având proteze în loc de picioare, va fi inaugurat miercuri, 16 octombrie 2013, în oraşul Rýmařov (Republica Cehă).
La acest eveniment, organizat de primăria oraşul Rýmařov, vor fi prezenți ambasadorul României în Republica Cehă, Daniela Gîtman și o delegaţie a Forţelor Aeriene Române condusă de generalul de flotilă aeriană Cristinel-Reliu Ion, comandantul Flotilei 90 Transport Aerian, alături de autoritățile locale.
„Monumentul devine o mărturie în plus a relaţiilor de prietenie existente între România şi Republica Cehă, raporturi întemeiate pe o tradiţie solidă. Evenimentul este cu atât mai semnificativ cu cât anul acesta se sărbătoreşte, în România, împlinirea a 100 de ani de existenţă a aeronauticii militare române”, a declarat ambasadorul Daniela Gîtman.
Monumentul a fost ridicat în memoria aviatorului Bănciulescu şi în semn de preţuire pentru salvarea vieţii acestuia, în toamna anului 1926, de către medicii de la spitalul din Rýmařov.

„Am convingerea că evenimentul dezvelirii festive a monumentului, precum şi difuzarea, în premieră, la Centrul Cultural din Rýmařov, a filmului documentar Gheorghe Bănciulescu – Şi totuşi voi mai zbura, realizat de regizorul Anca Filoteanu, constituie un prilej important de a prezenta publicului larg povestea remarcabilă a aviatorului român şi legăturile sale cu spaţiul ceh care încep odată cu îngrijirea sa de către medicii de la Rýmařov”, a mai arătat ambasadorul României, Daniela Gîtman.
Astăzi, aerodromul din oraşul Ploieşti poartă numele marelui aviator.
Placa memorială din bronz cu efigia aviatorului Gheorghe Bănciulescu şi vulturul din marmură albă amplasat deasupra acesteia au fost realizate de Statul Major al Forţelor Aeriene Române, în colaborare cu Ambasada României în Republica Cehă, Primăria oraşului Rýmařov, Fundaţia Culturală „Bartoc”, Spitalul Podhorská nemocnice Rýmařov şi cu sprijinul financiar şi logistic al preşedintelui Asociaţiei Românilor din Republica Cehă, ing. Nicolae Dedulea.

Adaug fotografiile pe care, cu amabilitatea-i obisnuita, dl Ioan Vulpoiu, membru al delegatiei Asociatiei Romane pentru Propaganda si Istoria Aviatiei participanta la eveniment, mi le-a pus la dispozitie.

DSC06789DSC06831DSC06826 (2)DSC06902

OMAGIU

 

 

 

Aviatorul cu proteze la ambele picioare

Cdr. (av.) Gheorghe Bănciulescu

În timpul primului râzboi mondial, presa franceză publica povestea aviatorului Dognaux, titrând: “Unui francez îi este suficient un singur picior pentru a străbate cerul”. Căpitanul Dognaux avusese curajul să revină în carlinga unui avion după ce i se amputase un picior.
Ei bine, după aproximativ un deceniu, un român avea să străbata bolta cerească fără nici un picior. Este vorba despre celebrul comandor (av.) Gheorghe Bănciulescu.
Gheorghe Bănciulescu s-a născut la Iaşi, la 28 decembrie 1898. A studiat la Liceul Militar pentru fiii de ofiţeri din “dulcele târg” (tot acolo unde au învăţat, în perioade diferite, Henri Coandă, Andrei Popovici şi Alexandru Papană); în 1914 a devenit elev al Şcolii de ofiţeri de la Botoşani, iar în 1916 a fost înălţat la gradul de sublocotenent de infanterie, plecând, imediat, pe front.
A luptat cu bravură în bătăliile de la Jiu şi Nămoloasa.
După încheierea păcii, el a ales să devină aviator şi s-a înscris la Şcoala de Pilotaj de la Tecuci.
Imediat după obţinerea brevetului, locotenentul Bănciulescu ia iniţiativa efectuării unor raiduri pe distanţe mari. Primul a fost Iaşi – Varşovia – Iaşi, în 1923.
Al doilea urma să fie Bucureşti – Paris – Bucureşti, în 1925. Această călătorie avea să aibă parte, din nefericire, de un sfârşit tragic.
Ca invitat personal al lui H. Potez, patronul uzinei de avioane POTEZ, Bănciulescu a sosit la Paris pentru a recepţiona un avion POTEZ XXV, echipat cu un motor Lorraine, de 459 C.P., pe care trebuia să-l aducă la Bucureşti. Era al doilea aparat, după cel adus, deja, cu peripeţii, de Romeo Popescu. Zborul, fără escală de peste 2000 de kilometri, reprezenta o mare realizare pentru acel moment, atât pentru pilot cât şi pentru avion, de aceea H. Potez se orientase să selecteze unii dintre cei mai vestiţi piloţi din Europa.
Conform planului de zbor, avionul a fost alimentat cu 2,2 tone de benzină şi a decolat de pe Le Bourget la 12 septembrie 1926, ora 5.15, pentru p călătorie de aproximativ 12 ore.
Primele 5 ore s-au scurs fără nici un incident, în afară de faptul că benzina dintr-un rezervor prea plin a ieşit pe la buşon, derutându-l, pentru o clipă, pe pilot.
Aflat însă deasupra Austriei, după ce străbătuseră jumătate din traseu, Bănciulescu s-a pomenit în plină ceaţă. A încercat, deviind de la traseu, să găsească o breşă în masa opacă, dar nu a fost posibil. Singura soluţie rămânea navigaţia cu harta şi busola.
Nu a fost suficient. La ora 10.45, avionul a percutat vârful Hirshbrun, din munţii Boemiei, la numai 20 m. sub creastă. În accident, mecanicul Ioan Stoian a fost ucis, iar Bănciulescu s-a ales cu ambele picioare sfărâmate.
A avut noroc cu câţiva turişti care asistaseră la acident şi care l-au transportat la spitalul din Raimarov. Medicii l-au salvat, dar cu preţul amputării picioarelor de la genunchi.
Gheorghe Bănciulescu a avut tăria să treacă peste acest moment dificil. De abia ieşit din spital, el a depus o muncă enormă pentru a învăţa să meargă cu ajutorul protezelor. Apoi s-a deplasat, din nou, la Paris, pentru a studia noutăţi din domeniul aeronauticii. Cuprins de dorul de a zbura din nou, românul îşi cumpără un automobil, cu care vrea să îşi verifice reflexele şi capacitatea de a manevra comenzile. Deja, pentru el, viitorul este cert: va zbura!
În timpul petrecut la Paris, Gheorghe Bănciulescu s-a întâlnit cu câteva mari personalităţi române: Traian Vuia şi Henri Coandă, pionierii aviaţiei române, care au ştiut să recunoască în compatriotul lor febra care îi mânase şi pe ei spre înălţimi, dar şi pe Nicolae Iorga, mare prieten al zburătorilor, care i-a spus că el însuşi, dacă ar fi mai tânăr, ar participa fără teamă la un raid pilotat de Bănciulescu.
La întoarcerea în ţară, căpitanul Bănciulescu a convins pe toată lumea că poate zbura. Voinţa lui a fost atât de puternică, încât în scurt timp a reuşit să se reobişnuiască cu comenzile avionului, chiar dacă trebuia să acţioneze palonierul cu protezele sale de lemn.
Superiorii lui i-au recunoscut calităţile, avansându-l, rapid, în grad; în 1933 era locotenent-comandor, la 35 de ani!
În acelaşi an, Bănciulescu a avut curajul – pe care i l-a dat buna lui pregătire – să efectueze un nou raid de foarte mare întindere: o călătorie de 8.000 km, în nouă etape, având ca partener la bordul avionului românesc S.E.T.- 41 (biplan, biloc, echipat pentru zborul de noapte şi fără vizibilitate) pe maistrul mecanic Dimitrie Săndulescu. Raidul a unit următoarele oraşe: Bucureşti – Barcelona – Madrid – Paris – Londra – Paris – Praga – Viena – Belgrad – Bucureşti, între 24 iulie şi 9 august.
Tot în 1933, în septembrie, Bănciulescu aduce de la Damasc (via Rayak – Adana) la Bucureşti un avion “Stinson” cu motor de 215 C.P. achiziţionat de preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale, prinţul George Valentin Bibescu.
Următorul raid a avut loc în 1934. Gheorghe Bănciulescu a pilotat din nou S.E.T.- 41 pe traseul: Bucureşti – Istambul –Alep – Cairo – Tripoli – Tunis – Roma – Bucureşti. Traversarea Mediteranei, de la Tunis la Palermo, s-a făcut pe ceaţă, pilotul fiind nevoit să zboare la o altitudine foarte mică. O defecţiune tehnică ar fi însemnat sfârşitul…
În 1935, F.A.I. împreună cu guvernul Franţei au hotărât deschiderea unor noi linii aeriene aeriene spre sudul Africii şi spre Asia Mică.
Şeful de cabinet al guvernului francez, Valéry Giscard d’Estaing (viitorul preşedinte al Republicii franceze) este cel care a ales numele lui Bănciulescu dintr-o lungă listă. Se baza pe extraordinara faimă a zburătorului român. F.A.I. a acceptat propunerea şi l-a delegat ca însoţitor pe însuşi preşedintele Federaţiei, G. V. Bibescu. Al treilea membru al echipajului a fost desemnat mecanicul şi radiotelegrafistul Louis Agnus de la Air France. Avionul pus la dispoziţia celor trei a fost un POTEZ 56, pe care pilotul l-a recepţionat la fabrică.
Călătoria a debutat la 13 martie 1935, cu etapa: Paris – Marsilia – Tunis – Napoli – Benghazi – Tripoli – Cairo, 5.000 de kilometri parcurşi în două zile.
A doua etapă, începută la 18 martie, mult mai lungă, a purtat POTEZ 56 până în inima Africii, străbătând aproape 22.000 de kilometri: Cairo Khartoum Abeche Fort Lamy Bangui Bangasson Redjaf Juba Malakal Wadi Halfa Cairo.
31 martie este data decolării pentru a treia şi ultima etapă: Cairo Damasc Palmyra Gaza Cairo.
Zborul a decurs fără nici un incident, dar, la revenirea la Cairo, Bănciulescu a căzut la pat: era contaminat de incurabila gripă africană.
După o scurtă suferinţă, comandorul Gheorghe Bănciulescu a murit la Cairo, la 12 aprilie 1935. Este un mare preţ plătit de aviaţia mondială pentru cucerirea de noi trasee.
Aviatorii români, prin cei şase piloţi (cei mai cunoscuţi fiind Gh. Olteanu, M. Pantazi şi Gh. Jienescu) care chiar în acele zile aterizau la Cairo pentru o escală în raidul lor către Capetown, au prezentat camaradului lor un ultim omagiu chiar în capitala Egiptului.
Readus în ţară cu vaporul “Dacia, corpul lui Gh. Bănciulescu este escortat până la Bucureşti de numeroase avioane, printre care şi cel pilotat de roşioreanca Irina Burnaia. Este înhumat, cu funeralii naţionale, la cimitirul Bellu”.
Meritele comandorului (av.) Gheorghe Bănciulescu au fost recunoscute de autorităţile vremii, el fiind recompensat cu Virtutea Aeronautică românească, în grad de cavaler şi cu Legiunea de onoare, tot în grad de cavaler, din partea Franţei.

 

2 comentarii

Din categoria Portrete

APUS DE SOARE LA BANEASA de Mihai-Athanasie Petrescu

Asa cum ne-am obisnuit,  la fiecare spectacol aerian de mare anvergura, ziua se incheie odata cu alinierea pentru onor a avioanelor YAK-52 + Suhoi 31 ale formatiei de acrobatie „Air Bandits”. Ioan Postolache, Dan Stefanescu, Dan Conderman si Jurgis Kairys executa un program de noapte exceptional, dog-fights si bombardament la sol, din care ies, intotdeauna, invingatori.

 

20130727_203153 20130727_211320 20130727_211336 20130727_211341 20130727_211410 20130727_211415 20130727_211516 20130727_211520 20130727_211552

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 12

12.

 

Duminica nunţii Anei, dar şi-a înmormântării bătrânei Maria Alboi, s-a arătat de la primii zori a fi una cu adevărat frumoasă. Pregătirile pentru nuntă erau în mare parte terminate, altele, puţine e adevărat, încă în toi, însă Ică, chiţibuşar ca întotdeauna, avea pretenţia să verifice şi să ştie el însuşi totul, începând de la aşezarea şi montarea cortului în care urma  să fie servită masa şi terminând cu hainele ce le vor îmbrăca toţi din familie. Când i se făcea observaţia de către unul, pe un ton de glumă, să nu-şi mai bage nasul în toate, Ică replica invariabil: „Vreau să iasă o nuntă ca-n poveşti, e cea mai mare ambiţie a mea, mai vreţi ceva?”. Atunci când unul dintre verii săi ce adusese gheaţa întreba în stânga şi-n dreapta unde s-ar fi putut ascunde socrul-mic, să ştie unde descarcă marfa, Ică a fost găsit de Ana în mijlocul sufrageriei, în faţa oglinzii înalte, întorcând pe toate părţile rochia ei de mireasă, voalul şi coroniţa.

Instantaneu, i-au dat lacrimile Anei. Ştia, o simţise dintotdeauna că este iubită mult şi sincer de Ică, cu toate că lui totdeauna i-a fost greu, n-a ştiut cum s-o facă ori n-a găsit modul în care să arate ce ţine ascuns în adâncul inimii pentru ea. În mod curios însă, în permanenţă Ana s-a simţit mai apropiată de Ică decât de Marieta, maică-sa, el fiind gata să ghicească dintr-o singură privire că într-o anume zi fiicei sale i se întâmplase ceva, ca atunci când se nimerise ca vrei câteva dintre fetele din cartier să o păruiască pentru nişte păpuşi de cârpă, pentru care, în mai puţin de-o oră, Ana croise şi cususe rochii noi, ori ca atunci, câţiva ani mai târziu, când într-o primăvară timpurie, la şcoală, unul din băieţi, coleg de clasă al Anei, n-a fost de acord ca de atâtea alte dăţi ca pe terenul de fotbal să intre şi fetele, pentru a se ajunge ca peste ani, în vremea adolescenţei, ea să-i mărturisească des şi să-i pună felurite întrebări ce o frământau.

Înainte de toate, Ana ştia. Chiar în toamna în care a început şcoala, Ică i-a spus că nu este copilul lor natural, ci a fost luată de la casa de copii şi înfiată pe când avea numai câteva luni, după ce fusese abandonată de mama sa pe un pat de spital, imediat după naştere. Şi, oricât s-a străduit el câţiva ani la rând să-i dea de urmă, să afle măcar pentru curiozitatea proprie cine este, ce hram poartă, n-a reuşit. „N-am vrut s-o afli de la altcineva. Aşa cum n-am dorit să ai parte de-o minciună mare toată viaţa!” îi răsunau Anei în minte, la fel de clare acum ca şi atunci vorbele lui.

Se afla la bucătăria de vară improvizată Ică, iar Marieta, cu faţa total răvăşită, l-a tras de mânecă şi i-a şoptit că este căutat de preotul Budeanu. Pe moment, el nici n-a bănuit ce l-ar fi putut determina pe bătrân să bată atâta drum.

L-a luat pe departe preotul, cu vorbe înşirate cu îndemânare pe aţa jucăuşă şi veselă a conversaţiei.

–   Haide, Ică, daţi-i zor, că nu peste mult se înalţă soarele şi voi încă n-aţi terminat pregătirile, bag de seamă!

Tot el i-a sugerat că ar fi mai bine să intre împreună într-o încăpere răcoroasă; arşiţa îi punea în ultima vreme probleme chiar de la primele ore ale dimineţii.

–                                         Cum e să fii socru-mic, Ică? Hai, mărturiseşte, sunt curios să o aflu chiar din gura ta!

S-au aşezat amândoi pe scaunele din jurul mesei rotunde din sufragerie. Când Ică a încercat să destupe o sticlă brumată să pună vin în pahare, preotul l-a oprit cu un gest scurt, categoric.

Nu se poate, Ică, fiule! Bolile, dar mai ales bătrâneţea apasă mult prea greu peste maldărul de lut pe care-l vezi în faţa ta! Dacă Domnul va binevoi, după ce tu vei păşi pe cărarea îngustă, nezărită acum, ai să vezi cum e, şi poate că, deşi de târziu, o să găseşti poate tăria să-mi dai dreptate.

Cu mâinile amândouă tremurânde a aşezat Ică sticla pe masa largă, acoperită cu o pânză albă, imaculată.

–                                         Părinte, refuz să cred că ai făcut atâta drum şi-ai venit numai pentru a afla nişte lucruri mai mult decât banale. Spune-mi de-a dreptul, nu mă mai fierbe! Ce s-a mai întâmplat?

–                                         Da, într-adevăr, mult adevăr grăit-ai, fiule, o recunosc. Dar, vezi tu, chiar şi cele mai amare doctorii inventate de noi, oamenii, cu menirea de a ne vindeca după părerea unora, dar numai pentru a ne mai alina pentru un timp durerile vremelnicului trup în realitate, sunt învelite într-un strat dulce, cu scopul de a-l determina pe cel cuprins de boală să creadă că a înghiţit nu doar un medicament bun, dar şi plăcut!

Ică parcă nu mai ştia ce e cu el, nu era în stare să-şi dovedească sieşi că îşi poate găsi cuvintele. Împietrit, îl fixa cu ochii lărgiţi ca de o spaimă grozavă pe preot, intuind că, de fapt, e singurul de la care ar mai fi putut veni cumva o salvare.

–                                         Aseară, târziu, avenit la mine acasă Cristian Alboi…Să-mi comunice că s-a răzgândit… că nu mai este sub nici o formă de acord ca prima să fie oficiată căsătoria Anei, după care să fie făcută slujba de înmormântare a Mariei. Practic, eu unul nu văd ce s-ar putea face. Disperat, Cristian a ameninţat că dacă se încearcă să se facă vreun matrapazlâc, garantează că va ieşi tămbălău. Gândeşte-te, Ică, trebuie s-o scoatem cumva la capăt! Ştiu, ai putea să-mi spui că lui Cristian i s-a aprins repede vâlvătaia supărării în suflet, ca oricărui tânăr. Însă, rugămintea mea sinceră ar fi să facem aşa cum a spus el.

Un nod i-a urcat şi-apoi i-a coborât anevoie lui Ică de câteva ori de-a lungul gâtului.

–                                         Da, părinte, tocmai acum am înţeles totul. Am să mă gândesc şi într-o oră o să trimit pe cineva să vă comunice hotărârea luată.

Un comentariu

Din categoria Florian Troscot