Arhive lunare: ianuarie 2014

DEMISIA! de Corneliu Vadim Tudor

DEMISIA

!

Nu învăţăm nimic, din nici o dramă
Ne indignăm, aprindem lumînări
Facem orice să fim băgaţi în seamă
Toţi acuzăm şi punem întrebări.

Epidemie grea, de neamuri proaste
Ca drojdia pe fundul de pahar
Ne bucurăm în taină de năpaste
Ca la cutremur Domnii din Fanar.

A mai căzut un avion? Ce bine!
Prilej de certuri la televizor
Iar defilează clovni şi paţachine
Ţin predici, vai, unui întreg popor!

Ni se deşartă tone de palavre
În casele cu frigider pustiu
Ne zgîrie pe creier nişte javre
Chiar morţii îşi fac cruce în sicriu.

Dar ce e oare ţara noastră dragă
Decît un avion, căzut în munţi?
Nu îi mai căutaţi cutia neagră –
Au luat-o hoţii şi o vînd la nunţi.

Nu e de vină, nimeni, niciodată
Arareori, cîte-un Acar Păun.
Batista pe ţambal s-a pus îndată
Şi plîngem cu baloane de săpun.

Avem un nou Drapel: e Muşamaua
Ce-nlocuieşte steagul Tricolor.
Ni s-a schimbat şi Imnul: e Maneaua
Şi uite-aşa dispare un popor…

Această ţară zilnic pică Bac-ul
Harababură! Haos! Aaoleu!
De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul
Şi nu ne mai suportă Dumnezeu.

Pe cei plătiţi să-şi facă datoria
Îi doare-n cot, sînt nesimţiţi şi proşti
Nu-i poţi schimba – îi apără Mafia
După maşini şi vile-i recunoşti.

Încrengături de rude şi amante
Sufocă-ntregul Aparat de Stat
Blindaţi cu grade şi hîrtii savante
Toţi impostorii au un doctorat.

La prima criză, au căzut grămadă
Ca şobolanii fug, sînt panicaţi
O fată degerată în zăpadă
I-a ruşinat pe cei mai mari bărbaţi

Azi, Dumnezeu le-a pus oglinda-n faţă
Ei nu sînt nimeni, doar nişte yes-meni
Acum se rupe pojghiţa de ghiaţă
Ei au murit, de fapt, în Apuseni!

ROMATSA, SMURDUL, STS şi ISU
Ventuze de bani publici, scoşi din bir
Ce faliment! Le-a înghiţit abisu’!
S-au dus, în marş forţat, la cimitir!

A trebuit să cadă o rugină
În locul unde Horea a fost prins
Şi-n putregaiul ăsta, o lumină
Fulgerător, în ţară s-a aprins.

Aceste 7 ore blestemate
I-au deşteptat, în fine, pe români
În gardă, toţi! Aşa nu se mai poate!
La puşcărie cu aceşti păgîni!

Demisia! Căraţi-vă, cu toţii!
Demisia! Cît mai puteţi s-o daţi!
Un simplu pădurar a dat cu hoţii
De toţi pereţii Munţilor Carpaţi.

Nişte netrebnici, puşi pe jaf şi chefuri
Minţind că-s „frecventabili”, „democraţi”
Ne-au amputat din pensii şi din lefuri
Dar ei trăiau ca nişte îmbuibaţi.

Teroarea nepăsării şi-a prostiei
A luat sfîrşit, nu mai putem răbda.
Începe primăvara României
Şi-a răsărit, pe locul tragediei
Un ghiocel, sub mantia de nea.

CORNELIU VADIM TUDOR
23 ianuarie 2014, orele 5-8 dimineaţă

Scrie un comentariu

Din categoria Of!...

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VIII-a

ionesco

Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

SAGA FAMILIEI VIALHE 9 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

–         Aveţi o puşcā nouā-nouţā, remarcā Jeantout, care nu-şi dezlipise privirea de la armā de când sosise castelanul.

–         Aşa e, recunoscu proprietarul, luându-şi puşca cu douā ţevi de pe umār. O prezentā, întorcând-o pe toate pārţile, apoi o frânse. Frumoasā armā, nu? Ultimul rācnet, am cumpārat-o de la Londra. Ia uitaţi-vā, hammerless, sistem Anson şi Deeley, calibrul doişpe, şi, binenţeles, percuţie centralā. Închidere cu zāvor triplu, choke-bore la ţeava din stânga, pat englezesc. E puţin cam grea, dar e o minune. Şi mai ales, foloseşte cartuşe cu pulbere B, fārā fum şi cu putere deosebitā. Despre precizie, ce sā mai vorbim…

Oameniiîi sorbeau cuvintele, pentru cā nu înţelegeau termenii tehnici, îşi dādeau şi mai bine seama cât de primitive erau propriile lor flinte. Cele mai noi erau Lefaucheux, cu cocoş exterior şi cartuşe cu broşe. Unii mai aveau încā puşti cu piston, care se încarcā pe ţeavā şi toţi foloseau pulbere neagrā, al cārei cel mai mic dezavantaj era norul gros de fum pe care îl provocau la detonare.

–   Probabil ca a costat mult de tot, murmurā unul dintre admiratori.

–   Aia, da … cincizecide ludovici.

Suma îi lāsā fārā glas. O mie de franci pentru o puşcā! Cu banii āştia îşi luau trei vaci faine e tot! Era o nebunie!

–   Nu se poate, spuse Jean-Edouard.

Nu putea sā înţeleagā cā cineva era în stare sā arunce o asemenea sumā pentru o puşcā, oricât de frumoasā ar fi fost ea.

–  Mie nu mi-ar place, glumi Jeantout. N-aş reuşi sā ochesc. Mācar cu cocoaşele exterioare încadrezi vânatul, spuse el, epolându-şi pocnitoarea pentru a urmāri o potârniche imaginarā.

Dar nu-l asculta nimeni; toţi erau subjugaţi de enormitatea preţului. Când sosi primarul, îi gāsi trecându-şi respectuos de la unul la altul arma pe care le-o împrumutase, milos, Jean Duroux.

–   Ce puşcā frumoasā! O admirā primarul.

O cântāri în mânā, o epolā, apoi o înapoie proprietarului, fluierând mirat când auzi preţul.

Ales primar la vârsta de cincizeci şi doi de ani, Antoine Gigoux îşi exercita mandatu de peste douāzeci de ani. Îşi administra comuna cu la fel de multā grijā cum facea şi cu propria lui fermā. Amabil cu toţi, el fācea uz, când era necesar, de o paşnicā, dar solidā autoritate de cap de familie. Se urcā pe treptele şi ridicā braţul pentru a cere linişte.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

UVERTURĂ LA ROT 374 de Adrian Nicula

Aroma de cafea şi un praf de scorţişoară

Se împletesc în fumul de ţigară,

Mişcări browniene într’o aerogară,

În care stau şi aştept s’apară

O muză brună, suavă ca o primăvară.

 

 

Aştept,te aştept …dar vrei să’mi fi tu vară?

 

 

Să mă’nconjori cu a ta căldură,

Să’mi ţii pe tâmplă sânul tău cu gust de mură,

Să’mi laşi aroma ta în suflet şi pe gură

Să’mi fi şi arşită şi ploaie şi natură…?

 

 

Te aştept … şi împletesc în fumul de ţigară

Un abur de cafea ş’un praf de scorţişoară,

Culori nedefinite într’o aerogară

În care stau si aştept s’apară

O zînă, brună, dintr’un vis de vară.

 

de A.N. 22.06.’10

otopeni

Scrie un comentariu

Din categoria Adrian Nicula

OMAGIU de Ioan Vulpoiu si Mihai-Athanasie Petrescu

Chiar daca nu marcam un moment aniversar, aduc in memoria noastra o uriasa personalitate a aripilor romanesti: aviatorul Gheorghe Banciulescu.

Asa cum se va vedea din scurta biografie (publicata in volumul „Zburatori romani”, editura Eurovida M, 2002), in cursul unui raid Paris – Bucuresti, in ziua de 12 septembrie 1926, Gheorghe Banciulescu a percutat vârful Hirshbrun, din Cehia. Ce a urmat atunci, gasim in biografie.

In zilele noastre, oficialitatile din orasul Rýmařov au gasit cu cale sa isi aminteasca de momentul 1926 edificand un monument cu efigia lui Gheorghe Banciulescu. (Povestea monumentului am gasit-o la http://www.amosnews.ro/monument-dedicat-aviatorului-roman-gheorghe-banciulescu-inaugurat-republica-ceha-2013-10-16):

Un monument dedicat militarului şi aviatorului român Gheorghe Bănciulescu (1898-1935), prima persoană din lume care a pilotat un avion având proteze în loc de picioare, va fi inaugurat miercuri, 16 octombrie 2013, în oraşul Rýmařov (Republica Cehă).
La acest eveniment, organizat de primăria oraşul Rýmařov, vor fi prezenți ambasadorul României în Republica Cehă, Daniela Gîtman și o delegaţie a Forţelor Aeriene Române condusă de generalul de flotilă aeriană Cristinel-Reliu Ion, comandantul Flotilei 90 Transport Aerian, alături de autoritățile locale.
„Monumentul devine o mărturie în plus a relaţiilor de prietenie existente între România şi Republica Cehă, raporturi întemeiate pe o tradiţie solidă. Evenimentul este cu atât mai semnificativ cu cât anul acesta se sărbătoreşte, în România, împlinirea a 100 de ani de existenţă a aeronauticii militare române”, a declarat ambasadorul Daniela Gîtman.
Monumentul a fost ridicat în memoria aviatorului Bănciulescu şi în semn de preţuire pentru salvarea vieţii acestuia, în toamna anului 1926, de către medicii de la spitalul din Rýmařov.

„Am convingerea că evenimentul dezvelirii festive a monumentului, precum şi difuzarea, în premieră, la Centrul Cultural din Rýmařov, a filmului documentar Gheorghe Bănciulescu – Şi totuşi voi mai zbura, realizat de regizorul Anca Filoteanu, constituie un prilej important de a prezenta publicului larg povestea remarcabilă a aviatorului român şi legăturile sale cu spaţiul ceh care încep odată cu îngrijirea sa de către medicii de la Rýmařov”, a mai arătat ambasadorul României, Daniela Gîtman.
Astăzi, aerodromul din oraşul Ploieşti poartă numele marelui aviator.
Placa memorială din bronz cu efigia aviatorului Gheorghe Bănciulescu şi vulturul din marmură albă amplasat deasupra acesteia au fost realizate de Statul Major al Forţelor Aeriene Române, în colaborare cu Ambasada României în Republica Cehă, Primăria oraşului Rýmařov, Fundaţia Culturală „Bartoc”, Spitalul Podhorská nemocnice Rýmařov şi cu sprijinul financiar şi logistic al preşedintelui Asociaţiei Românilor din Republica Cehă, ing. Nicolae Dedulea.

Adaug fotografiile pe care, cu amabilitatea-i obisnuita, dl Ioan Vulpoiu, membru al delegatiei Asociatiei Romane pentru Propaganda si Istoria Aviatiei participanta la eveniment, mi le-a pus la dispozitie.

DSC06789DSC06831DSC06826 (2)DSC06902

OMAGIU

 

 

 

Aviatorul cu proteze la ambele picioare

Cdr. (av.) Gheorghe Bănciulescu

În timpul primului râzboi mondial, presa franceză publica povestea aviatorului Dognaux, titrând: “Unui francez îi este suficient un singur picior pentru a străbate cerul”. Căpitanul Dognaux avusese curajul să revină în carlinga unui avion după ce i se amputase un picior.
Ei bine, după aproximativ un deceniu, un român avea să străbata bolta cerească fără nici un picior. Este vorba despre celebrul comandor (av.) Gheorghe Bănciulescu.
Gheorghe Bănciulescu s-a născut la Iaşi, la 28 decembrie 1898. A studiat la Liceul Militar pentru fiii de ofiţeri din “dulcele târg” (tot acolo unde au învăţat, în perioade diferite, Henri Coandă, Andrei Popovici şi Alexandru Papană); în 1914 a devenit elev al Şcolii de ofiţeri de la Botoşani, iar în 1916 a fost înălţat la gradul de sublocotenent de infanterie, plecând, imediat, pe front.
A luptat cu bravură în bătăliile de la Jiu şi Nămoloasa.
După încheierea păcii, el a ales să devină aviator şi s-a înscris la Şcoala de Pilotaj de la Tecuci.
Imediat după obţinerea brevetului, locotenentul Bănciulescu ia iniţiativa efectuării unor raiduri pe distanţe mari. Primul a fost Iaşi – Varşovia – Iaşi, în 1923.
Al doilea urma să fie Bucureşti – Paris – Bucureşti, în 1925. Această călătorie avea să aibă parte, din nefericire, de un sfârşit tragic.
Ca invitat personal al lui H. Potez, patronul uzinei de avioane POTEZ, Bănciulescu a sosit la Paris pentru a recepţiona un avion POTEZ XXV, echipat cu un motor Lorraine, de 459 C.P., pe care trebuia să-l aducă la Bucureşti. Era al doilea aparat, după cel adus, deja, cu peripeţii, de Romeo Popescu. Zborul, fără escală de peste 2000 de kilometri, reprezenta o mare realizare pentru acel moment, atât pentru pilot cât şi pentru avion, de aceea H. Potez se orientase să selecteze unii dintre cei mai vestiţi piloţi din Europa.
Conform planului de zbor, avionul a fost alimentat cu 2,2 tone de benzină şi a decolat de pe Le Bourget la 12 septembrie 1926, ora 5.15, pentru p călătorie de aproximativ 12 ore.
Primele 5 ore s-au scurs fără nici un incident, în afară de faptul că benzina dintr-un rezervor prea plin a ieşit pe la buşon, derutându-l, pentru o clipă, pe pilot.
Aflat însă deasupra Austriei, după ce străbătuseră jumătate din traseu, Bănciulescu s-a pomenit în plină ceaţă. A încercat, deviind de la traseu, să găsească o breşă în masa opacă, dar nu a fost posibil. Singura soluţie rămânea navigaţia cu harta şi busola.
Nu a fost suficient. La ora 10.45, avionul a percutat vârful Hirshbrun, din munţii Boemiei, la numai 20 m. sub creastă. În accident, mecanicul Ioan Stoian a fost ucis, iar Bănciulescu s-a ales cu ambele picioare sfărâmate.
A avut noroc cu câţiva turişti care asistaseră la acident şi care l-au transportat la spitalul din Raimarov. Medicii l-au salvat, dar cu preţul amputării picioarelor de la genunchi.
Gheorghe Bănciulescu a avut tăria să treacă peste acest moment dificil. De abia ieşit din spital, el a depus o muncă enormă pentru a învăţa să meargă cu ajutorul protezelor. Apoi s-a deplasat, din nou, la Paris, pentru a studia noutăţi din domeniul aeronauticii. Cuprins de dorul de a zbura din nou, românul îşi cumpără un automobil, cu care vrea să îşi verifice reflexele şi capacitatea de a manevra comenzile. Deja, pentru el, viitorul este cert: va zbura!
În timpul petrecut la Paris, Gheorghe Bănciulescu s-a întâlnit cu câteva mari personalităţi române: Traian Vuia şi Henri Coandă, pionierii aviaţiei române, care au ştiut să recunoască în compatriotul lor febra care îi mânase şi pe ei spre înălţimi, dar şi pe Nicolae Iorga, mare prieten al zburătorilor, care i-a spus că el însuşi, dacă ar fi mai tânăr, ar participa fără teamă la un raid pilotat de Bănciulescu.
La întoarcerea în ţară, căpitanul Bănciulescu a convins pe toată lumea că poate zbura. Voinţa lui a fost atât de puternică, încât în scurt timp a reuşit să se reobişnuiască cu comenzile avionului, chiar dacă trebuia să acţioneze palonierul cu protezele sale de lemn.
Superiorii lui i-au recunoscut calităţile, avansându-l, rapid, în grad; în 1933 era locotenent-comandor, la 35 de ani!
În acelaşi an, Bănciulescu a avut curajul – pe care i l-a dat buna lui pregătire – să efectueze un nou raid de foarte mare întindere: o călătorie de 8.000 km, în nouă etape, având ca partener la bordul avionului românesc S.E.T.- 41 (biplan, biloc, echipat pentru zborul de noapte şi fără vizibilitate) pe maistrul mecanic Dimitrie Săndulescu. Raidul a unit următoarele oraşe: Bucureşti – Barcelona – Madrid – Paris – Londra – Paris – Praga – Viena – Belgrad – Bucureşti, între 24 iulie şi 9 august.
Tot în 1933, în septembrie, Bănciulescu aduce de la Damasc (via Rayak – Adana) la Bucureşti un avion “Stinson” cu motor de 215 C.P. achiziţionat de preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale, prinţul George Valentin Bibescu.
Următorul raid a avut loc în 1934. Gheorghe Bănciulescu a pilotat din nou S.E.T.- 41 pe traseul: Bucureşti – Istambul –Alep – Cairo – Tripoli – Tunis – Roma – Bucureşti. Traversarea Mediteranei, de la Tunis la Palermo, s-a făcut pe ceaţă, pilotul fiind nevoit să zboare la o altitudine foarte mică. O defecţiune tehnică ar fi însemnat sfârşitul…
În 1935, F.A.I. împreună cu guvernul Franţei au hotărât deschiderea unor noi linii aeriene aeriene spre sudul Africii şi spre Asia Mică.
Şeful de cabinet al guvernului francez, Valéry Giscard d’Estaing (viitorul preşedinte al Republicii franceze) este cel care a ales numele lui Bănciulescu dintr-o lungă listă. Se baza pe extraordinara faimă a zburătorului român. F.A.I. a acceptat propunerea şi l-a delegat ca însoţitor pe însuşi preşedintele Federaţiei, G. V. Bibescu. Al treilea membru al echipajului a fost desemnat mecanicul şi radiotelegrafistul Louis Agnus de la Air France. Avionul pus la dispoziţia celor trei a fost un POTEZ 56, pe care pilotul l-a recepţionat la fabrică.
Călătoria a debutat la 13 martie 1935, cu etapa: Paris – Marsilia – Tunis – Napoli – Benghazi – Tripoli – Cairo, 5.000 de kilometri parcurşi în două zile.
A doua etapă, începută la 18 martie, mult mai lungă, a purtat POTEZ 56 până în inima Africii, străbătând aproape 22.000 de kilometri: Cairo Khartoum Abeche Fort Lamy Bangui Bangasson Redjaf Juba Malakal Wadi Halfa Cairo.
31 martie este data decolării pentru a treia şi ultima etapă: Cairo Damasc Palmyra Gaza Cairo.
Zborul a decurs fără nici un incident, dar, la revenirea la Cairo, Bănciulescu a căzut la pat: era contaminat de incurabila gripă africană.
După o scurtă suferinţă, comandorul Gheorghe Bănciulescu a murit la Cairo, la 12 aprilie 1935. Este un mare preţ plătit de aviaţia mondială pentru cucerirea de noi trasee.
Aviatorii români, prin cei şase piloţi (cei mai cunoscuţi fiind Gh. Olteanu, M. Pantazi şi Gh. Jienescu) care chiar în acele zile aterizau la Cairo pentru o escală în raidul lor către Capetown, au prezentat camaradului lor un ultim omagiu chiar în capitala Egiptului.
Readus în ţară cu vaporul “Dacia, corpul lui Gh. Bănciulescu este escortat până la Bucureşti de numeroase avioane, printre care şi cel pilotat de roşioreanca Irina Burnaia. Este înhumat, cu funeralii naţionale, la cimitirul Bellu”.
Meritele comandorului (av.) Gheorghe Bănciulescu au fost recunoscute de autorităţile vremii, el fiind recompensat cu Virtutea Aeronautică românească, în grad de cavaler şi cu Legiunea de onoare, tot în grad de cavaler, din partea Franţei.

 

2 comentarii

Din categoria Portrete

APUS DE SOARE LA BANEASA de Mihai-Athanasie Petrescu

Asa cum ne-am obisnuit,  la fiecare spectacol aerian de mare anvergura, ziua se incheie odata cu alinierea pentru onor a avioanelor YAK-52 + Suhoi 31 ale formatiei de acrobatie „Air Bandits”. Ioan Postolache, Dan Stefanescu, Dan Conderman si Jurgis Kairys executa un program de noapte exceptional, dog-fights si bombardament la sol, din care ies, intotdeauna, invingatori.

 

20130727_203153 20130727_211320 20130727_211336 20130727_211341 20130727_211410 20130727_211415 20130727_211516 20130727_211520 20130727_211552

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 12

12.

 

Duminica nunţii Anei, dar şi-a înmormântării bătrânei Maria Alboi, s-a arătat de la primii zori a fi una cu adevărat frumoasă. Pregătirile pentru nuntă erau în mare parte terminate, altele, puţine e adevărat, încă în toi, însă Ică, chiţibuşar ca întotdeauna, avea pretenţia să verifice şi să ştie el însuşi totul, începând de la aşezarea şi montarea cortului în care urma  să fie servită masa şi terminând cu hainele ce le vor îmbrăca toţi din familie. Când i se făcea observaţia de către unul, pe un ton de glumă, să nu-şi mai bage nasul în toate, Ică replica invariabil: „Vreau să iasă o nuntă ca-n poveşti, e cea mai mare ambiţie a mea, mai vreţi ceva?”. Atunci când unul dintre verii săi ce adusese gheaţa întreba în stânga şi-n dreapta unde s-ar fi putut ascunde socrul-mic, să ştie unde descarcă marfa, Ică a fost găsit de Ana în mijlocul sufrageriei, în faţa oglinzii înalte, întorcând pe toate părţile rochia ei de mireasă, voalul şi coroniţa.

Instantaneu, i-au dat lacrimile Anei. Ştia, o simţise dintotdeauna că este iubită mult şi sincer de Ică, cu toate că lui totdeauna i-a fost greu, n-a ştiut cum s-o facă ori n-a găsit modul în care să arate ce ţine ascuns în adâncul inimii pentru ea. În mod curios însă, în permanenţă Ana s-a simţit mai apropiată de Ică decât de Marieta, maică-sa, el fiind gata să ghicească dintr-o singură privire că într-o anume zi fiicei sale i se întâmplase ceva, ca atunci când se nimerise ca vrei câteva dintre fetele din cartier să o păruiască pentru nişte păpuşi de cârpă, pentru care, în mai puţin de-o oră, Ana croise şi cususe rochii noi, ori ca atunci, câţiva ani mai târziu, când într-o primăvară timpurie, la şcoală, unul din băieţi, coleg de clasă al Anei, n-a fost de acord ca de atâtea alte dăţi ca pe terenul de fotbal să intre şi fetele, pentru a se ajunge ca peste ani, în vremea adolescenţei, ea să-i mărturisească des şi să-i pună felurite întrebări ce o frământau.

Înainte de toate, Ana ştia. Chiar în toamna în care a început şcoala, Ică i-a spus că nu este copilul lor natural, ci a fost luată de la casa de copii şi înfiată pe când avea numai câteva luni, după ce fusese abandonată de mama sa pe un pat de spital, imediat după naştere. Şi, oricât s-a străduit el câţiva ani la rând să-i dea de urmă, să afle măcar pentru curiozitatea proprie cine este, ce hram poartă, n-a reuşit. „N-am vrut s-o afli de la altcineva. Aşa cum n-am dorit să ai parte de-o minciună mare toată viaţa!” îi răsunau Anei în minte, la fel de clare acum ca şi atunci vorbele lui.

Se afla la bucătăria de vară improvizată Ică, iar Marieta, cu faţa total răvăşită, l-a tras de mânecă şi i-a şoptit că este căutat de preotul Budeanu. Pe moment, el nici n-a bănuit ce l-ar fi putut determina pe bătrân să bată atâta drum.

L-a luat pe departe preotul, cu vorbe înşirate cu îndemânare pe aţa jucăuşă şi veselă a conversaţiei.

–   Haide, Ică, daţi-i zor, că nu peste mult se înalţă soarele şi voi încă n-aţi terminat pregătirile, bag de seamă!

Tot el i-a sugerat că ar fi mai bine să intre împreună într-o încăpere răcoroasă; arşiţa îi punea în ultima vreme probleme chiar de la primele ore ale dimineţii.

–                                         Cum e să fii socru-mic, Ică? Hai, mărturiseşte, sunt curios să o aflu chiar din gura ta!

S-au aşezat amândoi pe scaunele din jurul mesei rotunde din sufragerie. Când Ică a încercat să destupe o sticlă brumată să pună vin în pahare, preotul l-a oprit cu un gest scurt, categoric.

Nu se poate, Ică, fiule! Bolile, dar mai ales bătrâneţea apasă mult prea greu peste maldărul de lut pe care-l vezi în faţa ta! Dacă Domnul va binevoi, după ce tu vei păşi pe cărarea îngustă, nezărită acum, ai să vezi cum e, şi poate că, deşi de târziu, o să găseşti poate tăria să-mi dai dreptate.

Cu mâinile amândouă tremurânde a aşezat Ică sticla pe masa largă, acoperită cu o pânză albă, imaculată.

–                                         Părinte, refuz să cred că ai făcut atâta drum şi-ai venit numai pentru a afla nişte lucruri mai mult decât banale. Spune-mi de-a dreptul, nu mă mai fierbe! Ce s-a mai întâmplat?

–                                         Da, într-adevăr, mult adevăr grăit-ai, fiule, o recunosc. Dar, vezi tu, chiar şi cele mai amare doctorii inventate de noi, oamenii, cu menirea de a ne vindeca după părerea unora, dar numai pentru a ne mai alina pentru un timp durerile vremelnicului trup în realitate, sunt învelite într-un strat dulce, cu scopul de a-l determina pe cel cuprins de boală să creadă că a înghiţit nu doar un medicament bun, dar şi plăcut!

Ică parcă nu mai ştia ce e cu el, nu era în stare să-şi dovedească sieşi că îşi poate găsi cuvintele. Împietrit, îl fixa cu ochii lărgiţi ca de o spaimă grozavă pe preot, intuind că, de fapt, e singurul de la care ar mai fi putut veni cumva o salvare.

–                                         Aseară, târziu, avenit la mine acasă Cristian Alboi…Să-mi comunice că s-a răzgândit… că nu mai este sub nici o formă de acord ca prima să fie oficiată căsătoria Anei, după care să fie făcută slujba de înmormântare a Mariei. Practic, eu unul nu văd ce s-ar putea face. Disperat, Cristian a ameninţat că dacă se încearcă să se facă vreun matrapazlâc, garantează că va ieşi tămbălău. Gândeşte-te, Ică, trebuie s-o scoatem cumva la capăt! Ştiu, ai putea să-mi spui că lui Cristian i s-a aprins repede vâlvătaia supărării în suflet, ca oricărui tânăr. Însă, rugămintea mea sinceră ar fi să facem aşa cum a spus el.

Un nod i-a urcat şi-apoi i-a coborât anevoie lui Ică de câteva ori de-a lungul gâtului.

–                                         Da, părinte, tocmai acum am înţeles totul. Am să mă gândesc şi într-o oră o să trimit pe cineva să vă comunice hotărârea luată.

Un comentariu

Din categoria Florian Troscot

SAGA FAMILIEI VIALHE 8 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Vreo  cincisprezece  bārbaţi,  adunaţi în faţa primāriei, bāteau din picioare sā se încālzeascā. Jean-Edouard şi tovarāşii lui li se alāturarā, le strânserā mâinile. Satul se trezea şi, din grajduri, şi din  cele de pe  strada principalā,  şi din cele de pe uliţele laterale, se auzeau zgomote familiare: mugetele surde ale vacilor care îşi chemau viţeii, cântecul laptelui în şiştare, zgomotul furcilr lovite de podelele de piatrā, ţipetele porcilor flāmânzi, cotcodācitul orātāniilor care deja scormoneau prin grāmezile de bālegar  cald, behāitul oilor şi caprelor.

Casele se deschideau cu zgomot de obloane şi coloane grele de fum ieşind din hornuri; aerul mirosea a focuri aprinse şi a lemne tāiate.

        Camerele hanului se luminau una câte una şi, în salonul de jos, se vedeau deja câteva persoane aşezate la mese, trei negustori ambulanţi, blocaţi de zāpadā, un comerciant de lemne şi un meşter tapiţer.

Mai dormeau încā numai cei care, prin mesria lor, nu trebuiau sā aibā grijā de animale, şi patronii, care, în acea zi de Crāciun, nu-şi deschideau prāvāliile.

Orologiul bisericii arāta ora opt fārā douā minute când, la capātul strāzii principale apāru Castelanul. Înfofolit pânā la urechi, cu puşca pe umār, el pāşea prudent pe zāpada îngheţatā. În spatele lui, de abia reuşind sā stāpâneascā patru câini mari, venea Célestin, omul la toate de la castel. Castelanul se amestecā cu oamenii, strânse mâini, glumi.

–         E timpul, trâmbiţā el, domnul primar a

întârziat, a petrecut prea mult azi-noapte.

Suportându-şi bine cei patruzeci de ani, iubitor de viaţā  şi prietenos, Jean Duroux era mulţumit cu rolul sāu de castelan. Se nāscuse în acest ţinut şi le zicea pe nume la toţi bārbaţii din generaţia sa. Fiu şi nepot de armator, dupā moartea tatālui sāu rāmāsese proprietarul castelului, al celor nouāzeci de hectare de pāmânt bun şi de pāduri care îl înconjurau şi a câtorva case de raport la Brest, Rouen şi Paris. Banii nu-I lipseau şi era de pārere cā nu trebuia sā se omoare ca sā câştige mai mulţi. Îşi petrecea paşnic zilele împreunā cu soţia şi fiicele sale, cu guvernanta lor, cu Célestin şi încā vreo câţiva servitori. De douā ori pe an îşi aduna toatā familia, îi încārca pe toţi în tren în gara érive sau Tarasson şi plea pentru douā luni la Paris sau Biarritz.

Tabloul acesta nu avea decât o singurā umbrā: numele lui nu avea particula de nobleţe. Gāsise o şmecherie pentru a face uitatā aceastā lipsā şi se prezenta Jean Duroux de Saint-Libéral; şi ce mult se bucura când, la Paris sau Biarritz, era prezentat ca domnul de Saint-Libéral!

Cine sā se ducā vreodatā sā verifice cā Saint-Libéral-sur-Diamond era o aşezare ruralā din Corrèze şi cā el, Jean Duroux nu era decât unul dintre cei 1092 de cetāţeni ai comunei îndreptāţiţi sā revendice cest titlu? Ar fi fost şocat sā afle cā la târgurile de la Tulle, Seilhac, érive sau Turenne toţi bārbaţii fāceau uz de aceeaşi stratagemā nu din vanitate, ci pentru a-şi da adresa.

Dar oamenii din sat nu ştiau nimic depre aceastā şmecherie şi, în ochii lor, Jean Duroux era un Domn, un personaj din altā lume, şi toţi recunoşteau cā nu era un tip încrezut.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VII-a

Tot în sânul unei familii, de data aceasta familia Bătrânului şi a Bătrânei din Scaunele, apare angoasa ca efect al proliferării. Ceea ce este ciudat în această piesă este faptul că proliferearea scaunelor goale (aşadar, obiecte) pune în evidenţă absenţa persoanelor, vidul existenţei celor doi soţi. Ei sunt victimele unui delir în doi, obligaţi chiar de ei înşişi să dovedească utilitatea existenţei lor. Scena seamănă cu un eşichier pe care pionii, adică scaunele, se deplasează în strânsă corelaţie cu sosirea unor personaje invizibile. Proliferarea apare din momentul în care scaunele nu mai sunt aduse de personaje determinate (Prima Doamnă, Colonelul, Frumoasa şi Soţul ei), ci pentru numeroase personaje fără nume. Scaunele iau rolul personajelor invizibile şi alimentează angoasa Bătrânilor. Importanţa scaunelor pentru spaţiul scenic este subliniată chiar de Ionesco în Între viaţă şi vis :

…piesa însăşi era : scaune goale, şi sosirea scaunelor, vârtejul scaunelor care sunt aduse, care ocupă tot spaţiul scenic, ca şi când, aş putea spune,  un vid solid, masiv, ar invada totul, s-ar instala definitiv. (…) aceasta însemna în acelaşi timp multiplicarea şi absenţa, în acelaşi timp proliferarea şi nimicul.[1]

Vorbind tot despre Scaunele, Ionesco încearcă să dea o explicaţie pentru vid, pentru absenţă. Pentru că lumea nu există cu adevărat, totul moare. El nu este de accord cu unele comentarii asupra piesei. De aceea, în Entretiens, ne dă o informaţie preţioasă pentru a-i înţelege mai bine ideile : Era absenţa totală : scaune ocupate de nimeni (…) Acestui fapt i s-a dat o explicaţie rezonabilă, psihologică, clară, dar aici este vorba de o altă conştiinţă, aceea a evanescenţei.[2]

468(Sursa foto: http://www.pascalgely.fr/photo/afficher/468/les-chaises)

Absenţa personajelor în Scaunele a produs regizorilor multă bătaie de cap; în cursul reprezentaţiilor de la Lyon, spectatorii s-au înfuriat pentru că ei aşteptau sosirea Doamnei, a Colonelului, a Frumoasei şi a celorlalte personaje care  nu apăreau, de altfel, în caietul-program. Crezându-se înşelaţi pentru a se face economie, spectatorii din provincie au văzut în această absenţă dispreţul faţă de ei din partea actorilor parizieni.

Decorul sonor este mai important decât spaţiul scenic pentru a crea ambiguitatea piesei. Dacă scaunele în număr tot mai mare rămân goale, zgomotele care marchează sosirea invitaţilor semnifică mai mult decât o prezenţă. Ei sunt foarte bine percepuţi de către spectatori : alunecarea bărcii pe apă, soneria de la intrare, uşile trântite, toate acestea, asociate cu irealul personajelor, crează o senzaţie bizară.


[1] Entre la vie et le rève – Entretiens avec Claude Bonnefoy, Belfond, 1977, pag. 72  (trad. A. P.)

[2] ibid. pag. 84 (trad. A. P.)

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 11

11.

 

Era pe vremea după ce se scurseseră câţiva ani după primul război, când, celor ce fuseseră pe front şi care reuşiseră să scape, întregi ori invalizi, dar şi văduvelor, cele mai multe aflate încă la prima tinereţe, stăpânirea catadicsise să le fie dar ceva pământ, se aşternea temeinic pe povestit bunica Maria. Era la mintea cocoşului că nimeni n-ar fi putut face mare lucru cu câteva pogoane primite cu acte în regulă dacă nu are şi vitele cu care să le muncească … Cam pe-atunci şi-a făcut planul Pantilie, tatăl meu, şi Anton, bunicul lui Ică, să plece în Moldova să aducă junci buni de muncă, cai şi boi deja învăţaţi cu jugul. Secretele meseriei, ca să spun aşa, le-au descifrat destul de repede, în doar câteva săptămâni cât au bătut târgurile din împrejurimi, când au învăţat pe propria piele cum poate  fi aflată puterea unui animal judecându-l după înfăţişare, dar, în primul rând, căutându-l la dinţi.

Ca să plece să cumpere primele perechi de cai, boi şi junci, şi-au lichidat economiile şi s-au împrumutat la toate rudele şi chiar la prieteni. Mulţi dintre ei n-au avut curaj, cu toate că încă din deschiderea discuţiei ei făceau afirmaţia că la suma împrumutată acordă dobândă. Toate astea mi s-au povestit, n-aveam de unde să le ştiu, pe-atunci abia dacă împlinisem doi ani. În seara în care au plecat Pantilie şi Anton, amândoi erau răscoliţi de-o veselie fără margini, dar suspectă. În intervalul scurt dintre umplerea şi răsturnarea paharelor cu vin roşu, jucând zglobiu în pahare în cercul strâmt de lumină al lămpii, îşi făceau o grămadă de planuri, cel mai des urcându-le pe buze cel cu privire la cam cât aveau să câştige după numai două săptămâni şi jumătate, la întoarcere.

Cu doar câteva zile întârziere s-au întors faţă de termenul stabilit iniţial, după ce vânduseră deja în obor vitele, dar câştigul a fost nesperat, cu mult mai mare decât l-au bănuit ei.

Toată iarna ce a urmat, în ciuda zăpezilor înalte, au bătut ei de cinci-şase ori la rând drumurile Moldovei. E adevărat, şi alţii, văzându-i pe ei, se apucaseră după câteva luni de acelaşi soi de negustorie. Nu ştiu cum se făcea însă, că dintre toţi, numai ei doi au câştigat încrederea cumpărătorilor, devenind vestiţi pentru marfa adusă. Cumpărau ieftin, mai ieftin decât oricine, tocmindu-se scurt, serios, dar şi vindeau repede, fără să se agaţe prosteşte de preţ, mânaţi de dorinţa lesne de ghicit de a pleca cât mai repede, încă, să aducă alte animale. Caii, juncii ori boii lor se vedeau de la  o poştă că sunt mai puternici şi mai ascultători decât oricare dintre cei aflaţi prin oboarele de vite, la vânzare.

Până cam pe la sfârşitul iernii acelui an, Pantilie şi Anton avuseseră o singură pungă. Din ea erau plătite cheltuielile de drum şi mâncarea, şi tot din ea cumpărau vitele. După vânzarea vitelor în oboarele de la câmpie, împărţeau frăţeşte câştigul obţinut. S-ar fi putut zice, fără teama de a greşi, că au mai mult decât mulţumiţi; fiecare îşi pusese de-o parte câte o pereche de boi şi-o alta de cai roibi, iar primăvara următoare chiar şi-au mai cumpărat câtva pogoane aflate chiar lângă cele primite ca răsplată pentru participarea la război, pe care, în visurile lor mărturisite cu voce tare, le şi vedeau răsfăţându-se sub soarele primăverii, însămânţate cu grâu ori cu şiruri drepte de porumb.

Într-una din serile de după sărbătorile de iarnă petrecute cu familiile în tihnă, când au ajuns ei doi la cârciuma din marginea târgului de vite din Moldova, siguri în sinea lor că a doua zi în zori vor cumpăra o marfă pe cinste, a început viforniţa. Niciodată până atunci nu le fusese dat să vadă aşa ceva. Viscolul sălbatic parcă le punea gheara în gât, gata-gata să le oprească respiraţia, iar celor ce îndrăzneau să iasă din casă, nu le venea să creadă cum urmele propriilor paşi sunt acoperite cât aui clipi, (ca într-o joacă a valurilor mării ce încearcă fără osteneală să pună stăpânire pe uscat).

Faptul că era musai ca ei doi să aştepte cel puţin o săptămână bătută pe muchie până ce avea să vină ziua următorului obor şi să se oprească viscolul, nicicum nu putea fi pus la îndoială.

În cursul celei de-a treia nopţi din şirul celor în care au fost nevoiţi să le petreacă în camera friguroasă închiriată într-o cârciumă, Anton i-a cerut lui Pantilie să-i dea imediat jumătate din bani şi nu s-a sfiit câtuşi de puţin să-i spună că, începând cu seara următoare, el hotărâse să doarmă altundeva, pentru că el se săturase să tremure în camera aia soioasă, colcăind de libărci şi şobolani.

Pantilie l-a privit lung, într-un fel oarecum ciudat, fără să fie în stare să înţeleagă resorturile hotărârii luate. A pus banii toţi pe masă, după care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se bage îmbrăcat în aşternut şi să-şi tragă plapuma până peste cap, fără a lăsa impresia că ar aştepta o cât de măruntă explicaţie.

A aflat ceva mai târziu că Anton picase pe mâna văduvei Zenovia şi că a fost prins vârtos în mrejele femeii, renumită de altfel în tot târgul pentru frumuseţea ei, şi nu s-a îndoit câtuşi de puţin că nu peste prea mult timp, el va avea aceeaşi soartă cu toţi cei dinaintea sa, scoşi pur şi simplu în brânci pe poartă, după ce portofelul se golise, la capătul unui lung şir de nopţi de petreceri organizate de amfitrioană.

Dar tot Anton a fost cel care, în primele ore ale dimineţii geroase, l-a căutat acasă la noi pe Pantilie.

„Am fost prost, cel mai mare prost ce s-ar fi putut imagina vreodată … Legat la ochi să fi fost şi n-ar fi trebuit să fac ce-am făcut! Poţi să-mi zici orice, înjură-mă, bate-mă, fă-mi orice, faptul e deja consumat şi recunosc că o merit din plin!”

Pantilie şi-a deschis un pic punga şi ceva mai mult sufletul, i-a dat bani să cumpere câteva vite şi i-a spus:

„Chiar dacă mi-ar fi cerut cineva să pun prinsoare că vei ajunge să te joace pe degete o femeie ca Zenovia într-un asemenea hal, n-aş fi avut curajul s-o fac! Treaba ta, în fond faci ce vrei cu viaţa ta!”

Au mai fost, cred, încă trei drumuri făcute pentru cumpărarea de vite. De-atunci, de când şi-a cerut partea sa din banii strânşi, Anton a început să se uite chiondorâş către Pantilie, atât în obor, la cumpărarea vitelor, dar şi, după de le vindeau. I se părea şi chiar mai scăpa când şi când în stânga şi-n dreapta că în afacerea cu Pantilie e ceva care îl nemulţumeşte. Niciodată însă n-a avut curajul să-i spună lui Pantilie ce are pe suflet, ce-l roade.

Pantilie îl trata cu destulă înţelegere, afişând în permanenţă acelaşi zâmbet larg, dar din mijlocul acelui zâmbet se menţinea într-o permanentă pândă.

Către primăvară, înainte de ultimul drum făcut pentru cumpărarea de vite, Anton a venit pe neaşteptate la noi acasă. N-a reuşit să-i intre nimeni în voie, oricât ne-am dat toţi ai casei silinţa. Încruntat tot timpul, încrâncenat chiar, faţă de ceva care i se arăta doar închipuirii sale.

Cu vite cumpărate din Moldova s-a întors doar el, la fel de încrâncenat ca la plecare, dar plin de bani mai mult decât oricând, fiind clientul permanent ce deschidea şi închidea pe rând câteva cârciumi singur. Fără să ofere explicaţii în legătură pentru care Pantilie nu mai s-a întors împreună cu el. Imediat după întoarcerea sa a lăsat să se înţeleagă că pe drumul spre Moldova, el şi Pantilie stabiliseră că ar fi momentul ca fiecare să se descurce pe cont propriu. Cu doar câteva săptămâni mai târziu, Anton însuşi le-a povestit câtorva la cârciumă că, de fapt, el şi Pantilie stabiliseră să-şi unească forţele, pentru a-i înlătura pe cei care le furau clienţii, care ajunseseră să le aducă lor doi arvună pentru vitele pe care doreau să şi le cumpere.

Noi toţi ai familiei am sperat o vreme că Pantilie se va întoarce, cu toate că viermele negru al îndoielii şi tot felul de presimţiri rele ne pătrunseră sufletele încă din clipa în care am dat cu ochii de Anton. După ce s-a scurs aproape o jumătate de an, am hotărât să-i facem rânduielile creştineşti, i-am săpat groapa într-o margine a cimitirului şi l-am plâns la fiecare parastas.

A venit apoi vremea viforului celui  de al doilea război. Încă din ziua în care Mareşalul Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul, Vicenţiu, bunicul tău, şi Leonte, Tatăl lui Ică, s-au aflat în prima linie. Pentru început au făcut fiecare parte din unităţi diferite, apoi s-au trezit în acelaşi batalion, după ce rândurile prea se împuţinaseră. Scriau rar acasă, când unul, când celălalt,  făcându-ne pe noi, cei aflaţi aici să avem iluzia că într-adevăr ne aflăm pe aproape de mijlocul Raiului, în comparaţie cu Iadul în care trăiau ei pe front, întrezărit printre puţinele rânduri de pe cărţile poştale primire şi din frazele lor tremurate, strâmbe, scrise parcă întotdeauna cu acelaşi creion bont.

Cu răni uşoare s-au ales amândoi, ba la umăr, ba la un picior, însă cum era nevoie mai mult decât oricând de oameni, în spitalul de campanie stăteau cel mult o săptămână-două, şi, pe neaşteptate, se trezeau că primesc ordinul ca din zorii următoarei zile să se prezinte la batalion, să intre în focul bătăliei deja prefigurată cu linii şi săgeţi de creioanele colorate plimbate pe hărţile de pe mesele înguste din brad de către ofiţerii Marelui Stat Major.

În bătălia de la Cotul Donului au ajuns şi ei, ca atâţia alţii aflaşi sub tăvălugul de foc, în limita pe care o poate suporta un om. Gerul aspru, lipsa aproape permanentă de muniţie şi hrană, dar înainte de toate izolarea plutonului de restul regimentului pentru o perioadă de aproape trei săptămâni, i-au determinat pe câţiva dintre ei să iasă din rând, ziua-n amiaza mare din groapa individuală şi, descheiaţi la toţi nasturii mantalei acoperită de o crustă groasă de noroi, să se îndrepte orbeşte către liniile duşmanului, tăind aerul cu un şir neînţeles de gesturi, răcnind din toate puterile vorbe greu de înţeles, implorându-L parcă pe Cel de Sus să le fie îndepărtat acel pahar prea plin de suferinţă.

Puţini dintre cei rămaşi în încercuire mai găseau puterea să privească cele întâmplate atât de aproape de  adăposturile inamicului şi să-i înţeleagă pe cei ajunşi dincolo de marginile disperării, ori să presupună măcar ce s-a putut întâmpla în sufletul camaradului lor Lăsau fără voie şirurile de lacrimi să alunece şovăitor printre ţepii asprii ai bărbii şi le amestecau apoi duşmănos cu bocancii, în noroiul clisos de pe fundul gropii, pe care ăl bătuseră temeinic cu picioarele şi să uite că picioarele le sunt deja degerate.

La începutul unei seri, când viscolul s-a prăbuşit din înaltul cerului cu duşmănie, pe neaşteptate, le-a surâs norocul şi au avut posibilitatea să se târască de la o groapă individuală la alta, să vadă câţi se mai află în viaţă şi să stabilească ce ar fi de făcut. Au hotărât ca, la miezul aceleiaşi nopţi, cu orice risc, să încerce să străpungă încercuirea.

;e-a reuşit cu toate că dintre toţi cei douăzeci şi doi, trei au fost nimeriţi de gloanţe rătăcite, trase dinspre linia inamică ca în oricare noapte, iar patru au fost răniţi grav, printre ei – Leonte -, lovit destul de urât, în burtă, lăsând de fiecare dată o baltă de sânge închegat pe pânza de cort pe care era aşezat. Când au ajuns aproape de linia alor noştri, după o noapte şi o zi de mers şerpuit prin pădure, cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot, nu le venea să-şi creadă ochilor că le-a fost dat să scape cu viaţă.

S-au pomenit în zorii zilei în marginea unui sătuc sărac, cu case rare lipite de pantele dealurilor abrupte, când Leonte i-a cerut lui Vicenţiu să-l lase să-şi mai tragă sufletul. E adevărat, rămăseseră în urmă, numai pentru că aproape tot drumul el fusese cel care l-a cărat în spinare.

Tocmai atunci s-a găsit să-i ceară Leonte lui Vicenţiu să-i arate arma aceea a lui faimoasă, cu care, parcă niciodată în atâtea luni de război, n-a avut voie să dea greş. Ameţit de bucuria reuşitei, de speranţa de a pipăi atât de curând un lucru pe care, cu numai două zile înainte, nici n-ar fi îndrăznit să spere, cu ochii rămaşi încremeniţi către liniile alor noştri, conturate vag prin valurile dese de ceaţă,Vicenţiu, răscolit de o bucurie fără margini,  şi-a scos anevoie arma de la spate şi i-a dat-o.

S-a trezit brusc, ca dintr-un vis ciudat, la un interval de câteva zeci de secunde, după ce a auzit detunătura, iar pe retină i s-a imprimat şi a păstrat după aceea, pentru ani în şir, imaginea lui Leonte căzut strâmb de pe rucsacul ce i-l pusese el însuşi sub cap, din gura căruia sângele ţâşnea în valuri, cu spume. Colorând şi topind în acelaşi timp zăpada din jur,pe când din ţeava armei sale afundată în stratul proaspăt de zăpadă se înălţa în aerul cotropit de ger, într-un dans unduitor, ireal,numai câteva firişoare de fum.

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu, Florian Troscot