Arhive pe categorii: Evenimente

751. O DATӐ PE AN! de Mihai-Athanasie Petrescu

O datӑ pe an!

E o expresie atât de obişnuitӑ, încât ar fi trebuit sӑ mӑ feresc de ea, nu sӑ o aleg ca titlu; dar cum eu obişnuiesc sӑ cedez primului impuls atunci când vine vorba de titluri, am cedat şi de data asta … şi iatӑ de ce:

O datӑ pe an are loc câte un eveniment important pentru cineva. Aniversarea zilei de naştere, ultima zi a anului şcolar, onomastica, aniversarea cӑsӑtoriei … adicӑ datele cele mai importante, pe care le aştepţi cu nerabdare (da, pânӑ la urmӑ şi ziua de naştere, pentru cӑ reţeaua de telefonie mobilӑ sigur îţi face vreun cadou în minute adaugate la “nelimitatul” din abonament).

Existӑ categorii de oameni pentru care “o datӑ pe an” are şi semnificaţii mult mai importante. Uite, de exemplu, când apӑrea calendarul bisericesc, mama soacrӑ imediat cӑuta data Paştilor. Era cea mai importantӑ, pentru cӑ în funcţie de asta îşi organiza primӑvara, îşi calcula data Lasatului de sec, pentru cӑ atunci se adunau la masa ei câteva perechi de fini. Pӑi nu? Era important şi asta, nu pentru mine, cӑ eu nu am mers niciodata cu plocon la naşii mei, ei nu prea cunoşteau obiceiul, iar eu mӑ feream sӑ li-l împӑrtӑşesc.

De 1o ani (pentru cӑ la prima ediţie mitingul de la Otopeni a fost mai puţin bӑgat în seamӑ; de, nou-nӑscut, nimeni nu ştia cu ce se mâncӑ, sau mai degrabӑ cu ce apӑ se ia, pentru cӑ în ziua cu pricina a plouat şi nu am mai plecat de acasӑ) data de calendar aşteptatӑ de mulţi cu nerӑbdare este … da, am pomenit-o deja, e cea în care se tine BIAS. “Când e, mӑ, BIAS-ul ӑla, nu-l mai anunţӑ ӑştia odatӑ, sӑ ne organizӑm şi noi concediul?” Cam asta e întrebarea pe care ne-o adresӑm unii altora încӑ de când începe sӑ se topeascӑ zӑpada, iar Aeroclubul României  îşi afişeazӑ draftul de grafic al manifestӑrilor pentru public. S-ar putea ca vreun cârcotaş dintre colegii mei sӑ se mire: cum, îţi programezi plecarea în concediu în funcţie de mitingul de la Bӑneasa, nu dupӑ data examenelor de bacalaureat?. Da, chiar aşa. BIAS este reperul. Acum doi-trei ani, Bӑneasa s-a strecurat cu succes printre examenle de competenţe şi examinӑrile scrise, nu s-au influenţat una pe alta, ci amândouӑ pe mine, şi parcӑ s-au înţeles sӑ ne elibereze vara, fiind simultane.

Anul ӑsta, mitingul cel mare parcӑ voia sӑ ne încurce niţel. Data de 24 august s-a anunţat destul de târziu, iar nerӑbdarea noastrӑ, adӑugatӑ la incertitudinea privind alte posibile activitӑţi estivale, ne-a fӑcut sӑ accesӑm cu oarece febrilitate siteul companiei de aeroporturi – şi emailul prietenilor din sistem.  Dar data a fost publicatӑ, iar noi ne-am improvizat rapid (dar norocos, pentru cӑ am reuşit sӑ rezervӑm cazare exact acolo unde ne doream) un plan de deplasӑri de loisir.

A urmat apoi altӑ perioadӑ de aşteptare, în care organizatorii şi-au cӑutat colaboratori. Eram siguri de Aeroclubul României şi, judecând dupӑ pozele de la prima şedinţӑ, în care se distingeau uniforme albastre, de Forţele Aeriene ale României. Acum 15 de ani, când activitatea mitingisticӑ de abia reînvia la noi, asta era mult mai mult decât puteam visa. Îmi amintesc de cuvintele lui Cӑtӑlin Prunariu, pe atunci comandant al Aeroclubului Teritorial de la Clinceni, în 2002, pe Bӑneasa, când mitingul, singurul din anul ӑla din zona geograficӑ accesibilӑ pentru noi, a reunit avioanele EXTRA 300, Zlin 142, Wilga (cu planoarele ei) şi şi AN-2 de la AR şi douӑ elicoptere de la SSAvC : “Ehe … bine cӑ am putut sӑ ridicӑm avioanele noastre, cӑ nu a fost uşor sӑ convingem decidenţii. Cine ştie, poate în anii urmӑtori vom putea colabora şi cu armata, ştiu şi eu cӑ acolo e forţӑ, e mai impresioanant …”

Unul câte unul, momentele de desfӑşurator au început sӑ fie definite, apӑrând şi numele sau marca de aeronavӑ a unor invitaţi. Aoleu! Lipsesc Iacӑrii! Înseamnӑ cӑ nu vine nici Jurgis? Pai cine a mai vӑzut BIAS fӑrӑ Iacӑri Jurgis?! Of, nici Red Bulls nu vin, şi cât speram sӑ aducӑ, în sfârşit, Lightning-ul … Dar … a! vine Jurgis! Vine Galebul de la sârbi, ӑla pe care l-am mai vӑzut pe la Kecskemet. I-auzi, vine şi un L-29 de la cehi, un Gripen de la unguri, dar ӑsta nu zboarӑ, e doar la staticus, cum zic ei. Ce mai vine? Aha! Taromul! Vedem iar formaţia aia specialӑ cu un liner flancat de Extre, de data asta însӑ nu mai vine veşnicul Gogu, ci un un Airbus de-ӑla micu’. Şi mai cine? Valer? În duet cu Ivan? Pӑi avem spectacol de spectacol, domne! Or putea sӑ umple o zi întreagӑ?

Acum câţiva ani, când vremea rea a pus beţe-n aripi avioanelor americane de la Câmpia Turzii care trebuiau sӑ participle la BIAS, piloţii Aeroclubului au eliminat posibilii timpi morţi, realizând, ad hoc, un program exceptional, sub ameninţarea furtunii. Deci se poate. Nu vom sta cu ochii în soare, între ochi şi soare sigur va fi un avion în orice clipӑ.

Ce dacӑ facebook abundӑ de pesimism! Nu putem judeca pânӑ nu se terminӑ ziua (de 24 august) şi nu ne gonesc ӑia de pe aeroport. Mergem acolo şi vedem, iar dacӑ nu ne place, asta e, n-avem decât sӑ sperӑm cӑ la anul va fi mai bine.

Planul A e în felul urmӑtor: Sejurul nostru în Bucovina se terminӑ pe 22. Plecӑm la prânz, pânӑ seara suntem la Braşov, pe 23 ne odihnim, pe 24, la 0400 hrs decolӑm, la bordul Rachetei noastre roşii, spre Bӑneasa. Pânӑ la urmӑ aplicӑm planul C, acceptabil şi destul de rentabil, chiar dacӑ întârziem cam o orӑ faţӑ de schedule …

Şi ziua poate începe. Întâi, ne întâlnim cu prietenii, ne actualizӑm cunoştinţele şi imaginea.

IMG_5901IMG_5907IMG_6014IMG_6030IMG_6031(1)IMG_6032IMG_6034(1)

Apoi, zborurile care umplu cerul. Treptat: IAR-46, Tecnamuri si Cessne, Zlinuri, Extre, Alouette-uri, Bn-2, Beechcraft, MiG-21 LanceR, Kamov-26, YAK-52uri de la Bobocu, Pume, IAR-99, Maule, Wilga, liniştea planoarelor IS-28, Airbus-318 cu Extrele, L-39, SuperGaleb, AN-2uri, paraşutişti, o paraşutӑ care nu se deschide, dar nimeni nu se impacienteazӑ, de fapt e un drapel scӑpat din mânӑ, L-29, iar LanceR, alt planor, F-16, MiG-uri de la Baza 86, Socaturi de la Baza 71, deja era ora 16, când o fi trecut timpul, C-27 J Spartan, C-130, din nou planorul MDM FOX Red Bulls, alt MDM FOX, cu însemnele Aeroclubului, un nou dans al paraşutiştilor, încӑ un balet al IS-28urilor, apoi un vuiet de MiG-21 LanceR, o a doua autorotaţie a Kamovului, e ora 1930, fumigenele de pe aeronave şi oameni se combinӑ cu artificii luminoase, Mig-ul atacӑ iar timpanele şi retinele, cu flӑcӑri de forţaj şi de contramӑsuri, îl imitӑ Puma nr. 77 şi, în sfârsit, Spartanul de la Baza 90, ӑla cu flares care încheie programul de zbor. Cât mai e ceasul ӑla? 21? Pӑi cum, a trecut deja o zi lungӑ de varӑ şi nu ştim când?!Deşi am stat pe Bӑneasa sӑ vedem (aşa cum se temea lumea) cel mai slab BIAS ever?! Hai, mӑ!

IMG_5632IMG_5653IMG_5700IMG_5711IMG_5714IMG_5734IMG_5754IMG_5767IMG_5775IMG_5838IMG_5839IMG_5858IMG_5892IMG_5893IMG_5894IMG_5895IMG_5896IMG_5943IMG_5944IMG_5954IMG_5992IMG_6002IMG_6014IMG_6025IMG_6026IMG_6056IMG_6060IMG_6067IMG_6117IMG_6136IMG_6138IMG_6145 (1)IMG_6163IMG_6169IMG_6193IMG_6240IMG_6257IMG_6259IMG_6330IMG_6352IMG_6358IMG_6367IMG_6430IMG_6437IMG_6471IMG_6475IMG_6499IMG_6513IMG_6541IMG_6566IMG_6615IMG_6644IMG_6656IMG_6661IMG_6712IMG_6727IMG_6735IMG_6740IMG_6770IMG_6776IMG_6781IMG_6820IMG_6823IMG_6898IMG_6917IMG_6991IMG_6996IMG_7054IMG_7077IMG_7120IMG_7147IMG_7205IMG_7238IMG_7278IMG_7279IMG_7280IMG_7332IMG_7335Odatӑ pe an

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

EVOCARE: OPERAŢIUNEA “VALUL NIMICITOR” – “TIDAL WAVE” PLOIEŞTI, 1 AUGUST 2019 de Mihai-Athanasie Petrescu

EVOCARE:

OPERAŢIUNEA “VALUL NIMICITOR” – “TIDAL WAVE” PLOIEŞTI, 1 AUGUST 2019 de Mihai-Athanasie Petrescu

Poate una dintre cele mai ample misiuni de bombardament executatӑ de americani în al doilea Rӑzboi mondial, “Tidal Wave” a fost, cu siguraţӑ, aceea care a anunţat, la 1 August 1943, cӑ peste România avea sӑ vinӑ (în anul urmӑtor) tӑvӑlugul celei mai puternice, din punct de vedere numeric şi logistic, aviaţii din lume la acel moment.

În 2019, la scurtӑ vreme dupӑ ce a luat fiinţӑ, AEROHISTORIA, un grup de oameni pasionaţi de istoria aviaţiei române şi mondiale, a luat iniţiativa de a organiza, chiar în oraşul care a cӑzut victimӑ Liberatoarelor în 43 şi 44, o evocare a acelui teribil moment.IMG_20190804_0001

Gazdӑ a fost Palatul Culturii din Ploieşti, Muzeul de Ştiinţe ale naturii, care a oferit Sala Coloanelor pentru o expoziţie extraordinar de interesantӑ şi Sala Unirii pentru dezbateri.

O luӑm pe rând.

IMG_4433Sala Unirii, care, iniţial pӑrea foarte mare, s-a dovedit neîncӑpӑtoare pentru toţi oamenii interesaţi de istorie. Nu i-am recunoscut pe toţi cei care au format audienţa la acest eveniment, dar sigur am remarcat multe personalitӑţi din domeniul aviaţiei şi al istoriei, semn cӑ evenimentul este apreciat în mod deosebit de cunoscӑtori.

IMG_4436Pe scenӑ a urcat întâi gazda noastrӑ, doamna profesor doctor Emilia Iancu, directoarea Muzeului, care deschide activitatea şi îl invitӑ pe moderatorul activitӑţii, domnul Gabriel Feher (despre care am înţeles cӑ este pilot comandant la o companie aerianӑ româneascӑ). Acesta, îmbrӑcat într-o uniformӑ de aviator american, asemӑnӑtoare cu cele purtate de participanţii la Tidal Wave (pe care avea sӑ o descrie în amӑnunt ceva mai târziu), un tip cu cert talent oratoric şi actoricesc, porneşte la atac.IMG_4M455IMG_445B2IMG_4437

Domnul Feher a “executat” o frumoasӑ relatare a întregii misiuni de bombardament, privitӑ din ambele perspective, a americanilor atacanţi şi a aliaţilor români şi germani care asigurau paza obiectivului.IMG_4432IMG_4439IMG_4440IMG_4441IMG_4442IMG_4443IMG_4444IMG_4445IMG_4446IMG_4469IMG_4472IMG_4476IMG_4478 S-a discutat despre puterea americanilor, care au adus în Prahova cinci grupuri de bombardament, şi a românilor şi germanilor, care s-au apӑrat cu artilerie antiarelianӑ (baterii fixe şi trenul “fantomӑ”) şi aviaţie de vânӑtoare, fӑrӑ a mai pune la socotealӑ şi elementele de apӑrӑre pasivӑ (butaforii, generatoare de ceaţӑ artificialӑ, baloane captive).SALA

Momentele misiunii au fost descrise amӑnunţit. Au fost abordate atât la nivel macro, cât şi la nivel individual sau de mici subunitӑţi, cu dramele respective, cu evaluarea succeselor şi dramelor fiecӑrei pӑrţi combatante. În acest demers a fost ajutat şi de prietenii şi colegii lui, domnii Gabriel Ivӑnescu, Dan Melinte, Radu Constantin si Edi Badescu, care au prezentat şi uniforme militare din acea perioadӑ purtate de aviatorii şi artileriştii antiaerieni români şi germani, şi vechiul meu prieten şi coleg Sorin Turturicӑ.IMG_4464IMG_4471IMG_4474IMG_4473IMG_4475IMG_4479

O surprizӑ interesantӑ (mӑ întreb cum a fost receptatӑ de ploieştenii care nu ştiau ce reprezintӑ) a fost semnalul sirenelor, care au sunat alarma antiaerianӑ exact la ora când primul bombardier american a apӑrut deasupra ţintelor la 1 August 1943.

A doua componentӑ a activitӑţii de evocare a fost expoziţia amenajatӑ în marea salӑ a Coloanelor.

 

Vorba lui Gabriel Feher, au fost prezentate machete, modele şi artefacte reprezentative pentru ziua marelui bombardament. Recuperate de la locul bombardamentului, o mare cantitate de resturi ale avioanelor, alӑturi de machete de avioane (bombardiere, vânӑtori), piese de muniţie, piese recuperate de pe trenul de artilerie A.A., fotografii, documente. Plus un monitor mare, pe care au fost prezentate imagini, fixe şi filmate, din timpul bombardamentului. Organizatorii activitӑţii au stat tot timpul printre vizitatori, încercând sӑ rӑspundӑ cât mai exact la orice întrebare.

Cred cӑ putem trage concluzia: activitatea a fost extrem de bine organizatӑ, iar desfӑşurarea a fost exemplarӑ. E o dovadӑ cӑ un lucru fӑcut din pasiune nu poate sӑ nu reuşeascӑ perfect.

Aşa cum le-am transmis deja celor de la AeroHistoria, eu, unul, am fost foarte impresionat de activitatea de la 1 august 2019, şi (dar asta nu am apucat sӑ le spun) sper în colaborӑri ulterioare.

 

Pentru a fundamenta discuţia despre evenimentul de la Palatul Culturii din Ploieşti, m-am gândit sӑ adaug aici, spre documentare, referatul realizat de fosta mea elevӑ, BIANCA VALENTINA VASILE, pentru a participa la Concursul de referate de istorie din 2008. Bianca a prezentat excepţional materialul ştiinţific, iar la prima citire a clasamentului, a fost anunţatӑ cӑ a primit premiul al doilea. Dupӑ normalele felicitӑri, Bianca a fost din nou convocatӑ de juriul concursului şi anunţatӑ cӑ are altӑ notӑ şi premiul al treilea. În sfârşit, dupӑ câteva zile, la Liceul nostru a venit şi diploma care o premia pe participanta la concurs. Pe diplomӑ scria … “Menţiune” (?!).

(Referatul este copiat exact in forma in care a fost printat si depus la comisia de evaluare de catre Bianca)

OPERAŢIUNEA

TIDAL WAVE

PRIMUL ATAC MASIV AL BOMBARDIERELOR AMERICANE IN ROMÂNIA

ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

 

 

 

 

 

 

Eleva VASILE VALENTINA BIANCA

Liceul Economic – Administrativ Roşiorii de Vede

 

 

 

 

Îndrumători:

Prof. DANIELA ROINIŢĂ

Prof. MIHAI-ATANASIE PETRESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

CUPRINS

 

 

Capitolul 1: Situaţia României pe frontul anului 1943              p. 3

Capitolul 2: Miza petrolului pentru Germania                           p. 5

Capitolul 3: Organizarea apărării Văii Prahovei               p. 6

Capitolul 4: Pregătirea Operaţiunii “Tidal Wave”            p. 7

Capitolul 5: Atacul                                                                   p. 9

Capitolul 6: Reacţia apărătorilor români şi a

aliaţilor germani                                                                       p. 10

Capitolul 7: Urmările operaţiunii “TIDAL WAVE”                  p. 12

Bibliografie                                                                              p. 13

Anexe

  1. Livrările lunare de petrol ale României către Germania
  2. Harta operaţiunii “TIDAL WAVE”
  3. Ploieşti în timpul atacului (foto)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

OPERAŢIUNEA “TIDAL WAVE

PRIMUL ATAC MASIV AL BOMBARDIERELOR AMERICANE

IN ROMÂNIA IN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

La 1 august se împlinesc 65 de ani de la prima mare operaţiune a aviaţiei americane în teritoriul românesc: “TIDAL WAVE”, misiunea de bombardament de la 1 august 1943, care, în viziunea strategilor americani, trebuia să nimicească, sau cel puţin să pună în imposibilitatea de a lucra, una dintre cele mai importante surse de energie a Germaniei hitleriste: capacităţile de extragere şi prelucrare a ţiţeiului de pe Valea Prahovei.

          Avand în vedere faptul că această misiune, prin strategia aplicată şi prin amploarea forţelor implicate de ambele tabere combatante, este fără precedent în istorie, ne propunem să facem o analiză a situaţiei României în anul 1943, a importanţei vitale pe care o avea Valea Prahovei pentru alimentarea maşinii de luptă germane, pentru a clarifica necesitatea iniţierii operaţiunii, dar şi, mai ales, o descriere a operaţiunii în sine.

 

Capitolul 1

Situaţia României pe frontul anului 1943

 

Evenimentele militare şi politice din anii 1943 – 1944 vor sta sub semnul înfrângerii germane de la Stalingrad.

Marele Cartier General a supus atenţiei factorilor de decizie încă din noiembrie 1942 necesitatea aducerii în ţară a unor unităţi rămase intacte. Se spunea că:  “Armatele a III-a si a IV-a au suferit pierderi atât de grave încât multe mari unităţi nu mai există, iar altele au forţa combativă atât de micşorată încât nu mai pot fi întrebuinţate decât după o completă refacere“ [1].

În ianuarie 1943, O.K.H.-ul dispunea dislocarea Armatei a IV-a la nord de Marea de Azov şi a Armatei a III-a în Crimeea. Marele Stat Major a rămas ferm pe pozitia conform căreia: ” În afară de cele câteva unităţi de artilerie care au putut scăpa cu organizarea pe care au avut-o iniţial, din resturile aflate astãzi la armatele 3 si 4 nu se mai poate conta pe nici o altă unitate de infanterie, cavalerie, transmisiuni “. Retragerea celor două armate a început la 5 februarie şi până la 17 aprilie 1943 au fost aduse în ţară aproape toate marile unităţi ce făcuseră parte din Armatele III si IV .

Iată cum s-au desfăşurat evenimentele militare în 1943 – august 1944.

La începutul lunii martie 1943, Grupul de armate “Sud”, condus de feldmareşalul Erich von Manstein a declansat o ofensivă în direcţia Harkov-Bolgorod şi a reuşit să recucerească Harkovul şi să ocupe Bolgorodul.

Prioritatea pentru anul 1943 în viziunea comandamentului german o reprezenta lichidarea frontului de la Kursk; în acest scop elaborează planul “Citadela”.

Hitler spera ca prin aceastã acţiune să recâştige iniţiativa pe frontul de est. Înaltul Comandament Sovietic, obţinând date despre planul german, a hotărât efectuarea unei contraofensive. La 12 iulie 1943, în raionul Prohorovka, s-a desfăşurat cea mai mare bătălie de blindate din al doilea război mondial. În aceeaşi zi a început contraofensiva sovietică ce a dus la eliberarea orasului Harkov. “Prin eşecul “Citadelei” – susţinea generalul Heinz Guderian – noi am suferit o înfrângere decisivă. Formaţiunile de blindate, reorganizate şi reechipate cu mare effort, au suferit pierderi mari în oameni şi material şi nu mai erau utilizabile pentru mult timp. Inamicul luase definitiv iniţiativa”[2].

Contraofensiva sovietică s-a generalizat, mai ales spre nord şi vest. Între 7 august – 2 octombrie 1943 s-a desfăşurat acţiunea de la Smolensk, în urma căreia a fost eliberat Smolenskul. La 1 septembrie a început operaţiunea “Briansk” ce a dus la eliberarea Brianskului.

Situaţia gravă de pe front l-a determinat pe Hitler să ceară sporirea contribuţiei României la război. La 25 octombrie, într-o scrisoare, Hitler i-a cerut mareşalului Antonescu acest lucru: “Germania încearcă prin încordarea tuturor forţelor sale să sfărâme forţa valului bolşevic care se abate asupra Europei de est; remarc cu recunostinţă contribuţia ce o aduc diviziile române, precum şi punerea la dispoziţie a celor 15 batalioane ce mi-au fost anunţate. Cu toate acestea, însă, mi se pare că ar merita să examinaţi în mod serios întrebarea dacă mărimea pericolului nu ar cere un efort şi mai mare”. “Fiecare divizie ce poate pune România acum la dispoziţie îmi dă posibilitatea de a elibera divizii germane pentru contraatac”. În legătură cu Transnistria, Hitler cerea ca: “exploatarea căilor ferate din Transnistria să treacă în mâna germanilor”. În răspunsul său, mareşalul Antonescu, însă, a respins aceste cereri, susţinând că: ”Trupele sunt în condiţii atât de inferioare din punctul de vedere al instrucţiei şi dotării, că în situaţia de azi am sentimentul că a trimite în luptă aceste unităţi însemnează mai curând să îngroşăm valurile pierderilor”[3].

 

 

 

 

 

Capitolul 2

Miza petrolului pentru Germania

 

Din ianuarie 1943, o dată cu  abandonarea capului de pod din Kuban, s-a spulberat definitiv speranţa de a se putea folosi pentru aprovizionarea Germaniei ţiţeiul din Caucaz. Astfel, livrările de petrol din România au căpătat o importanţă sporită pentru aprovizionarea cu carburanţi a Reichului. Prin “Directiva nr. 41” din 5 aprilie 1942, ocuparea câmpurilor petrolifere din Caucaz fusese fixată drept obiectiv principal al ofensivei de vară. Dar acest obiectiv nu a putut fi atins. Mica regiune petroliferă de la Maikop, care fusese cucerită la 8 august 1942, a trebuit să fie abandonată înainte de a fi fost restabilită producţia. Abstracţie făcând de propria producţie de benzină sintetică, care ajunsese în 1944 la 6,3 milioane tone, dar care nu putea asigura şi anumite derivate, Germania mai dispunea, în afară de terenurile petrolifere din România, numai de cele din Galiţia, Ungaria şi Austria. În toate aceste regiuni, germanii faceau acum eforturi foarte mari pentru a spori extracţia. Galiţia a furnizat Germaniei în 1942 numai 340 000 tone produse petroliere, iar Ungaria numai 150 000 t cub. Datorită eforturilor germane, livrările din Ungaria au putut atinge 800 000 t în 1944, iar extracţia la sondele din Zistersdorf în Austria a putut fi ridicată în 1944 la 1 377 000 t. Terenurile petrolifere din România se aflau în centrul atenţiei autorităţilor germane care căutau să satisfacă cererile mereu crescânde de combustibil şi carburanţi ale industriei de armament şi ale armatei de pe toate fronturile[4].

Deşi Kontinentale Ol GmbH intensificase lucrările de foraj, producţia de petrol a României a scăzut totuşi, în cursul anului 1943, la 5,3 milioane t, deoarece celelalte societăţi nu erau în stare să atingă cifra forărilor pentru deschideri de sonde pe care o atinseseră în anul precedent. La aceasta se adaugă faptul că autorităţile române, care aveau planuri proprii în ce priveşte viitoarea economie de pace, refuzau concesionarea de noi terenuri petrolifere pentru forare şi împiedicau astfel, în mod sistematic, o exploatare rapidă. De aceea planul de forare prevăzut pentru 1943 nu a putut fi îndeplinit decât în proporţie de 45%. Scăderea extracţiei era deci urmarea firească a faptului că zăcămintele vechi erau epuizate, iar altele nu fuseseră deschise[5].

Exportul global al României la capitolul produselor petroliere se cifra în 1943 la 3 milioane t, din care 2,4 milioane t reveneau Germaniei şi fronturilor germane. Aceste livrări către Reich, mai ridicate decât în anul precedent, dovedesc succesul măsurilor în vederea realizării de economii şi de trecere a întreprinderilor la folosirea altor combustibili, dar ele  se datorau şi încetării livrărilor către Italia, în urma capitulării acesteia, la 8 septembrie 1943.

În ceea ce priveşte livrările de material de război, planurile în legătură cu noua dotare a celor 19 divizii române au fost de nenumărate ori schimbate în cursul anului 1943. În scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Hitler la 15 noiembrie, mareşalul Antonescu constata retrospectiv că livrările de armament promise au fost  până la acea dată cu totul insuficiente şi a cerut din nou, insistent, să i se trimită tancuri, tunuri antitanc, autocamioane şi aparatură de telecomunicaţii.

 

Capitolul 3

Organizarea apărării Văii Prahovei

 

Importanţa zonei petrolifere a obligat a obligat comandamentele militare române să ia din vreme măsurile cuvenite. Pentru aceasta, încă din primăvara anului 1943 s-a stabilit, de comun acord, ca aviaţia de vânătoare germană să aibă în zonă trei escadrile de vânătoare de zi, dotate cu avioane de tip Messerschmitt 109, bazate la Mizil, iar forţele aeriene cinci escadrile de vânătoare, amplasate pe aerodromurile din Mizil, Bucureşti, Târgşor şi Constanţa. Aceste unităţi erau dotate cu aparate Messerschmitt 109 E (Emil) şi G (Gustav) şi IAR 80, de concepţie şi fabricaţie românească. De asemenea, pe lângă unităţile de artilerie antiaeriană (fixe sau instalate pe vagoane de cale ferată) mai erau prevăzute încă două escadrile de vânătoare de noapte germane, dotate cu avioane de tip Messerschmitt 110, ca şi una română dotată cu acelaşi tip de avion, înfiinţată pe aerodromul de la Ziliştea – Buzău[6].

Pentru alarmarea vânătoarei şi a artileriei antiaeriene, comandamentele se bazau pe datele furnizate de staţia de detectare germană “Freja”, un radar destul de performant pentru a vedea aeronavele în zbor încă înainte de a pătrunde pe teritoriul românesc.

Ca elemente de apărare pasivă, trebuie amintite barajele de baloane captive (menite de a încurca, în cablurile lor, eventualele avioane atacatoare) şi generatoarele de ceaţă artificială, răspândite pe toată raza oraşului Ploieşti, al căror rol era acela de a ascunde obiectivele industriale.

 

 

 

 

 

 

Capitolul 4

Pregătirea Operaţiunii “Tidal Wave”

 

Conştienţi  de rolul decisiv pe care energia îl joacă într-un conflict armat, aliaţii (americani, englezi, dar si sovietici) au iniţiat încă de la intrarea României în război (21 iunie 1941) numeroase atacuri împotriva dotărilor industriale ale Ploieştiului şi Văii Prahovei. Primul atac al sovieticilor, cu şase avioane de bombardament, a avut loc la 14 iulie 1941, când au fost distruse 18 rezervoare ale rafinăriei “Unirea Orion”. Englezii, la rândul lor, au studiat atent posibilitatea de a folosi avioanele lor de bombardament de tip Stirling, Manchester sau Halifax, dar aceastea aveau o rază de acţiune prea limitată pentru a asigura un zbor dus-întors de la bazele din Anglia. Primele speranţe ale englezilor au încolţit odată cu apariţia în dotarea lor avioanelor americane de tip Boeing B-24 “Liberator”, care ar fi fost capabil să acopere distanţa dintre nordul Africii (aflat, din 1943, sub control aliat) şi România. Totuşi, de abia după intrarea Statelor Unite în război s-a putut pune problema atacării Ploieştiului. Prima misiune americană a  avut loc la 11 iunie 1942, când un detaşament de 24 de avioane B-24 (varianta D), aflate sub comanda colonelului Halverston, a parcurs jumătate de glob până în România (cu escale) pentru a arunca bombe asupra Ploieştiului. Bombele au fost lansate din 13 avioane (potrivit rapoartelor USAF), dar efectele la sol au fost departe de cele scontate de către atacatori. Ochitorii, la prima expediţie asupra României, s-au lăsat păcăliţi de norii (adevăraţi dar şi de ceaţa artificială), rafinăriile prahovene neavând aproape de loc pagube[7].

Aliaţii au încercat să-şi îmbunătăţească tactica, ceea ce a devenit posibil după ce au reuşit să obţină controlul asupra nordului Africii (prin capitularea forţelor germane şi italiene). La Bengazi, în Libia, au fost dislocate un număr important de avioane de bombardament B-24 Liberator. Intenţia lor iniţială, în ianuarie 1943, a fost de a organiza un raid cu 48 de avioane de bombardament, care ar fi urmat să bombardeze de la mare înălţime cele şase rafinării ale Ploieştiului. Calculele au arătat, însă, că ar fi fost necesare, de fapt, cel puţin 200 de bombardiere, pentru a efectua un atac simultan asupra rafinăriilor. Planul i-a aparţinut colenelului Jacob E. Smart, care a propus, în plus, ca avioanele să atace de la o înălţime mică, pentru a-şi asigura şi avantajul efectului de surpriză, reducând, astfel, riscul de doborâre. (Americanii aveau cunoştinţă de existenţa şi eficacitatea sistemului de radiolocaţie german “Freja”, care, însă nu putea detecta aeronavele în zbor la joasă altitudine.)

De la numărul iniţial de 200 de bombardiere, colonelul Smart a recalculat un necesar de cel puţin 150 de B-24, însoţite şi de o forţă alcătuită din avioane B-17, “Flying Fortress” (Fortăreaţă zburătoare). Tactica ar fi fost ca B-17 să atace obiective din Italia, pentru a înşela vigilenţa nemţilor, în timp ce B-24 ar fi sosit în România zburând jos şi lovind Ploieştiul. Iniţial, numele de cod al opraţiunii a fost “Statesman” (om de stat), schimbat mai apoi în “Soapsuds” (baloane de săpun) şi, în cele din urma, în “Tidal Wave” (valul nimicitor).

Pasul următor în planificarea operaţiunii a fost stabilirea ţintelor şi pregătirea echipajelor.

S-a stabilit că la misiune vor participa unităţile:

  1. Grupul 44 “The Flying Eight Balls, format din escadrilele 66, 67, 68 şi 506, comandant de colonelul Johnson, 15 avioane.
  2. Grupul 93 “The Travelling Circus”, având în compunere escadrilele 328, 329, 330 şi 409, 21 de avioane, comandat de colonelul Baker;
  3. Grupul 389 “The Sky Scorpions”, cu escadrilele 564, 565, 566 şi 567, 24 de aeronave, comandat de colonelul Woods.
  4. Grupul 98 “The Pyramidiers”, compus din escadrilele 343, 344, 345 şi 415; comandant, col. Kane.
  5. Grupul 376 “Liberandos”, având în alcătuire escadrilele 512, 513, 514 şi 515, comandant fiind colonelul Compton, cu 24 de aeronave.

Au fost alese următorele ţinte:

  1. Target White I (rafinăria Româno-Americană), pentru grupul 376.
  2. Target White II (rafinăria Concordia-Vega), pentru Grupul 93.
  3. Target White III (rafinăriile Standard Petrol şi Unirea Speranţa), pentru Grupul 93 (maiorul Potts).
  4. Target White IV (rafinaria Astra Română), grupul 98.
  5. Target White V (rafinăria Columbia-Aquila), grupul 44.
  6. Blue Target (Creditul Minier) a doua secţiune a grupului 44.
  7. Red Target (rafinăria Steaua Română), pentru Grupul 389[8].

Antrenamentele aviatorilor a fost cât se poate de serioase. Piloţii au primit ordinul de a se antrena pentru zborul la mică altitudine, încercând să se orienteze în teren cu ajutorul unor machete ale oraşului Ploieşti construite în mărime naturală în deşertul libian. Ochitorii şi-au dat şi ei silinţa să se familiarizeze, cu ajutorul aceloraşi butaforii, cu configuraţia ţintelor. Colonelul Timberlake, cel care a condos antrenamentele, a fost cât se poate de strict, conştient că de precizia zborurilor şi de acurateţea vizării poate depinde nu numai succesul operaţiunii, ci şi şansele de supravieţuire. Au fost luate în considerare toate elementele adverse, incluzând forţa de apărare româno-germană.

Echipajele şi-au desfăşurat cu succes programul de antrenament. Un singur lucru lipsea din bagajul lor de cunoştinţe: denumirea reală a ţintei, care a rămas secretă pentru toţi până în ajunul decolării, de teama contraspionajului german.

După studierea cu atenţie a prognozelor meteo, s-a luat hotărârea: atacul va avea loc între 15 iulie şi 10 august. S-a ales ziua de 1 august, fiind duminică, deci şansele ca muncitorii din rafinării să fie la lucru erau mai mici, ceea ce ar fi redus pierderile civililor la sol.

 

Capitolul 5

Atacul

 

La 1 august 1943, ora 4:00 s-a dat startul celei mai ample misiuni de bombardament din istoria de până atunci a omenirii: Tidal Wave. Ordinul de misiune 58 spunea: “este necesară nimicirea, sau cel puţin avarierea, pentru a fi oprită producţia, celor 6 rafinării române de la Ploieşti şi Câmpina”.

De pe aerodromurile USAF de la Bengazi s-a decolat în ordinea următoare a grupurilor: 376 – 93 – 98 – 44 – 389. Un total de 178 de bombardiere (cifră confirmată de un raport al “Informational Intelligence”), în care se aflau 1727 de oameni şi un căţel mascotă.

Imediat după decolare are loc un accident, victima fiind avionul pilotat de lt. Nespor. Nu a fost singura prăbuşite, curând căzând şi avionul cpt. Flavelle.

Traseul a urmat o traiectorie pe deasupra Mediteranei, Greciei, Albaniei, Bulgariei şi Iugoslaviei. Au avut de înfruntat o reacţie a flak-ului (antiaeriana) în Albania şi o întâlnire cu câteva avioane de vânătoare Avia în zona Sofiei, nişte biplane neputincioase în faţa monstroaselor bombardiere americane, a căror forţă de autoapărare formidabilă era asigurată de opt mitraliere, şi de tactica focului încrucişat, care ţinea la distanţă vânătorii.

Zburând la o altitudine între 3300 şi 4800 de metri, bombardierele americane au intrat în spaţiul aerian al României la ora 13:08, în zona localităţii dunărene Bistreţ, 50 km est de Calafat. Radarul german “Freja” le-a identificat încă de când erau deasupra Iugoslaviei, alarmând atât antiaeriana, cât şi vânătoarea română. Dar, imediat după intrarea în România, piloţii au coborât brusc la 30 – 50 de metri, urmându-şi zborul spre Ploieşti pe traseul Piatra Olt – Slatina – Găieşti, fără a mai putea fi urmărite de radar. De aici, grupurile s-au despărţit, o parte dintre avioane îndreptându-se direct spre Ploieşti, celelalte cotind spre Buftea, spre a se asigura apoi frecvenţa trecerilor pe deasupra ţintelor.

Atacul propriu-zis a început la ora 13:49. Au fost lovite:

  • Rafinăria Astra Română, căreia i-au fost distruse: uzina electrică, cazanele de aburi, instalaţia de cracare, instalaţia “McKee”, atelierul mecanic, dormitoarele muncitorilor, cazarma militarilor de gardă, plus rezervoarele 4, 8, 9 şi 400). Rafinăria a fost distrusă în proporţie de 50%.
  • Mai puţin a fost afectată Rafinăria Orion, care a reintrat în funcţiune după 20 de zile.
  • Rafinăria Concordia-Vega a fost lovită în bateriile de distilare primară 4 şi 5, instalaţia de cracare, şi două rezervoare. A fost repornită după 10 zile.
  • La Columbia-Aquila au fost atinse instalaţia de cracare, instalaţia “Pipe Stille”, ca şi aproape toate rezervoarele. A fost scoasă complet din funcţiune.
  • De asemenea imposibil de repus în funcţiune a fost rafinăria Creditul Minier, la care au fost distruse: instalaţia “Pipe Stille”, instalaţia de stabilizare a gazolinei, uzina electrică, cazanele de aburi, parcul de rezervoare de ţiţei-păcură-motorină, cantina lucrătorilor şi căminul ucenicilor.
  • Capacitatea de producţie a rafinăriei Steaua Română a fost redusă cu 70% în urma distrugerii instalaţiei “Stanforth A şi B”, a instalaţiei de cracare, uzinei electrice, a staţiei şi rampei de încărcare, a atelierului mecanic[9].

De asemenea, multe bombe au căzut în oraşele Ploieşti şi Câmpina, provocând numeroase victime în rândul populaţiei civile. Poate cea mai tragică situaţie a fost aceea a deţinutelor şi gardienelor de la închisoarea pentru femei din Ploieşti, ucise de un B-24 prăbuşit exact pe clădirea închisorii

 

Capitolul 6

Reacţia apărătorilor români şi a aliaţilor germani

 

Primii alarmaţi au fost artileriştii bateriilor antiaeriene. Au intrat în luptă 21 de baterii româneşti, cu 68 de tunuri de diferite calibre (15 baterii de 88 mm, 6 baterii de 20 mm. Au acţionat şi 31 de baterii germane de 88 mm, cu 98 de tunuri şi 10 baterii de 20 mm. S-au tras aproape 40.000 de proiectile. Artileriştii au revendicat, potrivit rapoartelor, 20 de avioane B-24 Liberator doborâte. De remarcat că şi baloanele au fost eficiente, în cablurile acestora fiind încurcate 4 avioane inamice (baloanele sunt incluse şi ele în arma artileriei antiaeriene)[10].

Aviaţia de vânătoare a primit, la rândul ei, ordinul de a se ridica pentru luptă. Cunoscându-se, din raidurile americanilor executate asupra altor obiective din Europa, că aceştia obişnuiau să îşi arunce bombele de la altitudini mari, 3000 – 4000 de metri. De aceea, vânătorii români şi germani au ales să îşi aştepte inamicul undeva la 5000 – 6000 de metri, pentru a beneficia de posibilitatea atacării în picaj. Nimeni nu s-a gândit la posibilitatea ca americanii să zboare atât de jos, de aceea piloţii noştri au fost foarte surprinşi când au auzit în căştile radio apelul de a pica urgent la 100 de metri. Acolo s-au întâlnit cu inamicul şi, aşa cum, au consemnat ei în rapoartele depuse după confruntare[11], li s-a părut că au nimerit în infern. Lupta a fost crâncenă, între avioanele de vânătoare mai mici şi manevrabile şi greoaiele şi, practice, imposibil de manevrat în spaţiu mic, bombardiere, care compensau, totuşi, prin formidabila putere de foc.

S-a înregistrat un număr de 58 de ieşiri avion ale românilor şi 69 ale nemţilor.

Pe unităţi, bilanţul a fost următorul:

  • Escadrila 51 Vânătoare de noapte (Me-110) au pierdut un avion;
  • 53 Vt. (Me-109 G) a obţinut o victorie;
  • Escadrila germană de la Mizil a obţinut o victorie, pierzând, la rândul ei, un aparat;
  • 45 Vt. (IAR-80) a obţinut 4 victorii;
  • 62 Vt. (IAR-80) a obţinut 3 victorii; cel mai cunoscut pilot din această escadrilă este lt. CarolAnastasescu, care a doborât doi inamici, dar a căzut şi el[12].
  • Grupul I/JG.4 german, cu avioane Me-109 G a fost creditat cu 9 victorii şi a pierdut două avioane proprii.

La aceste avioane pierdute pe teritoriul românesc, americanii pot adăuga şi alte aparate căzute, din cauza avariilor suferite în luptă, dincolo de hotarele noastre. În total, din cele 178 de avioane decolate de la Bengazi, s-au întors la bază numai 33, dintre care apte de zbor în ziua de 2 august au fost numai jumătate. Au fost ucişi în acţiune aproape 300 de militari americani, peste 140 au fost făcuţi prizonieri în România, fiind internaţi în lagărele pentru prizonieri de la Predeal şi Piteşti, iar din cei care au sosit în Libia peste 440 de luptători erau răniţi. Aceasta ridică pierderile americanilor la peste 55%[13].

 

Capitolul 7

Urmările operaţiunii “TIDAL WAVE”

 

Capacităţile de producţie de la Ploieşti şi Câmpina au fost afectate, aşa cum s-a arătat, destul de serios, dar au fost reparate într-un timp destul de scurt. Practic, rafinăriile au început din nou să lucreze normal după numai şase săptămâni.

Din punctul de vedere al militarilor, însă, confruntarea de la 1 august 1944 a avut numeroase urmări. Pentru români, a fost prima ocazie de a vedea şi lupta împotriva uriaşelor bombardiere americane. Observaţiile făcute de piloţii la vânătoare au evidenţiat punctul cel mai vulnerabil al Liberatoarelor, încastrarea aripilor pe fuselaj şi motoarele, dar şi forţa lor de foc deosebit de puternică, făcându-se propuneri pentru o tactică adecvată în viitoarele lupte aeriene. Strategii din comandamente au înţeles şi mai bine cât de importantă este pentru inamic zona petroliferă, ei realizând planuri de apărare şi înarmare a trupelor. Germanii, la rândul lor, au dezvoltat sistemul de alarmare timpurie, instalând, în perioada următoare, nu mai puţin de 35 de staţii radar în sudul României, pe care le-au pus în legătură cu cele din Grecia (punct obligatoriu de tranzit pentru bombardierele decolate din nordul Africii). De asemenea, a fost suplimentat numărul gurilor de foc ale artileriei antiaeriene.

Americanii au tras şi ei învăţăminte din ceea ce putem numi o mare înfrângere pe care au suferit-o la 1 august 1943. Au înţeles că forţele aeriene aliate ale românilor şi germanilor nu sunt de neglijat, chiar dacă ele nu dispuneau de un numar la fel de mare de aeronave ca USAF. Au învăţat să respecte curajul şi îndemânarea piloţilor români, pe care, până atunci nu-i întâlniseră niciodată în luptă (nici măcar nu cunoşteau existenţa avioanelor româneşti IAR 80, pe care le confundau cu Focke Wulf 190 germane). Şi-au dat seama că tactica utilizării bombardierelor neînsoţite de propriile avioane de vânătoare este falimentară şi, pentru că nu dispuneau în acel moment de astfel de aeronave au renunţat să mai atace România din aer pentru o foarte lungă perioadă (următorul atac american masiv a avut loc tocmai în 4 aprilie 1944).

În concluzie, putem spune că în desfăşurarea celui de-al doilea Război Mondial, Operaţiunea “TIDAL WAVE” a avut o importanţă foarte mare. A dovedit ambelor tabere combatante că forţele inamice trebuie respectate. Deşi nu au vrut niciodată să recunoască, americanii au suferit aici o dureroasă (pentru ei) înfrângere, pentru care s-au răzbunat crunt în vara anului următor, prin cele peste 85 de misiuni de bombardament pe care le-au executat împotriva României.

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

  1. Avram, Valeriu, Antoniu, Dan: “1 august 1943”, Bucureşti, Editura Modelism, 1993
  2. HILLGRUBER, Andreas: “Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu – Relaţiile germano – române 1938-1944”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
  3. LIVEANU, Vasile: Din cronica unor zile istorice ( 1 mai 1944 – 6 martie 1945 ) , Bucuresti, Editura Academiei, 1971, p. 764, 772
  4. NĂSTASE, Corneliu, MELINTE, Dan, BUJOR, Răzvan “Ploeşti: Low Level Strike”, Bucureşti, Editura Modelism, 2007
  5. PETRESCU, Mihai-Athanasie: “Zburători români”: Videle, editura EuroVida M, 2003
  6. ROBĂNESCU, Medin, MOROŞANU, Teodor Liviu: “Aviaţia română în timpul celui de-al doilea Război Mondial”, supliment al revistei AEROMAGAZIN, Bucureşti, Editura Romec Press SRL, f. a.
  7. SCURTU, Ioan: Contributii privind viata politicã din România . Evolutia formei de guvernãmânt în istoria modernâ si contemporanã , Bucuresti, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, 1988, p. 523
  8. STOIAN, Dan: “Pumnul ţării”, Bucureşti, Editura Modelism, 1999
  9. TAŞCĂU, Eugenia, DONCIU, Victor: “Misiunea Tidal Wave”, Bucureşti, Editura Militară, 1993
  10. TUDOR, Vasile: “Războiul aerian în România (1941 – 1944)”, Piteşti, Editura Tiparg, 2006
  11. Colecţia revistei “ORIZONT AVIATIC”
  12. www.afa.org
  13. www.freerepublic.com

 

 

Livrările lunare de petrol ale României      către Germania

 

 

 

 Luna Anul Cantitatea Luna Anul Cantitataea
Ianuarie 1935 23 000 t Ianuarie 1940 28 000 t
Februarie ,, 22 000 t Februarie ,, 21 000 t
Martie ,, 31 000 t Martie ,, 45 000 t
Aprilie ,, 42 000 t Aprilie ,, 52 000 t
Mai ,, 47 000 t Mai ,, 53 000 t
      Iunie ,, 71 000 t Iunie ,, 105 000 t
Iulie ,, 86 000 t Iulie ,, 94 000 t
August ,, 52 000 t August ,, 146 000 t
Septembrie ,,  72 000 t Septembrie ,, 112 000 t
Octombrie ,, 65 000 t Octombrie ,, 131 000 t
Noiembrie ,, 86 000 t Noiembrie ,, 128 000 t
Decembrie ,, 76 000 t Decembrie ,, 126 000 t
Ianuarie 1936 56 000 t Ianuarie 1941 37 000 t
Februarie ,, 55 000 t Februarie ,, 83 000 t
Martie ,, 36 000 t Martie ,, 153 000 t
Aprilie ,, 48 000 t Aprilie ,, 95 000 t
Mai ,, 62 000 t Mai ,, 140 000 t
Iunie ,, 80 000 t Iunie ,, 201 000 t
Iulie ,, 92 000 t Iulie ,, 312 000 t
August ,, 78 000 t August ,, 316 000 t
Septembrie ,, 158 000 t Septembrie ,, 375 000 t
Octombrie ,, 90 000 t Octombrie ,, 253 000 t
Noiembrie ,, 76 000 t Noiembrie ,, 223 000 t
Decembrie ,, 72 000 t Decembrie ,, 123 000 t
Ianuarie 1937 74 000 t Ianuarie 1942 111 000 t
Februarie ,, 68 000 t Februarie ,, 73 000 t
Martie ,, 62 000 t Martie ,, 102 000 t
Aprilie ,, 56 000 t Aprilie ,, 157 000 t
Mai ,,  47 000 t Mai ,, 185 000 t
Iunie ,, 45 000 t Iunie ,,      177 000 t
Iulie ,, 43 000 t       Iulie ,, 162 000 t
August ,, 17 000 t August ,, 105 000 t
Septembrie ,, 46 000 t Septembrie ,, 142 000 t
Octombrie ,, 25 000 t Octombrie ,, 125 000 t
Noiembrie ,, 21 000 t Noiembrie ,, 114 000 t
Decembrie ,, 20 000 t Decembrie ,, 46 000 t
Ianuarie 1938 15 000 t Ianuarie 1943 70 000 t
Februarie ,, 14 000 t Februarie ,, 81 000 t
Martie ,, 17 000 t Martie ,, 127 000 t
Aprilie ,, 53 000 t Aprilie ,, 97 000 t
Mai ,, 34 000 t Mai ,, 121 000 t
Iunie ,, 47 000 t Iunie ,, 113 000 t
Iulie ,, 28 000 t Iulie ,, 107 000 t
 August ,, 54 000 t August ,, 108 000 t
Septembrie ,, 56 000 t Septembrie ,, 100 000 t
Octombrie ,, 63 000 t Octombrie ,, 95 000 t
Noiembrie ,,  36 000 t Noiembrie ,,  96 000 t
Decembrie ,, 9 000 t Decembrie ,, 114 000 t
Ianuarie 1939 17 000 t Ianuarie 1944 70 000 t
Februarie ,, 32 000 t Februarie ,, 118 000 t
Martie ,, 74 000 t Martie ,, 160 000 t
Aprilie ,, 46 000 t Aprilie ,, 97 000 t
Mai ,, 120 000 t Mai ,, 59 000 t
Iunie ,, 82 000 t Iunie ,, 23 000 t
Iulie ,, 156 000 t Iulie ,, 63 000 t
August ,, 79 000 t
Septembrie ,, 71 000 t
Octombrie ,, 98 000 t
Noiembrie ,, 66 000 t
Decembrie ,, 60 000 t

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Anton Alexandrescu, Drama ţărănistului , în “Dreptatea nouã”, I,nr. 18 din 12 iulie 1945, p. 1

[2] Ioan Scurtu, Contributii privind viata politicã din România . Evolutia formei de guvernãmânt în istoria modernâ si contemporanã , Bucuresti, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, 1988, p. 523

[3] Vasile Liveanu, Din cronica unor zile istorice ( 1 mai 1944 – 6 martie 1945 ) , Bucuresti, Editura Academiei, 1971, p. 764, 772

[4] HILLGRUBER, Andreas: “Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu – Relaţiile germano – române 1938-1944”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

[5] IBIDEM

[6] TUDOR, Vasile: “Războiul aerian în România (1941 – 1944), Piteşti, Editura Tiparg, 2006

[7] “Orizont aviatic”, nr. 13, 2003

[8] Corneliu Năstase, Dan Melinte, Răzvan Bujor: “Ploeşti: Low Level Strike”, Bucureşti, Editura Modelism, 2007.

[9] Corneliu Năstase, Dan Melinte, Răzvan Bujor: “Ploeşti: Low Level Strike”, Bucureşti, Editura Modelism, 2007.

[10] ibidem

[11] Vasile Tudor: “Războiul aerian în România (1941 – 1944), Piteşti, Editura Tiparg, 2007.

[12] Mihai-Athanasie Petrescu: “Zburători români”, Videle, Editura EuroVidaM, 2003.

[13] Valeriu Avram, Dan Antoniu: “1 august 1943”, Bucureşti, Editura Modelism, 1993.

2 comentarii

Din categoria Aurelia Petrescu, Evenimente, Uncategorized

EU (ŞI) LA BIAS 2018 de Mihai-Athanasie Petrescu

EU (ŞI) LA BIAS 2018

Cum am spus şi cu altӑ ocazie, eu fac parte dintr-o categorie de oameni care îşi organizeazӑ vara în funcţie de calendarul mitingurilor aviatice. Îmi desenez pe hartӑ tot felul de itinerarii turistice, dar datele plecӑrilor şi sosirilor se stabilesc dupӑ ce se publicӑ ordinea manifestӑrilor cu zburӑtoare şi zburӑtori.

Anul ӑsta ne-a stabilit ca destinaţie cuiul în care stӑ atârnatӑ harta României, iar ca datӑ de plecare 29 iulie, pentru cӑ cei de la Aeroporturi Bucureşti au gӑsit de cuviinţӑ sӑ organizeze a zecea ediţie a Bucharest International Air Show exact în acea zi.

Ce e un BIAS? E de toate. Pe afiş (preluat şi difuzat de toate televiziunile românesti cu mult timp înainte, adicӑ, sӑ zicem, cu maxim 48 de ore) se scrie ceva despre un miting, o expoziţie de  aparate de zbor şi un târg de obiecte legate, într-un fel sau altul, de aviaţie. Apoi, pe mai multe rânduri, apar, ca la orice spectacol, numele protagoniştilor. Anul ӑsta, pe lângӑ obişnuitele componente ale conceptului grafic, au fost inserate şi douӑ medalioane care anunţau cӑ avem sӑ asistӑm la o ediţie jubiliarӑ a BIAS în contextul manifestӑrilor închinate jubileului României centenare. Foarte frumos!bias

Am menţionat existenţa unei liste de participanţi; ei da, lista e lungӑ, de mai multe zeci de aeronave, cu sau fӑrӑ motor: planoare, avioane civile de acrobaţie sau de şcoalӑ, de agrement sau de transport, avioane militare de şcoalӑ, de antrenament, de luptӑ, de transport,IMG_1672 elicoptere civile de lucru în agriculturӑ, de acrobaţie şi militare,IMG_1689.JPG cu diferite destinaţii. Numele oamenilor care le vor face sӑ danseze pe cerul Bӑnesei sunt, de asemenea impresionante, desfӑşurӑtorul menţionând mari campioni ai aviaţiei sportive, un elicopterist de la utilitarӑ pe care, noi, ӑştia de la gardul tarmakului, îl preţuim ca pe un star al spectacolelor aeriene ce este,IMG_1764 aviatorii cu Red Bull pe fuselaje, cei care menţin în viaţӑ şi zboarӑ aeronave istorice, piloţi ai ROAF deveniţi, în ultimii ani adevӑrate vedete ale mitingurilor, piloţi militari strӑini, deveniţi şi ei idolii admiratorilor români; au venit din multe ţӑri, membre ale aceleiaşi alianţe din care facem şi noi parte.

Afişul publicat nici anul ӑsta nu a avut în prim plan – şi mai spun o datӑ, din pӑcate! – numele prezentatorilor, deveniţi şi ei vedete ale air show –urilor: pilotul-instructor Andrei Lucescu, de la RAS Tuzla, cdr. Cristian Andrieş, de la Baza 95 Aerianӑ, Bacӑu şi Sonia Simionov, de la A3. Vocile lor entuziaste au însoţit şi descris toate evoluţiile aeronavelor, fӑcându-le, parcӑ şi mai interesante pentru spectatori.

Expoziţia aviaticӑ a grupat pe platforma aeroportului Bӑneasa multe avioane mai mult sau mai puţin celebre. Primul jet din istorie, Coandӑ 1910,IMG_1767 a fost aşezat la umbra gigantului Sentry şi a unui BAC 1-11, care a mai ferit de soare şi Eurofighter Typhoon, MiG-21 LanceR, BlackHawk, Puma, F-15, Mirage-2000, SAAB J-105, Mi-8, Diamond C-20 Katana, Piper … A, mai erau unele şi în hangar, noul Zlin-242 al AR, noile Cessne de la SSAvC şi … noi, cu ochii mari.IMG_1527IMG_1528IMG_1529IMG_1530IMG_1531IMG_1535IMG_1539IMG_1541IMG_1542IMG_1559

Consecvent în dorinţa de a nu reduce valoarea evoluţiilor în zbor descriindu-le în cuvinte, mӑ voi mӑrgini sӑ notez, în ordine aleatoare, doar cӑ:

  • Am avut parte de o premierӑ absolutӑ la BIAS, anume prezenţa şi evoluţia formaţiei poloneze White-Red Sparks, şase jeturi istorice Iskra, care nu şi-au arӑtat vârsta, mânuite fiind de piloţi atât de tineri şi performanţi. Remarcabilӑ initiaţiativa Forţelor aeriene Poloneze, care menţin în viaţӑ avioanele astea fabricate acum peste 50 de ani.IMG_1693IMG_1698IMG_1616
  • Türk Yildizlari, sau, mai pe limba noastrӑ “Turkish Stars”, au revenit dupӑ o absenţӑ de doi ani la BIAS, cu aceeaşi evoluţie de înalt professionalism, dar şi cu o premierӑ: au fost însoţiţi de o voce care a prezentat întregul lor program în limba românӑ, cu un accent simpatic.IMG_1628IMG_1637IMG_1646IMG_1649
  • Red Bulls au adus şase aeronave, cinci avioane istorice şi un elicopter. Am avut norocul nu doar sӑ le vӑd în zbor, ci şi sӑ la admir de aproape, pe tarmak, pentru cӑ, deşi le-am tot vӑzut în zbor, nu le atinsesem niciodatӑ. Cine ştie, poate peste alţi 11 ani ajung sӑ şi zbor cu vreunul.IMG_1711IMG_1712IMG_1737IMG_1758
  • Cu toate cӑ obişnuitele zboruri cu LanceR şi IAR-99 ne-au lipsit – şi ce dor ne era de un low-pass marca Gicӑ Stancu!… – F-16 le tricolore au oferit un spectacol dӑtӑtor de speranţӑ, semn cӑ piloţii români din Escadrila 53 sunt deja capabili de marea performanţӑ. Îi urmӑrim cu drag şi atenţie.
  • Gripenele ceh şi maghiar (cehul fiind încӑ o premierӑ la BIAS) au arӑtat cӑ ampenajul canard le asigurӑ o manevrabilitate deosebitӑ, chiar şi la viteze “mici”, oferindu-le spectatorilor evoluţii de mare clasӑ.IMG_1700.JPG
  • F-18 spaniol, pe care, personal, îl aşteptam cu nerӑbdare, a adus pe cer ceva ce nu mai vӑzusem: ruperea stratului limitӑ la unghi de atac mare în cabraj şi, în zbor de mare vitezӑ, la limita celor 1000 km/h, Alejandro Montez a produs acel con spectaculos pe care rareori îl vӑd cei care nu trӑiesc în preajma supersonicelor.IMG_1578IMG_1666IMG_1593
  • Iacӑrii nostri au sӑrbӑtorit, în stil propriu, centenarul României. Au arӑtat cӑ nişte mari piloţi acrobaţi scriu la fel de frumos pe cer cum scriam noi, acum 50 de ani, cu peniţa cu toc.
  • Principalii organizatori, alӑturi de CNAB, ai BIAS, cei de la Aeroclubul României, au adus la Bӑneasa aproape toate aeronavele lor. Cel mai mult au impresionat, aşa cum e şi normal, piloţii de la Extra, care deja se pregӑteau pentru marea confruntare de la Strejnic. Cum sӑ nu câştige ai nostri medalii la WAAC dacӑ sunt capabili de o asemenea evoluţie! (In imagine, Hawks of Romania escortand unul dintre noile Boeinguri ae TAROM).IMG_1655.JPG
  • Ca de fiecare datӑ, BIAS (ca şi celelalte mitinguri) este şi o ocazie de a revedea prieteni vechi şi buni. Toţi foştii mei elevi sunt prietenii mei buni, aşa cum e, de exemplu, Mirela, pe care nu o mai vӑzusem de când şi-a luat bacalaureatul.IMG_1778

Sigur, nu pot cuprinde aici tot ce am vӑzut, auzit şi simţit cu sufletul, nu doar cu organele de simţ, la BIAS 2018. Ca sӑ înţelegi o carte, trebuie s-o citeşti; ca sӑ înţelegi ce înseamnâ un BIAS, trebuie sӑ fii acolo, sӑ te coci pe betonul aeroportului şi sӑ-ţi înţepeneşti gâtul în poziţia pentru vӑzut avioane. Aşa cӑ, vorba lui Valentin Iordache, IMG_1639poate omul cel mai vânat de oamenii de presӑ în acea zi, ne revedem acolo şi la anul şi la mulţi ani!

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

AEROMANIA 2018 de Mihai-Athanasie Petrescu

AEROMANIA 2018

Unele studii statistice aratӑ cӑ majoritatea românilor preferӑ sӑ îşi petreacӑ vacanţa de varӑ la mare – vorba lui Caragiu: “aer, apӑ, verdeaţӑ, carbaxin …” (carbaxinul nu mai existӑ, verdeaţa se înlocuieşte cu nisipul, dar apӑ şi aer se gӑsesc acolo din belşug). E, şi pentru cӑ tot se aflӑ pe litoral, românii ӑia profitӑ de orice formӑ de distracţie. Ӑia cu bani câştigaţi uşor sau gӑsiţi pe jos, fac baie în spumӑ cu mamarea … ӑsta, la Mamaia. Cei cu bani mai puţini, dar cu altfel de pretenţii, merg la Aeroportul Tuzla şi participӑ la Aeromania.

Eu fac parte dintr-o minoritate: eu merg vara la Aeromania şi, cu ocazia asta, vӑd şi marea. Mai cunosc vreo câţiva din categoria asta şi, aş spune, sunt mandru cӑ fac parte din ea. Minoritatea aia care îşi planificӑ plecarea în concediu în funcţie de datele mitingurilor aeriene.

E uşor sӑ sӑ explic de ce. Pentru cӑ, pentru minoritarii ӑştia, Aeromania e o mare sӑrbӑtoare, un fel de Craciun aeronautic. O ocazie când Moş Crӑciunul de varӑ, alias RAS Tuzla, ne umple şoseţelele cu o mulţime de cadouri frumoase, pe care le primim cu mare plӑcere şi bucurie, chiar dacӑ, principial, seamӑnӑ cu cele din anii trecuţi.

Pӑi nu? Vedem mereu avioane şi elicoptere, aproape aceleaşi; aviatori – dacӑ nu aceiaşi, totuşi, aviatori, şi vedem zboruri. Unii dintre prietenii se mirӑ: oare nu m-am plictisit?! Nu, fraţilor, nici eu, nici ceilalţi, prieteni ai mei, ӑia cu care mӑ revӑd mereu la Tuzla.

Iatӑ-ne, aşadar, pe litoral. Gazda noastrӑ din Eforie Sud, aceeaşi de mai mulţi ani, ne recunoaşte, tot aşa cum şi noi recunoaştem pensiunea lor şi împrejurimile – Oltcitul roşu cu numere de Bucureşti care, parcӑ, mӑ aşteaptӑ credincios sӑ îmi ureze bun venit.IMG_1284.JPG La fel ne recunoaşte aeroportul de la Tuzla, oamenii lui şi chiar cӑţeii, care dau, bucuroşi, din coadӑ. Iar noi recunoaşţem totul, de parcӑ de abia am fi pӑrӑsit locurile cu o zi înainte – terminalul, turnul, hangarul,

Hangar café, Wilga, IMG_0897.JPGTwin Starul şi Seneca scoase la pensie, cisternele Ural şi Maz, pompiera Bedford şi AN-2urile care pӑzesc platform şi bretela de acces la pistӑ. Mai recunoaştem încӑ douӑ elemente: ploaia de vineri, devenitӑ parte a decorului în ultimii ani,

 

şi corturile de la baza Turnului, locuinţa de varӑ a voluntarilor SR. Sigur, sunt şi nişte pӑsӑri noi, cu care facem cunoştinţӑ: vreo trei Katane,IMG_0916 un dromader,IMG_0909IMG_0919 un Pitts, douӑ SkybolturiIMG_0986 (care … vai! s-au pierdut câteva zile mai târziu, în acea mare tragedie de la Frӑtӑuţi, care ne-a rӑpit şi un pilot), un DauphinIMG_0907.JPG … nu, ӑsta nu e nou, doar s-a îmbrӑcat altfel.

Sigur, vor mai fi şi maşinile de colecţie, care, în fiecare an revin SIGUR numai pentru mine pe aeroport.IMG_0952 IMG_0964De data asta, un Dauphine albastru vine sӑ reîntregeascӑ familia din care mai face parte o delfiniţӑ albӑ, pe care o ştiu de mulţi ani, şi delfinii zburatori ai RAS (vegheati, de sus, de babanul Agusta).IMG_0954IMG_1010

Introducerea în atmosferӑ şi prezentarea personalӑ fiind fӑcutӑ, acum trebuie povestit evenimentul. E simplu: folosind desfӑşurӑtorul, aş putea face o enumerare a aeronavelor şi piloţilor participanţi, eventual cu menţionarea elementelor deosebite ale evoluţiilor lor. Dar eu nu sunt Andrei Lucescu, omul care a devenit un protagonist al marilor mitinguri din România, la fel ca piloţii din display, ca sӑ pot descrie competent arabescurile desenate pe cer, eu sunt doar un pӑmântean cu ochelari reglaţi pentru a vedea pӑsӑrile mecanice.IMG_1031IMG_1028IMG_1027IMG_1007 IMG_1037Aş putea sӑ aduc laude unuia sau altuia dintre zburӑtori, sau unei formaţii de zburӑtori, sau organizatorilor. Dar nu de laudele mele au ei nevoie, sunt sigur cӑ s-au obişnuit cu vorbele elogioase pe care le aud sau citesc de fiecare datӑ – de fapt cred cӑ lauda cea mai mare e cea reprezentatӑ de numӑrul tot mai mare de oameni pe care îi vӑd, când au timp sӑ arunce o privire de acolo, de sus şi spre locurile rezervate spectatorilor.IMG_0972 Sau aş putea sӑ repet ce am auzit vorbindu-se prin mulţime, ce vocabular sau ce intonaţie sau ce bodylanguage au folosit  oamenii pentru a-şi exprima pӑrerea în legӑturӑ cu ce vedeau pe cer.IMG_1025 Multe aş putea face, dar o descriere adevӑratӑ şi de efect a mitingului tot nu aş reuşi, pentru cӑ ce am vӑzut la Tuzla nu se poate reda pe hârtie. Evoluţiile protagoniştilor se simt acolo şi rӑmân în fiinţa receptorului. Poate doar prin imagini s-ar putea reda ceva dintr-un  miting, da, din pӑcate (sau poate din fericire, pentru cӑ, dupӑ multӑ vreme am vӑzut zborul doar prin ochelari, nu prin obiectivul complicat al camerei foto) anul ӑsta eu nu sunt fotograf, ci doar posesor de pix şi calculator, mijloacele mele de exprimare fiind ceva mai sӑrace. Sӑrace, dar sincere!

Ne-a fost dor de avioanele şi elicopterele militare, ţinute la sol din motive obiective. Ne-a lipsit vuietul MiG-urilor LanceR şi pӑcӑnitul Pumelor şi am regretat cӑ au existat acele motive – pentru unele triste, foarte triste, pentru celelalte de naturӑ tehnicӑ. Eh, vor reveni la BIAS, chiar dacӑ pӑrerea de rӑu pentru întâmplarea nenorocitӑ de la Borcea nu se va şterge niciodatӑ. Armata e armatӑ, trebuie sӑ îşi lingӑ rӑnile şi sӑ continue, iar noi, ӑştia, ne bazӑm pe principiul expus aici.

Iar apoi, Aeromania s-a încheiat.IMG_1038 Adicӑ …

Am aflat cӑ un cuvânt este mereu folosit greşit de cӑtre români: “olimpiadӑ”. Lumea crede cӑ olimpiada este perioada aia de douӑ sӑptӑmâni dintre douӑ intonӑri ale imnului olimpic la festivitatea de deschidere şi apoi de închidere a Jocurilor. De fapţ, Olimpiada dureazӑ patru ani, limitatӑ fiind de intonarea Imnului la douӑ festivitӑţi de închidere succesive.

Hai sӑ spunem la fel. Aeromania nu e doar perioada aia de sâmbӑtӑ între 1600 la 2200 hrs, de când pornesc, pânӑ când se taie motoarele avioanelor dupӑ ultimul zbor. Aeromania e perioada de un an, dintre douӑ zboruri de noapte, atunci când cei de la Tuzla refac pista, fac bugetul, lista de participanţi, cumpӑrӑ Avgaz şi asigurӑ desfӑşurarea încӑ unui miting. Şi în felul ӑsta explicӑm simplu şi ce am spus mai sus. Adicӑ aia cu recunoscutul. Sigur cӑ recunoaştem totul, doar de abia ieri ne-am spus: “La revedere, pe data viitoare!”

P.S. Pozele sunt trase cu telefonul din dotarea buzunarului de la blugi. Mӑcar de-o amintire, acolo …

 

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

SOIUZ 40 – 37 DE ANI! de Mihai-Athanasie Petrescu

Azi marcam una dintre acele aniversari care ar trebui sa umbreasca orice alte titluri din presa nationala: se implinesc 37 de ani (14 mai 1981) de cand a plecat spre Cosmos misiunea spatiala Soiuz 40, cu un echipaj format din (pe atunci) Locotenent-major Dumitru Dorin Prunariu si comandantul navei, Leonid Popov. Din pacate, cel putin pana la ora asta, nici un post de televiziune nu a mentionat nimic …

O descriere a misiunii poate fi gasita aici:

https://unursinoras.wordpress.com/2016/05/14/misiunea-spatiala-soiuz-40-de-ionela-pana/

Astazi ma limitez in a expune doua dintre cartile dedicate singurului cosmonaut roman:

IMG_20180514_0003IMG_20180514_0004IMG_20180514_0002

Sa anuntam opinia publica despre faptul ca Directia pentru cultura a Municipiului Rosiorii de Vede va vernisa sambata, 19 mai 2018, o interesanta si inedita expozitie dedicata evenimentului mentionat de noi, cuprinzand o bogata colectie de obiecte adunate de-a lungul anilor de catre domnul Teo Saceanu. Vom reveni, desigur.

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

ONOR ARMATEI ROMÂNE! de Mihai-Athanasie Petrescu

ONOR ARMATEI ROMÂNE!

În fiecare an, la 25 Octombrie, DCECS Roşiorii de Vede îşi face o datorie de onoare din a organiza activităţi menite să demonstreze ataşamentul şi respectul nostru, al roşiorenilor, faţă de cei care, cu preţul unor mari sacrificii, la nevoie chiar cel suprem, apără independenţa patriei noastre şi libertatea cetăţenilor ei.

În acest an, Muzeul Municipal de Istorie “Petre Voivozeanu” a iniţiat un workshop de pictură şi grafică având ca obiectiv familiarizarea elevilor de gimnaziu din şcolile municipiului cu uniformele militare purtate de luptătorii români. Au expuse şi prezentate uniforme militare din colecţia prof. Mihai-Atanasie Petrescu. Prin planşele realizate, toate evaluate cu nota 10 (zece), copiii au dat dovadă că acest prim obiectiv a fost atins.

A doua parte a activităţii a fost dedicată Forţelor Aeriene Române. Mihai-Atanasie Petrescu, membru al Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, a prezentat, într-o amplă comunicare, dotarea actuală a aviaţiei militare române. Au fost prezentate, din punct de vedere istoric, tehnic şi operational, toate tipurile de aeronave – avioane, elicoptere, drone – pe care le utilizează militarii români. S-a insistat asupra faptului că o mare parte dintre acestea sunt de fabricaţie românească, fiind produse sub marca “I.A.R. – Industria Aeronautică Română”, un brand de mare prestigiu, cu o tradiţie aproape centenară. La fiecare tip de aeronavă, conferenţiarul a prezentat şi o galerie de fotografii, realizate chiar de el cu prilejul unor acţiuni ale Forţelor Aeriene. S-a insistat mai mult asupra celor două tipuri de avioane intrate de curând în inventarul Armatei Române, C-27J Spartan, avion de transport şi F-16 Falcon, avionul de luptă multirol de abia hangarat la Baza 86 Aeriană de la Feteşti.

Deşi nu mai este în serviciu, a fost evocat şi avionul de luptă IAR-93, fabricat la Craiova, ţinându-se cont de prezenţa unui astfel de interceptor în oraşul nostru.

Publicul prezent în sala muzeului a urmărit cu interes expunerea, primind, astfel, răspuns la numeroase întrebări pe care probabil şi le-a pus urmărind informaţiile prezentate pe canalele de ştiri.

Credem că activitatea de la 25 Octombrie a contribuit la creşterea încrederii roşiorenilor în capacitatea Armatei Române de a ne apăra de eventuale agresiuni sau de a contribui la creşterea gradului de securitate pe plan international.

(Fotografii realizate de Aura Barbut)

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

CAVALERII TEUTONI POT REVENI LA FELDIOARA de Mihai-Athanasie Petrescu

CAVALERII TEUTONI POT REVENI LA FELDIOARA

Acum vreo opt sute de ani, un grup de cavaleri, conservaţi ȋn cutii de tablă, au primit misiunea de a-l ajuta pe regele Andrei al II-lea al Ungariei să apere graniţa sudică a ţării de invaziile popoarelor migratoare. Oameni conştiincioşi, nemţii ăştia şi-au construit, ȋncepȃnd cu 1212, undeva pe o colină, o cetate din pămȃnt şi lemn, cu scopul de a ţine sub observaţie Ţara (de azi) a Bȃrsei şi de a-i vămui pe cei care alegeau să treacă prin zonă. Locul respectiv a fost denumit Marienburg, pentru că teutonii o considerau pe Maica Domnului drept protectoare a lor.

Cine ştie ce matrapazlȃcuri or fi făcut de i-a prins deneaul lui Andrei al doilea. Regele Ungariei i-a gonit, ȋn 1225, fără scrupule, pe Cavalerii Teutoni din micul burg pe care şi-l ȋnfiinţaseră, dar construcţia, şi mai ales ideea fortificaţiei a rămas. De-a lungul secolelor, cetatea de la Marienburg – denumire schimbată apoi şi ea de mai multe ori pȃnă s-a ajuns la “Feldioara” de azi – a cunoscut multe perioade de progres, dar si mai multe de regres, astfel ȋncȃt la intrarea ȋn Mileniul al treilea, ruinele feldiorene doar cu greu mai semănau a fostă cetate. Eu ȋmi amintesc de nişte vestigii văzute de mai multe ori, din goana maşinii, dar recunosc că niciodată nu mi-a trecut prin gȃnd să merg să le văd mai de aproape.

Un grup de oameni isteţi şi cu bani au trecut, ȋn 2013, la restaurarea, sau poate, mai bine zis, la reconstruirea cetăţii Feldioarei. Bazȃndu-se pe desenele rezultate din studirea sistematică a ruinelor, in 3-4 ani au construit, cu mijloace moderne, o cetate feudală. A, nu pentru a asigura securitatea feldiorenilor, nu cred că noile ziduri ar rezista unui asalt cu armament actual, ci pur şi simplu – şi ce frumos sună! – pentru a reȋnvia trecutul.

Vorba e că ȋn vara lui 2017, adică cu puţin timp ȋn urmă, cetatea a fost dată “la cheie”, dacă se poate spune aşa. Noua construcţie nu pretinde că reconstituie cetăţuia medievală, dar cu siguranţă va atrage o mulţime de vizitatori.IMG_1378IMG_1379IMG_1387IMG_1393IMG_1395IMG_1403IMG_1404IMG_1411IMG_1412IMG_1425IMG_1427IMG_1434IMG_1437IMG_1452IMG_1460IMG_1462IMG_1466IMG_1470IMG_1477IMG_1478IMG_1480IMG_1481

Nu are specificul şi nu se bucură de legendele castelului Bran, dar aspectul ei, dar şi amplasamentul, peisajul vizibil prin ambrazuriIMG_1389IMG_1398IMG_1428 sau obiectele de patrimoniu expuse ȋn ȋncăperi vor fi obiective urmărite de vizitatori.IMG_1381IMG_1406IMG_1407IMG_1409IMG_1413IMG_1417IMG_1421IMG_1423IMG_1424

Feldiorenii au ales, pentru a tăia panglica  noii cetăţi medievale, zilele unei sărbători locale: “Cavalerii teutoni se ȋntorc ȋn Cetatea Feldioara”. E vorba de o tradiţie, ȋn vigoare de mai mulţi ani, dar care anul ăsta au avut o putere şi o semnificaţie aparte. Sigur că a fost o ceremonie oficială, cu primar, politicieni etc. (pe care eu am avut norocul să o ratez), dar au fost trei zile de ȋnceput de septembrie (ca ȋn fiecare an, din cȃte am auzit) pline de manifestări culturale organizate pe o scenă mare din centrul comunei, instalată printre tarabele şi ringişpilurile unui bȃlci, la fel de traditional (poate un fel de prefaţă la Oktoberfestul care s-a deschis, după cȃteva zile, la Braşov).

Să nu uităm al doilea obiectiv al Feldioarei care, ȋn aceste zile, a avut o mulţime de vizitatori: Biserica evanghelică. Curtea  a fost transformată ȋntr-un atelier meşteşugăresc, unde au fost expuse obiecte de patrimoniu,

iar Biserica, ȋn sine, a fost un loc vizitat ca un muzeu – vreau să spun că nu am văzut pe nimeni schiţȃnd măcar intenţia de a se ȋnchina.IMG_4160IMG_4161IMG_4162IMG_4164IMG_4166IMG_4171IMG_4174IMG_4177 Aş prefera să nu fi văzut şi al treilea element al obiectivului, cȃrciuma amenajată ȋn curtea din spate, dar chiar pe zidul vechii biserici. Ȋn tot cazul, poze de acolo nu am (de gȃnd să arăt).

Aşa cum se cuvine, pe scenă, prezentati de profesoara si artista Claudia Miritescu, au urcat la orele după amiezei (foarte) tineri artişti locali,IMG_4058 iar seara mari vedete ale muzicii uşoare şi populare. Nu am apucat să-I văd / aplaud pe toţi protagoniştii, dar am reţinut evoluţia unui grup de tineri folkişti din Zărneşti, trei fete şi un băiat cam afon (dar bun chitarist), grupul “Cimpoierii din Transilvania” (de fapt doi cimpoieri, un percuţionist şi un vocalist care mȃnuia şi tot felul de instrumente caudate, ale căror nume le-am uitat), care au avut o evoluţie extraordinară, deşi, după părerea mea ar fi putut să aleagă mai degrabă piese cu specific local decȃt cȃntece irlandeze.IMG_4149 Super guest starurile primei seri au fost Daniel Făt şi Ducu Bertzi.IMG_1501 Ȋn a doua seară, scena a fost acaparată de Marius Dragomir,  Mihai Constantinescu şi Mirabela Dauer.IMG_1558IMG_1560IMG_1562 Nu cred că are rost să comentez evoluţiile lor, sunt oameni serioşi, bine cunoscuţi, iar succesul lor nu poate fi contestat. Şi nici dăruirea cu care au cȃntat pentru spectatorii din Feldioara.

La final aş descrie, cu linii groase, apariţia unor cavaleri ai evului mediu. Anul trecut am avut marea bucurie de a-i cunoaşte la postfaţa unui miting aerian pe cei de la “Compania Ursului Brun”. Am mărturisit atunci, repet şi acum, am rămas cu gura căscată văzȃnd un grup de cavaleri şi domniţe din secolul 12-13, care ȋncercau să aducă pe aleile parcului Crȃngaşi atmosfera acelor veacuri. La Feldioara m-am ȋntȃlnit pe stradă cu alţi cavaleri rătăcitori şi cu alte domniţe, personaje contemporane cu Cavalerii Teutoni, reȋnviate de trupa de reconstituire istorică “Paladinii de Terra Medieş”. Tinerii paladini au reconstituit un campament chiar ȋn centrul Feldioarei, desfăşurȃnd acolo activităţile pe care, fără ȋndoială, le desfăşurau ȋnaintaşii lor: ȋnvăţarea meşteşugului armelor, concursuri cavalereşti, distracţii, pedepse cu spȃnzurătoarea sau stȃlpul infamiei, totul sub ochii curioşi ai localnicilor şi ai turiştilor prezenţi.IMG_1516IMG_1518IMG_1521IMG_1526IMG_1530IMG_1532 Din cȃte am ȋnţeles, astfel de prezenţe ale descendenţilor cavalerilor şi paladinilor sunt destul de frecvente ȋn localităţile transilvane, poate reuşim să-I convingem să treacă şi ȋn Muntenia pentru a reconstitui şi pe la noi vechea istorie a locurilor pe care au trăit, dintotdeauna, romȃni.

Ca să ȋnchei, o să-i laud pe feldioreni. O să le zic “Bravo, şi la mai mare!”. O să le urez ca noua lor cetate, aşa veche cum e ea, să le aducă notorietatea cuvenită şi o să-i ȋndemn pe toti cei care circulă pe DN-13 s-o facă pe prima la dreapta, după ce intră ȋn Feldioara venind dinspre Braşov pentru a vedea un adevărat obiectiv turistic.

 

 

2 comentarii

Din categoria Evenimente, Uncategorized

EROILOR AVIAŢIEI MILITARE ROMȂNE de Mihai-Athanasie Petrescu

EROILOR AVIAŢIEI MILITARE ROMȂNE

Roşiorii de Vede, micul oraş din Cȃmpia Boianului, a fost, ȋncă de la 1920 marcat pe harta aviaţiei mondiale ca punct de reper pe ruta Companiei Franco-Romȃne de Navigaţie Aeriană. Au trecut de atunci aproape o sută de ani, ȋn care Roşiorenii au avut parte de multe: un aerodrom, apoi aeroport cu destinaţie civilă şi militară; o şcoală de zbor, unde mulţi tineri au ȋnvăţat tainele pilotajului, devenind, mai apoi, personalităţi ale aviaţiei romȃne; terenul de zbor a fost, de asemenea, folosit, de numeroase unităţi militare de aviaţie, atȃt ȋn timp de pace, cȃt şi ȋn timpul celui de-al doilea Război Mondial. Acelaşi teren de zbor, cu două piste dispuse ȋn formă de X, pentru a fi folosibil indiferent de direcţia vȃntului, a fost vizitat de zburători cu faimă, poate cel mai cunoscut şi aşteptat, pentru spectaculoasele lui evoluţii, fiind Constantin Bȃzu Cantacuzino.

După 1952, cȃnd ultima unitate militară de aviaţie de la Roşiori a fost desfiinţată, aerodromul a devenit amintire … pȃnă ȋn 2003, cȃnd cineva şi-a asumat reȋnvierea tradiţiei aviatice a oraşului. Fără falsă modestie, o să spun că de atunci Roşiorii de Vede a avut parte de numeroase evenimente, sper că apreciate de participanţi şi invitaţi şi ȋmi exprim speranţa că alte multe vor urma.

Astăzi, 26 mai 2017, a avut loc un astfel de eveniment, sub genericul “Omagiu aviaţiei militare romȃne”. Ideea mi-a intrat ȋn cap acum cȃteva luni, cȃnd am aflat citind cartea dlui lt. cdr. av. (r) Gheorghe Ion Vaida dedicată avionului IAR-93 că exemplarul cu numărul 217, aflat ȋn patrimoniul cultural-istoric al Municipiului Roşiorii de Vede ȋmplineşte, ȋn iulie 2017, 30 de ani de la ieşirea din fabrică. M-am gȃndit că avionul nostru ȋn sine, dar şi avionul IAR-93, ȋn general, merită să aibă parte de o manifestare omagială.

Am prezentat ideea domnului Primar de Roşiori, care mi-a dat permisiunea să mă ocup de organizarea evenimentului, promiţȃndu-mi şi sprijinul domniei sale şi al instituţiei. Eu am pritocit ideea pȃnă am conceput un plan de desfăşurare amplu şi curajos. M-am gȃndit, iniţial, la un simpozion la care să participe oameni care se pricep la avionul ăsta. Am adăugat, apoi, o vizită la avionul nostru, care se găseşte ȋn curtea Spitalului TBC, aproape de locul fostului aerodrom, iar ulterior am ȋnceput să sper şi la o colaborare a Primăriei Roşiori cu Statul Major al Forţelor Aeriene.

Ideea s-a cristalizat, evenimentul a fost planificat şi a avut loc astăzi, organizat ȋn colaborare de Direcţia pentru Cultură, Educaţie Creaţie şi Sport din cadrul Primăriei Roşiorii de Vede, Statul Major al Forţelor Aeriene Romȃne şi Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu” din Roşiorii de Vede.

Invitaţii au sosit pe rȃnd. Mai ȋntȃi, muzeograful de la Muzeul Naţional al Aviaţiei Romȃne, Sorin Turturică. Apoi, delegaţia din partea Statului Major al Forţelor Aeriene Romȃne şi a Bazei 95 Aeriene, comandată de domnul colonel Giorgică Tudora. Aproape simultan, la Muzeul de Istorie al Municipiului a sosit şi domnul comandor (r) Gheorghe Tamaş, pilotul care a luat ȋn primire de la Fabrica de avioane Craiova avionul 217 pentru primul zbor.

Ne-am deplasat cu toţii la Avion. Ȋmbrăcat, parcă, ȋn haine noi,

217 era era deja ȋnconjurat de mulţi curioşi. Ȋmi e greu să-i numesc pe toţi, dar nu putem omite pe dl. Nicolae Neciu (care s-a revăzut cu plăcere cu colegul său de şcoală militară, dl. col. Tudora), dl.  cdr. (r.) Gabriel Lespezanu, pilot militar elicopterist, dl. col. Emilian Stan, dl Petre Iancu Petricioaia, directorul Poliţiei Locale şi dl. Vochin, tehnic de aviaţie. La fel de important mi se pare să menţionez prezenţa elevilor clasei a zecea D de la Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu”, adică reprezentanţii generaţiei următoare şi a cadrelor de la instituţia gazdă.

Grupul masiv de participanţi a fost mobilizat de dna muzeograf Vera Cojocaru, moderatoarea activităţii. S-a intonat imnul naţional,

după care dl. economist Valerică Gheorghe Cȃrciumaru, primarul municipiului, i-a salutat pe invitaţii şi localnicii prezenţi la eveniment. Am remarcat şi noi, a subliniat şi domnia sa faptul că, prin purtarea eşarfei tricolore arata ca apreciază ȋn mod deosebit importanţa  activităţii.

Soborul de preoţi, condus de părintele protoiereu Mircea Ionescu, a săvȃrşit slujba de pomenire a celor 16 Eroi ai Grupului 1 Vȃnătoare, o unitate de aviaţie care, de pe aerodromul Roşiorii de Vede, a acţionat pe frontul celui de-al doilea război Mondial.

Ȋn sunetele Imnului Eroilor, tinerii piloţi de la Baza 90 Aeriană şi şi mai tinerii elevi madgearişti au depus flori la Monumentul Eroilor Aviatori, exprimȃnd, astfel, un pios omagiu.

A urmat acel moment plăcut al socializării. A fost o ocazie unică pentru o discuţie ȋntre civili, copii, profesori, politicieni, cadre medicale, oameni de cultură şi, apoi, pentru o fotografie care să imortalizeze ȋntȃlnirea. O fotografie de grup, ȋn care, desigur şi firesc, personajul principal este 217.

Sala de marmură a Casei de Cultură a găzduit partea a doua a manifestării de azi.

Simpozionul, ai cărui protagonişti au fost, ȋn ordinea numerelor de pe tricou, au fost Muzeograful Sorin Turturică, Juristul Ion Nuţu, Primarul Roşiorilor ȋntre 2004-2012, cu voia dumneavoastră subsemnatul şi principalul invitat al zilei, Comandorul (r) Gheorghe Tamaş, a avut două teme de discuţie: istoria aeronautică a oraşului Roşiorii de Vede şi istoria avionului IAR-93 numărul 217.

Domnul Primar Valerica Gheorghe Cȃrciumaru a salutat din nou invitaţii şi participanţii la activitate, invitȃnd-o pe doamna muzeograf Vera Cojocaru să conducă discuţiile.

Sorin Turturică a avut, ca de obicei – pentru că nu este la prima apariţie la Casa de Cultură, o foarte frumoasă intervenţie, de data asta o amplă şi concretă prezentare a activităţii Grupului 1 ȋn lupta pentru apărarea teritoriului ȋn 1944. Poate pentru unii nu a fost o noutate absolută, dar, mai ales pentru aripa tȃnără prezentă la simpozion, lupta vȃnătorilor romȃni decolaţi de pe Roşiori trebuie să fie cunoscută ȋn detaliu. Muzeograful MAV, fost, ȋn tinereţe, profesor de istorie la Liceul Economic, a exemplificat cu fotografii viaţa aviatorilor la Roşiori, a descris misiunile lor de luptă ȋmpotriva armadei americane, alcătuită din aeronave multe şi mult mai avansate, din punct de vedere tehnologic, decȃt deja bătrȃnele noastre IAR-80 şi 81.

Revenind la istoria recentă a localităţii, dl. Primar Ion Nuţu a readus ȋn memoria celor prezenţi momentul sosirii lui 217 la Roşiori. A fost o aventură frumoasă, facilitată de abilitatea diplomatică a domniei sale şi de disponibilitatea fortelor aeriene de a ceda avioanele scoase de la zbor unor comunităţi din ţară care să le pună ȋn valoare ca obiecte de patrimoniu. 217 a avut o soartă chiar privilegiată, faţă de mulţi fraţi de-ai lui care nu mai există decȃt ȋn amintire. A ajuns ȋntr-un oraş unde nişte oameni inimoşi i-au redat ȋnfăţişarea de “flăcău” şi l-au plasat ȋn central unui ansamblu monumental unic ȋn Romȃnia. Domnul Nuţu, vicele de pe vremea sa, dl Iulian Voicu,  au de ce să fie mȃndri, după cum mȃndru sunt şi eu. Mai ales că azi a fost a două oară cȃnd am reuşit să ȋl aduc ȋn centrul atenţiei printr-o manifestare de amploare.

Unul dintre invitaţii de onoare la Activitatea de ieri a fost domnul locotenent-comandor (aviator) (r) Gheorghe Ion Vaida, autor al monografiei “IAR-93 – Oameni şi fapte”, cu siguranţă omul care cunoaşte de-a fir a păr ȋntreaga istorie a avionului. Pentru că un eveniment familial l-a ȋmpiedicat să vină personal, m-a ȋnsărcinat pe mine să prezint materialul pregătit de domnia-sa. Sigur că nu am putut să-l ȋnlocuiesc pe domnul comandor, al cărui stil de prezentare i-ar fi adus, cu siguranţă, admiraţia roşiorenilor, dar, din feed-back-ul primit, cred că am reuşit cel puţin un lucru: să subliniez că avionul IAR-93, conceput de specialişti romȃni ȋn colaborare cu cei din Iugoslavia, este un mare motiv de mȃndrie patriotică. Adus de la condiţia de ordin al conducerii statului la aceea de avion apt de zbor ȋntr-un interval extrem de scurt, IAR-93 şi-a dovedit ȋn cei peste 20 de ani cȃt a zburat cu cocarda tricoloră pe aripi şi ampenaje, capabilitatea de a participa la apărarea spaţiunlui aerian al Romȃniei. Din fericire, nu a fost nevoie să lupte ȋn situaţii reale.

Aşa cum se procedează de fiecare dată, special guest star-ul ȋntrunirii a fost ultimul care a luat cuvȃntul.

Domnul comandor Gheorghe Tamaş a fost o surpriză plăcută pentru toţi ascultătorii. A prezentat ȋn faţa audienţei raportul pe care l-a ȋntocmit la 2 iulie 1977 cu prilejul primului zbor al lui 217, domnia sa fiind primul pilot care i-a ȋncercat calităţile.

Avȃnd un aspect complet diferit la acea dată faţă de cel actual, 217 era vopsit, atunci, doar cu un grund gri, nevȃnd nici un fel de ȋnsemne. Raportul pilotului, Mr. Tamaş Gheorghe, consemneză amănuntele tehnice ale Zborului nr. 1, ȋn urma căruia avionul a fost, apoi, supus probelor următoare, din ce ȋn ce mai complexe, fiind, apoi, livrat beneficiarului, Armata Romȃnă, prin Regimentul 67 Aviaţie de Vȃnătoare şi Bombardament de la Craiova. Ȋmi exprim şi aici regretul că deţinătorul actual al aeronavei, Municipiul Roşiorii de Vede, nu a putut intra ȋn posesia carnetelor de zbor ale lui 217. Ȋncă mai sper că acestea sunt arhivate undeva şi cel care le gestionează va facilita accesul  nostru la ele pentru o cercetare amănunţită.

Doamna Vera Cojocaru, vizibil emoţionată, dar mulţumită, a marcat apoi ȋncheierea acestei ample manifestări.

Ca o concluzie, trebuie să subliniem ȋncă o dată locul deosebit de important pe care ȋl ocupăm noi, orasul Roşiorii de Vede, ȋn istoria aviaţiei romȃne. Nu avem voie să ne uităm istoria, suntem obligaţi moral să o cinstim, să ȋi oferim locul de onoare ȋn viaţa noastră de roşioreni. O dovadă că locul nostru este meritat este şi participarea la activitatea organizată de Direcţia pentru Cultură a unor oameni de mare valoare şi a unor instituţii prestigioase, disponibilitatea Forţelor Aeriene ale Romȃniei de a ne onora cu prezenţa (chiar dacă vremea rea a anulat survolarea Monumentului Aviatorilor, ştim că misiunea era pregătită şi prin recunoaşterea executată cu două zile mai devreme) şi curiozitatea celor prezenţi ȋn jurul Monumentului şi ȋn sala de conferinţe.

NOTA: Fotografiile apartin prietenului meu, prof. Robert Savulescu

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente

EU CU ASTEA AM CRESCUT! (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

EU CU ASTEA AM CRESCUT! (2)

Ȋn timp ce creşteam, adică prin 1974, cred, un casetofon micuţ al unui coleg şi prieten, Marius Pălăşan, revărsa prin cartierul nostru ritmurile unui cȃntec: “Sweet Child in Time”. Nu prea ȋnţelegeam noi cum un copil poate fi dulce ȋn timp, dar ȋncercam, un numai noi doi, dar şi ceilalţi copii din clasă, să-l imităm pe cȃntăreţul care imita sunetele chitarei aşa de bine că un ştiam ce auzim, de fapt.

Era vremea cȃnd a obţine muzică străină era un privilegiu al unora cu neamuri pe-afară. Ca ȋn ţintele de tir, al doilea cerc de privilegiaţi era format din prietenii celor care aveau rude, iar, ȋn continuare, se plasau celelalte cercuri, care accesau cu greu muzica occidentală, chiar veche. Ȋn fiecare cerc se găseau alte centre, care formau, la rȃndul lor, cercuri. E vorba de fericiţii posesori ai unor magnetofoane sau casetofoane, aparate formidabile (şi formidabil de scumpe!) care stocau (“trăgeau” unul de la altul) sunete şi le ofereau apoi la o calitate foarte bună (atunci). Vorba e că, prin copiere succesivă de la un mag la altul, de la un caset la altul, ȋnregistrările ȋşi pierdeau acurateţea, devenind “un fel” de muzică. Sigur, era mult mai bine decȃt deloc, sau mai bine decȃt aveau acasă toţi posesorii de aparate de radio cu unde scurte (ultrascurtele erau ȋncă utopice), care “prindeau” Europa liberă şi emisiunile “Metronom” făcute acolo de Cornel Chiriac, dar, din păcate, oricȃt de sovietic ar fi fost radioul (iar eu aveam un VEF 12, un receptor de soi), recepţia era proastă, mai ales după ce interveneau, probabil, şi staţiile romȃneşti de bruiaj.

Revenind, la “Child”, majoritatea dintre noi ştiam piesa, dar ignoram numele formaţiei. Ceva mai tȃrziu am ȋnvăţat şi cȃteva denumiri de formaţii şi le-am asociat cu anumite piese, anume atunci cȃnd privilegiaţii din prima categorie au reuşit să facă rost de albume, nu doar de piese separate.

Printre primele formaţii cu care m-am familiarizat s-au numărat Deep Purple, Pink Floyd şi Queen. Cȃnd, la rȃndul meu, l-am păcălit pe tăticu (cu preţul anului ȋntȃi de facultate absolvit fără sincope) să mă doteze cu un mag de fabricaţie sovietică, stereo deck (un Mayak care costa cȃt două salarii), printre primele “zgomote” pe care le-am “tras” erau şi vechiul “Child”, dar şi “Money” sau “Bohemian Rhapsody”, la fel de vechi, dar descoperite mai tȃrziu.

Acum avem acces la orice gen muzical, nu trebuie decȃt să “dăm cȃteva clickuri”. Tineri sau puţin mai puţin tineri, n-avem decȃt să auzim, să selectăm, să ascultăm. Nu mai e nevoie de maşinării scumpe, grele şi fragile ci doar de telefoane (scumpe, ce-I drept, dar toată lumea le are) sau de smart tv-uri, ori calculatoare, de asemenea prezente ȋn orice casă. Poate tocmai pentru că e banal să asculţi muzică, dorinţa de a o face a ȋnceput să dispară. Dacă ȋn anii ’70 dădeam la maxim aparatul din dotare, ceea ce ȋnsemna, de obicei, că nivelul de sunet putea acoperi o conversaţie (mă rog, erau şi marii melomani care se plimbau pe stradă cu aparatele date tare, dar ăia un se pun), azi rareori mai auzi prin case muzică.

Nu stau să judec fenomenul, nu de aia am deschis textul. L-am deschis pentru că, exact aşa cum am mai constatat acum cȃteva zile, ȋţi poţi retrăi anii de demult prin regăsirea unor sentimente de atunci.

Cu gȃndul ăsta am pornit acum cȃteva luni pe drumul care s-a materializat pe 13 mai. Toamna trecută a fost perioada cȃnd s-au anunţat marile turnee ale lui 2017, iar printre ele noul “The Long Goodbye Tour” al lui Deep Purple, cu etapă la Bucureşti. O adevărată obligaţie pentru mine! Chiar dacă i-am mai văzut o dată ȋn 2007, şi chiar dacă i-am ascultat de mii de ori. Sau, de fapt, tocmai de aia.

La sfȃrşitul iernii am primit o lovitură sub centură: s-au publicat preţurile biletelor, de la 130 la 350 de lei. M-am clătinat, dar un am fost făcut Knock-out. Curierul (adică Vasi, fostul meu elev, care nu a părut scandalizat de faptul că ȋncă mai am chef de concerte de rock) mi-a adus biletul la poartă şi le tour était joué.

Curtea Romexpo (sau dacă tot sunt la amintiri, Paviolionul Expoziţiei Naţionale) este ȋnchisă cu ajutorul scenei, dar lumea are acces liber prin parcare. Programul indică ora 1700, la 1708 sunt acolo şi studiez locurile. Ştiu că la ieşire trebuie să mă mişc repede pentru a lua un autobuz, deci localizez staţia. Apoi ȋmi găsesc un loc de pierdere a timpului pe rampa pavilionului A, ȋn timp ce majoritatea celorlalţi amatori de muzică retro aleg să se pregătească pentru lunga seară umplȃndu-şi rezervoarele cu mici şi cu bere (multă, judecȃnd după numărul de pahare de plastic si cutii de bere azvȃrlite peste tot).

  1. Prima surpriză a serii e una neplăcută, la primul filtru de acces ȋn “sala de concert”: un bodyguard mă percheziţionează atent şi ȋmi cere să ȋmi arunc umbrela la gunoi (are alături de el cȃţiva saci de nailon plini cu peturi şi pahare şi cine mai ştie ce obiecte “contundente”). Refuz categoric, explicȃnd că nicăieri un am văzut vreo referiré la accesul cu umbrela, dar tȃnărul ȋşi arată muşchii şi cozile vocale. Ţipă la mine că amănuntul este menţionat pe siteul eventim (am verificat ulterior, nu e, şi nici pe bilet sau pe calea de acces un era nici o referiré). Ȋmi pare rău de umbrelă, e un obiect mic şi drăgut, ieftin, ce-i drept, dar e cumpărat de la Paris. Nu găsesc altă idee mai bună decȃt să o ascund şi folosesc un mic ungher al unei barăci de lemn din apropiere. Apoi intru, după o nouă percheziţie, şi mai amănunţită, care mă lasă şi fără sticluţa cu apă. Voinicul m-a liniştit, spunȃndu-mi că pot cumpăra lȃnga scenă (merci, după nişte cozi imense şi la preţuri care ar fi putut plăti şi maşina de ȋmbuteliat).

Scena, goala, isi asteapta actorii

1851 hrs. Pe scenă apar cinci tineri muzicieni, cu un Balaur ȋn frunte; e vorbă de Trooper, care are misiunea de a ȋncălzi staţiile şi spectatorii. Băieţii se descurcă bine, cȃntă cȃteva piese şi ȋşi mărturisesc marea bucurie că fac deschiderea la Deep Purple. Ȋi ȋnţeleg şi mă bucur pentru ei.

1923 hrs. Prima pauză, momentul propice pentru a căuta magazinul de suveniruri originale. Găsesc şi ȋmi ȋnsuşesc un tricou cu inscripţia : “Infinite”, titlul albumului pe care ȋl promovează DP prin noul turneu de adio (nou, pentru că şi cel din 2007 era tot de adio…)

Un nou mic grup de producători de zgomot, canadienii Monster Truck. ȋn afară de părul de pe pieptul chitaristului nu au nimic monstruos ȋn ei. Probabil că şi ei sunt fani DP, pentru că ȋnaintea fiecărei piese prezentate, ȋntrebarea solistului este “Are you ready for Deep Purle”?

Se apropie ora 2100, aceea anunţată pentru apariţia marilor veterani ai rockului. Pe scenă se agită tot felul de tehnicieni, unul dintre ei conectează o chitară şi ȋncearcă staţia cu cȃteva acorduri. Publicul ȋncepe să se ȋncălzească şi să strige “We want Deep Purple!” Vorba aia, fii atent ce ȋţi doreşti, că s-ar putea să se ȋmplinească.

Scena se ȋntunecă pentru o clipă, iar apoi pe fundal apare un fel de iceberg  cu figurile celor de la DP.

Apoi ȋncep să se instaleze la locurile lor moşii legendari: ȋntăi Ian Paice ȋşi arajează scaunul, ȋşi ciocneşte beţele şi ne anunţă, printr-o lovitură puternică ȋn tobă, ca e gata pentru ȋnceperea programului. Don Airey se plasează ȋntre cele două console cu claviaturi, din stȃnga şi din dreapta ȋşi fac apariţia Roger Glover, cu nelipsita lui bandana şi Steve Morse, zȃmbind cu toţi dinţii şi chinuindu-şi chitara. Pe centru, printre Airey şi Paice, apare şi Ian Gillan, cu prologul noului “Infinite”: “Time for Bedlam”. Nivelul din boxe creşte la cote ȋnalte, şi recitalul celor consideraţi, multă vreme, drept cea mai zgomotoasă trupă de rock intră, foarte abrupt, ȋn linie dreaptă.

Deep Purple … un grup format ȋn 1968, cu o evoluţie relativ sinuoasă, apreciat şi ȋn Europa şi ȋn Statele Unite, poate mai mult peste ocean, dacă luăm ȋn considerare chart-urile americane. Componenţa lui s-a modificat ȋn multe rȃnduri, singurul membru care nu şi-a schimbat direcţia de mers a fost Ian Paice. Ȋn cei zece ani care au trecut de la precedenta noastră ȋntȃlnire de afaceri, rockerii au ȋmbatrănit (un pic), atunci Morse, cel mai tȃnăr dintre ei era chiar tȃnăr, acum se vede şi pe el că a trecut prin multe. Dar stilul formaţiei, sound-ul specific, astea au rămas, impuse probabil de iniţialii Gillan, Paice, Blackmore şi Lord, adoptate şi adaptate de noii veniţi. Apăruţi ȋn plină expasiune a sintetizatoarelor electronice, ei nu au introdus Moog-ul ȋn dotarea proprie, rezumȃndu-se la orgi, pe care Lord le manipula ca un vrăjitor. Vocea lui Gillan (pentru un timp a fost ȋnlocuit de Evans) făcea restul. Au ȋncercat de toate, aşa cum cerea publicul lor, trecȃnd de la rock simfonic la rock progresiv şi la hard, dar, indiferent ce modă au urmat, cȃntecele lor au trecut neafectate prin ani.

Am avut curiozitatea, ȋnainte de urcare formaţiei pe scenă, să studiez publicul. Deşi showul era făcut de o formaţie de moşi (Morse e născut ȋn 54, iar decanul lor de vȃrstă, Paice, ȋn 42), ȋn spatele meu erau o mulţime de tineri, sau, mai exact tineri şi destul de tineri. Culmea, nu capetele cărunte predominau, cum m-aş fi aşteptat. Şi erau fani Deep Purple, indiferent de vȃrstă, pentru că ştiau versurile şi le răcneau la unison cu Gillan. Şi cu mine.

Strange Kind of Woman!

Hush!

Smoke on the Water!

Fireball!

Plus piese noi, inedite pentru mine.

Plus jocuri de lumini (fără artificii, or fi auzit de necazurile noastre), proiecţii pe ecranul din spatele muzicienilor, şi permanentul dialog al lui Gillan cu publicul.

Plus secvenţe solo ale instrumentiştilor, cea mai emoţionantă fiind, fără ȋndoială, cea a lui Airey, care a cuprins cȃteva măsuri din Rapsodia lui Enescu, un frumos semn de respect al rockerilor englezi pentru publicul care i-a aplaudat frenetic.

 

O oră şi cincizeci de minute pe care le-am trăit ȋn ritmul dictat de Ian Paice (poate părea caraghios, dar sunetul era atȃt de puternic ȋncȃt ȋmi vibrau blugii pe mine, ba aveam impresia că şi inima ȋmi bate la unison cu beţele lui Paice – un tȃnăr moş de 75 de ani care a bătut ca nebunu’ in tobe timp de 110 minute, fără să obosească.

La sfȃrşit – oare de ce a trebuit să vină şi finalul!? Şi fără “Sweet Child in Time”? – ȋn timp ce publicul ȋşi rupea palmele de entuziasm, Roger Glove s-a apucat de şotii. Cu un zȃmbet şmecher, Roger şi-a aruncat pana de chitară ȋn mulţime. Mi-am lins şi eu buzele, invidios pe cel care a prins-o. Privind la fel de şmechereşte spre spectatori, Roger şi-a băgat mȃna ȋn buzunar, ȋn timp ce eu mi-am privit telefonul, curios să văd ora. Ȋn momentul ăla am simţit că m-a atins ceva, am crezut că vreun spectator vecin şi-a scăpat ţigara pe mine şi am dat un search prin memorie pentru o injurătură adecvată … dar ce văd? Pe rucsacul meu, pe care ȋl ţineam ȋn faţă, la ȋndemȃnă, şi la adăpost de curiozitatea celor din spate, strălucea mica pană albastră cu inscripţia DP! Nepreţuit trofeu, la care doar cel mult ȋncă zece-cincisprezece spectatori au mai avut acces. Mulţumesc Roger!

Evacuarea publicului, căutarea zadarnică a umbreluţei, autobuzul 780 venit cu ȋntȃrziere şi ultimul tren spre casă, prins aproape din zbor (şi unde am avut parte de un nou concert, de sforăituri),oboseala care nu mi-a trecut nici după două zile, nici nu mai contează. Am fost acolo, am văzut cu ochelarii mei şi am ascultat cu urechile libere un concert Deep Purple, am trait un eveniment extraordinar, iar preţul plătit nu mai contează.

Hey, Deep Purple! Vă aştept iar ȋn Romȃnia, dar poate ȋnainte de a treaca alţi zece ani!

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente

ȊNAINTEA UNUI FINAL FOUR de Mihai-Athanasie Petrescu

ȊNAINTEA UNUI FINAL FOUR

Peste cȃteva zile, una dintre echipele de jocuri sportive din Romȃnia va participa la turneul final de patru pentru recȃştigarea Ligii Campionilor – ma refer la echipa de handbal feminin CSM Bucureşti.

La noi handbalul nu a fost niciodată la fel de popular ca fotbalul – pe nedrept, pentru că marile performanţe romȃneşti au fost atinse cu mingea cea mică, atȃt de către băieţi cȃt şi de către fete, numărul exact de campionate mondiale şi europene, de cupe europene, de medalii la Jocurile Olimpice le ştie numai Ţopescu – dacă nu le-o fi uitat şi el. Dar echipele mari au fost echipe mari, fie că vorbim de cele naţionale, fie de cele ale unor cluburi, dintre care nu lipsesc Steaua şi Dinamo, ca la toate sporturile, dar şi Rulmentul, Oltchim, Explorări sau HC Baia Mare, HC Constanţa, Reşiţa, Universitatea sau Jolidon Cluj, iar ȋn ultimii ani CSM Bucureşti. Numele unor jucători de handbal erau, altă dată, cunoscute şi de copiii de grădiniţă (eu eram unul dintre ăia). Ne jucam de-a Gruia şi de-a Gaţu, eram, la orele de sport, Voica, Voinea, Stȃngă, Birtalan, Ibadula, Tȋrcă … Iar ȋn toiul jocului, il imitam şi pe Topescu, cu strigătele lui entuziaste (şi aici ar putea fi o altă discuţie – oare aveam atunci rezultate ȋn toate sporturile pentru că ȋl aveam pe Cristian Ţopescu, sau Ţopescu a devenit mare pentru că ȋl puneau ȋn valoare sportivii?).

E o introducere lungă, iar pentru tineretul din ziua de azi absolut inutilă şi străină. Voiam să ajung la cel mai recent exemplu de dragoste pentru handbal şi pentru sportivele care ȋl practică la nivel de mare performanţă.

Sala Sporturilor din Braşov a fost azi, 29 aprilie 2017, gazda ultimului meci al CSM-ului ȋnainte de final four-ul menţionat la ȋnceput. Partener a fost echipa braşoveană Corona. Am zis partener, şi nu adversar, ceea ce am de gȃnd să demonstrez ȋn cotinuare.

M-am dus la sală ȋncercȃnd să ȋmi fixez echipa preferată. Sigur că ţin dintotdeauna cu echipele braşovene. Corona e o echipă faină, continuatoare a tradiţiei locale ȋncepută de Rulmentul.

Le-am urmărit tot timpul parcursul ȋn campionat, am strigat la televizor pentru ele. Dar cu CSM am strigat şi mai des, pentru că a jucat ȋn competiţia aia pe care televiziunea specializată ȋn sport nu o ratează niciodată. Mă gȃndeam că voi asista, poate, la un meci ȋn care echipa mai scumpă (şi, implicit, mai bună) va cȃştiga ȋn faţa favoritelor publicului şi că fetele alea pe care le aplaudăm la tv vor ȋnghiţi ȋnjurături live.

La intrarea ȋn sală, cele două echipe erau la ȋncălzire. Am ȋncercat, ȋmpreună cu prietenii mei, să identificăm jucătoarele. Ei, mai duşi la handbal decȃt mine, le ştiau şi pe ale noastre. Eu doar pe adversare. Uite-o pe Mica, pe Paula, pe Mehmetovici, pe Gullden, pe Martin, pe Oana Manea, a uite-o şi pe Denisa Dedu … e de la noi, dar e marea colegă a Paulei Ungureanu la naţională şi o ştim bine.

Şi … mai uite arbítrele care fluieră ȋnceputul meciului şi cȃteva decizii semigreşite ȋn favoarea adversarelor, urmate de una la fel de semi ȋn favoarea noastră. După care scorul ȋncepe să evolueze rapid, ȋn favoarea marilor campioane.

Ele marcau cu oarecare uşurinţă, noi nu nimeream poarta, deşi ştiam să ne strecurăm prin apărarea lor. La pauză aveam minus patru, la final aveam minus zece. Iar ȋn tribună …

Ei bine, ȋn tribună aveam aplauze şi ovaţii la fiecare acţiune a jocului, la orice poartă, aplauze foarte puternice cȃnd băgam noi gol (acompaniate de tobele Urşilor Tȃmpei),

aplauze puternice cȃnd băgau ele. Şi remarci laudative de genul “ce uşor pare pentru ele!” sau “se cunoaşte că sunt campioane”, ori “extraordinar! Ce cȃrlig are Manea aia!”.

Finalul ăla cu minus zece (am uitat valoarea termenilor) nu a supărat pe nimeni (sigur, idealizez …). Minute multe după ultimul fluier, jucătoarele din ambele echipe au rămas pe teren să primească aplauzele spectatorilor (şi să răspundă la flash-interviurile pentru televiziune). Ce deosebire faţă de situaţia de la meciurile de fotbal, unde gazdele care greşesc au parte de ȋnjurăţuri, iar oaspeţii care cȃştigă primesc blesteme – şi asta doar atunci cȃnd nu se ajunge la bătaie, la gaze lacrimogene etc (da, de curȃnd s-a ȋntȃmplat asta şi ȋntr-o sală de handbal, dar e doar o excepţie).

Cu toate că speakerul sălii a omis să ureze adversarelor noastre de azi succes ȋn competiţia internaţioanală la care vor participa peste cȃteva zile, ele au plecat din sală ȋnsoţite de urările sincere ale spectatorilor.

Am mai remarcat un lucru. Dacă la fotbal un jucător care părăseşte o echipă pentru alta este primit apoi cu ȋnjurături de foştii lui mari fani, aşa cum s-a ȋntȃmplat, cu mulţi ani ȋn urmă cu Marius Lăcătuş, Aurelia Brădeanu, handbalista care a jucat la Corona pentru a obţine poziţii fruntase ȋn campionat şi care acum poartă un tricou albastru, a fost primită pe teren cu aplauze şi a răspuns la fel.

Am demonstrat că cele două echipe au fost azi mai mult partenere decȃt adversare? Antrenorul suedez al jucătoarelor clubului din Bucureşti spusese că speră să fie un joc (etc. – limbaj de lemn) din care să profite echipa lui ca de un antrenament ȋn condiţii reale de război. Condiţiile au fost reale, războiul inexistent. Mi-a spus cineva că era normal ca jocul dintre două echipe cu mari diferente de valoare să fie caracterizat prin fairplay ȋn teren şi ȋn tribune, pentru că rezultatul oricum se ştie. O fi şi aşa, nu pot nega, deşi diferenţa de valoare nu a fost chiar aşa de evidentă, dacă ne gȃndim la frumuseţea multor faze legate de jucătoarele Coronei. Dar totuşi, eu cred că toată lumea din sală, jucătoare, oficiali şi spectatori merită felicitări petru ceea ce s-a ȋntȃmplat acolo.

La ieşirea din sală, după ce mi-am luat rămas bun de la prietenii mei, am ochit un autocar ȋn care se ȋncărcau nişte sacoşe cu inscripţia CSM.

Am luat decizia să stau să-l păzesc cȃteva minute, poate am noroc să mai văd odată, de aproape, jucătoarele pe care le vom susţine peste cȃteva zile privindu-le la televizor. Au apărut curȃnd şi ale noastre şi ale lor (adică tot ale noastre) şi s-au integrat ȋn mulţime, semnȃnd autografe şi discutȃnd cu cunoşcuţi şi necunoscuţi.

 

Deşi de obicei nu ȋndrăznesc să mă apropii de vedete, de data asta mi-am făcut curaj şi am abordat-o pe vedeta ambelor echipe, pe Mica Brădeanu. Nu m-a gonit, din contră, mi-a ȋntins mȃna (surprinzător, mă aşteptam la o mȃnă mare şi aspră, doar a marcat sute de goluri cu ea, dar am strȃns o mȃnă feminină ca toate mȃinile feminine) şi ne-am fotografiat ȋmpreună, ea primindu-mi cu drag urările de succes la Budapesta.

Le reȋnoiesc acum.

2 comentarii

Din categoria Evenimente