Arhive pe categorii: Evenimente

ONOR ARMATEI ROMÂNE! de Mihai-Athanasie Petrescu

ONOR ARMATEI ROMÂNE!

În fiecare an, la 25 Octombrie, DCECS Roşiorii de Vede îşi face o datorie de onoare din a organiza activităţi menite să demonstreze ataşamentul şi respectul nostru, al roşiorenilor, faţă de cei care, cu preţul unor mari sacrificii, la nevoie chiar cel suprem, apără independenţa patriei noastre şi libertatea cetăţenilor ei.

În acest an, Muzeul Municipal de Istorie “Petre Voivozeanu” a iniţiat un workshop de pictură şi grafică având ca obiectiv familiarizarea elevilor de gimnaziu din şcolile municipiului cu uniformele militare purtate de luptătorii români. Au expuse şi prezentate uniforme militare din colecţia prof. Mihai-Atanasie Petrescu. Prin planşele realizate, toate evaluate cu nota 10 (zece), copiii au dat dovadă că acest prim obiectiv a fost atins.

A doua parte a activităţii a fost dedicată Forţelor Aeriene Române. Mihai-Atanasie Petrescu, membru al Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, a prezentat, într-o amplă comunicare, dotarea actuală a aviaţiei militare române. Au fost prezentate, din punct de vedere istoric, tehnic şi operational, toate tipurile de aeronave – avioane, elicoptere, drone – pe care le utilizează militarii români. S-a insistat asupra faptului că o mare parte dintre acestea sunt de fabricaţie românească, fiind produse sub marca “I.A.R. – Industria Aeronautică Română”, un brand de mare prestigiu, cu o tradiţie aproape centenară. La fiecare tip de aeronavă, conferenţiarul a prezentat şi o galerie de fotografii, realizate chiar de el cu prilejul unor acţiuni ale Forţelor Aeriene. S-a insistat mai mult asupra celor două tipuri de avioane intrate de curând în inventarul Armatei Române, C-27J Spartan, avion de transport şi F-16 Falcon, avionul de luptă multirol de abia hangarat la Baza 86 Aeriană de la Feteşti.

Deşi nu mai este în serviciu, a fost evocat şi avionul de luptă IAR-93, fabricat la Craiova, ţinându-se cont de prezenţa unui astfel de interceptor în oraşul nostru.

Publicul prezent în sala muzeului a urmărit cu interes expunerea, primind, astfel, răspuns la numeroase întrebări pe care probabil şi le-a pus urmărind informaţiile prezentate pe canalele de ştiri.

Credem că activitatea de la 25 Octombrie a contribuit la creşterea încrederii roşiorenilor în capacitatea Armatei Române de a ne apăra de eventuale agresiuni sau de a contribui la creşterea gradului de securitate pe plan international.

(Fotografii realizate de Aura Barbut)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

CAVALERII TEUTONI POT REVENI LA FELDIOARA de Mihai-Athanasie Petrescu

CAVALERII TEUTONI POT REVENI LA FELDIOARA

Acum vreo opt sute de ani, un grup de cavaleri, conservaţi ȋn cutii de tablă, au primit misiunea de a-l ajuta pe regele Andrei al II-lea al Ungariei să apere graniţa sudică a ţării de invaziile popoarelor migratoare. Oameni conştiincioşi, nemţii ăştia şi-au construit, ȋncepȃnd cu 1212, undeva pe o colină, o cetate din pămȃnt şi lemn, cu scopul de a ţine sub observaţie Ţara (de azi) a Bȃrsei şi de a-i vămui pe cei care alegeau să treacă prin zonă. Locul respectiv a fost denumit Marienburg, pentru că teutonii o considerau pe Maica Domnului drept protectoare a lor.

Cine ştie ce matrapazlȃcuri or fi făcut de i-a prins deneaul lui Andrei al doilea. Regele Ungariei i-a gonit, ȋn 1225, fără scrupule, pe Cavalerii Teutoni din micul burg pe care şi-l ȋnfiinţaseră, dar construcţia, şi mai ales ideea fortificaţiei a rămas. De-a lungul secolelor, cetatea de la Marienburg – denumire schimbată apoi şi ea de mai multe ori pȃnă s-a ajuns la “Feldioara” de azi – a cunoscut multe perioade de progres, dar si mai multe de regres, astfel ȋncȃt la intrarea ȋn Mileniul al treilea, ruinele feldiorene doar cu greu mai semănau a fostă cetate. Eu ȋmi amintesc de nişte vestigii văzute de mai multe ori, din goana maşinii, dar recunosc că niciodată nu mi-a trecut prin gȃnd să merg să le văd mai de aproape.

Un grup de oameni isteţi şi cu bani au trecut, ȋn 2013, la restaurarea, sau poate, mai bine zis, la reconstruirea cetăţii Feldioarei. Bazȃndu-se pe desenele rezultate din studirea sistematică a ruinelor, in 3-4 ani au construit, cu mijloace moderne, o cetate feudală. A, nu pentru a asigura securitatea feldiorenilor, nu cred că noile ziduri ar rezista unui asalt cu armament actual, ci pur şi simplu – şi ce frumos sună! – pentru a reȋnvia trecutul.

Vorba e că ȋn vara lui 2017, adică cu puţin timp ȋn urmă, cetatea a fost dată “la cheie”, dacă se poate spune aşa. Noua construcţie nu pretinde că reconstituie cetăţuia medievală, dar cu siguranţă va atrage o mulţime de vizitatori.IMG_1378IMG_1379IMG_1387IMG_1393IMG_1395IMG_1403IMG_1404IMG_1411IMG_1412IMG_1425IMG_1427IMG_1434IMG_1437IMG_1452IMG_1460IMG_1462IMG_1466IMG_1470IMG_1477IMG_1478IMG_1480IMG_1481

Nu are specificul şi nu se bucură de legendele castelului Bran, dar aspectul ei, dar şi amplasamentul, peisajul vizibil prin ambrazuriIMG_1389IMG_1398IMG_1428 sau obiectele de patrimoniu expuse ȋn ȋncăperi vor fi obiective urmărite de vizitatori.IMG_1381IMG_1406IMG_1407IMG_1409IMG_1413IMG_1417IMG_1421IMG_1423IMG_1424

Feldiorenii au ales, pentru a tăia panglica  noii cetăţi medievale, zilele unei sărbători locale: “Cavalerii teutoni se ȋntorc ȋn Cetatea Feldioara”. E vorba de o tradiţie, ȋn vigoare de mai mulţi ani, dar care anul ăsta au avut o putere şi o semnificaţie aparte. Sigur că a fost o ceremonie oficială, cu primar, politicieni etc. (pe care eu am avut norocul să o ratez), dar au fost trei zile de ȋnceput de septembrie (ca ȋn fiecare an, din cȃte am auzit) pline de manifestări culturale organizate pe o scenă mare din centrul comunei, instalată printre tarabele şi ringişpilurile unui bȃlci, la fel de traditional (poate un fel de prefaţă la Oktoberfestul care s-a deschis, după cȃteva zile, la Braşov).

Să nu uităm al doilea obiectiv al Feldioarei care, ȋn aceste zile, a avut o mulţime de vizitatori: Biserica evanghelică. Curtea  a fost transformată ȋntr-un atelier meşteşugăresc, unde au fost expuse obiecte de patrimoniu,

iar Biserica, ȋn sine, a fost un loc vizitat ca un muzeu – vreau să spun că nu am văzut pe nimeni schiţȃnd măcar intenţia de a se ȋnchina.IMG_4160IMG_4161IMG_4162IMG_4164IMG_4166IMG_4171IMG_4174IMG_4177 Aş prefera să nu fi văzut şi al treilea element al obiectivului, cȃrciuma amenajată ȋn curtea din spate, dar chiar pe zidul vechii biserici. Ȋn tot cazul, poze de acolo nu am (de gȃnd să arăt).

Aşa cum se cuvine, pe scenă, prezentati de profesoara si artista Claudia Miritescu, au urcat la orele după amiezei (foarte) tineri artişti locali,IMG_4058 iar seara mari vedete ale muzicii uşoare şi populare. Nu am apucat să-I văd / aplaud pe toţi protagoniştii, dar am reţinut evoluţia unui grup de tineri folkişti din Zărneşti, trei fete şi un băiat cam afon (dar bun chitarist), grupul “Cimpoierii din Transilvania” (de fapt doi cimpoieri, un percuţionist şi un vocalist care mȃnuia şi tot felul de instrumente caudate, ale căror nume le-am uitat), care au avut o evoluţie extraordinară, deşi, după părerea mea ar fi putut să aleagă mai degrabă piese cu specific local decȃt cȃntece irlandeze.IMG_4149 Super guest starurile primei seri au fost Daniel Făt şi Ducu Bertzi.IMG_1501 Ȋn a doua seară, scena a fost acaparată de Marius Dragomir,  Mihai Constantinescu şi Mirabela Dauer.IMG_1558IMG_1560IMG_1562 Nu cred că are rost să comentez evoluţiile lor, sunt oameni serioşi, bine cunoscuţi, iar succesul lor nu poate fi contestat. Şi nici dăruirea cu care au cȃntat pentru spectatorii din Feldioara.

La final aş descrie, cu linii groase, apariţia unor cavaleri ai evului mediu. Anul trecut am avut marea bucurie de a-i cunoaşte la postfaţa unui miting aerian pe cei de la “Compania Ursului Brun”. Am mărturisit atunci, repet şi acum, am rămas cu gura căscată văzȃnd un grup de cavaleri şi domniţe din secolul 12-13, care ȋncercau să aducă pe aleile parcului Crȃngaşi atmosfera acelor veacuri. La Feldioara m-am ȋntȃlnit pe stradă cu alţi cavaleri rătăcitori şi cu alte domniţe, personaje contemporane cu Cavalerii Teutoni, reȋnviate de trupa de reconstituire istorică “Paladinii de Terra Medieş”. Tinerii paladini au reconstituit un campament chiar ȋn centrul Feldioarei, desfăşurȃnd acolo activităţile pe care, fără ȋndoială, le desfăşurau ȋnaintaşii lor: ȋnvăţarea meşteşugului armelor, concursuri cavalereşti, distracţii, pedepse cu spȃnzurătoarea sau stȃlpul infamiei, totul sub ochii curioşi ai localnicilor şi ai turiştilor prezenţi.IMG_1516IMG_1518IMG_1521IMG_1526IMG_1530IMG_1532 Din cȃte am ȋnţeles, astfel de prezenţe ale descendenţilor cavalerilor şi paladinilor sunt destul de frecvente ȋn localităţile transilvane, poate reuşim să-I convingem să treacă şi ȋn Muntenia pentru a reconstitui şi pe la noi vechea istorie a locurilor pe care au trăit, dintotdeauna, romȃni.

Ca să ȋnchei, o să-i laud pe feldioreni. O să le zic “Bravo, şi la mai mare!”. O să le urez ca noua lor cetate, aşa veche cum e ea, să le aducă notorietatea cuvenită şi o să-i ȋndemn pe toti cei care circulă pe DN-13 s-o facă pe prima la dreapta, după ce intră ȋn Feldioara venind dinspre Braşov pentru a vedea un adevărat obiectiv turistic.

 

 

2 comentarii

Din categoria Evenimente, Uncategorized

EROILOR AVIAŢIEI MILITARE ROMȂNE de Mihai-Athanasie Petrescu

EROILOR AVIAŢIEI MILITARE ROMȂNE

Roşiorii de Vede, micul oraş din Cȃmpia Boianului, a fost, ȋncă de la 1920 marcat pe harta aviaţiei mondiale ca punct de reper pe ruta Companiei Franco-Romȃne de Navigaţie Aeriană. Au trecut de atunci aproape o sută de ani, ȋn care Roşiorenii au avut parte de multe: un aerodrom, apoi aeroport cu destinaţie civilă şi militară; o şcoală de zbor, unde mulţi tineri au ȋnvăţat tainele pilotajului, devenind, mai apoi, personalităţi ale aviaţiei romȃne; terenul de zbor a fost, de asemenea, folosit, de numeroase unităţi militare de aviaţie, atȃt ȋn timp de pace, cȃt şi ȋn timpul celui de-al doilea Război Mondial. Acelaşi teren de zbor, cu două piste dispuse ȋn formă de X, pentru a fi folosibil indiferent de direcţia vȃntului, a fost vizitat de zburători cu faimă, poate cel mai cunoscut şi aşteptat, pentru spectaculoasele lui evoluţii, fiind Constantin Bȃzu Cantacuzino.

După 1952, cȃnd ultima unitate militară de aviaţie de la Roşiori a fost desfiinţată, aerodromul a devenit amintire … pȃnă ȋn 2003, cȃnd cineva şi-a asumat reȋnvierea tradiţiei aviatice a oraşului. Fără falsă modestie, o să spun că de atunci Roşiorii de Vede a avut parte de numeroase evenimente, sper că apreciate de participanţi şi invitaţi şi ȋmi exprim speranţa că alte multe vor urma.

Astăzi, 26 mai 2017, a avut loc un astfel de eveniment, sub genericul “Omagiu aviaţiei militare romȃne”. Ideea mi-a intrat ȋn cap acum cȃteva luni, cȃnd am aflat citind cartea dlui lt. cdr. av. (r) Gheorghe Ion Vaida dedicată avionului IAR-93 că exemplarul cu numărul 217, aflat ȋn patrimoniul cultural-istoric al Municipiului Roşiorii de Vede ȋmplineşte, ȋn iulie 2017, 30 de ani de la ieşirea din fabrică. M-am gȃndit că avionul nostru ȋn sine, dar şi avionul IAR-93, ȋn general, merită să aibă parte de o manifestare omagială.

Am prezentat ideea domnului Primar de Roşiori, care mi-a dat permisiunea să mă ocup de organizarea evenimentului, promiţȃndu-mi şi sprijinul domniei sale şi al instituţiei. Eu am pritocit ideea pȃnă am conceput un plan de desfăşurare amplu şi curajos. M-am gȃndit, iniţial, la un simpozion la care să participe oameni care se pricep la avionul ăsta. Am adăugat, apoi, o vizită la avionul nostru, care se găseşte ȋn curtea Spitalului TBC, aproape de locul fostului aerodrom, iar ulterior am ȋnceput să sper şi la o colaborare a Primăriei Roşiori cu Statul Major al Forţelor Aeriene.

Ideea s-a cristalizat, evenimentul a fost planificat şi a avut loc astăzi, organizat ȋn colaborare de Direcţia pentru Cultură, Educaţie Creaţie şi Sport din cadrul Primăriei Roşiorii de Vede, Statul Major al Forţelor Aeriene Romȃne şi Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu” din Roşiorii de Vede.

Invitaţii au sosit pe rȃnd. Mai ȋntȃi, muzeograful de la Muzeul Naţional al Aviaţiei Romȃne, Sorin Turturică. Apoi, delegaţia din partea Statului Major al Forţelor Aeriene Romȃne şi a Bazei 95 Aeriene, comandată de domnul colonel Giorgică Tudora. Aproape simultan, la Muzeul de Istorie al Municipiului a sosit şi domnul comandor (r) Gheorghe Tamaş, pilotul care a luat ȋn primire de la Fabrica de avioane Craiova avionul 217 pentru primul zbor.

Ne-am deplasat cu toţii la Avion. Ȋmbrăcat, parcă, ȋn haine noi,

217 era era deja ȋnconjurat de mulţi curioşi. Ȋmi e greu să-i numesc pe toţi, dar nu putem omite pe dl. Nicolae Neciu (care s-a revăzut cu plăcere cu colegul său de şcoală militară, dl. col. Tudora), dl.  cdr. (r.) Gabriel Lespezanu, pilot militar elicopterist, dl. col. Emilian Stan, dl Petre Iancu Petricioaia, directorul Poliţiei Locale şi dl. Vochin, tehnic de aviaţie. La fel de important mi se pare să menţionez prezenţa elevilor clasei a zecea D de la Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu”, adică reprezentanţii generaţiei următoare şi a cadrelor de la instituţia gazdă.

Grupul masiv de participanţi a fost mobilizat de dna muzeograf Vera Cojocaru, moderatoarea activităţii. S-a intonat imnul naţional,

după care dl. economist Valerică Gheorghe Cȃrciumaru, primarul municipiului, i-a salutat pe invitaţii şi localnicii prezenţi la eveniment. Am remarcat şi noi, a subliniat şi domnia sa faptul că, prin purtarea eşarfei tricolore arata ca apreciază ȋn mod deosebit importanţa  activităţii.

Soborul de preoţi, condus de părintele protoiereu Mircea Ionescu, a săvȃrşit slujba de pomenire a celor 16 Eroi ai Grupului 1 Vȃnătoare, o unitate de aviaţie care, de pe aerodromul Roşiorii de Vede, a acţionat pe frontul celui de-al doilea război Mondial.

Ȋn sunetele Imnului Eroilor, tinerii piloţi de la Baza 90 Aeriană şi şi mai tinerii elevi madgearişti au depus flori la Monumentul Eroilor Aviatori, exprimȃnd, astfel, un pios omagiu.

A urmat acel moment plăcut al socializării. A fost o ocazie unică pentru o discuţie ȋntre civili, copii, profesori, politicieni, cadre medicale, oameni de cultură şi, apoi, pentru o fotografie care să imortalizeze ȋntȃlnirea. O fotografie de grup, ȋn care, desigur şi firesc, personajul principal este 217.

Sala de marmură a Casei de Cultură a găzduit partea a doua a manifestării de azi.

Simpozionul, ai cărui protagonişti au fost, ȋn ordinea numerelor de pe tricou, au fost Muzeograful Sorin Turturică, Juristul Ion Nuţu, Primarul Roşiorilor ȋntre 2004-2012, cu voia dumneavoastră subsemnatul şi principalul invitat al zilei, Comandorul (r) Gheorghe Tamaş, a avut două teme de discuţie: istoria aeronautică a oraşului Roşiorii de Vede şi istoria avionului IAR-93 numărul 217.

Domnul Primar Valerica Gheorghe Cȃrciumaru a salutat din nou invitaţii şi participanţii la activitate, invitȃnd-o pe doamna muzeograf Vera Cojocaru să conducă discuţiile.

Sorin Turturică a avut, ca de obicei – pentru că nu este la prima apariţie la Casa de Cultură, o foarte frumoasă intervenţie, de data asta o amplă şi concretă prezentare a activităţii Grupului 1 ȋn lupta pentru apărarea teritoriului ȋn 1944. Poate pentru unii nu a fost o noutate absolută, dar, mai ales pentru aripa tȃnără prezentă la simpozion, lupta vȃnătorilor romȃni decolaţi de pe Roşiori trebuie să fie cunoscută ȋn detaliu. Muzeograful MAV, fost, ȋn tinereţe, profesor de istorie la Liceul Economic, a exemplificat cu fotografii viaţa aviatorilor la Roşiori, a descris misiunile lor de luptă ȋmpotriva armadei americane, alcătuită din aeronave multe şi mult mai avansate, din punct de vedere tehnologic, decȃt deja bătrȃnele noastre IAR-80 şi 81.

Revenind la istoria recentă a localităţii, dl. Primar Ion Nuţu a readus ȋn memoria celor prezenţi momentul sosirii lui 217 la Roşiori. A fost o aventură frumoasă, facilitată de abilitatea diplomatică a domniei sale şi de disponibilitatea fortelor aeriene de a ceda avioanele scoase de la zbor unor comunităţi din ţară care să le pună ȋn valoare ca obiecte de patrimoniu. 217 a avut o soartă chiar privilegiată, faţă de mulţi fraţi de-ai lui care nu mai există decȃt ȋn amintire. A ajuns ȋntr-un oraş unde nişte oameni inimoşi i-au redat ȋnfăţişarea de “flăcău” şi l-au plasat ȋn central unui ansamblu monumental unic ȋn Romȃnia. Domnul Nuţu, vicele de pe vremea sa, dl Iulian Voicu,  au de ce să fie mȃndri, după cum mȃndru sunt şi eu. Mai ales că azi a fost a două oară cȃnd am reuşit să ȋl aduc ȋn centrul atenţiei printr-o manifestare de amploare.

Unul dintre invitaţii de onoare la Activitatea de ieri a fost domnul locotenent-comandor (aviator) (r) Gheorghe Ion Vaida, autor al monografiei “IAR-93 – Oameni şi fapte”, cu siguranţă omul care cunoaşte de-a fir a păr ȋntreaga istorie a avionului. Pentru că un eveniment familial l-a ȋmpiedicat să vină personal, m-a ȋnsărcinat pe mine să prezint materialul pregătit de domnia-sa. Sigur că nu am putut să-l ȋnlocuiesc pe domnul comandor, al cărui stil de prezentare i-ar fi adus, cu siguranţă, admiraţia roşiorenilor, dar, din feed-back-ul primit, cred că am reuşit cel puţin un lucru: să subliniez că avionul IAR-93, conceput de specialişti romȃni ȋn colaborare cu cei din Iugoslavia, este un mare motiv de mȃndrie patriotică. Adus de la condiţia de ordin al conducerii statului la aceea de avion apt de zbor ȋntr-un interval extrem de scurt, IAR-93 şi-a dovedit ȋn cei peste 20 de ani cȃt a zburat cu cocarda tricoloră pe aripi şi ampenaje, capabilitatea de a participa la apărarea spaţiunlui aerian al Romȃniei. Din fericire, nu a fost nevoie să lupte ȋn situaţii reale.

Aşa cum se procedează de fiecare dată, special guest star-ul ȋntrunirii a fost ultimul care a luat cuvȃntul.

Domnul comandor Gheorghe Tamaş a fost o surpriză plăcută pentru toţi ascultătorii. A prezentat ȋn faţa audienţei raportul pe care l-a ȋntocmit la 2 iulie 1977 cu prilejul primului zbor al lui 217, domnia sa fiind primul pilot care i-a ȋncercat calităţile.

Avȃnd un aspect complet diferit la acea dată faţă de cel actual, 217 era vopsit, atunci, doar cu un grund gri, nevȃnd nici un fel de ȋnsemne. Raportul pilotului, Mr. Tamaş Gheorghe, consemneză amănuntele tehnice ale Zborului nr. 1, ȋn urma căruia avionul a fost, apoi, supus probelor următoare, din ce ȋn ce mai complexe, fiind, apoi, livrat beneficiarului, Armata Romȃnă, prin Regimentul 67 Aviaţie de Vȃnătoare şi Bombardament de la Craiova. Ȋmi exprim şi aici regretul că deţinătorul actual al aeronavei, Municipiul Roşiorii de Vede, nu a putut intra ȋn posesia carnetelor de zbor ale lui 217. Ȋncă mai sper că acestea sunt arhivate undeva şi cel care le gestionează va facilita accesul  nostru la ele pentru o cercetare amănunţită.

Doamna Vera Cojocaru, vizibil emoţionată, dar mulţumită, a marcat apoi ȋncheierea acestei ample manifestări.

Ca o concluzie, trebuie să subliniem ȋncă o dată locul deosebit de important pe care ȋl ocupăm noi, orasul Roşiorii de Vede, ȋn istoria aviaţiei romȃne. Nu avem voie să ne uităm istoria, suntem obligaţi moral să o cinstim, să ȋi oferim locul de onoare ȋn viaţa noastră de roşioreni. O dovadă că locul nostru este meritat este şi participarea la activitatea organizată de Direcţia pentru Cultură a unor oameni de mare valoare şi a unor instituţii prestigioase, disponibilitatea Forţelor Aeriene ale Romȃniei de a ne onora cu prezenţa (chiar dacă vremea rea a anulat survolarea Monumentului Aviatorilor, ştim că misiunea era pregătită şi prin recunoaşterea executată cu două zile mai devreme) şi curiozitatea celor prezenţi ȋn jurul Monumentului şi ȋn sala de conferinţe.

NOTA: Fotografiile apartin prietenului meu, prof. Robert Savulescu

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente

EU CU ASTEA AM CRESCUT! (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

EU CU ASTEA AM CRESCUT! (2)

Ȋn timp ce creşteam, adică prin 1974, cred, un casetofon micuţ al unui coleg şi prieten, Marius Pălăşan, revărsa prin cartierul nostru ritmurile unui cȃntec: “Sweet Child in Time”. Nu prea ȋnţelegeam noi cum un copil poate fi dulce ȋn timp, dar ȋncercam, un numai noi doi, dar şi ceilalţi copii din clasă, să-l imităm pe cȃntăreţul care imita sunetele chitarei aşa de bine că un ştiam ce auzim, de fapt.

Era vremea cȃnd a obţine muzică străină era un privilegiu al unora cu neamuri pe-afară. Ca ȋn ţintele de tir, al doilea cerc de privilegiaţi era format din prietenii celor care aveau rude, iar, ȋn continuare, se plasau celelalte cercuri, care accesau cu greu muzica occidentală, chiar veche. Ȋn fiecare cerc se găseau alte centre, care formau, la rȃndul lor, cercuri. E vorba de fericiţii posesori ai unor magnetofoane sau casetofoane, aparate formidabile (şi formidabil de scumpe!) care stocau (“trăgeau” unul de la altul) sunete şi le ofereau apoi la o calitate foarte bună (atunci). Vorba e că, prin copiere succesivă de la un mag la altul, de la un caset la altul, ȋnregistrările ȋşi pierdeau acurateţea, devenind “un fel” de muzică. Sigur, era mult mai bine decȃt deloc, sau mai bine decȃt aveau acasă toţi posesorii de aparate de radio cu unde scurte (ultrascurtele erau ȋncă utopice), care “prindeau” Europa liberă şi emisiunile “Metronom” făcute acolo de Cornel Chiriac, dar, din păcate, oricȃt de sovietic ar fi fost radioul (iar eu aveam un VEF 12, un receptor de soi), recepţia era proastă, mai ales după ce interveneau, probabil, şi staţiile romȃneşti de bruiaj.

Revenind, la “Child”, majoritatea dintre noi ştiam piesa, dar ignoram numele formaţiei. Ceva mai tȃrziu am ȋnvăţat şi cȃteva denumiri de formaţii şi le-am asociat cu anumite piese, anume atunci cȃnd privilegiaţii din prima categorie au reuşit să facă rost de albume, nu doar de piese separate.

Printre primele formaţii cu care m-am familiarizat s-au numărat Deep Purple, Pink Floyd şi Queen. Cȃnd, la rȃndul meu, l-am păcălit pe tăticu (cu preţul anului ȋntȃi de facultate absolvit fără sincope) să mă doteze cu un mag de fabricaţie sovietică, stereo deck (un Mayak care costa cȃt două salarii), printre primele “zgomote” pe care le-am “tras” erau şi vechiul “Child”, dar şi “Money” sau “Bohemian Rhapsody”, la fel de vechi, dar descoperite mai tȃrziu.

Acum avem acces la orice gen muzical, nu trebuie decȃt să “dăm cȃteva clickuri”. Tineri sau puţin mai puţin tineri, n-avem decȃt să auzim, să selectăm, să ascultăm. Nu mai e nevoie de maşinării scumpe, grele şi fragile ci doar de telefoane (scumpe, ce-I drept, dar toată lumea le are) sau de smart tv-uri, ori calculatoare, de asemenea prezente ȋn orice casă. Poate tocmai pentru că e banal să asculţi muzică, dorinţa de a o face a ȋnceput să dispară. Dacă ȋn anii ’70 dădeam la maxim aparatul din dotare, ceea ce ȋnsemna, de obicei, că nivelul de sunet putea acoperi o conversaţie (mă rog, erau şi marii melomani care se plimbau pe stradă cu aparatele date tare, dar ăia un se pun), azi rareori mai auzi prin case muzică.

Nu stau să judec fenomenul, nu de aia am deschis textul. L-am deschis pentru că, exact aşa cum am mai constatat acum cȃteva zile, ȋţi poţi retrăi anii de demult prin regăsirea unor sentimente de atunci.

Cu gȃndul ăsta am pornit acum cȃteva luni pe drumul care s-a materializat pe 13 mai. Toamna trecută a fost perioada cȃnd s-au anunţat marile turnee ale lui 2017, iar printre ele noul “The Long Goodbye Tour” al lui Deep Purple, cu etapă la Bucureşti. O adevărată obligaţie pentru mine! Chiar dacă i-am mai văzut o dată ȋn 2007, şi chiar dacă i-am ascultat de mii de ori. Sau, de fapt, tocmai de aia.

La sfȃrşitul iernii am primit o lovitură sub centură: s-au publicat preţurile biletelor, de la 130 la 350 de lei. M-am clătinat, dar un am fost făcut Knock-out. Curierul (adică Vasi, fostul meu elev, care nu a părut scandalizat de faptul că ȋncă mai am chef de concerte de rock) mi-a adus biletul la poartă şi le tour était joué.

Curtea Romexpo (sau dacă tot sunt la amintiri, Paviolionul Expoziţiei Naţionale) este ȋnchisă cu ajutorul scenei, dar lumea are acces liber prin parcare. Programul indică ora 1700, la 1708 sunt acolo şi studiez locurile. Ştiu că la ieşire trebuie să mă mişc repede pentru a lua un autobuz, deci localizez staţia. Apoi ȋmi găsesc un loc de pierdere a timpului pe rampa pavilionului A, ȋn timp ce majoritatea celorlalţi amatori de muzică retro aleg să se pregătească pentru lunga seară umplȃndu-şi rezervoarele cu mici şi cu bere (multă, judecȃnd după numărul de pahare de plastic si cutii de bere azvȃrlite peste tot).

  1. Prima surpriză a serii e una neplăcută, la primul filtru de acces ȋn “sala de concert”: un bodyguard mă percheziţionează atent şi ȋmi cere să ȋmi arunc umbrela la gunoi (are alături de el cȃţiva saci de nailon plini cu peturi şi pahare şi cine mai ştie ce obiecte “contundente”). Refuz categoric, explicȃnd că nicăieri un am văzut vreo referiré la accesul cu umbrela, dar tȃnărul ȋşi arată muşchii şi cozile vocale. Ţipă la mine că amănuntul este menţionat pe siteul eventim (am verificat ulterior, nu e, şi nici pe bilet sau pe calea de acces un era nici o referiré). Ȋmi pare rău de umbrelă, e un obiect mic şi drăgut, ieftin, ce-i drept, dar e cumpărat de la Paris. Nu găsesc altă idee mai bună decȃt să o ascund şi folosesc un mic ungher al unei barăci de lemn din apropiere. Apoi intru, după o nouă percheziţie, şi mai amănunţită, care mă lasă şi fără sticluţa cu apă. Voinicul m-a liniştit, spunȃndu-mi că pot cumpăra lȃnga scenă (merci, după nişte cozi imense şi la preţuri care ar fi putut plăti şi maşina de ȋmbuteliat).

Scena, goala, isi asteapta actorii

1851 hrs. Pe scenă apar cinci tineri muzicieni, cu un Balaur ȋn frunte; e vorbă de Trooper, care are misiunea de a ȋncălzi staţiile şi spectatorii. Băieţii se descurcă bine, cȃntă cȃteva piese şi ȋşi mărturisesc marea bucurie că fac deschiderea la Deep Purple. Ȋi ȋnţeleg şi mă bucur pentru ei.

1923 hrs. Prima pauză, momentul propice pentru a căuta magazinul de suveniruri originale. Găsesc şi ȋmi ȋnsuşesc un tricou cu inscripţia : “Infinite”, titlul albumului pe care ȋl promovează DP prin noul turneu de adio (nou, pentru că şi cel din 2007 era tot de adio…)

Un nou mic grup de producători de zgomot, canadienii Monster Truck. ȋn afară de părul de pe pieptul chitaristului nu au nimic monstruos ȋn ei. Probabil că şi ei sunt fani DP, pentru că ȋnaintea fiecărei piese prezentate, ȋntrebarea solistului este “Are you ready for Deep Purle”?

Se apropie ora 2100, aceea anunţată pentru apariţia marilor veterani ai rockului. Pe scenă se agită tot felul de tehnicieni, unul dintre ei conectează o chitară şi ȋncearcă staţia cu cȃteva acorduri. Publicul ȋncepe să se ȋncălzească şi să strige “We want Deep Purple!” Vorba aia, fii atent ce ȋţi doreşti, că s-ar putea să se ȋmplinească.

Scena se ȋntunecă pentru o clipă, iar apoi pe fundal apare un fel de iceberg  cu figurile celor de la DP.

Apoi ȋncep să se instaleze la locurile lor moşii legendari: ȋntăi Ian Paice ȋşi arajează scaunul, ȋşi ciocneşte beţele şi ne anunţă, printr-o lovitură puternică ȋn tobă, ca e gata pentru ȋnceperea programului. Don Airey se plasează ȋntre cele două console cu claviaturi, din stȃnga şi din dreapta ȋşi fac apariţia Roger Glover, cu nelipsita lui bandana şi Steve Morse, zȃmbind cu toţi dinţii şi chinuindu-şi chitara. Pe centru, printre Airey şi Paice, apare şi Ian Gillan, cu prologul noului “Infinite”: “Time for Bedlam”. Nivelul din boxe creşte la cote ȋnalte, şi recitalul celor consideraţi, multă vreme, drept cea mai zgomotoasă trupă de rock intră, foarte abrupt, ȋn linie dreaptă.

Deep Purple … un grup format ȋn 1968, cu o evoluţie relativ sinuoasă, apreciat şi ȋn Europa şi ȋn Statele Unite, poate mai mult peste ocean, dacă luăm ȋn considerare chart-urile americane. Componenţa lui s-a modificat ȋn multe rȃnduri, singurul membru care nu şi-a schimbat direcţia de mers a fost Ian Paice. Ȋn cei zece ani care au trecut de la precedenta noastră ȋntȃlnire de afaceri, rockerii au ȋmbatrănit (un pic), atunci Morse, cel mai tȃnăr dintre ei era chiar tȃnăr, acum se vede şi pe el că a trecut prin multe. Dar stilul formaţiei, sound-ul specific, astea au rămas, impuse probabil de iniţialii Gillan, Paice, Blackmore şi Lord, adoptate şi adaptate de noii veniţi. Apăruţi ȋn plină expasiune a sintetizatoarelor electronice, ei nu au introdus Moog-ul ȋn dotarea proprie, rezumȃndu-se la orgi, pe care Lord le manipula ca un vrăjitor. Vocea lui Gillan (pentru un timp a fost ȋnlocuit de Evans) făcea restul. Au ȋncercat de toate, aşa cum cerea publicul lor, trecȃnd de la rock simfonic la rock progresiv şi la hard, dar, indiferent ce modă au urmat, cȃntecele lor au trecut neafectate prin ani.

Am avut curiozitatea, ȋnainte de urcare formaţiei pe scenă, să studiez publicul. Deşi showul era făcut de o formaţie de moşi (Morse e născut ȋn 54, iar decanul lor de vȃrstă, Paice, ȋn 42), ȋn spatele meu erau o mulţime de tineri, sau, mai exact tineri şi destul de tineri. Culmea, nu capetele cărunte predominau, cum m-aş fi aşteptat. Şi erau fani Deep Purple, indiferent de vȃrstă, pentru că ştiau versurile şi le răcneau la unison cu Gillan. Şi cu mine.

Strange Kind of Woman!

Hush!

Smoke on the Water!

Fireball!

Plus piese noi, inedite pentru mine.

Plus jocuri de lumini (fără artificii, or fi auzit de necazurile noastre), proiecţii pe ecranul din spatele muzicienilor, şi permanentul dialog al lui Gillan cu publicul.

Plus secvenţe solo ale instrumentiştilor, cea mai emoţionantă fiind, fără ȋndoială, cea a lui Airey, care a cuprins cȃteva măsuri din Rapsodia lui Enescu, un frumos semn de respect al rockerilor englezi pentru publicul care i-a aplaudat frenetic.

 

O oră şi cincizeci de minute pe care le-am trăit ȋn ritmul dictat de Ian Paice (poate părea caraghios, dar sunetul era atȃt de puternic ȋncȃt ȋmi vibrau blugii pe mine, ba aveam impresia că şi inima ȋmi bate la unison cu beţele lui Paice – un tȃnăr moş de 75 de ani care a bătut ca nebunu’ in tobe timp de 110 minute, fără să obosească.

La sfȃrşit – oare de ce a trebuit să vină şi finalul!? Şi fără “Sweet Child in Time”? – ȋn timp ce publicul ȋşi rupea palmele de entuziasm, Roger Glove s-a apucat de şotii. Cu un zȃmbet şmecher, Roger şi-a aruncat pana de chitară ȋn mulţime. Mi-am lins şi eu buzele, invidios pe cel care a prins-o. Privind la fel de şmechereşte spre spectatori, Roger şi-a băgat mȃna ȋn buzunar, ȋn timp ce eu mi-am privit telefonul, curios să văd ora. Ȋn momentul ăla am simţit că m-a atins ceva, am crezut că vreun spectator vecin şi-a scăpat ţigara pe mine şi am dat un search prin memorie pentru o injurătură adecvată … dar ce văd? Pe rucsacul meu, pe care ȋl ţineam ȋn faţă, la ȋndemȃnă, şi la adăpost de curiozitatea celor din spate, strălucea mica pană albastră cu inscripţia DP! Nepreţuit trofeu, la care doar cel mult ȋncă zece-cincisprezece spectatori au mai avut acces. Mulţumesc Roger!

Evacuarea publicului, căutarea zadarnică a umbreluţei, autobuzul 780 venit cu ȋntȃrziere şi ultimul tren spre casă, prins aproape din zbor (şi unde am avut parte de un nou concert, de sforăituri),oboseala care nu mi-a trecut nici după două zile, nici nu mai contează. Am fost acolo, am văzut cu ochelarii mei şi am ascultat cu urechile libere un concert Deep Purple, am trait un eveniment extraordinar, iar preţul plătit nu mai contează.

Hey, Deep Purple! Vă aştept iar ȋn Romȃnia, dar poate ȋnainte de a treaca alţi zece ani!

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente

ȊNAINTEA UNUI FINAL FOUR de Mihai-Athanasie Petrescu

ȊNAINTEA UNUI FINAL FOUR

Peste cȃteva zile, una dintre echipele de jocuri sportive din Romȃnia va participa la turneul final de patru pentru recȃştigarea Ligii Campionilor – ma refer la echipa de handbal feminin CSM Bucureşti.

La noi handbalul nu a fost niciodată la fel de popular ca fotbalul – pe nedrept, pentru că marile performanţe romȃneşti au fost atinse cu mingea cea mică, atȃt de către băieţi cȃt şi de către fete, numărul exact de campionate mondiale şi europene, de cupe europene, de medalii la Jocurile Olimpice le ştie numai Ţopescu – dacă nu le-o fi uitat şi el. Dar echipele mari au fost echipe mari, fie că vorbim de cele naţionale, fie de cele ale unor cluburi, dintre care nu lipsesc Steaua şi Dinamo, ca la toate sporturile, dar şi Rulmentul, Oltchim, Explorări sau HC Baia Mare, HC Constanţa, Reşiţa, Universitatea sau Jolidon Cluj, iar ȋn ultimii ani CSM Bucureşti. Numele unor jucători de handbal erau, altă dată, cunoscute şi de copiii de grădiniţă (eu eram unul dintre ăia). Ne jucam de-a Gruia şi de-a Gaţu, eram, la orele de sport, Voica, Voinea, Stȃngă, Birtalan, Ibadula, Tȋrcă … Iar ȋn toiul jocului, il imitam şi pe Topescu, cu strigătele lui entuziaste (şi aici ar putea fi o altă discuţie – oare aveam atunci rezultate ȋn toate sporturile pentru că ȋl aveam pe Cristian Ţopescu, sau Ţopescu a devenit mare pentru că ȋl puneau ȋn valoare sportivii?).

E o introducere lungă, iar pentru tineretul din ziua de azi absolut inutilă şi străină. Voiam să ajung la cel mai recent exemplu de dragoste pentru handbal şi pentru sportivele care ȋl practică la nivel de mare performanţă.

Sala Sporturilor din Braşov a fost azi, 29 aprilie 2017, gazda ultimului meci al CSM-ului ȋnainte de final four-ul menţionat la ȋnceput. Partener a fost echipa braşoveană Corona. Am zis partener, şi nu adversar, ceea ce am de gȃnd să demonstrez ȋn cotinuare.

M-am dus la sală ȋncercȃnd să ȋmi fixez echipa preferată. Sigur că ţin dintotdeauna cu echipele braşovene. Corona e o echipă faină, continuatoare a tradiţiei locale ȋncepută de Rulmentul.

Le-am urmărit tot timpul parcursul ȋn campionat, am strigat la televizor pentru ele. Dar cu CSM am strigat şi mai des, pentru că a jucat ȋn competiţia aia pe care televiziunea specializată ȋn sport nu o ratează niciodată. Mă gȃndeam că voi asista, poate, la un meci ȋn care echipa mai scumpă (şi, implicit, mai bună) va cȃştiga ȋn faţa favoritelor publicului şi că fetele alea pe care le aplaudăm la tv vor ȋnghiţi ȋnjurături live.

La intrarea ȋn sală, cele două echipe erau la ȋncălzire. Am ȋncercat, ȋmpreună cu prietenii mei, să identificăm jucătoarele. Ei, mai duşi la handbal decȃt mine, le ştiau şi pe ale noastre. Eu doar pe adversare. Uite-o pe Mica, pe Paula, pe Mehmetovici, pe Gullden, pe Martin, pe Oana Manea, a uite-o şi pe Denisa Dedu … e de la noi, dar e marea colegă a Paulei Ungureanu la naţională şi o ştim bine.

Şi … mai uite arbítrele care fluieră ȋnceputul meciului şi cȃteva decizii semigreşite ȋn favoarea adversarelor, urmate de una la fel de semi ȋn favoarea noastră. După care scorul ȋncepe să evolueze rapid, ȋn favoarea marilor campioane.

Ele marcau cu oarecare uşurinţă, noi nu nimeream poarta, deşi ştiam să ne strecurăm prin apărarea lor. La pauză aveam minus patru, la final aveam minus zece. Iar ȋn tribună …

Ei bine, ȋn tribună aveam aplauze şi ovaţii la fiecare acţiune a jocului, la orice poartă, aplauze foarte puternice cȃnd băgam noi gol (acompaniate de tobele Urşilor Tȃmpei),

aplauze puternice cȃnd băgau ele. Şi remarci laudative de genul “ce uşor pare pentru ele!” sau “se cunoaşte că sunt campioane”, ori “extraordinar! Ce cȃrlig are Manea aia!”.

Finalul ăla cu minus zece (am uitat valoarea termenilor) nu a supărat pe nimeni (sigur, idealizez …). Minute multe după ultimul fluier, jucătoarele din ambele echipe au rămas pe teren să primească aplauzele spectatorilor (şi să răspundă la flash-interviurile pentru televiziune). Ce deosebire faţă de situaţia de la meciurile de fotbal, unde gazdele care greşesc au parte de ȋnjurăţuri, iar oaspeţii care cȃştigă primesc blesteme – şi asta doar atunci cȃnd nu se ajunge la bătaie, la gaze lacrimogene etc (da, de curȃnd s-a ȋntȃmplat asta şi ȋntr-o sală de handbal, dar e doar o excepţie).

Cu toate că speakerul sălii a omis să ureze adversarelor noastre de azi succes ȋn competiţia internaţioanală la care vor participa peste cȃteva zile, ele au plecat din sală ȋnsoţite de urările sincere ale spectatorilor.

Am mai remarcat un lucru. Dacă la fotbal un jucător care părăseşte o echipă pentru alta este primit apoi cu ȋnjurături de foştii lui mari fani, aşa cum s-a ȋntȃmplat, cu mulţi ani ȋn urmă cu Marius Lăcătuş, Aurelia Brădeanu, handbalista care a jucat la Corona pentru a obţine poziţii fruntase ȋn campionat şi care acum poartă un tricou albastru, a fost primită pe teren cu aplauze şi a răspuns la fel.

Am demonstrat că cele două echipe au fost azi mai mult partenere decȃt adversare? Antrenorul suedez al jucătoarelor clubului din Bucureşti spusese că speră să fie un joc (etc. – limbaj de lemn) din care să profite echipa lui ca de un antrenament ȋn condiţii reale de război. Condiţiile au fost reale, războiul inexistent. Mi-a spus cineva că era normal ca jocul dintre două echipe cu mari diferente de valoare să fie caracterizat prin fairplay ȋn teren şi ȋn tribune, pentru că rezultatul oricum se ştie. O fi şi aşa, nu pot nega, deşi diferenţa de valoare nu a fost chiar aşa de evidentă, dacă ne gȃndim la frumuseţea multor faze legate de jucătoarele Coronei. Dar totuşi, eu cred că toată lumea din sală, jucătoare, oficiali şi spectatori merită felicitări petru ceea ce s-a ȋntȃmplat acolo.

La ieşirea din sală, după ce mi-am luat rămas bun de la prietenii mei, am ochit un autocar ȋn care se ȋncărcau nişte sacoşe cu inscripţia CSM.

Am luat decizia să stau să-l păzesc cȃteva minute, poate am noroc să mai văd odată, de aproape, jucătoarele pe care le vom susţine peste cȃteva zile privindu-le la televizor. Au apărut curȃnd şi ale noastre şi ale lor (adică tot ale noastre) şi s-au integrat ȋn mulţime, semnȃnd autografe şi discutȃnd cu cunoşcuţi şi necunoscuţi.

 

Deşi de obicei nu ȋndrăznesc să mă apropii de vedete, de data asta mi-am făcut curaj şi am abordat-o pe vedeta ambelor echipe, pe Mica Brădeanu. Nu m-a gonit, din contră, mi-a ȋntins mȃna (surprinzător, mă aşteptam la o mȃnă mare şi aspră, doar a marcat sute de goluri cu ea, dar am strȃns o mȃnă feminină ca toate mȃinile feminine) şi ne-am fotografiat ȋmpreună, ea primindu-mi cu drag urările de succes la Budapesta.

Le reȋnoiesc acum.

2 comentarii

Din categoria Evenimente

CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE DE DRAGOSTE LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA… Ediţia a XVII-a, 4 aprilie 2017

 

 CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE

DE DRAGOSTE LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA…

Ediţia a XVII-a, 4 aprilie 2017

 

Centrul Cultural al municipiului Piteşti, prin revistele de cultură Cafeneaua literară şi Argeş, organizează ediţia a XVII-a a Concursului naţional de poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea…

La concurs pot participa creatori cu vârste până în 35 de ani, care nu sunt membri ai U.S.R. şi nu au câştigat un premiu la ediţiile noastre anterioare.

Concurenţii vor trimite pe adresa organizatorului 5 poezii de dragoste, creaţii originale, nepublicate în volum, fiecare poezie fiind printată sau dactilografiată pe o singură pagină, semnată cu numele real al autorului şi având indicat nr. de telefon şi emailul. Toate cele cinci poeme vor fi cuprinse într-un singur document cu extensia .doc, .rtf, cules cu corp 14, Times New Roman.

Textele vor fi expediate fie la adresa de e-mail cultcentre@yahoo.com. fie poştal, pe  adresa Centrul Cultural Piteşti, Str. Calea Craiovei nr. 2, Casa Cărţii, Bloc G1, sc. C, et. I, cod 110013 Piteşti, jud. Argeş, fie se vor depune direct la sediul Centrului Cultural Piteşti, până la 25 martie 2017, telefon 0248 219976. Manuscrisele nu se înapoiază.

Aceasta adresa de e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat ca a putea vizualiza pagina. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor fi premiaţi cu diplome şi sume de bani, astfel: Premiul I: 500 lei, Premiul al II-lea: 400 lei, Premiul al III-lea: 380 lei, Menţiune I: 360 lei, Menţiune II: 360 lei.

Festivitatea de premiere va avea loc la Centrul Cultural Piteşti, 4 aprilie 2017, ora 13.00. Premiile se acordă numai câştigătorilor prezenţi la  festivitate, în baza C.I. În caz de neprezentare la festivitatea de premiere, premiile se vor acorda următorilor clasaţi.

Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare sau cazare.

 

Responsabil proiect și președinte juriu

Virgil DIACONU

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente

CAIETUL PREMIANTILOR

Acum cateva zile, in Teleorman a avut loc faza finala a Festivalului National de Literatura „Marin Preda”, editia a XV-a, anume Festivitatea de premiere a laureatilor si simpozionul dedicat operei si vietii patronului spiritual al manifestarii.

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=16106

Cu aceasta ocazie a fost editat un CAIET AL PREMIANTILOR, care contine prozele premiate in acest an, apartinnd autorilor: Cătălin G.Rădulescu, Teodoru Stemate, Violeta Urdă, Veronica Baciu, Nicolette Orghidan si Florina Mirea.

Am citit cu multa placere lucrarile publicate in acest volum si, chiar daca optiunea mea nu coincide cu cea a juriului Festivalului, sunt, totusi, de acord cu ei ca suntem in posesia unor texte literare valoroase si ii felicit din toata inima pe premianti.

caietul-premiantilor

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente