Arhive lunare: Ianuarie 2015

JOB de Mihai-Athanasie Petrescu

JOB

 

Dorin aruncă, nervos, ziarul. De două luni urmărea, disperat, anunțurile cu oferte de serviciu. Se apropia de fundul sacului de economii, ratele la bancă nu puteau fi evitate, scandalurile din casă nici atȃt, iar “Mica publicitate” nu-l ajuta nici un pic. Se căutau oameni pentru tot felul de joburi, dar nimeni nu voia un arhitect cu vederi tradiționaliste. Acum regreta că, în atȃția ani de șantiere, nu învățase nici măcar de unde se apucă mistria, ar fi putut, măcar pȃnă găsea ceva mai bun, să facă și muncă manuală.

Trimisese CV-ul la mai multe firme de construcții, dar criza economică și moda actuală nu îi erau favorabile. Iar lucrările pe care le prezenta în album, clădiri în stil clasic, nu îi atrăgeau pe cei cu bani, care acum voiau beton, sticlă, oțel inoxidabil și sclipici, nimic monumental, nimic atrăgător pentru Dorin.

Ceasul afișa ora cȃnd ar fi trebuit să vină Flori acasă. Din nou scandal, lacrimi, reproșuri … Ar fi dat orice să scape de situația asta neplăcută. Dar “orice” nu însemna, sclipici, oțel inoxidabil și beton, așa cum voia o anumită parte a pieței.

Semnalul telefonului mobil îl sperie. Nu recunoștea numărul, iar rețeaua nu părea să fie una dintre acelea folosite de firme. Ezită cȃteva secunde, apoi …

– Vă salut! Domnul Dorin Sorescu? Mă numesc Dan Scrieci, am numărul dumneavoastră de la un prieten, patronul antreprizei …

– A, da, am depus CV-ul la ei.

– Am înțeles că sunteți în căutarea unui job. Sunteți arhitect, specialist și adept al stilului clasic … Aș dori să vă angajez.

– Vreți să construiți?…

– Domnule architect, nu știu cum să vă să vă explic, eu sunt scriitor …

– Chiar, știam că nu mi-e necunoscut numele.

– Da, și în momentul ăsta am nevoie de un personaj, un arhitect din vechea școală. Știți, eu întotdeauna am studiat cu atenție realitatea pentru scrierile mele.

– Și în ce fel vă pot eu ajuta?

– Simplu, și plătesc bine. Doar să îmi permiteți să folosesc personalitatea dumneavoastră pentru a-mi construi personajul principal al unei nuvele. Practic, nu aveți nimic de făcut, doar să stați liniștit acasă. M-ați ajuta foarte mult!

– Domnule, eu sunt un om cinstit și am fost întotdeauna. Nu pot să vă iau bani pentru a sta acasă. Deși … la cȃt de strȃns cu ușa suntem noi acum, niște bani nu mi-ar prinde rău. Poate aveți, totuși, ceva de construit, sau cunoașteți pe cineva …

– Domnu’ Sorescu, eu vă asigur că vă plătesc corect și nu veți avea nimic a vă reproșa. Îmi vindeți mie personalitatea dumneavoastră pentru o vree, pȃnă îmi definitivez nuvela. Nimic rău și necinstit în asta.

Dorin acceptă. Ratele trebuia să fie plătite, iar dacă munca, sau, în tot cazul activitatea era legală, ce mai conta dacă nu era chiar în specialitatea lui?

– Domnu’ Sorescu, vă rog să fiți disponibil mȃine, obișnuiesc să îmi încep munca după cafeaua de ora 10.

 

 

 

 

 

*

* *

 

Sigur că Flori a rȃs de el, i-a mai servit o porție de disperare și una de reproșuri, că ține coada sus iar banca o să le ia înapoi mașina, dar, pentru că oricum nu exista alternativă, îl lăsă în legea lui. Iar Dorin, după plecarea soției lui la serviciu, se apucă să facă toate activitățile casnice, măcar din punctul ăsta de vedere să nu mai aibă certuri în familie. Luat de val, nu urmări trecerea timpului. Ora 10 îl prinse cu aspiratorul în debara, o jumătate de oră mai tȃrziu făcea ordine în bibliotecă, iar la 11.07, cȃnd își aminti că este la dispoziția patronului scriitor, repara, cu mult efort, o mică ruptură în tencuiala holului de la intrare.

“Mi-a zis ăla să fiu liber la 10, cred că a uitat să mai vină, nu se poate să nu fi auzit suneria de la ușă”. Verifică, dispozitivul funcționa normal. Clar, a fost o țeapă, adică nu avea decȃt să meargă să-și cumpere încă un ziar cu anunțuri.

Dorin se schimbă, ieși din casă și o porni spre chioșcul de ziare, aflat la prima stație a autobuzului 10; o mică plimbare nu putea să-i strice. Făcuse primii pași în direcția aleasă, cȃnd lȃngă el, la bordură, se opri o mașină. Era o Lada 1500, cum remarcă, la iuțeală, Dorin, amator de relicve. Din ea coborî o femeie între două vȃrste, îmbrăcată cu un costum demodat; îl abordă direct:

– Tovarășul arhitect Sorescu? Sunt Vasile Dida, de la Județ, vă rog să mă însoțiți la Sediu, avem nevoie de dumneavoastră.

– Doamnă dragă, să vedeți, nu …

– Tovarășe, trebuie să construim o clădire nouă pentru partidul nostru, nu aveți voie să refuzați.

Dorin rămase perplex; era vorba de o lucrare, iar el era șomer, în căutare de serviciu. Ce dacă prezumtiva patroană părea cam țicnită, dacă plătea n-avea decȃt să i se adreseze și cu “tovarășe”. Urcă în Lada albă, iar șoferița porni în viteză spre centrul orașului. Ajunseră în scurt timp, mai ales că, în mod surprinzător, străzile nu erau deloc aglomerate, ca în alte zile. Ciudata doamnă Vasile, după ce îl salută pe portarul Prefecturii cu un “Noroc, tovarășe!”, îl pofti pe arhitect într-un birou de la etajul întȃi. Oaspetele nu putu să nu observe că încăperea era mobilată simplu și auster, nu exista aer condiționat și nici calculator, sau altă dotare modernă. Doamna îi indică un scaun simplu, care părea să dateze din anii ’60, și se așeză la birou. O piesă de mobilier la fel de antică, remarcă arhitectul. Ce mai, era o excentrică, o nostalgică a “iepocii”: mașină rusească, birou retro …

– Tovarășe Sorescu, avem indicații să demolăm actualul sediu al Tineretului din oraș pentru a face loc unei construcții noi, impunătoare. Dumneavoastră sunteți arhitectul pe care Institutul de proiectări l-a recomandat pentru a executa lucrarea. Ni s-a indicat să inauguram noul sediu în cel mult un an și jumătate, dar noi vrem să depășim planul și într-un an să tăiem panglica. Ce ziceți, vă angajați?

– Stimată doamnă …

– Tovarășă!

– Mă scuzați, stimată tovarășa Vasile, dacă puteți asigura tot necesarul de șantier, eu cred că putem realiza construcția într-un an. Dar trebuie să …

– Nu există “dar” sau “poate”, tovarȃșe. Da sau nu! Partidul vă pune la dispoziție tot ce este necesar, dumneavoastră puteți să vă angajați că îndepliniți și depășiți planul?

Ezitȃnd doar o clipă, Dorin acceptă provocarea. Avea acasă, de fapt în apartamentul de bloc pe care îl mai ținea doar ca depozit de vechituri, niște planuri, făcute în timpul liber, ca distracție, le putea adapta ușor la cerințe, iar dacă partidul ăsta, oricare ar fi el, asigura finanțarea, el era destul de competent pentru a organiza șantierul. “Tovarășa” Vasile, îndreptȃndu-și, cu un gest, fusta dreaptă a costumului demodat, se ridică în picioare și-i întinse mȃna arhitectului.

– Vă rog să treceți la executarea planului, tovarășe arhitect, spuse ea și îi arătă ușa.

Coborȃnd scara refecturii, Dorin Sorescu fu mirat să remarce că toți oamenii întȃlniți purtau haine dupa o modă veche de cel puțin 25-30 de ani. Și mai tare se miră cȃnd portarul îl împiedică să iasă pe ușa din față, îndemnȃndu-l spre ieșirea de serviciu. Iar uimirea lui ajunse la apogeu, văzȃnd, în curtea interioară a instituției, un ARO 243 pe care și-l amintea din tinerețe. Credea că mașina a fost casată demult. Un tȃnăr care se învȃrtea în jurul mașinii îl invită să urce la volan, înmȃnȃndu-i și cheile

– Tovarașa Vasile mi-s spus să vă predau mașina pentru perioada cȃt veți lucra la șantier, vedeți că bate nițel din stȃnga-spate, nu am găsit bucșe, dar cȃnd se găsesc le schimb. Și volanul are un pic de joc, dar Miliția cunoaște mașina, nu se leagă de noi.

Motorul porni la prima cheie, dar mirosul de benzină îl năuci. “ARO cu benzină?! Nu se poate, o să duc mașina direct la muzeu, cred că e unicat în ziua de azi.”

243

Uitase cum e să conduci ARO. Lipsa servocomenzilor îl echivala cu aparatele de forță de la sală, dar reuși să-l îndrepte spre casă, gȃndindu-se la efectul pe care îl va avea vechitura asupra vecinilor. Remarcă, în trecere, poziția de drepți a polițistului din intersecția de la ceas, iar după cȃteva secunde îi trecu prin gȃnd și ideea că omul nu purta ținuta normală a polițiștilor de la Rutieră. “Or filma ceva, dă-i dracu”. Trase în parcare, surprins de lipsa scuterelor parcă aruncate, de obicei, cu furca, și urcă la etajul opt. “Cȃnd oare o fi făcut Flori ordine în casa asta?!”

Obișnuit cu dezordinea lui, Dorin găsi destul de greu planurile pe care voia să i le propună “tovarășei” Vasile. Nu le privise demult, iar acum i se păreau de-a dreptul străine. Erau, totuși, exact ce trebuia pentru sediul unei organizații obșteși, așa că le strecură în tubul de carton și coborî la mașină. Mai puțin stresat decȃt la venire, omul remarcă în parcarea blocului cȃteva “relicve”, printre care și un Fiat 850 pe care îl credea dat demult la fier vechi. “O fi fost plecat undeva, dă-l în mă-sa. Păcat că n-am camera la mine, să-i fac o poză”. Înciudat, arhitectul observă că uitase să-și ia și telefonul mobil în buzunar. “Dacă mă caută careva pentru o lucrare! Sau scriitorul ăla …” își reprosă el, dar își aduse aminte că deja avea un angajament, chiar serios și pe termen lung, și se liniști.

Pufăind fum alb, semn că se înecase, motorul mașinii porni în cele din urmă și Dorin defilă din nou pe străzile aproape pustii ale orașului. Fu nevoit să acorde prioritate unui autobuz al RTL, un 10, și din nou se miră de unde mai scoseseră ăștia un Roman 112, de zeci de ani nu mai văzuse un astfel de autobuz prin oraș.

Tovarășa Vasile privi, cu un aer ușor nemulțumit, schițele. Puse cȃteva întrebări dovedind că nu avea nici cea mai mică idee despre arhitectură sau construcții, dar strȃmbă din nas la toate răspunsurile lui Dorin.

– Tovarășe arhitect, sediul cel nou va trebui să fie la cele mai înalte standarde de progres și civilizație. Panglica va fi tăiată de însuși tovarășul secretar general, sediul trebuie să arate perfect.

– Nu aveți nici o grijă, doamnă …

– Tovarășă! Vă rog!

Ținȃndu-și, cu greu, cumpătul, Dorin reluă:

– Deci, tovarășa Vasile, dacă voi primi sprijinul la care mă aștept de la constructori, vom ajunge la un rezultat perfect La dracu, ar fi mulțumit pȃnă și boul ăla de Ceaușescu, fir-ar el …

Nu apucă să termine fraza; în birou năvăliră un cetățean cu geacă de piele și un milițian – arhitectul nici nu avu timp să vadă că uniforma nu e de polițist actual, pentru că cei doi îi răsuciră mȃinile la spate și îl traseră, fără menajamente pe ușă afară.

Arhitectul își trase, zgomotos, nasul. Tentativa lui de a scoate batista fu inutilă, pentru că ambele mȃini erau legate cu sȃrmă de țeava rece a caloriferului. Întoarse capul. La o jumătate de metru în stȃnga lui, un milițian își masa, liniștit, degetele de la mȃna dreaptă. În spatele acestuia, civilul pe care și-l amintea vag, din biroul nebunei, scria ceva, aplecat deasupra unei mese grosolane.

– Așa, deci, tovarășe arhitect, tu îți permiți să adresezi cuvinte lipsite de respect la adresa coducătorului nostru iubit, iar apoi, în loc să regreți fapta, continui să folosești injurii la adresa patriei și partidului.

– Nu înțeleg … ce cuv … n-am injurat pe nimeni, decȃt pe Ceașcă … AUU!

Milițianul rȃnjea, masȃndu-și mȃna stȃngă. Civilul ridica din umeri, iar ecoul strigătului lui Dorin părea să traverseze pereții, revenindu-i, în mod repetat, în urechi. Il durea tot corpul, iar ficatul părea că explodează. Trase, reflex, mȃinile, să se apere de lovitura următoare, pe care o ghicea, dar sȃrma subțire, de fier, care îl tinea legat de calorifer, îi provocă o tăietură adȃncă.

Aplecată deasupra planului, ciudata beneficiară continua să pună întrebări aiurea. O interesau treptele pȃnă la intrarea monumentală, suporturile pentru drapele, suprafața holului de la parter …

Dorin își pipăi coastele și ficatul. Bizar, nu-l durea nimic, deși cu cȃteva secunde mai devreme primise acea lovitură nimicitoare. Nici tăietura de la încheieturie ȃinilor nu-l durea, ba nici măcar nu se vedea. Visase? Era pentru prima dată cȃnd avea halucinații în timpul unei discuții de specialitate cu un beneficiar, trebuia să meargă la doctor …

Mulțumită de răspunsurie prompte ale arhitectului, tovarășa Vasile se așeză pe scaun și ridică receptorul tefonului negru, model vechi, de pe birou.

– Tovarășe Solomon, vreți să veniți un pic?

După cȃteva zeci de secunde, în birou pătrunse un domn la vreo 30 de ani, îmbrăcat într-un costum gri, cu haina încheiată pȃnă sus. Dorin tresări, tȃnărul i se părea cunoscut, parcă îl văzuse prin cartierul lui, conducȃnd un Audi A 6 … Dar, nu, ăla cu Audi o fi taică-său, era mult mai în vȃrstă … da, stătea într-o vilă cu două etaje, se zicea că are o fabrică de biciclete într-un orășel vecin.

Noul venit și “tovarășa”, fără a-l băga în seamă pe arhitect, ținură o scurtă ședință operativă, întorcȃnd planurile pe toate părțile. La final, Solomon îi întinse mȃna lui Dorin și se prezentă:

– Vasile Solomon, secretarul organizației de tineret. Tovarășe Sorescu, eu voi fi directorul șantierului. Vom colabora la executarea și depășirea planului în construcție. Succes, tovarășe!

Dorin îi răspunse la strȃngerea de mȃnă, compătimindu-l pentru țicneala la o vȃrstă atȃt de fragedă. Ieșiră împreună din birou, și tot împreună se deplasară la locul unde, încă se afla o clădire veche și igrasioasă, pe care Dorin o credea demolată cu mulți ani înainte.

Salutat cu respect de către portar, arhitectul își conduse Dacia crem spre baraca șefului de șantier. Purtȃnd veșnicul său costum gri încheiat pȃnă la gȃt, Vasile Solomon ședea la birou și citea Scȃnteia Tineretului. “Cum dracu de i-au dat ăia de la bibliotecă un ziar vechi în afara sălii de lectură”, se miră Dorin. “O avea pile, că mie niciodată nu mi-au dat voie nici să le scanez acolo …”

Forfota șantierului îl făcu să uite de ziar. Clădirea era la nivelul al doilea “cȃnd au ajuns așa sus?!”, macaraua turn se rotea disperată, ridicȃnd și coborȃnd bena de beton. “Ce viteză au ăștia, de o mie de ani n-am mai văzut așa ritm pe un șantier …” Dorin nu înțelegea nimic. Nu-și amintea cȃnd și cum evoluase șantierul, parcă un văl negru îi ascunsese o parte a realității. De abia văzuse locul, că deja se trezea la nivelul doi, iar ochii lui recunoșteau și apreciau calitatea lucrării. Clar, avea pierderi de memorie, vizita la doctor era imperativă.

Solomon împături ziarul și se ridică.

– Facem un tur prin clădire, tovarășe arhitect? rosti el, scoțȃndu-și haina gri pentru a o înlocui cu o geacă din piele. Își puseră amȃnoi cȃștile albe, din plastic, apoi intrară în construcție, în timp ce Dorin nu-și putea explica de ce i se pare cunscut omul îmbrăcat cu geaca de piele.

Dintr-o dată, își aminti. Era securistul care îl ancheta cu cȃteva minute mai devreme, cȃnd visase că l-a înjurat pe Ceaușescu. Aprecie caraghioslȃcul coincidenței, promitȃndu-și, încă o dată, să-l viziteze pe doctorul Dinu.

De la etajul 4 al noii clădiri, Dorin privea orașul. Același trafic redus pe care îl remarcase și venind la șantier … chiar, de abia intrase într-o clădire în construcție și se pomenea într-una nouă, gata pentru a fi dată în folosință? Oare a fost la doctor, iar avea blankuri? Ia uite, bulevardul 15 Noiembrie era pustiu, doar în depărtare se vedeau niște mașini negre, care păreau să ocupe toată lățimea carosabilului, îndreptȃndu-se spre locul unde se afla el.

Chemȃndu-l, cu un gest, spre fereastră pe Vasile Solomon, Dorin înjură cu năduf:

– Ia uitați-vă la ăia, numai Ceaușescu obișnuia să umble în felul ăsta prin orase, fir-ar el al dracu cu comuniștii lui!

Mai avut timp să vadă cum Solomon, împreună cu același milițian din visul lui, se repede la el și îi răsucește mȃinile la spate.

– Ai stat degeaba toată ziua? Te rugasem și eu să repari broasca de la dormitor … bine că măcar ai dat cu aspiratorul prin hol.

Aruncȃnd, speriat, ziarul cu anunțuri publicitare, Dorin sări în picioare. Flori, lȃngă el, continua să se lamenteze.

– Am avut o zi așa de grea … Au venit ăia de la Inspectoratul pentru muncă și asigurări sociale, dacă nu ne-au bătut la cap … mai ales inspectoarea șefă din minister, una Dida Vasile, parcă era nebună. Bine c-au plecat; am iesit bine, slavă Domnului.

– Vasile? Una țeapănă, ca un soldat, care pare bătrȃnă la 35 de ani?

– Ba e bătrȃnă cȃt lumea, are cel puțin 70 -75, e nebună de nu se poate. Te miri cum de-o mai țin ăștia … Dar de unde o cunoști, că nu cred că ai avut ocazia s-o întȃlnești?

Bărbatul deschise gura să povestească ce visase peste zi, dar, temȃndu-se că Flori ar putea rȃde de el, se abținu.

– Cred că am văzut-o la televizor.

Flori dădu din mȃnă a lehamite și urcă la etaj să se schimbe.

Se șeză în fotoliu să continue bifarea anunțurilor, cȃnd începu săi sune celularul.

– Dan Scrieci vă deranjează, domnule arhitect. Aș dori să vă mulțumesc pentru colaborare, mi-ați fost de foarte mare folos. Vă rog să îmi dați un număr de cont, aș vrea să vă trimit plata pentru munca dumneavoastră.

– Cu plăcere , dar … nu înțeleg nimic. Care muncă?

– Domnu’ Sorescu, cum să nu înțelegeți? Azi ați muncit din greu și foarte eficient, adică mi-am scris nuvela aproape fără să șterg, în sfȃrșit, în afară de un mic fragment, era să devansez evenimentele. Dacă îmi dați o adresă de e.mail, vă trimit textul în stadiul actual, aș fi bucuros să aflu ce părere aveți. Iar personajul dumneavoastră e foarte bine conturat. Ăăă … îmi cer iertare dacă v-am provocat și niște mici neplăceri, ați văzut, am șters acel care risca să vă facă rău …

 

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Proze

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (34) Hall de la Voilure Tournante (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

34

Ultima parte a poveștii elicopterelor de la Le Bourget ar trebui să meargă de la mic la mare. Nu foarte mare, dată fiind aglomerația de aparate de zbor, dar destul de impresionant.

Cel mai mic și mai greu de fotografiat, din cauza luminii deficitare, e acest “spirit” din “1001 de nopți”, Djinul care pare să fi ieșit din sticlă, rămȃnȃnd fără … geamuri laterale.

IMG_4847

IMG_4848

IMG_4855

Apoi americanul ăsta cu coadă lungă, încă o dovadă că americanii și baga coada peste tot: Hiller UH-12 Raven

IMG_4874

IMG_4878

Breguet G-111, o denumire demnă de primul Hall al Musée. Purtȃnd și eticheta “Gyroplane”, aparatul amintește, prin cele două rotoare, de un elicopter care mie îmi este foarte drag: Kamov-26.

IMG_4812

IMG_4837

IMG_4840

IMG_4860

Ariel II. Oare a fost odată o modă de a denumi elicopterele după spirite din literatură, sau nașul ăstuia era pur și simplu fan Shakespeare?

IMG_4863

Roșu și negru, că tot suntem în istoria literaturii; acum o libelulă neagră: DF Helicopters DragonFly 333

IMG_4891

Un prieten fan Sikorski mia zis, odată, că ruso-americanul este adevăratul inventator al elicopterului. Asta poate fi discutat, dar prezența lui Sikorski H-34-A in Hall este o plăcută certitudine. Chiar, am citit pe siteul Musée că există acolo și un “Ilie Moromete” (mă rog, Ilia Muromeț”), dar eu nu am văzut decȃt poza.

 

IMG_4831

IMG_4833

IMG_4835

IMG_4861

Cel mai mare elicopter expus aici este un fel de jumatate (ca talie) de Chinook: Piasetski HUP-2 Retriever.

IMG_4841

IMG_4842

IMG_4853

IMG_4856

IMG_4859

Și, pour la bonne bouche, frumosul care se mȃndresc constructorii francezi: Gazelle.

IMG_4811

IMG_4813

IMG_4838

IMG_4876

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (33) Hall de la Voilure Tournante (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

33

Copiii mei de la școală mă întreabă mereu, ca să tragă de timp și să nu muncim la ore, cine a inventat elicopterul. Am facut studii aprofundate și știu să dau un răspuns, măcar relativ, pe care oricum ei nu se duc să-l verifice. Încornoratul Paul (Paul Cornu, Gheorghe Botezatu sau Georges de Bothesat, Traian Vuia sau Igor Sikorski?

Oricum ar fi, pȃnă la elicoptere au fost autogirele. Juan Cierva e inventatorul autogirului, un vehicul aerian de care citeam eu in revistele tineretii (Tehnium, Știință și tehnică, Sport și tehnică) și nu pricepeam cum zboară dacă nu-l ține nici aripa, nici “elicea” de deasupra. Dovadă că îl ținea avem în “Hall de la voilure tournante”, obiectul ăsta zburător construit cu nume spaniolesc în Anglia.

IMG_4844

IMG_4864

IMG_4872

IMG_4873

 

 

 

 

O contribuție franțuzească la aventura autogirelor, creatia lui Lioré și Olivier (oare Lioré este un missprint pentru Li Ore, asta mi miroase a chinez care copiaza).IMG_4814

IMG_4816

IMG_4832

IMG_4862

IMG_4865

IMG_4866

IMG_4867

IMG_4868

Aplicație nemțească, un mic giro îmbarcat, Focke-Achgelis FA 330 A- Bachstelze; remorcabil și capabil să se înalțe datorită tracțiunii navei. Sincer, nu mi-ar plăcea să-i fiu pasager.

IMG_4877

IMG_4879

IMG_4881

O aplicație modernă a principiului: Roland Kloeti RK-02 Hydrogyro. Nu știu cum zboara aeronava asta, dar un lucru e sigur: trăiește pe picior mare!

IMG_4846

IMG_4869

IMG_4870

Încă o zburătoare modernă pe pricipiul autogiro: Gary RG.01. Lucru manual

IMG_4886

IMG_4888

IMG_4897

Și încă una, mai frumușică, sau, în tot cazul, mai roșie: Xenon.

IMG_4885

IMG_4892

Am zburat cu un aparat modern, mai frumos decȃt toate aceste trei gyrocoptere la un loc și amintirea pe care o am după acele experiențe, pentru care îi mulțumesc lui Lotzi Kiss, nu mi-o poate lua nimeni. Și cunosc niște copii din Roșiori care pot, oricȃnd, spune cam același lucru.

Închei cu două experimente ciudate. Unul dintre ele, Oehmichen no. 6, este o combinație balon+ rotor portant, dacă am înțeles bine, balonul îl ușurează iar portanta îl poartă. Mai departe, scrie-n carte, cum mi-a atras atenția un elev în lucrarea lui de control.

IMG_4839

IMG_4883

IMG_4884

Pescara îmi amintește de principiul elicopterelor Kamov. De fapt, privind anul cȃnd Raoul Pescara a pescuit de la bordul aparatului său, cred că de fapt Kamov s-a uitat în caietul franco-argentinianului.

IMG_4803

IMG_4804

IMG_4808

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

COMENTARIU de Sanda-Maria Popescu

06.09.2003

Roşiorii de Vede

Domnule Primar, mult stimat auditoriu

Cu copleşitoare emoţii şi necuprinsă smerenie vin în faţa domniilor voastre ca răspuns la onoranta invitaţie pe care bunul meu coleg şi îndrăznesc să spun şi prieten, domnul profesor Mihai-Athanasie Petrescu, mi-a făcut-o, pentru a spune câteva cuvinte despre traducerea acestei cărţi.

rugaciunea

Dintru început, vă mărturisesc că această carte semnată preot Vasile Berlic este un reper înalt într-o lume care îşi pierde în mod galopant şi dramatic reperele. Într-o lume în care cei mai mulţi (din păcate, majoritatea tineri) se străduiesc prin faptă, vorbă şi gând să demonstreze că ne tragem din maimuţă, această carte ne dovedeşte adevărul: omul este chip şi asemănare cu Dumnezeu. Mai mult, această carte este un îndreptar, un sprijin pentru a nu pierde această condiţie.

Aş numi această carte „livada de înţelepciune duhovnicească pentru toate anotimpurile vieţii omului”. Cititorul, de orice vârstă, culege rod de înţelepciune, de viaţă sănătoasă creştină prin parabole, pilde, povestioare, rugăciuni, sfaturi.

Cartea aceasta este scrisă cu multă dragoste pentru noi, oamenii contemporani, loviţi şi devastaţi de atâtea talazuri ale vieţii.

Rădăcinile acestei cărţi străbat veacurile până la veacurile Sfintei Evanghelii şi până la îngălbenitele file de Pateric unde a fost adunată toată înţelepciunea bătrânilor pustiei.

Cartea aceasta are un spirit aparte, un spirit înalt, ea revarsă o lumină blândă, caldă.

Traducerea distinsului profesor Mihai-Athanasie Petrescu infirmă dictonul strămoşilor latini: „traduttore tradittore”. Ea nu numai că nu trădează, nu diluează textul, dar pot spune că îl valorizează. Originalul şi traducerea se completează reciproc. Cum? Afirmând că domnul profesor Mihai-Athanasie Petrescu este un excelent cunoscător al limbii franceze, este un lucru exact, dar insuficient. Aş sărăci, aş dilua osârdia traducătorului. Este mult mai mult decât atât. Este vorba de trăire înaltă, de vibraţie înaltă.

Originalul şi traducerea au la bază Cuvântul. Cuvântul dintru începuturi, care zideşte sufletul, mintea şi trupul, căci sfinţii părinţi ai rugăciunii neîncetate din Filocalie ne învaţă că suntem treime: suflet, minte şi trup într-o perfectă armonie.

Cuvântul care zideşte este purtător de înaltă vibraţie energetică. El zideşte tainic, încet, în timp sau dimpotrivă, fulgerător, prin impact şi şoc iniţiatic.

Cuvântul acesta este familiar preotului, slujitorului din Sfânta Sfintelor. Dar cum a ştiut, cum a putut profesorul, prozatorul, împătimitul de istoria aviaţiei, membru al Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni să găsească şi să păstreze această vibraţie înaltă cu uşor iz arhaic a cuvântului? Bănuim aici îndelunga zăbavă asupra textelor religioase în limba franceză şi o înaltă trăire duhovnicească.

Trebuie să ştiţi, dragii mei, că mama domnului profesor Mihai-Athanasie Petrescu, distinsa doamnă Elena Petrescu, este o neobosită organizatoare de pelerinaje la sfintele mănăstiri din ţară. Şi iată cum rugăciunile mamei la Măicuţa Sfântă, pentru unicul fiu, sunt ascultate.

Nu o cunosc personal pe doamna Petrescu, dar ne leagă tainic evlavia pe care o avem la Sfântul Părinte Arsenie Boca.

Îi mulţumesc pe această cale că, prin generozitatea sa, de câţiva ani buni, îmi ocroteşte casa şi familia Icoana Maicii Domnului de la Rarău.

Dragii mei, îmi cer iertare pentru aceste puţine cuvinte atât de necuprinzătoare faţă de ceea ce înseamnă cartea aceasta şi traducerea ei, cât şi pentru lipsa de acribie a discursului meu.

Poate s-ar fi cuvenit o analiză pe text a traducerii, evidenţierea cuvintelor rare, folosirea verbelor la perfectul simplu, la subjonctivul imperfect, ce dau textului acel iz arhaic pomenit mai sus.

Am preferat să dau discursului meu o notă mai puţin aridă, nevrând să tulbur căldura, armonia, pacea şi lumina ce se revarsă din original şi din traducere.

Suntem călători pe acest pământ, venim din Locaşurile Cereşti în această „vale a plângerii” şi ne întoarcem după o zăbavă mai scurtă sau mai lungă Sus, acolo de unde am venit. Unii rătăcesc Cărarea, nu se mai întorc Acasă, spune părintele Arsenie Boca.

Această carte deopotrivă cu traducerea ei ne ajută să ne întoarcem Acasă. Amin.

Sanda-Maria Popescu, Profesoară pensionară

Scrie un comentariu

Din categoria Vasile Berlic

LA CRUCEA EROILOR de Gheorghe Pășescu

LA CRUCEA EROILOR

 

Pe un drum îngust de ţară, între lanuri, la răscruce –

Un drumeag bătut de care, ce spre malul apei duce,

O Troiţă – o podoabă înălţată de-un creştin,

Adumbreşte oameni, vara, când văzduhul e senin.

 

Stă acolo între brazde, ea, „Crucea Eroilor”,

Străjuindu-le amintirea, zbuciumul şi-odihna lor,

Pacea binecuvântată, pentru care au luptat,

Şi-au căzut la datorie pe-acest câmp însângerat.

 

Linişteaa-i acum stăpână pe aceste-ntinse plaiuri;

Numai Oltul şopoteşte, căci purtând în unda-i graiuri,

Spune celor din Fântâna – sat de oameni gospodari,

Că sub ţarina străbună-i un mormânt de militari …

 

Iar când clopotul răzbate într-o turlă-ndepărtată,

La Troiţă-n miez de august, lume multă adunată

Pune floare lângă floare şi aprinde lumânări,

Spune-n gând o rugăciune, apoi pleacă pe cărări.

 

Cruce sfântă, luminată doar de soare şi de stele,

Tu veghezi dragi oseminte şi-ţi petrecui vremea cu ele.

Ţine-o, Doamne, veşnicie, semn al dragostei divine,

Pentru cei jertfiţi odată, – azi Eroi, în cer, la Tine!

 

Colonel (r) GHEORGHE PĂŞESCU

Asociaţia „CULTUL EROILOR”

Fundaţia Naţională „NEAMUL ROMÂNESC”

Despărţământul Central ASTRA – BRAŞOV

credo_jpg

(foto MIRCEA TUDOR POPESCU – CREDO)

Scrie un comentariu

Din categoria Gheorghe Păşescu

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (32) Hall de la Voilure Tournante (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

32

Pentru multă lume, odată cu “Cocarde” s-ar cam termina zona de interes la Musée. Pas pour moi! “Le Hall de la Voilure Tournante” e una dintre secțiunile pe care o așteptam cu nerăbdare. Din fragedă pruncie mi-a plăcut să mă uit după elicoptere, poate pentru că zburau jos, cu zgomot foarte puternic, păreau mai mari și erau mai impresionante. Am avut și eu zborurile mele cu elicoptere, după care am rămas cu amintiri atȃt de plăcute. De înțeles de ce expoziția de elicoptere (și rude de-ale lor) de la Musée m-a interesat atȃt de mult.

Prima impresie pe care am avut-o intrȃnd între aripi rotitoare a fost că un Moț (din Munții Apuseni a dat cu furca și a răspȃndit elicoptere de toate neamurile de jur-împrejur, ca să le pună la uscat, pentru iarnă. Atȃtea mașinării într-un loc atȃt de mic!

IMG_4810

IMG_4845

 

IMG_4871

IMG_4875

IMG_4893

IMG_4894

IMG_4895

Nici nu știu de unde să încep. Logic, de lȃngă ușă, dar pe cuvȃnt că Moțul a-sus-pomenit habar nu are de istorie. Nu am putut urma nici o ordine cronologică, nici una alfabetică, nici una dictată de mărimea obiectului. Totuși, ca să plec de la mic, și poate și de la început, două drăcii individuale Să le folosească ei!

IMG_4805

IMG_4809

Chiar dacă nu sunt elicoptere de pionierat, hai să ne uităm o țȃră la Ciocȃrlii.

SE 3101 este prezentat pe net ca un fel de Alouette zero, daca n-o fi chiar minus unu. Amuzantă prezentarea din écriteau: a zburat 20 de ore și și-a împlinit menirea: a demonstrat că nu-i bun de nimic.

IMG_4824

IMG_4826

IMG_4827

IMG_4829

Alouette II, elicopterul ăla simpatic cu grinda de coadă necarenată, cu care fugea Fantomas de la locul faptei. După ce a jucat în atȃtea filme cu Louis de Funès, II se odihnește. Nu bag mȃna-n foc că n-o fi și Fantomas ăla prin preajmă, asta e frumos la năluci, că nu se văd.

IMG_4815

+IMG_4819

IMG_4821

IMG_4822

Și un Alouette III. După ce am văzut pe deasupra Brașovului atȃtea Alouette III, încă de cȃnd a apărut el la noi sub formă de IAR-316 B, după ce am văzut exemplarele păstrate la Academia “Henri Coandă”, Muzeul Aviației și la Muzeul Militar, ca să nu mai zic de cȃte am admirat pe cȃnd făceau serviciu la Bimbav, la Bobocu și cine mai știe pe unde (chiar și la Roșiori, cȃnd a aterizat odată, unul alb, chiar în intersecția din centrul orașului pentru a dansa la o nuntă de joia și a fost invitat să circule de cȃtre un polițist de la circulație – din cȃte am auzit), după ce a participat la o misiune dramatică de salvare cȃnd cu incendiul de la Victoria, din 80, după ce a jucat într-un film cu Emil Hossu (“Decolarea”), după ce l-a cărat pe Ceaușescu, bref, după ce a fost cel mai popular elicopter din Romȃnia cu denumirea “316 B”, acum aflu că Alouette III înseamnă și varianta 319 B. Exemplarul albastru de aici a fost și el un salvator, fiind folosit de Jandarmeria lor montană.

IMG_4817

IMG_4818

Pentru că seamănă cu Alouette II la … coadă, să-l pomenim aici și pe Bell-47. Și el a fost mult văzut în filme, în americanele anilor ’60 – ’70. în generic, bietul Mannix era fugărit pe cȃmp de un B-47 criminal. Aici e roșu și cuminte, zboara atarnat de tavan.

IMG_4849 IMG_4850 IMG_4851 IMG_4854

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

FRUNZA ȘI COPACUL de Daniel Alexandru Ghimiș

Frunza si Copacul

20141012_112035
Mă uit la tine, cum îți lucește verdele în soare,
Ești așa frumoasa, mă luminezi, îmi dai savoare,
Suntem doar noi într-o lume așa mare,
Ți-am dăruit cea mai frumoasă floare.
Lunile trec, în aer se simte toamna,
Verdele îți dispare, ți se pune pata,
Vrei să pleci, în singuratate să mă îneci.
Mă uit la tine iubita mea cum zaci,
Ai început să te veștejești, deci,
Încă o dată prin viața mea treci;
Te desprinzi de mine, ușor cazi,
Nu pleca, am nevoie de tine azi,
Pentru totdeauna, să mă luminezi,
Dar tu pleci, dar tu pleci …
Frigul ăsta mă cuprinde, unde ești?
Că nu mai văd nici soarele,
L-au învăluit norii și ploile,
Îmi lipsesc mȃngȃierile,
Îmi rămȃn doar amintirile …
Ce grea a fost iarna, m-a epuizat zăpada,
Dar de sus încep să văd o rază,
Și un mugur pe care mi-l pun în vază.

2 comentarii

Din categoria Daniel Alexandru Ghimis