Arhive lunare: August 2015

SEMĂNĂTORUL / LE SEMEUR de Vasile Berlic, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Semănătorul

 

Suntem în zorii creştinismului, aproape de apele Iordanului. Acolo trăia un tânăr înţelept, frumos la suflet şi la trup. Pletele ca paiul grâului îi împodobeau nişte ochi frumoşi şi limpezi ca cerul şi izvora din ei o lumină vie, cea de la Tatăl Ceresc. Trăia într-o armonie perfectă cu tot ceea ce creease Marele Creator al Univversului.

Atunci când vorbea el, cuvintele sale pe unii îi mângâia, pe unii îi biciuia, dar ceea ce era de subliniat era aceea că el, spre deosebire de învăţaţii timpului, se făcea mai înţeles, fiind mai aproape de suferinţele oamenilor.

Într-una din zile, mulţime de norod câtă frunză şi iarbă se adună să-l asculte. Dar parcă o mână nevăzută îi aşezase pe aceştia în trei rânduri. În primul rând aflau acei oameni care nu credeau nici un cuvânt din cele spuse şi luau în derâdere îndemnurile la o viaţă cumpătată. Ei simbolizau, de fapt, ogorul neroditor, sterp, în care grăunţele semănate se usucă şi pier şinu rămâne nimic în urma lor.

În cel de-al doilea rând se aflau ceva mai mulţi oameni, care ascultau cu oarecare atenţie cele spuse, dar nefiind total încrezători în acestea, copleşiţi de grijile zilnice se pierdeau şi ei de cuvintele lui Dumnezeu. De fapt, ei reprezintă acele seminţe care, deşi rodesc, sunt înăbuşite de ciulini şi neghină, iar în final se sufocă şi pier.

Şi, în sfârşit, cea mai mare parte din mulţimea adunată erau aceia care ascultau cu luare aminte ce se spunea, stăteau cu capul plecat, smeriţi şi se însemnau cu semnul crucii. Aceştia reprezintă ogorul roditor al creştinătăţii, în care seminţele semănătorului se dezvoltă armonios, ocrotite de grija lui Dumnezeu şi care devin boabe, apoi făină din care se plămădeşte trupul Mântuitorului Iisus Hristos.

Mult se bucură semănătorul vazând lanurile de grâu auriu mlădiindu-se în adierea vântului ceresc şi mult se întristează semănătorul vazând ogoare neroditoare, năpădite de ciulini şi buruieni. Buruienile reprezintă duhul cel necurat, care încearcă şi de multe ori reuşeşte să piardă sufletele celor necredincioşi. Dar cum Dumnezeu ne-a făcut frumoşi şi buni, încercăm prin fapte bune şi prin rugăciuni să facem voia Celui Ce ne-a creat.

1.II.2001 – 3.II.2001

rugaciunea

Le Semeur

 

Nous nous trouvons à l’aube de l’époque chrétienne, quelque part près de la rivière du Jordan. Dans cette région vivait un sage jeune homme, beau de corps et d’esprit. Ces longs cheveux, pareils à des pailles de blé, ornaient de beaux yeux, clairs comme le ciel, dont jaillissait une lumière vive, qui venait du Père du Ciel. Il vivait dans une parfaite harmonie avec tout ce qui avait été crée par le Grand Créateur de l’Univers.

Quand il parlait, ses paroles caressaient des uns, fouettaient d’autres, mais l’important est que, à la différence des savants de l’époque, il se faisait comprendre plus facilement, parce qu’il était plus proche des souffrances des hommes.

Voici qu’un jour des foules innombrables vinrent l’écouter. C’était comme si une main invisible eut rangé les gens sur trois rangs. Au premier rang se trouvaient ceux qui ne croyaient mot de ce qu’ils entendaient et se moquaient des conseils de mener une vie sobre. En fait, ils étaient le symbole de la plaine stérile, là où les graines semées meurent sans que rien ne pousse.

Au deuxième rang se trouvaient ceux qui écoutaient assez attentivement les paroles du jeune homme, mais n’y croyaient pas pleinement ; comblés qu’ils étaient de leurs soucis quotidiens, ils s’éloignaient de la morale de Dieu. Ils sont comme ces grains qui après avoir germiné sont étouffées par les mauvaises herbes et, à la fin, ne survivent pas.

Et il y avait, en fin, la plupart de cette foule, les gens qui écoutaient avec beaucoup d’attention ce qu’on disait, en tenant la tête baissée et se signant du signe de la croix. Ceux-ci sont la plaine fertile de la christianité, où les graines du semeur se développent harmonieusement, protégées par Dieu, en devenant des épis et puis de la farine, dont on obtient le corps du Rédempteur Jésus Christ.

Le semeur est extrêmement heureux en voyant les plaine de blé qui s’ondoient dans la brise céleste, mais il est très triste quand ses plaines ne portent pas fruit, car les mauvaises herbes les envahissent. Ces mauvaises herbes sont l’esprit malpropre, qui essaie, et souvent réussit à perdre les âmes de infidèles. Mais, parce que Dieu nous a bâtis bons et beaux, et nous devons essayer par des bienfaits d’accomplir la volonté de notre Créateur.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Vasile Berlic

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul IV

CAPITOLUL IV
P.C. RAFFLES MARCHEAZĂ ÎNCĂ DOUĂ PUNCTE

După ce scăpă în acest fel de nefericita victimă, inspectorul Dobson se apucă să examineze locul crimei. Mai întâi, ferestrele. Atât fereastra cea mare, cât şi fereastra-uşă din dreapta erau închise, zăvorâte şi cu perdelele trase; dar fereastra-uşă din stânga, cea din spatele biroului, era nezăvorâtă, deşi avea perdeaua trasă. După ce examină cu grijă cremonul acesteia, inspectorul ieşi prin ea pe verandă, care la rândul ei dădea spre grădină. Veranda era placată cu piatră, iar în faţa fiecărei ferestre se găsea câte un ştergător pentru picioare. Lăsând grădina pentru mai târziu, detectivul se întoarse să examineze podeaua camerei, chiar lângă fereastră. Din nou găsi câteva fire de nisip, iar în spatele perdelei găsi chiar o cantitate mai mare. Cu un zâmbet satisfăcut, el colectă o parte din acest nisip. Apoi se apropie de masa de scris. Primul lucru care-i atrase atenţia fu telefonul, care, aflându-se în partea stângă, era evident că fusese lovit cu corpul în cădere, pentru că era răsturnat pe o parte, receptorul atârnând dincolo de marginea mesei. Cu un pulverizator pe care îl scoase din servietă, Robson împrăştie un nor de pudră fină peste telefon şi receptor, dar rezultatul îl decepţionă, pentru că amprentele digitale erau prea vagi pentru a putea fi de vreun folos.
Pe mapa de pe birou era o foaie de agendă şi un stilou cu capacul scos, dar pe foaie nu era scris nimic. Alături se afla un exemplar din FINACIAL TIMES, având subliniat cu cerneală un pasaj despre comerţul cu mătase artificială. Două sertare ale biroului erau încuiate. După toate aparenţele, celelalte conţineau tot felul de rechizite de birou, note de plată, facturi. Faţa de piele a biroului era brăzdată de numeroase zgârieturi, cele mai multe părând destul de vechi, iar la o privire mai atentă se vedeau două sau trei picături de ceară de lumânare, care păreau recente, dar nu se vedea nici o lumânare. Mai era o scrumieră cu un capăt de trabuc şi un muc de ţigară, şi cam atât.
În schimb, seiful din perete îl interesa foarte mult pe inspectorul Dobson, şi aceasta pentru că de el atârna o legătură de chei. Casa de bani era masivă, cu o combinaţie modernă de chei şi cu cifru. Dacă – aşa cum indicau aparenţele – cheia fusese introdusă în broască de intrus, acesta precis nu cunoştea cifrul, pentru că seiful era încă bine zăvorât. Pulverizând pudră pe seif, rezultatul fu mult mai folositor decât înainte, pentru că nu apăru absolut nici o amprentă digitală.
– Deci, aşa, amice, ai lucrat cu mănuşi? mormăi detectivul.
După ce hotărî să nu uite să caute pe cineva care să cunoască cifrul seifului, inspectorul se apucă să studieze căminul. Era o vatră mare, care conţinea cenuşa stinsă a focului din ajun. Nici cenuşa nu scăpă de o examinare atentă, dar detectivul nu găsi mare lucru; doar câteva chiştoace, pe care le adăugă la colecţia sa. Mai era o scrumieră lângă măsuţa pentru fumat, care conţinea un capăt de trabuc, şi o alta lângă birou, cu două-trei mucuri de ţigară. Toate acestea fură închise în plicuri, pe care Dobson avu grijă să noteze poziţia exactă în care le găsise.
Pe covor, în dreapta scaunului dintre cămin şi uşă, căzuse mult scrum de trabuc, dar acum ar fi fost greu să determini de la ce trabuc, pentru că toţi oamenii care se agitaseră prin încăpere îl călcaseră în picioare, transformându-l într-un praf fin.
Pe masa cea mare se găseau o carafă cu puţin whiskey pe fund şi un sifon pe jumătate golit, amândouă aşezate pe o tavă, iar pe fiecare măsuţă era câte un pahar care mirosea a whiskey. Atât carafa, cât şi paharele aveau nişte amprente excelent conservate, şi inspectorul le puse de-o parte pentru o examinare mai atentă.
Terminând astfel de studiat încăperea, detectivul trecu la grădină. Veranda, aşa cum s-a spus, era pavată cu plăci de piatră, deci nu păstra urme de paşi, dar acestea ar fi putut să apară pe iarbă sau pe aleile cu pietriş. Dar Dobson fu dezamăgit să constate că, din cauza secetei, pământul era atât de tare încât era imposibil să se imprime vreo urmă pe el. Nici măcar a bocancilor lui P.C. Raffles, care făcea de gardă la intrare. Detectivul, care cunoştea părerea bună a inspectorului Smithers despre agent, se gândi să-l facă şi pe acesta părtaş la dezamăgirea lui. Dar P.C. Raffles zâmbi.
– Cred că eu aş putea să vă ajut, domnule, spuse el. N-am vrut să vă deranjez când eraţi ocupat, dar cred că am găsit ceva ce ar putea să vă intereseze. Dacă binevoiţi să mă urmaţi, domnule.
Agentul îl conduse pe superiorul său într-un loc lângă gard, aproape de poartă, şi aici îi arătă un strat de flori. Mai multe muşcate erau rupte şi pământul era răscolit.
– Dumnezeule! exclamă detectivul, ce interesant! Mă întreb ce s-o fi întâmplat aici. Nu cred că cineva a săpat, dar, totuşi, de ce sunt atâtea flori rupte? Ar putea fi şi un animal, desigur, dar nu sunt urme. Of, fir-ar să fie de pământ uscat, că nu păstrează el nici o urmă!… Dar, ia staţi! Asta parcă e de la un toc… şi încă una lângă tufiş… Raffles, ia du-te după grădinar, poate-o fi lucrat ceva pe-aici.
– L-am întrebat deja, domnule, răspunse agentul.  Mi-a spus că nu. Ba, mai mult, zice că florile erau întregi aseară pe la ora cinci, când a plecat el, fiindcă el întotdeauna face o mică inspecţie înainte de a pleca acasă. Se pare că Sir John era un mare iubitor de muşcate.
– Bravo, Raffles! exclamă inspectorul Dobson. Ai aflat un lucru care ne va fi de mare folos.
Detectivul mai stătu vreo douăzeci de minute pe lângă stratul de flori şi tufişul din preajmă, numai că până la urmă această descoperire nu i se mai păru prea semnificativă, pentru că urmele intrusului – pentru că era limpede că fusese un musafir nepoftit – erau prea vagi pentru a-i putea ghici identitatea sau scopul vizitei. Aşa că detectivul abandonă cu dezgust cercetarea în acel loc. P.C. Raffles, care în tot acest timp cu un ochi îl privea pe inspector, iar cu celălalt supraveghea poarta pentru a împiedica o eventuală invazie a curioşilor, i se adresă:
– Domnule inspector, ar mai fi un lucru pe care îmi permit să vi-l arăt. Dacă ar putea cineva să-mi ţină locul la poartă, v-aş arăta ceva în spatele casei.
– Bine, răspunse detectivul, dar să nu fiu din nou dezamăgit ca aici… deşi nu mă îndoiesc că şi acest lucru are importanţa lui…
Un poliţist fu chemat să păzească poarta, iar agentul îl conduse pe inspector lângă zidul casei, în spatele acesteia, unde majoritatea dependinţelor dădeamedscaleFDF_AC-9154-2015u spre o mică curte pavată.
– Mă tem, domnule, că pe aici n-o să găsim urme de paşi, spuse Raffles, dar, dacă aţi dori să priviţi cremonul de la fereastra bucătăriei…
Nu mai fu nevoie să-şi termine fraza, pentru că detectivul examina deja cu atenţie nişte zgârieturi pe rama ferestrei, chiar sub cremon.
– Îl puteţi vedea mai bine pe dinăuntru, domnule, îndrăzni agentul. Uşa e chiar alături.
În interior săreau în ochi zgârieturi adânci pe suprafaţa de alamă lustruită a cremonului, produse cu un obiect de metal folosit pesemne pentru a forţa fereastra. Detectivul fu entuziasmat de această descoperire.
– Mi se pare foarte interesant, spuse el. Dar nimic nu ne dovedeşte că zgârieturile au fost făcute azi-noapte.
– Aveţi dreptate, domnule, răspunse respectuos Raffles. Dar eu l-am întrebat pe majordom şi mi-a spus că cremonul acesta a fot montat ieri, vedeţi, e nou. Cel vechi era atât de uzat încât a trebuit să fie înlocuit. Astfel încât nu există nici o îndoială asupra momentului când a fost zgâriat..
– Doamne, Dumnezeule, Raffles! strigă inspectorul Dobson, eşti prea deştept pentru un amărât de poliţai de la ţară. Uite, cum mă vezi şi cum te văd, îţi garantez că în scurt timp ai să te instalezi într-un birou la Yard, sau, cum s-ar zice, mâine-poimâine o să mergi în concediu pe insula Capri.
P.C. Raffles, măgulit, râse pe sub mustaţă.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

INVITATIE de la Mihai-Athanasie Petrescu

Invitatie Carte Mihai Petrescu

Scrie un comentariu

August 26, 2015 · 9:52 am

VULPEA ŞI URSUL de Nicolae Dărăbanţ

LA SALONUL LITERAR AL SOCIETATII SCRIITORILOR MILITARI CERCUL MILITAR NATIONAL

Zise vulpea către urs:

– N-am să-ţi ţin acum discurs,

Da-ţi spun câteva cuvinte;

Nu eşti bun de preşedinte

Şi nici n-ai să ai noroc,

Fi’ndca n-ai coadă deloc.

 

Încercând să se disculpe,

Ursul zise către vulpe:

– Am să fiu bun preşedinte,

Coada nu înseamnă minte.

 

Strict aşa e, ai dreptate,

Însă ia răspunde-mi, frate,

Nu cu mintea ta neroadă,

Ai ajuns să nu ai coadă?

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

FLORIAN TROSCOT despre … FLORIAN TROSCOT

  1. A. Care este particularitatea celui născut în Rădoieşti, satul teleormănean cu vechi rădăcini în spiritualitatea românească?

F.T. Satul în care m-am născut, străbătut de râul Tinoasa, (pe care privindu-l prin ocheanul anilor copilăriei, îl ridicasem la rangul de fluviu), este locul în care am crescut şi mi-am petrecut o parte din viaţă. Văzut de careva dinafară, pare a fi ca oricare altul dintre satele de la câmpie; pentru mine însă, cel de acum, dar şi cel de atunci reprezintă ceva cu totul deosebit, de neînlocuit ci oricare metropolă a lumii. În ceea ce m,ă priveşte, mă consider un om absolut obişnuit, asupra căruia însă şi-a pus amprenta regatul câmpiei cu orizontul său larg, cu mentalitatea omului trudind zilnic pământul, care simte şi se bucură să ştie deasupra capului său soarele, fiind ferm convins că dincolo de toate cele aflate în juru-i, în înalturi, să Dumnezeu.

  1. A. 1988.Ediţia a IV a Festivalului Marin Preda. Premiul revistei Luceafărul. Care este parcursul unui scriitor în acea perioadă pentru a intra în atenţia unei reviste literare de prestigiu şi pentru a fi publicat în paginile sale?

F.T. Cu privire la revista „Luceafărul” editată înainte de 1989 ca şi în prezent de U.S., am simţit ca mulţi alţii probabil ce băteau în aceeaşi perioadă la porţile literaturii că în faţă se află o ştachetă înaltă pentru producţiile literare propuse spre publicare. Înainte de debut, a fost necesar să trimit rubricii „Post-restant” destule proze pentru a mă convinge. Recunosc că debutul meu publicistic în paginile prestigioasei reviste s-a datorat sută la sută investiţiei de încredere pe care au avut curajul s-o facă domnii Iulian Neacşu şi Mihai Ungheanu.

Dacă aş fi pus în ipostaza de a da sfaturi („deprindere” care îmi displace într-un mod greu de calificat, considerând-o a face parte din lista păcatelor fundamentale ale omului), aş sugera totuşi celor care au chemare pentru literatură să citească foarte mult, cărţi „mari” sî scrie numai atunci când au cu adevărat ceva de spus, şi, precum spunea atât de sugestiv marele prozator, să bată cu degetul chiar şi în uluca unui gard, pentru că de dincolo s-ar putea să răspundă cineva care să dea aripi penei şi inspiraţiei lor, să insufle atât de mult-dorita încredere în forţele proprii.

G.A. Perioada postdecembristă a însemnat pentru F.T, una de căutări. După debutul publicistic în Antologia „Festin cu reverii nobiliare”( 1999), cu o critică favorabilă… ce credeţi că l-a determinat pe Anghel Gâdea (Vezi „Steaua care a răsărit”), să vă minimalizeze prozele, de altfel valoroase?

F.T. Aşa cum s-a întâmplat multora, presupun, câţiva ani după 1989 au reprezentat pentru cei atinşi de microbul scrisului o perioadă de aşteptare, de decantări, de căutare a făgaşului. (…)

Opiniile lui A.G. cu privire la prozele mele, cât şi la activitatea mea literară, îi aparţin, îl privesc şi le respect aşa cum, din principiu, îl respect pe oricare dintre prietenii de dialog. Asta nu înseamnă însă că sunt şi de acord cu ele. În fond, în acest domeniu, viaţa în general, critica literară în mod special, se pronunţă asupra valorii ori lipsei de valoare a celor scrise de un autor sau altul. (…)

G.A. Acelaşi scriitor descoperă mai apoi în prozele publicate în Luceafărul” un talent proaspăt şi original, în linia spiritului marilor prozatori munteni precum Galaction şi M.Preda. Să fie această schimbare de optică un impuls de autoconservare în faţa schimbului de generaţii?

F.T. Aprecierea aceluiaşi domn ar trebui să mă flateze…Însă dacă această apreciere ar fi fost emisă de critica lierară, m-aş fi simţit mai mult decât onorat.”Schimbarea” este un gest pe care şi acum îmi este foarte greu să-l calific. A fost lucrul care mi-a lăsat cel mai amar gust de care am avut parte până acum de-a lungul modestei mele activităţi literare…

În tot cazul, vă asigur că nici o clipă nu mi-a fost şi sper ca nici pe viitor să nu-mi fie ruşine vreodată de ceva din cuprinsul paginilor pe care am îndrăznit să le scriu, şi că şi pe viitor voi găsi în mine însumi tăria de a merge numai pe calea cea dreaptă.

G.A. Când vă veţi produce editorial şi cu ce anume?

F.T. Am pregătit pentru tipar de-o perioadă bună de timp un volum de proză scurtă, iar în prezent se află pe masa de lucru un roman. Dar cum este prea bine-ştiut, pentru ieşirea în lume a unei cărţi astăzi, înainte de toate, ca autor ai nevoie de bani.

Gabriel Argeşeanu, Dialoguri convexe, Tipoalex, 2001

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

GHIMBAV – GHIMBAV: POVESTE DE VARĂ (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

Poveste de vară (2)
Mai erau două săptămâni până la Transilvaeroshow 2010, când eroul expediţiei povestite de curând (vezi) : https://unursinoras.wordpress.com/2015/08/13/ghimbav-ghimbav-poveste-de-vara-1-de-mihai-athanasie-petrescu/ ) începu a suferi de insomnie. Un prieten, spotter, pilot şi realizator TV şi de film, i-a promis un zbor cu avionul la Bimbav.
Şi, într-adevăr, Mihai Grecea a venit la Bimbav şi a parcat Cessna 172 YR-SES în acea spectaculoasă linie de avioane care a rămas în memoria participanţilor la miting. Momentul zborului promis se apropia.

img6059b

E duminică, 15 august 2010. A doua zi urma să se implinească 30 de ani de la ziua când cel ce fusese până atunci braşovean începea sa devină, prin căsătorie, roşiorean. O dis-de-dimineaţă (e atât de devreme încât nici vânzătorii de bilete nu s-au trezit încă, iar unicul bodyguard aflat în parcarea Aeroclubului se lasă păcălit de ecusonul împrumutat, pe care scrie “Fotograf”) frumoasă, însorită, premisa pentru un zbor fain.

Un moment de aşteptare (oare unde e Mihai, n-o fi uitat, sau poate nu mai are benzină !?). Avionul e unde îl ştiam din ajun, parcat şi asigurat cu grijă împotriva vântului sau a curioşilor, iar pe platou încep să îşi facă apariţia lucrătorii din alimentaţia publică, pentru a completa decorul cu fumul de la grătare.

Apare şi Mihai, mă găseşte cu uşurinţă şi mă invită în cabina cu patru locuri a avionului ; îşi face check-listul, apoi, deloc surprinzător pentru pasagerul/copilot, se adresează microfonului “sierraechosierra, permiteţi pornirea motorului pentru încă ( ?! – oare când îl făcuse pe precedentul ?) un tur de pistă”. Amabil, aparatul de radio din bord îi permite tot ce i se cere, aşa că aeronava începe să ţopăie pe tăpşanul aerodromului, îndreptându-se către start.

img6104x
Copilotul, în loc să fie atent la manevrele decolării, încearcă să fotografieze momentul desprinderii.

img6097w

Imediat, SES ia înălţime, îndreptându-se către primul viraj

img6108k

Jos, câmpul (parţial) verde

img6114o

Sus, soarele se pregăteşte, vorba lui Labiş, să se topească, spre a curge pe pământ la orele amiezii.

img6115d

Virajul unu şi nişte escavatoare în repaus duminical

img6140d

Suntem la 800 de picere, cum se zice prin Teleorman

img6151g

Virajul doi, şi cap compas spre Codlea

img6163h

Caligrafie şi geometrie pe sol

img6160

img6169k

Virajul trei. Codlea rămâne pe dreapta, în fata apare Bimbavul şi (fosta) fabrica de hârtie igienică (închisă tocmai acum, când vremurile au devenit căcăcioase), care rămân, la rândul lor, în urmă, la virajul patru. Cunoscător al regiunii, copilotul caută cu privirea Piatra Craiului. Nu se vede decât pâcla …

img6171s

img6184u

Ne aliniem pe finală. În zare, deja se vede aerodromul şi foiala lui de aeronave şi oameni, tot mai numeroşi, pentru ca vin spectatorii celei de-a doua zile de show aerian.

img6190q

img6194v

img6203p

Aterizarea se face normal. Pentru Mihai, pilotul, totul e foarte clar;

img6212f

Pentru Mihai, copilotul, bordul se vede ca prin ceaţă

img6213c

Surprinzător, toate sunt tot acolo unde fuseseră înainte de decolare.

img6210r

O ultimă declanşare a camerei, pe sub aripă, pentru biuta de pe aerodrom.

img6214c

Pentru a-şi face datoria de aviator (de duminică) până la capăt, omul din dreapta îşi ajută PIC să parcheze avionul la linie şi pleacă spre locul rezervat muritorilor de rând. Are impresia că toată lumea ştie şi este invidioasă pe bafta lui de a zbura de două ori în trei zile. Pănă şi amico Francesco Fornabaio pare să fie surprins de prezenţa unui fost şi viitor chibiţ în parcarea avioanelor,

img6216i

dar nu refuză un dialog despre poezia sa şi despre zbor.

46029_143186572382422_3501594_n

Îi mulţumesc încă o dată lui Mihai Grecea pentru bucuria pe care mi-a făcut-o.

 

(« Poveste de vară » cu cele două episoade ale sale a fost publicată prima dată pe forumul Romanian Spotters la 23 octombrie 2010. Textul reprodus aici este aproape identic cu cel din 2010.)

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

SAGA FAMILIEI VIALHE 33 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

6.

CLAUDE MICHELET

Pierre-Edouard opri plugul la marginea locului şi se întoarse. Putea fi mândru de munca sa. Începuse să are în dimineaţa zilei precedente, iar acum plantaţia de nuci arăta foarte bine. Brazdele, perfect drepte şi cu o adâncime regulată, erau demne de un maestru plugar şi, cu toate că tatăl său nu spunea nimic, Pierrre-Edouard îi simţea satisfacţia.

Cu rândurile sale de nuci, înconjuraţi de valul negru şi lucios al arăturii, câmpul era într-adevăr superb şi plin de promisiuni. Într-o zi, poate peste douăzeci de ani, aici va fi o plantaţie rodnică de nuci, iar fructele lor vor umple multe coşuri.

– Ce faci, mă, visezi? strigă la el Louise, care întindea bălegar la vreo trezeci de paşi depărtare.

El ridică din umeri, apropiindu-se de sora sa.

– Dacă nu-ţi pasă de mine, măcar mai lasă vacile alea să răsufle!

– Da, aş vrea să terminăm munca şi să ajungem acasă pe lumină.

– Aha, ştiu eu de ce, spuse el râzând. Dar dacă te pruinde tata …

– Ei şi, ce, fac ceva rău?

El dădu din cap şi se întoarse către atelaj. La vocea sa, animalele se întoarseră, se aliniară la capul locului şi-şi reluară mersul. Ele îl cunoşteau foarte bine pe Pierre-Edouard. De câtva luni, el era şeful lor.

Tatăl lui era tot mai ocupat cu responsabilităţile lui municipale, şi cum o mare parte dintre locuitorii comunei parcă înnebuniseră, trebuia ca cineva să-i pună la locul lor. Şi chestia asta dura de mai bine de un an! Exact din septembrie 1906.

De când începuse campania electorală, deputatul, tăind craca de sub picioarele lui Jean Duroux, îşi apropriase ideea aducerii căii ferate. Castelanul, fair-play, intrase în tabăra aceluia şi sprijinea proiectul cu toată puterea lui de consilier general; dar se zvonea că se retrăsese din competiţie pentru că i s-ar fi promis un scaun de senator.

Odată reales, deputatul trebuise să-şi pună promisiunile în aplicare. Şi, într-adevăr, se ţinuse de cuvânt. Dar, din acel moment, satul trăia sub tensiune. Lui Jean-Edouard îi revenise delicata misiune nu numai de a-i convinge pe opozanţi, dar, de asemenea şi mai ales, de a duce la nişte limite rezonabile exigenţele incredibile ale proprietarilor care aveau să fie deranjaţi de noul drum de fier. Sarcină ingrată, care îi aducea mai mulţi duşmani decât simpatizanţi.

Deja avusese loc ruptura lui cu cei “antitren”, cei care cobeau că sosirea trenului, dar mai ales şantierul şi mâna de lucru pe care le va aduce vor perverti comuna. Aceasta era părerea câtorva bătrâni şi a unui numâr mic de femei, care fuseseră îndoctrinaţi de către preot. Acesta din urmă era vrednic de milă, atât era de evident faptul că lupta pentru o cauză pierdută.

Se certase definitiv cu Jean-Edouard în decembrie 1905, atunci când, bulversat de separarea Bisericii de Stat, se repezise la el acasă pentru a-i cere să demisioneze. Orbit de mânie, ajunsese să spună că toţi cei care, într-un fel sau altul, susţineau acest regim abject, erau pasibili de excomunicare. Jean-Edouard îl dăduse afară. De atunci, nici el, nici fiul său nu mai călcaseră pe la biserica din sat, ci, ostentativ, mergeau la slubă la Yssaudon sau la Perpezac. Dar preotul şi cei câţiva aliaţi care îi rămăseseră nu-l deranjau câtuşi de puţin pe Jean-Edouard. Nici unul dintre ei nu poseda terenuri ce aveausă fie atinse de calea ferată şi nu puteau aduce decât argumente verbale.

Spre deosebire de aceştia, aproape toţi proprietarii care aveau de-a face cu traiectul liniei duceau o bătălie cruntă pentru a obţine despăgubiri maxime. Mai întâi, reuşiseră să atragă pe toată lumea de partea lor, făcându-I să creadă că luptau pentru binele obştesc, şi că, dacă ar ceda, nimeni n-ar fi vreodată la adăpost de pretenţiile firmelor private.

În primăvara precedentă, compania trimisese un inginer să obţină autorizaţiile. Bietul om nu primise nici măcar o semnătură! Poate ar fi trebuit începută atunci o procedură de expropiere, dar rezultatul acesteia nu putea fi sigur. Unde mai pu că putea dura ani de zile, întârziată de zeci de procese în instanţă.

Ca o culme a ghinionului, atmosfera generală era deosebit de rea încă de la începutul anului, ceea ce îndemna autorităţile la o prudenţă extremă. Tot sudul viticol fierbea, şi în nici un caz n-ar fi fost bine să fie incitate pasiunile, şi astfel correzienii să-i imite pe meridionali. Sigur că ţăranii, fie ei din Perpezac din Saint-Libéral sau din Ayen, n-aveau nici un motiv să îmbrăţişeze cauza viticultorilor. Lupta dusă în sud era numai a acestora, iar ei n-aveau nimic în comun cu viticultorii. Dar trebuia ţinută în frâu tendinţa spre răscoală care exista în orice ţăran. Trebuia, deci, acţionat cu prudenţă.

Pentru a evita orice risc de nemulţumire, Compania schimbă tactică şi astfel câştigă a doua rundă. Aruncând la cosul de gunoi traseul iniţial, care avea meritul de a fi cel mai scurt şi mai logic, dar şi inconvenientul de a se lovi de casta proprietarilor, firma hotărî, în consens cu cei de la Drumuri şi Poduri, să meargă paralel cu şoseaua care şerpuia deja printre localităţile atinse de calea ferată. Aceasta implica un număr mai mare de kilometri şi nişte meandre groteşti, dar, făcându-se un calcul, operaţiunea era mai puţin scumpă decât despăgubirile pe care le cereau proprietarii rebeli.

Mai rămânea o dificultate. Şoseaua nu era destul de largă. Mai trebuia lărgită cu câţiva metri şi pentru aceasta trebuiau convinşi riveranii. Dar poziţia lor era mai puţin puternică, nefiind nici sprijinită de populaţie. Ei nu puteau, într-adevăr, să invoce drptul sacro-sant la proprietate, pentru că şoseaua trecea pe acolo de secole şi nimeni nu se plânsese vreodată. Era, totuşi, necesar să-I facă să cedeze pe toţi cei câţiva metri necesari pentru a se monta linia.

Pusă în gardă de primul eşec, Compania ceruse fiecărei comune să desemneze un mediator pentru a se ocupa de strângerea de semnături. Şi astfel, Jean-Edouard, însoţit de un ionginer şi de un ajutor geometru, se lansase în obţinerea autorizaţiilor.

Într-un loc se lovea de câte un căpos care refuza să taie doi stejari strâmbi sau trei castani găunoşi. În altă parte, de indignarea unui agricultor, de la care trebuia să ia un metru şi jumătate de păşune. Şi, în sfârşit, mai era şi câte unul care urla că i se fura un pic din grădină sau o jumătate de rând de vie.

Jean-Edouard trebuia să-i convingă pe toţi că vor exista compensaţii şi că nu vor fi neglijabile. Uneori, inginerul şi ajutorul geometru erau nevoiţi să măsoare şi să pună ţăruşi pentru a arăta concret pe unde avea să se treacă. Atunci începeau din nou discuţii lungi şi penibile.

Astfel, de peste şase luni, nu a existat zi de la Dumnezeu să nu vină inginerul la Jean-Edouard să-l roage să aplaneze cine ştie ce conflict. Dar aceste corvezi se apropiau de sfârşit şicei doi sau trei încăpăţânaţi care încă mai rezistau aveau şi ei să cedeze odată şi-odată.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet