Arhive lunare: Martie 2012

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a II-a

Repetiţia numelor proprii revine obsedant în Jacques ou la Soumission (Jacques sau Supunerea), unde membrii celor două familii poartă numele Jacques şi Roberte (excepţie făcând sora lui Jacques, care se numeşte Jacqueline), dar şi în Le Premier conte pour enfants de moins de trois ans (Prima poveste pentru copiii sub trei ani) ; Jacqueline este o fetiţă, ea are o mamă pe care o cheamă Doamna Jacqueline. Pe tatăl lui Jacqueline îl cheamă Domnul Jacqueline. Micuţa Jacqueline are două surori, care se numesc, ambele, Jacqueline. Mai are şi doi veri, numiţi Jacqueline, dar şi două verişoare, pe care le cheamă, desigur, tot Jacqueline. Pe unchiul şi pe mătuşa lui Jacqueline îi cheamă Jacqueline ; ei au nişte prieteni, care se numesc Domnul şi Doamna Jacqueline şi care au o fetiţă, pe care o cheamă Jacqueline, şi un băieţel, numit Jacqueline, iar fetiţa are şi ea trei păpuşi, pe care le cheamă Jacqueline, Jacqueline şi Jacqueline[1].

Pe lângă proliferarea numelor, multitudinea de nasuri ale lui Roberte I şi II le transformă pe fete în adevăraţi monştri. Oare se poate asocia mulţimea de nasuri cu fertilitatea cuplului ? pentru că, odată cu creştrea numărului de nasuri, fata excită dorinţele lui Jacques. Roberte cu cele trei nasuri ale sale cunoaşte foarte bine misterele seducţiei exprimate printr-un poem al cărui element esenţial este apa, simbol al vieţii, deci al fertilitaţii : Am o salbă de noroi, sânii mei se topesc, pântecul mi-e moale,  am apă-n crăpături, mă-nghite clisa. Numele meu adevărat e Eliza. Am iazuri în pântec, şi mlaştini …Am o casă de lut. Sunt veşnic proaspătă … Am muşchi de copac, muşte grase, coropişniţe, broaşte … Facem dragoste sub pături jilave … Ne umflăm de plăcere! Te înlănţui cu braţele mele, ca năpârca. Te-nghit în coapsele mele, iar tu te afunzi, te afunzi … Şi plouă-n pletele mele, plouă mereu. Gura mi se scurge, picioarele mi se scurg, umerii goi mi se scurg, părul curge, totul curge, şi stelele şi cerul …[2]

Această piesă nu este un caz izolat în creaţia lui Ionesco. Fenomenul este întâlnit în Le Jeune homme à marier (Băiat de însurat) (proliferarea organelor = fecunditate) : … Apoi apare o mireasă, cu două nasuri  şi trei ochi, cu două nasuri şi patru ochi, etc [3]


[1] Présent passé, passé present, pag. 47

[2] Eugène Ionesco, Victimele datoriei, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 86

[3] Eugène Ionesco, Ucigaş fără simbrie, Teatru, vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 15

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

FIII / LES FILS de Vasile Berlic, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

Fiii

Ce binecuvântare mai plăcută este pentru o familie decât ca Dumnezeu să-i umple casa cu copii şi cu belşug ?

Dar nu este mai puţin adevărat că omul cu un ochi râde, iar cu celălalt plânge, pentru că aşa l-a lăsat Dumnezeu pe el pe acest Pământ.

Se spune că trăia odată pe acest Pământ un om blând, cu dragoste de Dumnezeu şi de semenii săi, stăpân peste multe pământuri şi cirezi de vite, dar care nu avea urmaşi.

Dar rugăciunea, care este plugăria sufletului, îl ajută şi soţia sa îi dăruieşte doi fii care cresc mari, sănătoşi.

Cel mai mic era mai plăpând şi avea mai multă dragoste de Dumnezeu, pe când fratele cel mare era mai aspru şi mai înclinat spre răutate.

Dar Dumnezeu, vrând să pună la încercare dragostea tatălui, care de-acuma era bătrân, îl lu ăpe cel mic, şi tare se mai amărî sărmanul.

Casa sa frumoasă parcă îşi pierdu strălucirea de odinioară, mai ales că fiul cel mare numai fapte urâte făcea.

În mintea tătălui încolţi un gând, poate îl va ajuta pe fiul cel mare să se îndrepte.

Şi începu să bată câte un cui în cea mai frumoasă uşă de la intrarea în casă. Şi azi aşa, mâine aşa, uşa, care era o mândreţe de operă de artă, mai ales că fusese construită chiar de către fiul cel mic, deveni de nerecunoscut.

După un timp, fiul cel mare, într-un moment de luciditate, îl întrebă pe tatăl său :

– De ce strici aşa o mândreţe de uşă cu cuiele bătute ?

Atunci tatăl îi spuse fiului că acele cuie reprezintă relele făcute de cel din urmă.

După ce stătu puţin pe gânduri, fiul cel mare se ruşină şi îşi ceru iertare tatălui şi îşi luă angajamentul să facă numai fapte bune.

Viaţa lui se schimbă total, în amintirea fratelui dispărut.

Cum afla tatăl de o faptă bună a fiului său, cum scotea câte un cui din uşă !

Şi azi aşa, mâine aşa, vine vremea când scoate şi ultimul cui din uşă.

Frumuseţea uşii, însă, nu mai apărea ca la început, şi nici tatăl nu era aşa de bine dispus.

Pentru că, orice am zice, aproape degeaba faci un bine dacă înainte îl faci pe altul să sufere din cauza ta.

04.04.   h. 8 :16

Foto: Lavinia-Georgiana Petrescu

 

Les Fils

 

Le plus grand bonheur de toute famille est de recevoir du bon Dieu le don d’enfants et que sa maison soit aisée.

Mais il est tout aussi vrai que l’homme rit d’un œil et pleure de l’autre, parce ce que Dieu l’a bâti de la sorte.

On dit que, il y a très longtemps, vivait sur la Terre un homme doux, qui aimait Dieu et ses semblables. Il était le maître de grandes surfaces de terre et de troupeaux de bêtes, mais il n’avait pas d’enfants.

Il pria Dieu et la prière, qui est le labour de l’âme, lui rendit service, car sa femme lui donna deux fils, qui grandirent en bonne santé.

Le cadet, qui était bien pieux, était plutôt chétif, tandis que le fils aîné était très fort, et il était toujours tenté de faire du mal.

Dieu, en voulant mettre à l’épreuve l’amour du père, emporta le fils cadet, et le vieux en fut énormément chagriné.

La maison, si belle jadis, perdit son éclat, surtout que le fils aîné ne cessait pas de faire de péchés.

Alors le père eut une idée, qui pourrait aider son fils a revenir sur la bonne voie.

Il se mit à battre des clous sur la plus belle porte de la maison, celle de l’entrée. A force de toujours planter des clous, la porte, qui avait été un véritable chef d’œuvre, réalisée par le fils cadet en personne, devint méconnaissable.

Après un certain délais, le fils aîné, pendant un moment de lucidité, demanda à son père :

– Père, pourquoi abîmer une si belle porte en y plantant des clous ?

Alors le vieux lui expliqua que chaque clou représentait un de ses méfaits.

Après un moment de réflexion, le fils, couvert de honte, demanda pardon à son père et promit de ne faire que du bien dorénavant. Et, en effet, sa vie changea complètement, en souvenir de son frère mort.

Quant au père, aussitôt il apprenait une bonne action de son fils, il enlevait un des clous de la porte ! Un jour après l’autre passa ainsi, et le dernier clou fut enlevé.

Mais les traces restèrent sur la porte, qui ne redevint jamais ce qu’elle avait été. Le père, non plus, ne retrouva sa bonne humeur.

Quoi qu’on dise, ça ne sert à rien de faire du bien si avant on fait quelqu’un souffrir à cause de toi.

04.04. h. 8  : 16

Scrie un comentariu

Din categoria Vasile Berlic

AI CARTE … DEPARTE … de Mihai-Athanasie Petrescu

AI CARTE…DEPARTE…

I

– Felicitări, nea Pascule, am auzit că băiatul matale a câştigat Olimpiada de fizică.

– Da, tov’ Călinescu, a câştigat săracu’, că  dac-aţi şti câ a muncit!

– Ştiu eu că-i copil bun. Merge pe ţară?

– Domne, nu ştiu, am auzit că mai e şi fata lui tovarăşu …, îl ştiţi, de-i director la I.C.S., cică a ieşit pe locul doi, dar dacă e fata lui tac’su…la mine cine se uită?

– Nu se poate, nea Pascule, dacă Dan a câştigat la judeţ, el trebuie să…

Şi tovarăşul Călinescu îşi controlă, cu un gest, poziţia pălăriei, trânti uşa  maşinii sale negre şi demară în trombă. Pascu rămase pe loc, cu mătura în mâna stângă, în timp ce cu dreapta schiţa un salut întârziat.

Nea Pascu lucra de mulţi ani pe acea stradă şi îi cunoştea pe toţi locatarii. Majoritatea aveau poziţii înate în ierarhia locală de partid sau prin diferite întreprinderi din oraş. Unii îl mai cinsteau, din când în când, cu câte un pahar de ceva, atunci când îi permiteau să le măture curţile betonate. Tovarăşul Călinescu era un domn. Nu se uita el la zece lei ca să-şi găsească Dacia neagră cu numere galbene spălată şi lustruită. Ba chiar, din când în când, îi dădea şi lui, lui Pascu, câte un pacheţel din cele pe care le aducea în portbagaj : nişte unt, niţel caşcaval, o dată i-a dat chiar şi doua cutii de conservă de carne de vită…De, el se aproviziona la cantina partidului, nu stătea noaptea pe la cozi.

Şi pe Dan îl cunoştea tovarăşul Călinescu. Încă de când era mic, băiatul îşi ajuta tatăl. Îi mai împingea căruciorul de gunoi, mai lua şi el o mătură…mai ales toamna, când se scuturau castanii. Uneori, dacă obosea, Dan se aşeza pe bordură, citind câte o carte, nelipsită din buzunarele sale. Tovarăşului Călinescu îi plăceau copiii care citesc şi mai contribuia şi el, din când în când, la biblioteca din buzunar.

Acum Dan era deja mare, elev într-a noua, la liceul numărul doi. Dovedea reale calităţi, iar profesorii de matematică şi de fizică se certaseră pentru el în perspectiva concursurilor şcolare. Desigur că fiecare ar fi vrut ca elevul Pascu să concureze la materia lui, spre gloria personală, a şcolii, dar şi a profesorului. Premiul I la olimpiada de fizică venise uşor, firesc, iar profesorii care făcuseră parte din comisia de corectare erau siguri că şi la faza naţională, care avea să se desfăşoare în luna aprilie, la Constanţa, băiatul urma să facă aceeaşi figură frumoasă.

II

– Felicitări, nea Pascule, Dan al matale iar a câştigat.

– A câştigat, tov’ Călinescu, dar ce folos? Aţi văzut anul trecut.

– E adevărat, dar acum o să am eu grijă. Ştii că pe ăla de la I.C.S. l-au prins şi l-au dat afară. Aşa că, mata pune băiatul să înveţe, că mă ocup eu de restul…

În clasa a zecea, Dan descoperise chimia. Fără a neglija fizica şi matematica, el îşi încercase forţele şi la această disciplină, dovedindu-se cel mai bun din judeţ.

Iar tovarăşul Călinescu se ţinu de cuvânt. Elevul Pascu îşi reprezentă cu cinste judeţul la Olimpiada Naţională de chimie de la Făgăraş, această cetate socialistă a industriei chimice. Însuşi directorul general al Combinatului îi înmână diploma şi îl invită să viziteze capacităţile de producţie, neascunzându-şi speranţa că într-o zi, un tânăr eminent cum era el va veni să ajute, cu ştiinţa lui, la depăşirea planului.

Revenit în oraşul natal, Dan nu uită să spele cu cea mai mare grijă Dacia neagră a binefăcătorului său.

III

– Să trăiţi, tov’ Călinescu!

– Hai noroc, nea Pascule! Ce-ţi mai face băiatul?

– Ce să facă, învaţă. E în clasa a-unşpea, şi acum l-a apucat dragul de ‘natomie, cică vrea să se facă doctor.

– Frumos, frumos! Mai merge pe la olimpiade?

– Da’ cum! Nu ştiţi? Adică nu ştiţi, că aţi fost plecat din ţară…a câştigat locul doi pe ţară la ‘natomie.

– Ai văzut că poate şi fără mine? E băiat deştept, domne!

IV

– Cine-i?

– Sunt eu, Dan.

Uşa se deschise şi adolescentul intră în apartamentul de la etajul opt în care se mutase, de curând, Călinescu.

– Ştiţi cât am căutat blocul? se plânse tânărul. Am bătut tot Drapelul Albastru de la un capăt la altul.

– De, mă băiete, după revoluţia asta, cum îi ziceţi voi, nu mai puteam sta pe Castanilor. Noroc cu un văr care s-a mutat la ţară şi mi-a lăsat mie garsoniera. Ia spune, ce vânt te-aduce pe la mine?

– Păi, a aflat tata adresa dumneavoastră şi m-a trimis să vă văd, să mai stăm de vorbă.

– Ce mai e nou, ai terminat liceul?

– Da, acum sunt student în anul doi la cibernetică.

– Asta-i ceva cu calculatoare electronice?

– Da, e extraordinar! Dac-aţi ştii ce posibilităţi nesfârşite se deschid!…

V

– Să trăiţi, dom’ Călinescu!

– Ia te uită, nea Pascu, ce surpriză! Ce-i cu mata în biroul ăsta?

– Cum, nu ştiţi? Sunt director adjunct la Muncă şi protecţie socială.

– Dar cum ai ajuns aici?

– Chestie de baftă. Am fost cu sindicatul la Gospodăria locală, după Revoluţie. I-am speriat pe toţi cu gura mea multă, şi atunci m-au adus aici, ca să scape de mine.

– Ce mai face Dan?

– Ce să facă, e în America. A plecat cu o bursă, când era student şi n-a mai venit. E angajat la Microsoft, s-a-nsurat cu o americancă…Dar, ce folos, dacă n-a mai venit de cinci ani pe-acasă!…

– Cum, domne, v-a uitat?

– A, nu, nici vorbă! Îmi trimite mereu scrisori şi bani, aşa de mulţi, încât n-am ce face cu ei. Mi-a trimis şi o maşină…m-a pus să-mi cumpăr şi o casă, cică să aibă el şi cu nevastă-sa unde să stea dacă vin pe la mine. O ştiţi pe aia cu balcoane în zig-zag pe Castanilor?

– De lângă fosta mea casă?

– Îhî! Acolo am cumpărat. Auziţi, dar cu ce vă pot ajuta?

VI

– Stimaţi telespectatori, peste exact…şaizeci  de secunde, americanii de pe coasta de vest vor intra şi ei, la rândul lor, în noul mileniu. Dăm legătura corespondentului nostru din Los Angeles.

– Uite-l pe Dan! strigă, cu vocea înecată de emoţie, doamna Pascu.

– Doamne, Dumnezeule, dar ce-o fi cu el,ia uite, se apropie de…murmură  soţul ei.

– Stimate domnule Dan Pascu, sunteţi unul dintre românii care s-au acomodat cel mai bine pe pământul american. Ce aşteptaţi de la noul mileniu?

– O lume în care să domnească pacea şi prietenia, o viaţă mai bună pentru toţi oamenii şi mai ales pentru părinţii mei. Aş fi foarte fericit dacă m-ar auzi acu … le-aş spune : “Mamă, tată, sunt sănătos, vreau să vin acasă. Anul ăsta vin precis acasă!”

VII

– Vă salut, cu respect! spuse vizitatorul.

– Ce onoare, dom’ Călinescu! rosti Pascu, strângând cu putere mâna celui din faţa sa. Dar poftiţi, intraţi!

Călinescu păşi cu greu peste prag, sprijinindu-se în bastonul ţinut cu mâna stângă.

– Of, m-a doborât reumatismul, iar ăştia nu mai dau compensate!…se văită el. Am văzut un Mercedes în faţa casei. A venit Dan?

– Nu, aia-i maşina mea. Dar îl aşteptăm. A vrut, săracu’, să vină acasă, dar s-a tot ivit câte ceva.

– Tot la Microsoft e?

– Nu mai e la ei. Şi-a deschis o firmă, că de-aia a fost aşa de ocupat anul ăsta. S-a mutat la New York şi şi-a luat un birou într-un bloc din alea, cum le zice, zgârie-nori. Chiar acum zece minute mi-a dat un telefon…zicea că mai are puţin şi ajunge…n-am înţeles unde, că s-a întrerupt, dar cred că la serviciu, că se auzea ca un zgomot de motor. O fi fost în maşină. Dar vă rog, luaţi loc, vă place tenisul? Ştiţi, e un turneu la Bucureşti, îl dă pe Pavel cu un ceh, nici nu ştiu cum îl cheamă, că am dat încet de tot.

Călinescu se apropie, văicărindu-se, de televizor.

– Şi eu jucam tenis în tinereţe, dar acum…Domnu’ Pascu, s-a terminat tenisul, acum e film.

– La ora patru după masă? Niciodată nu-şi respectă ăştia programul! înjură gazda, aruncând o privire furioasă către micul ecran. …Ia uite, domne, în blocurile alea îşi are şi Dan biroul, tocmai la etajul o suta doi. Zău, când văd filme d-astea, aşa mă bucur, e ca şi cum aş fi lângă băiatul meu…

– Vă înţeleg şi mă bucur la fel ca dumneavoastră … dar ce film urât, cum iese fum din turnurile alea, parcă ţi se face şi frică.

În acel moment, uşa de la intrare fu deschisă cu violenţă şi, în sufragerie apăru figura descompusă de groază a doamnei Pascu.

– Băiatu’… la televizor … arde! îngăimă ea.

– Ei, şi tu! Te sperii de-aun film? o opri, râzând, Pascu. Aşa face mereu, se întoarse el, scuzându-se, către Călinescu.

Vizitatorul  nu   râdea.  Tocmai  auzise  glasul   emoţionat   al   crainicului televiziunii : ”…exact la ora când oamenii îşi începeau serviciul!…”

IX

– Condoleanţe, dom’ Pascu! Strigă madam Papacalmoulos, cea care locuia în fosta casă a lui Călinescu, intrând vijelios. Săracu’ Dan, un băiat aşa de bun!

Strigătul vecinei dezlănţui toată durerea şi spaima din sufletul părinţilor. Mai multe ore trecuseră de la impactul avioanelor. Clădirile World Trade Center nu mai erau decât un morman de fiare şi moloz, iar prezentatorii de la toate televiziunile româneşti avansau ipoteze cu zeci de mii de morţi. Telefonul din casa fiului lor, ca şi cel de la birou sau mobilul sunau în gol. Vecina avea dreptate. Nu mai era nici o speranţă.

X

De câteva ore, soneria familiei Pascu ţârâia, adăugând de fiecare dată câte ceva la disperarea bieţilor părinţi. Domnul Călinescu, uitându-şi durerea de genunchi, era cel care deschidea de fiecare dată uşa, primea, în prag, simpatia musafirilor, apoi le închidea, politicos, uşa în nas.

Doamna Pascu, dorind să-şi plângă liniştită fiul, a găsit şi ea o cale, mai mult sau mai puţin politicoasă, de a scăpa în cele din urmă şi de el.

– Să vă ia naiba pe toţi! strigă femeia, isterizată de durere. Se bucură de nenorocirea noastră!…Dacă mai sună careva!…

Televizorul continua să arate, neobosit, acea imagine de coşmar a avionului percutând cladirea care deja pentru toată lumea devenise “al doilea turn”. Acela în care se găsea şi biroul lui Dan al lor…

– Când era mic, ne părea bine că invăta ca să se facă “domn” … Mai bine-l faceam măturător de stradă, ca mine … stătea cu noi aici … plânse tatăl.

Un nou ţârâit al soneriei îi facu să tresară.

– Cine … o mai fi?

Din ce în ce mai enervat de soneria care nu mai tăcea, Pascu se înarmă cu umbrela englezească, deschise uşa şi aruncă arma improvizată în direcţia noului musafir.

– Bine, tată, aşa îţi primeşti fiul rătăcitor? Nu ţi-am dat telefon că mai am puţin şi ajung pe Otopeni? Nici n-am aterizat bine, că am şi închiriat o maşină şi am fugit încoace … Parcă nu s-a schimbat nimic în ţara asta, mi-au dat o rablă japoneza,  care, după ce că n-avea radio, s-a mai şi stricat pe drum! …

2 comentarii

Din categoria Proze

SUNT LIBERĂ / LIBRE de Florina Isache, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Sunt liberă

după ce m-ai ucis cu iubire,

ai aruncat mănuşile electrizate pe scaun

fără niciun proces de  conştiinţă,

am câştigat încrederea morţii.

Se răsturnase carul cu îngeri în jurul meu.

Inhalam aer alb, condensat.

Imi puneam în buzunare, îmi făceam rezerve..

.

Te priveam printre pleoapele ramase întredeschise.

într-un colţ de mormânt,

trăgând din ţigară.

Îţi crescuse iarbă pe braţe

şi mă lăsam rostogolită în ea,

în timp ce spinii adunau scame din pielea de gheaţă.

Îmi rulai furia în sens invers.

Măsurând întâmplarea,

aş fi greşit şi a doua oară.

Cu ultima suflare refuz moneda impusă.

Lacrimile curg întotdeauna spre cer

ca o limbă de clopot

sunt liberă…

Foto: Radu Tatar (rospotters.ro)

Libre

 

quand tu m’as tuée avec ton amour

tu as jeté les gants électrisés sur une chaise

sans aucun remords

j’ai gagné la confiance de la mort.

Un chariot d’anges s’était renversé autour de moi.

J’inspirais l’atmosphère blanche, condensée.

Je m’en mettais plein les poches, j’en faisais des stocks.

Je te regardais à travers des cils restés entrouverts

sur un coin de tombeau

fumer ta cigarette.

L’herbe avait poussé sur tes bras

je m’y laissais rouler

alors que les épines arrachaient des charpies à la peau de glace.

Je roulai ma colère à reculons.

Si j’avais mesuré le hasard

j’aurais fait la même faute.

De ma dernière ressource je refuse la monnaie qu’on m’impose.

Les larmes tombent toujours vers le ciel

comme le battant d’une cloche

je suis libre …

2 comentarii

Din categoria Florina Isache

NECAZUL COCOŞULUI / LE PEPIN DU COQ de Nicolae Dărăbanţ, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

 

Cucurigu! Cucurigu!

A venit iarna cu frigu’

Iar puicuţa e golaşă

Că n-are pe ea cămaşă,

Fi’ndcă nu i-am luat ţol,

A venit să mă anunţe

Să-I dau bani pentru grăunţe

Şi pentr-o cămaşă nouă,

C-altfel nu mai face ouă.

Dar eu sunt cocoş sărac,

N-am găina cum s-o-mbrac.

Chiar de sunt cocoş isteţ,

Nu am vilă, am coteţ.

Le pépin du coq

Cocorico! Le coq chanta,

L’hiver est là, avec le froid

Presque nue est ma poulette

Elle n’a pas de chemisette,

Et est toujours enrhumée

Car son cou est déplumé.

Elle veut, je vous assure,

Du fric pour sa nourriture,

Et pour des habits tout neufs,

Ou bien, elle ne pondra plus d’œufs.

Que faire, je n’ai pas d’argent

Pour lui offrir des vêtements.

Pas de Rolls, pas de château,

J’habite sur un perchoir, là-haut.

2 comentarii

Din categoria Nicolae Darabant

INVENTIA de Mihai-Athanasie Petrescu

Pretext. Big Brother: emisiune de divertisment propusă pentru prima dată de televiziunile americane, care prezintă, fără a o regiza, viaţa unei comunităţi.

Text:

INVENŢIA

– Dacă mărim puţin intensitatea… parcă începe să…

– Dom’ profesor, să nu fie periculos !

– Este! răspunse bărbatul mai varstnic. Orice invenţie este periculoasă; şi a noastră prezintă o doză de risc…dar aşa e ştiinţa, mai cere şi sacrificii!

– Da, replică tânărul, numai că nu e nevoie să suprasolicităm generatorul.Am putea să construim un aparat optic pentru a mări concentraţia adăugată a lentilelor, şi asta fără nici un risc !

Profesorul rămase cu mâna suspendată langă  sofisticatul aparat.

– Cum?!… Cum?!… Cum e mi-a venit şi mie ideea asta ? Mă, pacoste mică, eşti un geniu !

Vizibil emoţionat  de laudele bătrânului, asistentul vorbi din nou :

– Cred că am putea construi un fel de suport optic… ştiţi… să punem mai multe lentile… am calculat eu… concentraţia lor se însumează.

– Da, e logic ce spui tu, de fapt e foarte just ! Ştii ce, dacă vrei să te iau coautor, ia fă tu o schiţă, du-te la ateliere  şi până mâine să-ţi facă ăia aparatul ! Eu mă şi apuc să pregătesc lentilele… Hai, pleacă odată, ne vedem  maine.

Rămas singur, profesorul Chifor îşi frecă, bucuros, mâinile. O adevărată mină de aur, băiatul ăsta, Bunea. Îl remarcase încă de la primele seminare din anul întâi. Mereu căuta soluţii proprii, evitând să meargă pe căi bătătorite. E drept că multe din ideile lui  erau prea ciudate, parcă înaintea timpului, dar, în majoritate, propunerile lui ajungeau în noile cărţi ale profesorilor universitari. După absolvire, Chifor îl reţinuse la institut. Salariul nu era grozav, de, ca în învăţămantul superior, dar măcar avea şansa să cerceteze,să inoveze, să inventeze, să-şi valorifice ideile. Şi iată că Bunea venise cu ideea aparatului care avea să revoluţioneze tehnica culegerii de informaţii. Nu va mai fi nevoie de agenţi  care să-şi rişte viaţa pentru a implanta camere de luat vederi şi microfoane. Un simplu calculator conectat la Chi-Bun 1 (aşa cum se va numi aparatul lor) şi orice obstacol opac va deveni transparent, iar imaginile şi sunetele captate vor fi transformate în program de calculator. Principiul era simplu: un generator va produce un tip nou de radiaţii, inventate de Chifor. Asemeni razelor Roentgen, radiaţiile Chifor vor străbate orice corp, indiferent de starea  de agregare şi de componnţa lui chimică. Ba mai mult, ele vor fi capabile să transporte imagini şi sunete, convertibile în semnal electric, susceptibil de a fi prelucrat pe calculator. Până la acest punct, invenţia aparţinea în cea mai mare măsură profesorului. Dar iată că Bunea descoperise şi capacitatea ochiului omenesc de a percepe radiaţiile Chifor, ajutat doar de o lentilă, care ar trebui să aibă în componenţă  o substanţă specială, inventată de el. Muncise mult tânărul asistent  la obţinerea lentilei, dar până în acea zi mai rămăsese o problemă nerezolvată: aceea a concentraţiei de bunită în sticlă; lentila de concentraţie maximă nu era, din păcate, suficientă pentru a face imaginile transportate de razele Chifor destul de clare pentru puterea de percepţie a ochiului. Astfel că alternativa era: potrivit bătrânului savant, mărirea intensităţii razelor Chifor, cu efect, posibil, nociv asupra organismului uman; iar după opinia lui Bunea, sistemul de lentile însumate.

Ideea tânărului se dovedi bună. Montate în sistem, lentilele Bunea (profesorul fu acela care propuse denumirea, atribuindu-i asistentului paternitatea lor) erau, într-adevăr, apte să filtreze îndeajuns  imaginile aduse de razele Chifor.

– Facem o încercare ! hotărî bătrânul, strângând ultimul şurub, în timp ce ajutorul sau măsura, cu aparate delicate, distanţele focale. Totul părea cum nu se poate mai bine: generatorul funţiona, lentilele erau la locul lor, calculele ieşiseră perfect.

– Facem, dom’ profesor, răspunse, emoţionat, Bunea. Hai să vedem ce mai face nea Buru, colegul dumneavoastră.

În cateva clipe, peretele care despărţea  laboratoarele celor doi savanţi dispăru. Ochilor uimiţi ai lui Bunea, apoi ai lui Chifor, li se înfăţişă imaginea lui Buru, care, împreună cu asistenta lui făcea… o temă importantă de  “cercetare”. Activitatea lor nu fu tulburată de emisia de raze Chifor, dovadă ca acestea nu afectau în nici un fel simţurile. Aparatul perfect de spionaj fusese inventat.

– Cine-a făcut aşa? Sări ca ars profesorul Chifor,deranjat de la lectura ziarului.

– Nu ştiu, bărbate, ce-or face ăia de pe scara C. De câteva zile se aud tot felul e zgomote, zici că e război acolo! De fapt, astăzi parcă  s-au mai liniştit, poate s-au mutat unii noi, sau, cine ştie… Of, dac-aş putea eu să mă uit prin perete!…

– Cum ai spus ? Dar dacă îţi arăt eu ce este dincolo ? răspunse, pe un ton maliţios, profesorul.

– Ce, ai inventat burghiul ?

– Degeaba faci mişto. Iţi aduc mâine de la laborator o Chi-Bun, cea mai grozavă maşină de spart pereţii, promise el. O invenţie trăsnet. Am muncit mult, eu cu Florea, dar cu asta am dat lovitura !

A doua zi, profesorul aduse aparatul acasă. Spre mirarea lui, însă, doamna nu îi acordă nici o atenţie.

– Las-o-ncolo de invenţie acum, e ceva interesant la televizor.

– Mai grozav decât maşinăria mea ?

– Ei, nu te supăra şi tu, e o emisiune în direct espre o familie, mai tare decât un film, e viaţă pe viu ! Ca la americani cu “Big Brother”.

– Bine că nu e viaţă pe mort! bombăni soţul,apucându-se să monteze aparatul.

În câteva minute reuşi să pună la locul lor toate şuruburile, conectorii fură cuplaţi, măsurătorile efectuate, ştecherul băgat in priză… Dar doamna  nu se mişcă din faţa televizorului pană când profesorul nu îşi manifestă autoritatea.

– Bine, bine, hai să vedem ce-ai  mai făcut! acceptă femeia.

Savantul îi potrivi dispozitivul optic in faţa ochilor, reglă generatorul şi apăsă butonul de pornire, aşteptând un semn de entuziasm din partea soţiei sale.

– Asta zici tu că-i invenţia secolului ? spuse însă, cu dispreţ, ea.

– Da, e o chestie fenomenală, e…

– E un nimic ! Spui că ai muncit o jumătate de an numai ca s-o montezi ? Halal ! Eu n-am muncit de loc şi am văzut exact acelaşi lucru ca aici.

– Unde ai ?…

– La televizor. De la familia asta transmite şi Pros-TV-ul…Şi mai curajul să spui că televiziunea e o prostie !…

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

L’INVENTION

 

– Si on accroît un peu l’intensité… on dirait que ça commence à…

– Professeur, cela pourrait être dangereux!

– Cela est dangereux! répondit l’homme plus âgé. Toute invention est dangereuse, même la nôtre nous fait courir un certain risque… mais la science est comme ça, elle exige parfois des sacrifices!

– Oui, répliqua le jeune homme, mais il n’est nul besoin de sursolliciter le générateur. On pourrait construire un appareil optique pour accroître la concentration ajoutée des lentilles, et cela sans prendre de risques!

Le professeur resta la main suspendue près de cet appareil si sophistiqué.

– De quoi?! … Comment?!… comment se fait-il que cette idée ne me soit pas venue? Oh, ma petite crapule, mais t’es un génie!

Visiblement ému par les paroles du vieux, l’assistant recommença à exposer son idée:

– Je crois que que nous pourrions construire une sorte de support optique … vous savez …  pour mettre plusieurs lentilles … j’ai fait des calculs … leurs concentrations s’ajoutent.

– Oui, ce que tu dis a du sens, à vrai dire c’est très juste! Tu sais, si tu veux       que je te mentionne comme co-auteur, tu me dessineras un petit schéma, puis tu iras aux ateliers et tu te feras faire l’appareil jusqu’à demain! Moi, je commence à préparer les lentilles… Allez, va-t-en, on se revoit demain!

Une fois resté seul, le professeur Chifor, se frotta les mains de contentement. Une véritable mine d’or, ce garçon, Bunea. Il l’avait remarqué déjà pendant les premiers séminaires de la première année d’étude. Il cherchait toujours des solutions inédites, en évitant d’imiter les autres. C’est vrai que part de ses idées étaient saugrenues, bizarres, peut-être venues trop tôt, mais la plupart se retrouvaient dans les nouveaux bouquins des professeurs universitaires. Quand il termina ses études, Chifor le fit embaucher à l’institut.  Le salaire n’était pas fameux, comme dans l’enseignement supérieur, mais le jeune homme avait au moins la chance de faire des recherches, d’innover, d’inventer, de mettre en valeur ses idées. Et voilà que Bunea avait eu l’idée de l’appareil qui allait révolutionner la technique de ramasser les informations. Il ne sera plus besoin que des agents implantent des caméras et des microphones au risque de leur vie. Un simple ordinateur connecté à la Chi-Bun (ce sera le nom de leur appareil) et tout obstacle opaque deviendra transparent, et les images et les sons seront transformés en programme d’ordinateur. Le principe était simple: un générateur allait produire un nouveau type de rayons, inventés par Chifor. Comme les rayons Roentgen, les rayons Chifor pénétreront n’importe quel corps, quel que soit son état d’agrégation et sa formule chimique. De plus, ils seront capables de transporter des images et des sons, convertibles en signal électrique. Jusqu’à ce point, l’invention appartenait surtout au professeur. Mais voilà que Bunea avait découvert la capacité de l’oeil humain de percevoir les rayons Chifor à l’aide d’une simple lentille, qui devrait contenir une substance très spéciale, de son invention. Le jeune assistant avait beaucoup travaillé pour fabriquer la lentille, mais jusqu’à ce jour un problème n’avait pas encore eu de solution: celui de la saturation de bunite dans le verre. La concentration maximale n’était malheureusement pas suffisante pour rendre les images transportées par les rayons Chifor assez claires pour l’acuité de l’oeil. A ce moment l’alternative était: soit d’appliquer l’idée du vieux savant, celle d’accroître l’intensité des rayons Chifor, ce qui pourrait avoir des conséquences nocives sur l’organisme, soit, dans l’opinion de Bunea, le système de lentilles ajoutées.

L’idée du jeune homme s’avéra la meilleure. Une fois montées dans un système, les lentilles Bunea (c’est le professeur qui leur avait donné ce nom, en leur reconnaissant la paternité de son assistant) étaient, en effet, capables de filtrer suffisamment les images apportées par les rayons Chifor.

– On fait un essai! décida le vieux, en serrant le dernier écrou, pendant que son assistant mesurait, à l’aide d’appareils délicats, les distances focales. Tout avait l’air d’être OK: le générateur fonctionnait, les lentilles étaient à leur place, les calculs étaient parfaits.

– On y va, professeur! répondit Bunea, débordant d’émotion. Regardons un peu ce que fait monsieur votre collègue.

Dans quelques secondes, le mur qui séparait les laboratoires des deux savants disparut. Devant les yeux éblouis de Bunea, et puis de Chifor, se présenta l’image de Buru qui, avec son assistante était en train de … faire une importante “recherche”. Leur activité ne fut nullement troublée par l’émission de rayons Chifor, ce qui prouvait que ceux-là n’affectaient pas les sens. Le parfait appareil d’espionnage venait d’être inventé.

 

– Quoi?! Qu’est-ce que c’est? sursauta le professeur Chifor, dérangé dans la lecture de son journal.

– Ah, chéri, je ne sais pas ce que font les gens de l’autre entrée. Ça fait quelques jours que des bruits étranges se font entendre, on dirait qu’ils font la guerre. Au fait, aujourd’hui ils se sont devenus plus calmes. Ils ont peut-être aménagé, qui sait! Ah, si je pouvais regarder à travers les murs!…

– Qu’est-ce que tu dis? Et si je te montrais ce qui se passe de l’autre côté? répondit malicieusement le professeur.

– Tu auras inventé la perceuse, ou quoi?

– Tu n’as qu’à te payer ma tête. Demain, je t’apporterai de mon labo une Chibun, la plus fameuse machine a traverser les murs, lui promit-il. Une invention de tonnerre, on y a beaucoup travaillé, Bunea et moi, mais cette fois, ça y est!

Le lendemain, le professeur apporta son appareil à la maison. Mais, à son grand étonnement, sa femme n’y fit nullement attention.

– Je verrai ça plus tard, parce que maintenant je dois regarder la télé. C’est très intéressant.

– Plus que ma machine?

– Oh, et puis, te fâche pas. On donne une émission en direct sur une famille. C’est plus fort qu’un film, c’est de la vie vivante! Comme chez les Américains, avec leur Big Brother.

– Encore heureux que ce ne soit pas de vie morte, maugréa le mari, en se mettant au travail pour monter son appareil.

En quelques minutes, il réussit à mettre en place toutes les vis, les connecteurs furent couplés, les mesurements furent faits, la broche fut mise dans la prise de courant… Mais madame Chifor ne bougea de devant la télé avant que le professeur ne fît appel à son autorité.

– Ça va, ça va, allons voir un peu ce que tu as réalisé, accepta la femme.

Le savant plaça le dispositif optique devant les yeux de madame, régla le générateur et appuya sur le bouton, en attendant un signe d’enthousiasme de sa part.

– Tu appelles ça l’invention du siècle? dit-elle avec mépris.

– Mais oui, c’est quelque chose de grandiose, de…

– C’est trois fois rien! Et dire que tu as travaillé six mois rien que pour la monter! Peuh! Je n’ai pas levé le petit doigt et j’ai pu voir la même chose qu’ici.

– Mais où tu as…?

– A la télé, pardi! C’est de cette famille que la Sot-TV transmet … Et tu as le courage de dire que la télévision, c’est stupide!…

Mihai-Atanasie Petrescu                   

28.11.2001                 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

POESIE

C’est un enseignant qui a écrit ce poème, on devrait le citer partout et surtout le féliciter.
Mais quelle belle et gentille poésie !!

 
Evocation douce-amère
Mais pourquoi le taire
Le couscous nous savons le faire
aussi bien que ta mouquère
Tu l’as voulue l’indépendance,
Tu réclames même la repentance
Alors que fais-tu en France
Baladant ton arrogance?
Avec toute ta famille,
Tes femmes et tes filles,
Que les voiles entortillent
Notre économie tu bousilles
Tes fistons cambriolent,
D’autres plus marioles
sont dans la fumerolle
et roulent en belles bagnoles.

Tu ne connais pas le travail,
Pour toi c’est l’épouvantail,
A sa vue, tu bailles,
Et même tu défailles…

Tu es couvert par la Sécu,
Tu as en plus la CMU,
Et tu restes à l’affut
Tu rêves en plus d’être élu…
En plus tu prônes l’Islam,
A genoux sur le macadam,
Tu fêtes le ramdam.
Et des fatwa tu brames.

Alors petit maghrébin
Avec sous le bras tes bambins
Et tout ton saint-frusquin
Va retrouver ton président faquin.
La France n’est pas biculturelle
Vous êtes notre érésipèle
Plus même, nos écrouelles
IL REVIENDRA CHARLES MARTEL

Scrie un comentariu

Din categoria Of!...