Arhive pe categorii: Of!…

EU CU ASTEA AM CRESCUT! de Mihai-Athanasie Petrescu

EU CU ASTEA AM CRESCUT!

Am auzit de multe ori sintagma folosită ȋn titlu, rostită de oameni de toate vȃrstele. E un mod de a-ţi manifesta nostalgia pentru anii copilăriei, sau ai tinereţii, sau poate de a-i retrăi.

Un scriitor francez a construit un sistem estetic bazȃndu-se pe amintire, demonstrȃnd că se poate călători ȋn timp retrăind sentimente şi senzaţii. El s-a bazat pe gustul unei prăjituri, iar descriind momentul a deschis şi ochii cititorilor spre trecut. Fiecare are o amintire, mai scumpă sau mai banală, proprie sau comună, care ȋl face să se ȋntoarcă ȋn anii de demult.

Zilele trecute am făcut o astfel de experienţă străbătȃnd, cu piciorul, străzile Braşovului. Oraşul meu natal s-a schimbat enorm ȋn ultimii 59 de ani şi e ȋn continuă schimbare. Nu ȋmi propun să fac evaluări, un sunt calificat nici ȋn arhitectură, nici ȋn sistematizare sau inginerie. Dar sunt foarte calificat pentru a-mi aduce aminte.

Ȋmi amintesc ce era pe vremuri ȋn cutare loc, ce maşini circulau pe străzile oraşului, ce ȋmbrăcau oamenii, ce cȃntece sau cȃntăreţi ascultau …

Dar toate alea s-au dus, oameni, case, maşini, muzică …

Ieşind din blocul meu (acum e blocul meu, acum 50 de ani dacă auzeam de cartierul Bartolomeu mă strȃmbam şi eu, ca toată lumea) ce găsesc ȋntr-o parcare? Printre Loganuri şi Opeluri Astra stă stingher un micuţ Fiat 600! ȋnchid ochii şi apoi mai mă uit o dată. Cum Fiat 600? Păi maşinuţa asta care şi-ar găsi loc ȋn vitrina mea cu machete era stăpȃna străzilor prin anii ’60. Cu asta am crescut eu! Despre asta discutam cu copiii de vȃrsta mea, atunci cȃnd oboseam de atȃta dat cu trotineta. Totuşi, iat-o cum stă ȋn parcarea unui bloc, in 2017, parcă rȃzȃndu-şi ȋn barbă de un Espero ruginit şi cu cauciucurile răscoapte, aflat la două locuri distanţă. Ehe, cȃnd avea Fiat 600 nenea doctoru’ orelist Diaconu … eu rămȃneam (din vina lui) fără amigdale.

După aia şi-a luat optcincizeci …

Nu un Fiat 600, poreclit “Bombiţa”, conducea şi personajul lui Muşatescu, Al Conan Doi? Pai cum!

Mai merg cȃteva minute. Ies ȋn şoseaua Cristianului şi dau nas ȋn nas (mă rog, nas ȋn calandru) cu un ARO 244. Cu astea am crecut eu! Cȃnd eram elev de liceu şi au apărut maşinile din seria 24x şi nu se găseau decȃt pe la ȋntreprinderi şi instituţii … sau maşina albă, condusă de Al Lui Gȃgȃlice pe la Nenciuleşti …

Ajung la Cimitirul Eroilor Armatei Roşii din Şprenghi. Surprinzător, dacă nu aş şti că funcţionează un acord internaţional pentru ȋngrijirea mormintelor şi monumentelor, cimitirul este luat ȋn primire de o echipă de muncitori care repară şi vopsesc. Ostaşul sovietic, plasat mai jos aici decȃt ȋn epigrama lui Păstorel, ȋmi aduce aminte de vechile cȃntece patriotice pe care le cȃntam la serbările pioniereşti. Pai eu cu asta am crescut!

Urc pe strada Crişan, apoi cobor ȋn Memorandului. Mă strecor printre studenţii căminişti, care, după aprecierea mea subiectivă, sunt nişte copii frumoşi, ȋnşiraţi pe băncile din faţa căminelor, la o şuetă sau bătȃnd mingea pentru a ȋnsuma cele 30 de minute zilnice de mişcare şi, ȋn curtea unui garaj, văd un bot de “broscuţă”. Ferindu-mă de priviri indiscrete, mă apropii de acel bot, care aparţine unui mic Volkswagen 1200 Kaffer. Broscuţa doarme liniştită, vegheată de două dube VW T3, iar doi metri mai departe, cu fundul ȋntors trufaş, un alt Kaffer, 1300, ceva mai lustruit, pare să ȋşi arate indiferenţa pentru tot ce se ȋntȃmplă ȋn mahala.

Eu cu astea am crescut. Directorul Sanepidului din anii şaizeci, nenea doctorul Braun, se deplasa la treaba lui cu o “broscuţă” albastră, la fel de albastră ca cele ale Miliţiei, care au folosit, prima dată la Braşov, sirena pin-pon şi girofarul albastru.

Ȋn 1954, fabrica Steagul Roşu din Braşov scotea de pe banda de producţie nişte camioane mici, după o licenţă sovietică, ZIL-150, care la rȃndul lui era făcut după o licenţă ameiricană, Ford Harvester. S-au fabricat, mai cu utilaje, mai cu ciocanul pe genunchi, vreo 55000 de camioane SR-101. După ştiinţa mea ar mai exista azi vreo trei: două ȋn curtea uzinei care le-a dat naştere, un al treilea ȋn curtea Muzeului Petrolului de la Ploieşti.

Pentru că cele din Braşov au fost văzute de atȃţia pasionaţi de istorie a maşinilor romȃneşti, o incursiune ȋn curtea ROMAN S.A. mi se pare obligatorie şi mie. Ajung la ceea ce pe vremuri era una dintre porţile Uzinei de Autocamioane şi sunt ȋntȃmpinat de doi dulăi cȃt toate zilele. Culmea, nici unul nu ȋmi cere buletinul, aşa că ȋl salut, políticos, pe cetăţeanul care iese din cabina paznicului şi ȋi cer voie să intru ȋn curte să vad mai de aproape camioanele antice. Omul se miră, ce aş putea să vreau să văd la ele, sunt nişte vechituri aruncate acolo. Ȋi mulţumesc, totuşi, şi mă apropii de SR-uri. Nişte maşini cu care am crescut, dar un numai eu, ci şi Republica Populară Romȃnă. Un SR-101 camion de transport (cu cabina căptuşită cu lemn … putrezit şi caroseria scorojită),

un SR-101 autospecială de pompieri (cu o inscripţie dragă mie pe bordurile laterale),

un SR-131 Carpaţi civil,

un SR-132 Carpaţi (folosit mai ales de armată, la vremea lui),

un SR-113 Bucegi.

Le dau ocol, le pipăi, le mȃngȃi. Vărul meu, Puiu, a condus un SR-101 cisternă pentru ulei de transformator, apoi un camion, cu care mă plimba, uneori, prin Braşov. La UM1352 Corbu am ajuns, ȋn dimineaţa zilei de 30 septembrie 1976, ȋn caroseria unui SR-132. A, mai era nenea şoferu’ Ursu, de la Spitalul Militar Braşov, care conducea un Steag pȃnă ȋl strica, după care ȋl repara nenea Creiţaru. După ce m-au plimbat pe la aprovizionare cu Steagu’, au continuat, cȃnd am mai crescut, a mă plimba cu un Carpaţi 131. Iar cȃnd am crescut prea mare pentru a mă mai plimba, au făcut amandoi trecerea pe Buceaguri SR-113.

Ce a devenit uzina Steagu Roşu (şi echipa de fotbal cu care am crescut, dar ea a scăzut …) e mai bine să nu discutăm, ca să nu ni se aburească ochelarii. Fapt e că, la ieşirea din incintă, m-am jeluit nenelui de la poartă ȋn legătură cu starea precară ȋn care se află acele vestigii ale Braşovului industrial. Surprinzător, omul, ȋn loc să fie de acord cu mine că acele maşini unicat ar merita o soartă mai bună, ȋmi serveşte un “Dă-le dracu, ce să mai facem cu ele!” care m-a făcut să caut, din priviri, cȃinii. I-as fi asmuţit pe el dacă aş fi putut. Şi, totuşi, personajul lucrează ȋn Steagu din … 1975!

Nu-mi rămȃne decȃt să-mi stăpȃnesc vocabularul şi să ȋmi continuu plimbarea prin oraş. Ȋntr-o parcare de bloc din cartierul Astra (ex Steagu Roşu), văd un Moskvici 1500. O maşină cu care am crescut, chiar dacă de la o vȃrstă mai mare. Mă mir, maşina are capota portbagajului deschisă, iar deasupra este aruncată o prelată. Stau şi studiez obiectul, cam mult probabil, pentru că se apropie doi cetăţeni, unul la vreo 50, altul de vreo 30 de ani, cu mari semne de ȋntrebare zugrăvite pe faţă. Ȋi salut politicos şi ȋi ȋntreb dacă Moskviciul le aparţine. Semnele de punctuaţie pe care le afişează ȋşi schimbă forma. Discutăm ca ȋntre prieteni vechi, cu pasiuni comune. Maşina va fi restaurată şi va continua să circule, alături de un Wartburg 1200 din 1964 pe care cel mai tȃnăr dintre cei doi noi prieteni ai mei mai deţine. Ne strȃngem mȃinile bucuroşi de faptul că unii ȋncă mai ştiu să respecte simboluri cu care au crescut.

Ajung ȋn centrul oraşului. Ȋn faţa hotelului Capitol (care a crescut cu mine) ȋmi atrage atenţia o formă ciudată. A, pai e un Renault 4! O maşină micuţă, mai puţin prezentă prin Romȃnia copilăriei mele, dar care, la vremea ei, era simbolul Automobil Clubului Romȃn. Vopsite ȋn roşu / portocaliu, cu sigla ACR pe portiere, R-4urile colindau şoselele ţării ca şi autodepanatoare. Ăsta, saracu’, stă stingher pe bulevardul Eroilor, printre maşini moderne şi scumpe, iar gestul meu de a-l fotografía atrage cȃteva priviri mirate. Şi atȃt. Normal, majoritatea trecătorilor nu au crescut, ca mine, cu ACR, cu dl profesor-inginer Aurel Niculescu, care a ȋncercat fără succes, săracu, să mă ȋnveţe desenul tehnic, ȋnainte de a deveni Preşedintele ACR şi candidat la presedinţia Romȃniei …

Mă duc acasă, condiţia mea fizică se apropie de limită.

Pe bulevardul Griviţei mă opresc din nou pentru o poză: o motocicletă cu ataş, marca Nipru mă obligă la o mică dispută cu un nene mai ȋn vȃrstă decȃt mine. El susţine că e Simson, şi nu ȋmi dă voie să-l contrazic pentru că el cu astea a crescut! Şi cu un MZ de 175, al fratelui său. E totuşi Nipru, motorul bóxer un lasă loc de confuzie. Doar şi eu am crescut cu ele, chiar dacă nu am condus decȃt Mobră (care m-a ajutat şi mai mult să cresc …)

E vineri,29 martie 2017, prima Zi a Braşovului.

E seara ȋn care, ȋn Piaţa 23 August, pardon Piaţa Sfatului, fac spectacol două vedete ale muzicii uşoare romȃneşti din anii ‘70-‘80. Mă duc şi eu să-i văd, pentru că eu cu ăştia am crescut. Precedaţi de “liceana” Oana Sȃrbu, cu care au crescut atȃtea generaţii de elevi,

Mihai Constantinescu şi Corina Chiriac cȃntă despre o lume minunată. Interpretează cȃntecele alea cu care am crescut noi, adolescenţii acelor ani, oferindu-ne atȃtea zȃmbete şi flori ȋncȃt mi s-a părut că s- oprit timpul. De fapt, doar treceam pe strada Speranţei la bordul maşinii roşii a lui Gică (vitezomanul).

 

Da, eu cu astea am crescut.

Dar el?! Desi mosul asta, intalnit pe strada Caramidariei,pare sa fie contemporan cu constructorii Steagului, nu mi-l amintesc. Eu n-am crescut cu el.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Of!...

LA REVEDERE, FRANCESCO FORNABAIO!

Pilotii nu mor, ei doar decoleaza si nu se mai intorc.

Dumnezeu sa-l ierte!

46029_143186572382422_3501594_n

Scrie un comentariu

Din categoria Of!...

RALIUL BRAŞOVULUI 2014 1 de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Nu îmi propun să fac aici o cronică a unei competitii sportive. Raliurile, ca orice concurs automobilistic, nu pot fi povestite decât de specialişti.
Altceva vreau să fac : să demonstrez, de fapt, să-mi demonstrez mie însumi, ce fain e să asişti la un raliu, ce bucurie e să revii pe traseu după mulţi ani în care ai văzut doar la televizor maşinile colorate şi zgomotoase, să îţi umpli urechile (şi sufletul) de pârâitul eşapamentelor …
Anii ’60. Bulevardul Lenin din Braşov este, surprinzător şi pentru vremea aia, pustiu. Un miliţian pe care îl cunoşteam din vedere de când pândea, din “borcanul” de la Ceasu Rău, circulaţia din intersecţie, jucându-se şi de-a semaforul când luminile colorate nu funcţionau, stătea în acea zi cu spatele la strada Castanilor şi nu lăsa nici o maşină să intre in bulevard, fiind, însă, foarte tolerant cu pietonii. De la el am aflat că nu e voie să mergi cu maşina pe Lenin (pe bulevard, desigur) pentru că vine … raliul.
Am aflat curând şi ce însemna aia : concurs de maşini. Apoi a început să vină raliul. La început nu am înţeles ; erau niste masini ca toate maşinile, Trabant, Fiat, Renault (sigur că ne pricepeam grozav, noi, băieţii, la maşini, ca toţi băieţii de la facerea automobilului încoace). Doar că pe uşile lor erau lipite nişte cifre, numerele de concurs şi inscriptia “Castrol”. Şi făceau un zgomot … de mamă-mamă! Un zgomot cu nu mai auzisem până atunci, dar cum îmi doresc oricând să aud. Un zgomot care nu semăna cu cârâitul obişnuit al Trabantului şi nici cu bâzâitul Fiatului 600. Poate aducea cumva cu motorul de avion, aşa cum îl auzeam, uneori, pe aerodromul de dincolo de Tractoru.
Nu am înţeles atunci (şi sigur nu pot pricepe nici acum, pentru că nu am citit toată bibliografia necesară) de ce maşinile treceau foarte rar, nu se opreau în oraş ci îl traversau ca nălucile. Din când în când, cei mai deştepţi oameni de pe marginea traseului recunoşteau vreun concurent şi spunea tuturor : “Ăsta e Puiu !” sau “Ăla e Pescaru” sau “Vedeţi că vine Graef!”. Lumea le făcea semne de încurajare celor numiţi, dar maşinile continuau să zboare spre … cine ştie unde.
Numele lui Pescaru, Puiu şi Graef mi-au devenit şi mie familiare după puţin timp. Catalogul clasei mele îi punea alături pe Pescaru şi Petrescu. Da, Pescaru era chiar fiul pilotului nălucă. Şi ce ar putea discuta nişte băieţi de clasa a doua care sunt mari specialişti în maşini, coordonaţi de Jean Pescaru, decât despre maşini de raliu? Şi cum ar putea fi evitată tema, când, surpriză, naluca Graef locuia într-un bloc de pe Karl Marx aflat la câteva zeci de metri de şcoala numărul 5, iar maşina lui, cu numerele de concurs şi inscripţia “Castrol” pe ea se odihnea în curtea pomenitului bloc, iar noi, băieţii, aveam acces acolo, pentru că doi dintre colegii de clasă locuiau şi ei acolo?

horst-graef-1973-bmw-livada-postei(sursa foto: autorally.ro, citat de steagulrosu.wordpress.com)

Am devenit cei mai mari iubitori de maşini şi de raliuri, ştiam tot (de la Jean) despre Pescaru, Puiu şi Graef, despre Renault, Beamve şi Ford, Trobont şi alte mărci mari, despre motoare şi curse. Iar când raliul venea din nou la Braşov, “A-iştii” (adică băieţii de la A) se postau în cel mai bun loc de pe traseu, să-i vadă şi să-i încurajeze pe Graef, Puiu şi Pescaru.

Anii au trecut. “Beamveul” de pe Karl Marx a dispărut, Pescaru şi Puiu s-au lăsat de raliu, « A-iştii » au terminat a opta şi s-au răspândit pe la Meşotă, Şaguna, Tractorul, Steagu, Unirea sau Energetic, despărţindu-se şi uitând de raliuri.

Ba nu, pentru că Jean a continuat să fie înaintea lui Petrescu la catalog, şi chiar dacă Pescaru nu mai alerga, dacă Trobonţii nu mai erau de actualitate ci noile maşini româneşti, Daciile 1100 S şi 1300, luptau in curse cu Renault-le 12 Gordini, dacă Puiu nu mai era cunoscut pentru raliuri, ci pentru Sala Sporturilor de lângă gara, al cărei arhitect era, eu ma duceam pe traseu înainte de a porni zgomotul eşapamentelor sport : în parcarea de la ARLUS, la al doilea viraj de pe Drumul Poienii, în colţul parcului, ba chiar la Ceasu Rău, pentru că traseele, schimbate de la an la an, treceau peste tot, iar raliurile nu mai erau doar raliuri, se inventaseră curse de viteză în coastă, circuite de viteză, probe speciale de oras, de macadam, de asfalt, de … lovit stâlpul cu ceas pe el de langă restaurantul cu nume meritat şi mai mult după acest incident.

Alţi ani, altă despărţire. De liceu, de Jean, de Braşov. Nu mai ştiu ce face Jean azi. Dar ştiu că Braşovul meu a continuat să fie un oraş al sportului automobilistic, că raliul, după ce a fost al oraşului, al uzinelor, al Zăpezii, a trecut şi el, ca toată lumea, prin reformă, primind numele sponsorilor (Atlanta, Tess, Romtelecom, cui îi pasă – raliu să fie). Iar zgomotul asurzitor al motoarelor tot mai mari şi mai puternice a revenit, periodic, în centrul oraşului, atrăgând alţi « A-işti », alţi specialişti, alţi nostalgici. Circuitul din jurul Parcului Central s-a scurtat, s-a strecurat prin faţa Prfecturii şi a Primăriei, maşinile nu mai pleacă toate odată, ci numai câte două, nu mai sunt nici Dacii 1300 ci Mitsubishi sau Suzuki, printre ele târându-se cu viteze de peste 120 km/h şi autohtonele Loganuri, cum le-a caracterizat un comentator (oficial) al « specialei mari ».
Volanele monştrilor zgomotoşi sunt învârtite azi de români ca Delecour, Tempestini, apoi Gîrtofan, Mihalache şi … oare am auzit bine ?! Graef ? Cum Graef, domne, că ăla are 1000 de ani. Ba Graef, scrie şi pe maşina alb-albastră care apare din întuneric, urlă şi dispare ca o nălucă după colţul clădirii primăriei, întoarce pe lângz Casa de apă, se bagă în parcarea de la Prefectură dispare pe lângă parcul mic, în care e un cimitir al Eroilor Revoluţiei. Mai urlă o dată, la fel de vehement, apoi vine, cuminte, să culeagă aplauzele spectatorilor, specialisţilor, « A-iştilor » … Gunther Graef, fiul lui Horst Graef, idolul copilăriei mele, devine instantaneu noul meu idol, iar micul lui « Beamve » năluca alb-albastră, e cea mai frumoasă maşina din raliu.
Alain Prost ? ba nu, Marcel Proust, a descoperit, mâncând o prăjitură şi band ceai de tei, cum poate fi întors timpul. Eu am descoperit altă metodă : Graef + Beamve !

PS. Pentru o documentare completă, rezultatele raliurile sunt afişate pe Internet. Dar cui îi pasă de rezultate ?!

20140322_211610 20140322_165522

2 comentarii

Din categoria Of!...

DEMISIA! de Corneliu Vadim Tudor

DEMISIA

!

Nu învăţăm nimic, din nici o dramă
Ne indignăm, aprindem lumînări
Facem orice să fim băgaţi în seamă
Toţi acuzăm şi punem întrebări.

Epidemie grea, de neamuri proaste
Ca drojdia pe fundul de pahar
Ne bucurăm în taină de năpaste
Ca la cutremur Domnii din Fanar.

A mai căzut un avion? Ce bine!
Prilej de certuri la televizor
Iar defilează clovni şi paţachine
Ţin predici, vai, unui întreg popor!

Ni se deşartă tone de palavre
În casele cu frigider pustiu
Ne zgîrie pe creier nişte javre
Chiar morţii îşi fac cruce în sicriu.

Dar ce e oare ţara noastră dragă
Decît un avion, căzut în munţi?
Nu îi mai căutaţi cutia neagră –
Au luat-o hoţii şi o vînd la nunţi.

Nu e de vină, nimeni, niciodată
Arareori, cîte-un Acar Păun.
Batista pe ţambal s-a pus îndată
Şi plîngem cu baloane de săpun.

Avem un nou Drapel: e Muşamaua
Ce-nlocuieşte steagul Tricolor.
Ni s-a schimbat şi Imnul: e Maneaua
Şi uite-aşa dispare un popor…

Această ţară zilnic pică Bac-ul
Harababură! Haos! Aaoleu!
De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul
Şi nu ne mai suportă Dumnezeu.

Pe cei plătiţi să-şi facă datoria
Îi doare-n cot, sînt nesimţiţi şi proşti
Nu-i poţi schimba – îi apără Mafia
După maşini şi vile-i recunoşti.

Încrengături de rude şi amante
Sufocă-ntregul Aparat de Stat
Blindaţi cu grade şi hîrtii savante
Toţi impostorii au un doctorat.

La prima criză, au căzut grămadă
Ca şobolanii fug, sînt panicaţi
O fată degerată în zăpadă
I-a ruşinat pe cei mai mari bărbaţi

Azi, Dumnezeu le-a pus oglinda-n faţă
Ei nu sînt nimeni, doar nişte yes-meni
Acum se rupe pojghiţa de ghiaţă
Ei au murit, de fapt, în Apuseni!

ROMATSA, SMURDUL, STS şi ISU
Ventuze de bani publici, scoşi din bir
Ce faliment! Le-a înghiţit abisu’!
S-au dus, în marş forţat, la cimitir!

A trebuit să cadă o rugină
În locul unde Horea a fost prins
Şi-n putregaiul ăsta, o lumină
Fulgerător, în ţară s-a aprins.

Aceste 7 ore blestemate
I-au deşteptat, în fine, pe români
În gardă, toţi! Aşa nu se mai poate!
La puşcărie cu aceşti păgîni!

Demisia! Căraţi-vă, cu toţii!
Demisia! Cît mai puteţi s-o daţi!
Un simplu pădurar a dat cu hoţii
De toţi pereţii Munţilor Carpaţi.

Nişte netrebnici, puşi pe jaf şi chefuri
Minţind că-s „frecventabili”, „democraţi”
Ne-au amputat din pensii şi din lefuri
Dar ei trăiau ca nişte îmbuibaţi.

Teroarea nepăsării şi-a prostiei
A luat sfîrşit, nu mai putem răbda.
Începe primăvara României
Şi-a răsărit, pe locul tragediei
Un ghiocel, sub mantia de nea.

CORNELIU VADIM TUDOR
23 ianuarie 2014, orele 5-8 dimineaţă

Scrie un comentariu

Din categoria Of!...

APEL

Către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

În atenţia Doamnei Ministru Ecaterina Andronescu

Stimată Doamnă Ministru,

Mulţi dintre români au preluat, de câţiva ani, Halloween-ul, macabra sărbătoare occidentală, care sub masca unor distracţii, este o veritabilă invocare a demonilor şi a făpturilor infernale. Oameni deghizaţi în schelete, arătări hidoase, vrăjitoare, fantome, mumii, vampiri, vârcolaci, monştri, criminali sângeroşi împânzesc străzile şi se sperie unii pe alţii, cu tot felul de farse şi glume macabre şi nesărate. În vitrinele magazinelor, în parcuri, în companii, în localuri, în şcoli şi universităţi, pe uşile caselor, peste tot apar vrăjitoare călare pe mătură, dovleci-felinar, coarne şi alte simboluri mai mult sau mai puţin demonice. Spusul poveştilor cu fantome sau vizionarea de filme horror sunt şi ele părţi ale petrecerilor de Halloween. Adesea, în preajma sărbătorii, televiziunile difuzează episoadele ale serialelor şi emisiuni speciale (de obicei pentru copii), iar unele filme horror sunt lansate special înainte de Halloween pentru a profita de atmosfera sărbătorii. Cam aşa arată Halloween-ul, o „sărbătoare” pe care sataniştii declaraţi o consideră printre cele mai importante.

Însuşi „părintele” modern al „bisericii lui Satan”, Anton Szandor LaVey, obişnuia sa spună ca Halloween este una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic, alături de „Noaptea Walpurgica” sau Sabatul vrăjitoarelor, de pe 1 mai.

Halloween-ul – şcolarizarea satanismului pentru copiii români

Integrarea in UE si occidentalizarea societăţii face ca în România autorităţile să se simtă obligate (la presiuni deloc dezinteresate) la o adevărată maimuţăreală a sinistrei sărbători americane, care este promovată pe toate canalele şi cu toate puterile.

Astfel, Teatrul National pentru Copii îşi deschidea la un moment dat stagiunea cu spectacolul „Lampa lui Jack” – o punere în scenă pentru copii a poveştii dovleacului de Halloween, poveste în care Diavolul joacă rolul principal, în realitate o şcolarizare mascată a satanismului pentru copiii români.

„Protipendada” Bucureştiului s-a adunat la Palatul Parlamentului pentru a participa la Balul de Halloween. Internetul românesc este plin de felicitări virtuale cu specific de Haloween, precum şi de bizare oferte „festive”: manichiură în ton cu momentul, gheare stilizate negru-portocalii, tichii cu coarne care se aprind alternativ, sfaturi pentru construirea unui coşciug, ca să poţi apărea un „mort” cât mai autentic la petrecerea de Halloween!!!

La unele grădiniţe din capitală se face „serbare de Halloween”, în şcoli elevii sunt învăţaţi chiar de către profesori cum să îşi confecţioneze costumele şi decorurile adecvate. Discotecile din campusurile studenţeşti şi localurile se întrec în a organiza „seri de Halloween” care sunt luate cu asalt de tinerii dornici de distracţie. În 2002, în parcul Moghioroş din cartierul Drumul Taberei, primăria sectorului 6 a organizat „Carnavalul groazei” şi a oferit premii copiilor care aveau cel mai înfricoşător costum.

Iar acestea, in vreme ce în Rusia, Ministerul Educaţiei a decis să interzică orice eveniment legat de sărbătoarea Halloween-ului în scoli. Un reprezentant al ministerului, Alexander Gavrilov, a declarat că această hotărâre se menţine din 2003, iar motivaţia este legată de faptul că această sărbătoare promovează cultul morţii, personificarea morţii şi a forţelor răului, fiind în contradicţie cu natura instituţiilor de învăţământ. Gavrilov a precizat că Haloweenul „tulbură mintea şi afectează sănătatea spirituală şi morală a elevilor”, concluziile sale fiind împărtăşite de o serie de psihiatri consultaţi pe aceasta temă.

În România, Halloween-ul este sărbătorit şi în acest an în toate unităţile şcolare, unde se desfăşoară petreceri, baluri, serbări etc., toate promovând teroarea, cruzimea, violenţa, moartea, într-un cuvânt, satanismul.

Halloween-ul în şcoli – încălcări grave ale prevederilor legale

Cu toate acestea, Legea Educaţiei Naţionale conţine prevederi foarte clare privind păstrarea identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român, în unităţile de învăţământ fiind strict interzise activităţile care pun în pericol moralitatea şi integritatea fizică şi psihică a copiilor şi cadrelor didactice.

Astfel, între principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi superior din România, se numără şi „principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român” (art. 3, pct. h).

De asemenea, la art. 7. – (1) legea prevede că „în unităţile, în instituţiile de învăţământ şi în toate spaţiile destinate educaţiei şi formării profesionale sunt interzise activităţile care încalcă normele de moralitate şi orice activităţi care pot pune în pericol sănătatea şi integritatea fizică sau psihică a copiilor şi a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic”.

În ceea ce priveşte comportamentul cadrelor didactice, legea aminteşte, la art. 273 – (3), că „personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spaţiul şcolar şi poate întreprinde acţiuni în nume propriu în afara acestui spaţiu, dacă acestea nu afectează prestigiul învăţământului şi demnitatea profesiei de educator, respectiv prevederile prezentei legi”. Totodată, „personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum şi cel de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei, conform legii.” (Art. 280. – 1)

Având în vedere cele menţionate mai sus, solicităm Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului interzicerea urgentă a activităţilor desfăşurate de Halloween, activităţi care afectează pe termen lung sănătatea spirituală şi morală a elevilor din România.

În condiţiile în care agresivitatea de toate tipurile, comportamentul delincvenţional, maturizarea prematură şi îngrijorătoare a elevilor noştri a devenit o notă comună a şcolilor, este absurdă şi inexplicabilă intenţia Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a organiza în instituţiile de învăţământ sărbători de Halloween, aşa cum aflăm dintr-o directivă emisă unităţilor şcolare.

În cazul în care fapta se va proba, ţinem să vă amintim, stimată Doamnă Ministru, Ecaterina Andronescu, faptul că persoana care a luat această hotărâre la nivelul instituţiei pe care o conduceţi se face vinovată de infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în forma calificată prevăzută şi pedepsită de Codul penal în condiţiile art. 246 raportat la art. 2481 Cod penal (pentru făptuitori funcţionari publici) şi art.258 Cod penal (pentru alţi funcţionari) raportat la art. 2481 Cod penal – fiind vorba despre interesele minorilor, protejate de legile nr. 272/2004 şi a Educaţiei naţionale.

Pentru a evita declanşarea unei plângeri penale împotriva persoanelor responsabile, vă rugăm să procedaţi imediat la anularea tuturor activităţilor de acest tip în şcolile din România.

30 octombrie 2012

Semnatari:

Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România

Asociaţia Bucovina Profundă Suceava

(Fotografiile surprind instantanee de la petrecerile de Halloween organizate în anii 2011, 2012 la Şcoala Gimnazială „Liviu Rebreanu” Bucureşti şi Scoala Nr. 1 din Gherla. Pentru a vedea filmări care redau amploarea reală a dezastrului din şcoli click aicihttp://www.google.ro/#q=halloween+scoala&hl=en&safe=off&prmd=imvns&source=lnms&tbm=vid&fp=1&bav=on.2,or.r_gc.r_pw.r_qf.&cad=b

Scrie un comentariu

Din categoria Of!..., Uncategorized

17 IUNIE 2012

Cu ani în urmă, când la Roşiori se găseau bani pentru editarea săptamânala a publicaţiei “Drum”, obişnuiam să aduc aminte cititorilor ca ziua de 17 iunie este, practic, ziua de naştere a aviaţiei române. E aniversarea zborului de la Cotroceni al lui Aurel Vlaicu, acela care a construit şi zburat, pentru prima dată pe teritoriul României, o “maşină de zburat”.

În acest an, 17 iunie trebuia să fie o sărbătoare frumoasă, încununată cu zboruri şi cu zâmbete de cei care ştiu ce este aviaţia şi trăiesc cu zborul în sânge, sau, ca mine, doar îi iubeşte şi admiră pe Icari.

N-a fost să fie aşa … O întâlnire de suflet între aviatori, începută cu distracţie şi râs, a fost întreruptă brusc de un hohot de plâns. Unul dintre ei – dintre NOI, sper sa nu se supere aviatorii că îndrăznesc să mă consider unul de-al lor – a căzut pe solul Băneştilor, la mică distanţă de obeliscul lui Vlaicu. PETRU LAZĂR, comandor aviator, pilot de încercare la Aerostar Bacău, a intrat în pământ, decolând către escadrila din ceruri la manşa unui avion pe care îl construise şi el alături de specialiştii uzinei.

Nu sunt calificat nici măcar să îmi spun o părere despre cauza accidentului, dar pot să spun ceea ce am simţit şi nu o să uit niciodată. Pot să spun că incă îmi mai sună în urechi pocnetul de la impactul cu firul electric, ca şi cel provocat de contactul avionului cu solul. Încă mai văd avionul dezechilibrat care se îndrepta, vertical,cu botul înainte, spre pământ. Creierul îmi e plin de urletul pe care, sunt sigur, l-a scos fiecare dintre cei prezenţi acolo, chiar dacă nu s-a auzit nici un sunet. Plămânii îmi sunt îmbâcsiţi de fumul negru izbucnit din avionul strivit la scurt timp după secunda zero.

Am văzut de atâtea ori filme cu avioane care se prăbuşesc, pentru ca apoi actorii care jucau rolul pilotilor respectivi să dea declaraţii despre scenariu, regie şi succes la public, încât îl şi vedeam pe pilotul de sub firele de înaltă tensiune cum vine zâmbind şi scuturându-se de praf să spună cum a reuşit cascadoria. Doar nu putea fi adevărat.

Dar avioanele aterizau în grabă, trăgeau în parcare fără să le urmărească nici un spotter. O maşină a demarat în trombă spre locul unde se zărea, la început, coada Festivalului, apoi un fir de fum negru, transfornat în câtava secunde într-o trâmbă groasă, bazat pe o imensă flacără roşie. Oamenii de lângă hangar au scăpat pe jos tot ce aveau în mână şi se întrebau unul pe altul « Cine e ? » Unul mai cu sânge rece – nu ştiu cine o fi fost atunci cu sânge rece – a sunat la urgenţe.

În câteva minute deja eram întrebat, prin SMS, ce s-a întâmplat. Presa deja cunoştea şi făcea public numele eroului căzut şi starea lui, deşi noi, cei de lângă el, mai speram că a fost scos, nevătămat, înainte de a lua foc avionul. Nu sunt calificat nici să judec calitatea prestaţiei oamenilor de la presă, până la urmă, ei pentru asta sunt plătiţi, să afle înaintea tuturor.

Deşi unii îmi spun că ma pricep să scriu, textul de faţă e o dovadă că nu e adevărat. Habar n-am cum să descriu o stare în care am intrat atunci, eu, cei din jurul meu, locul, atmosfera. Pe ici pe colo se auzea câte-o şoaptă. Din când în când, câte unul de-al casei, nepus de nimeni şi fără să aiba nici o autoritate, încerca să facă ordine printre cei câţiva necunoscuţi aflaţi acolo. Cărbunii grătarului se stingeau, inutili, acoperiţi cu o folie de staniol. Cineva a pronunţat cuvântul “pompierii”, o fi auzit sirenele maşinilor de intervenţie. A apărut o ambulanţă, mergând înebunitor e încet pe câmpul cultivat, şi-a găsit, apoi, loc chiar lângă coloana de fum, la baza căreia coada Festivalului nu se mai vedea. Două maşini de pompieri au ajuns şi ele acolo, iar fumul a dispărut curând, lăsând loc ambulanţei să se îndepărteze, oprindu-se, din doi în doi metri, semn că nu mai avea motive de grabă. Deci, era adevărat … televiziunile aveau dreptate …

Antenele carelor de reportaj răsăreau “acolo” ca ciupercile, probabil că telespectatorii uitau de caniculă. Telefonul meu continua să îmi ceară ştiri, în numele unor prieteni care ştiau unde mă aflu. Am preferat să nu răspund, nu îmi explic de ce. Nu voiam să certific, poate, ceea ce spuneau “ăia”. Încă voiam, sau credeam, să întărzii certitudinea, poate, totuşi, “ăia” greşeau”, poate …

După câteva zile am ajuns acasă, la calculator. Ştirea deja e veche, abandonată de presă. Poate am avut un coşmar eu? Bine ar fi … dar pe aviatia.ro si pe alte locuri virtuale pe unde umblu eu dialogurile există.

Dar eu tot nu cred. Nu! Accidentele de aviaţie sunt o găselniţă a celor care fac filme şi vor spectatori. Accidentele de aviaţie nu sunt altceva decât trucaje, cu aeromodele sau pe calculator. Nu! Eu nu am văzut Festivalul ăla intrând în pământ, ci doar am anticipat un scenariu de film. Nu se poate altfel!

6 comentarii

Din categoria Of!...

POESIE

C’est un enseignant qui a écrit ce poème, on devrait le citer partout et surtout le féliciter.
Mais quelle belle et gentille poésie !!

 
Evocation douce-amère
Mais pourquoi le taire
Le couscous nous savons le faire
aussi bien que ta mouquère
Tu l’as voulue l’indépendance,
Tu réclames même la repentance
Alors que fais-tu en France
Baladant ton arrogance?
Avec toute ta famille,
Tes femmes et tes filles,
Que les voiles entortillent
Notre économie tu bousilles
Tes fistons cambriolent,
D’autres plus marioles
sont dans la fumerolle
et roulent en belles bagnoles.

Tu ne connais pas le travail,
Pour toi c’est l’épouvantail,
A sa vue, tu bailles,
Et même tu défailles…

Tu es couvert par la Sécu,
Tu as en plus la CMU,
Et tu restes à l’affut
Tu rêves en plus d’être élu…
En plus tu prônes l’Islam,
A genoux sur le macadam,
Tu fêtes le ramdam.
Et des fatwa tu brames.

Alors petit maghrébin
Avec sous le bras tes bambins
Et tout ton saint-frusquin
Va retrouver ton président faquin.
La France n’est pas biculturelle
Vous êtes notre érésipèle
Plus même, nos écrouelles
IL REVIENDRA CHARLES MARTEL

Scrie un comentariu

Din categoria Of!...