Arhive lunare: ianuarie 2019

CARDUL de Mihai-Athanasie Petrescu

CARDUL

Obişnuit cu perioadele lungi de tӑcere ale maestrului sӑu, Florin Bunea nu era deloc mirat de liniştea din laborator. Profesorul Chifor, aşezat în fotoliul sӑu preferat, medita, cu ochii închişi, de peste o orӑ; tema pe care le-o repartizase directorul institutului nu era uşoarӑ, iar soluţia nu era la îndemânӑ. Din nefericire pentru cei doi cercetӑtori, ordinul şefului venise exact când şi ei aveau o problemӑ, al cӑrei rӑspuns nu era departe, dar ultimile calcule încӑ nu erau efectuate.

Soneria telefonului mobil îl scoase pe Chifor din reverie. Privi displayul aparatului, clӑtinӑ, nemulţumit din cap şi îl întoarse cu faţa în jos.

– Şefu’ … iar ne întreabӑ de combina ӑlora …

– Domn’ profesor, n-am îndrӑznit sӑ vӑ deranjez, mi-a venit o idee …

– Pentru combinӑ?

– Nu prea … pentru cardul ӑla. Ştiţi ce m-am gândit? Dacӑ tot ne chinuim noi sӑ aliem cardurile de fidelitate de la magazine, de ce nu am alia cu ele şi cardul de acces de la bloc, şi chiar de la institut …

Chifor comandӑ aparatul de cafea şi, în secunda urmӑtoare, din perete apӑrurӑ douӑ ceşcuţe aburinde. Îi întinse una lui Bunea şi îl luӑ la întrebӑri:

– Mӑ, dacӑ putem sӑ aliem douӑ cipuri, dupӑ aia e lucru uşor sӑ mai bӑgӑm o mie. Dar cum facem ӑsta prim pas?

–  Am o idee, dar încӑ nu am încercat, sӑ nu fac zgomot. Cred cӑ pot citi codul cipului şi apoi sӑ-l rescriu, în alt format, suprapus cu alte coduri, în genul hieroglifelor arabe de pe moscheea din Constanţa. Suprapuse în felul ӑsta, pot fi scrise pe un cip de mӑrimea celui de pe card un numӑr practic infinit de coduri. Sigur, dacӑ ţine figura.

Sorbind, tacticos, din cafea, profesorul rӑspunse:

– Încearcӑ, mӑ … Hai, cӑ mai calculez şi eu o datӑ transmisia la combinӑ, între timp.

Ţӑcӑnitul tastaturilor de calculator era foarte rar intrerupt de alte sunete. Termostatul şi senzorii pentru calitatea aerului ţiuiau din când în când, dar cercetӑtorii, obişnuiţi cu ele, nici nu le auzeau. Telefonul profesorului, dupӑ ce mai încercase de vreo douӑ fӑrӑ succes ori sӑ-i atragӑ atenţia, renunţӑ şi el sӑ mai emite semnale sonore. Doar necesarele înjurӑturi provocate de greşelile de typing mai spӑrgeau, din când în când, liniştea laboratorului.

– Domn’ profesor, hai sӑ plecӑm acasӑ, cӑ ne dau nevestele la dispӑruţi. Eu am reuşit ceva, cred cӑ ştiu sӑ suprascriu informaţiile. Mâine calculez şi volumul fizic necesar, dar cred eu aşa, ca persoanӑ fizico-chimicӑ, cӑ …

– Mӑ, Florine, atunci ia lasӑ tu cacofoniile şi hai sӑ plecӑm repede, poate nu se prinde şefu’ cӑ am consumat curentul institutului pânӑ la ora asta. Cred cӑ şi combina e ca şi rezolvatӑ, mâine o verificӑm împreunӑ. Dar sigur va merge!

Noaptea e, uneori, un sfetnic bun. În primele ore ale zilei urmӑtoare, amândoi cercetӑtorii exclamarӑ (mai mult sau mai puţin): “Evrika!”

– Alo? Şefu’, spuneţi-le ӑlora cӑ din punct de vedere al calculelor, le-am fӑcut combina. Da … Putem trimite schemele 3D la atelier … da, domne, ce dracu, dacӑ-ţi spun! Da, sӑ le trimiţi factura, dacӑ ne plӑtesc ei prestaţia nu dӑm faliment nici sӑptӑmâna asta.

– Domn’ profesor, ce ziceţi, încercӑm sӑ facem un card? Sau ne bagӑ ӑştia la falsificare de acte?

– Ce sӑ ne bage, mӑ Florine, crezi cӑ vede cineva ceva? Hai sӑ şmecherim un card de acces în institute, combinat cu fidelitatea la KarMall. Mergem şi vedem … Dar, mӑ, hai cӑ … la prӑvӑlie ne iau ӑia cardul din mânӑ şi vӑd cӑ e altӑ graficӑ. Ne facem de râs …

– Nu ne facem, domn’ profesor, cӑ m-am gândit eu. Fac un card incolor, le zicem cӑ s-a decolorat aşa, singur. Rӑspund eu.

– Rӑspunzi tu … cӑ parcӑ de rӑspundere mӑ tem eu. Dar ştii cӑ ai mai avut de lucru cu poliţia, sӑ nu te … No, hai, ce tot stӑm pe gânduri. Pune cipul ӑla pe card şi hai sӑ haidem odatӑ!

Cardul confecţionat de Florin Bunea anulӑ fӑrӑ probleme, de mai multe ori, alarma de la intrarea în institut; mai greu a fost sӑ îl convingӑ pe subofiţerul care executa serviciul de gardӑ cӑ nu fac nici o fraudӑ, dar, în cele din urmӑ, militarul trebui sӑ înţeleagӑ cӑ documentele de identitate ale celor doi cercetӑtori conţin nişte nume existente pe tabelul pe care îl avea şi el în dotare.

– Hai, mӑ nea Matache, ce dracu, doar ne cunoşti de ani de zile, acum te-ai gӑsit matale sӑ ne ceri actele?

– Ce sӑ fac domn’ profesor, consemnul particular al postului. Domn’ doctor Pӑun are o temӑ militarӑ, mӑ … aia şi pe mine şefii la cap …

La KarMall a fost mult mai uşor. Casiera nu aruncӑ nici o privire la cardul pe care îl introduse în cititor, iar electronica nu protest deloc şi Florin beneficiӑ de reducerea de 23 de bani. Sӑ notӑm, totuşi, cӑ entuziasmul tânӑrului savant fu mai mare decât ar fi putut înţelege salariata magazinului. Ce înseamnӑ 23 de bani …

– Deci, merge, concluzionӑ profesorul Chifor, la întoarcerea în laborator – dupӑ ce subofiţerul le mai ceruse o datӑ legitimaţiile la intrare. Partea electronicӑ e OK, dar hai sӑ încercӑm sӑ adaptӑm cumva şi grafica, sӑ nu mai avem emoţii. Aş avea o idee, numai cӑ va trebui sӑ scrii şi suprapui şi alte informaţii. Vreau sӑ facem cardul sӑ rӑspundӑ la comandӑ vocalӑ şi sӑ îşi schimbe şi grafica şi informaţia când i se transmite o anumitӑ denumire. Ce zici, se poate?

– Domn’ profesor, greu a fost sӑ suprapun primele douӑ informaţii. De acum, putem sӑ îi cerem orice, şi înlocuim, pur şi simplu, cardul din plastic cu un microafişaj LCD. C’est dans la poche!

– Da, e simplu. Şi iatӑ cum am mai inventat noi încӑ un dispozitiv care putea la fel de bine sӑ lipseascӑ din dotarea noastrӑ. Dar, în felul ӑsta, ne demonstrӑm şi nouӑ cât suntem de deştepţi. Propun sӑ-l botezӑm … Carbuchif.

Carbuchiful funcţiona atât de bine, încât Chifor şi Bunea nu se îndurarӑ sӑ îl pӑstreze numai pentru ei. Mai întâi soţiile lor, dar, mai pe urmӑ şi colegii de la institutul de cercetӑtori îşi înlocuirӑ toate cartoanele din portofel cu microafişajul universal. Pânӑ şi directorul instituţiei începu sӑ îl utilizeze, oarecum obligat de împrejurӑri, pentru cӑ, nervos cum era, îşi rupse propriul card de acces în clӑdire şi fu împiedicat sӑ intre de cӑtre domnul Matache.

– Chifore, altӑ datӑ sӑ îmi cereţi şi mie voie când vreţi sӑ inventaţi aşa ceva. Ce …

– Şi o sӑ-mi daţi permisiunea? întrebӑ, respectuos, profesoru.

– Binenţeles! Cӑ nu! Şi, ca sӑ nu mai aveţi timp sӑ faceţi prostii de-ale voastre, ia puneţi voi mâna şi gӑsiţi o soluţie matematicӑ pentru senzorul de umiditate în sol, pentru a stabili turaţia motorului de tractor la arat, cӑ ӑştia de la fermӑ au impresia cӑ risipesc motorina. Hai, hai, la muncӑ!

Obişnuiţi cu stilul directorului de a-şi stimula subordonaţii, Chifor şi Bunea nu îşi bӑturӑ capul sӑ îl facӑ sӑ revinӑ la sentimente mai bune. Chifor îi fӑcu cu ochiul asistentului sӑu şi amândoi se refugiarӑ în laborator, unde îşi puteau exprima pӑrerile.

– Domn’ professor, nu mӑ aşteptam sӑ mӑ mângâie pe creştet, dar mӑcar un “bravo, bӑ!” putea sӑ îşi permit şi el …

– Lasӑ-l, nu conteazӑ. El apreciazӑ munca noastrӑ, dar nu are chef sӑ ne-o spunӑ. Dar asta cu senzorii … chiar nu m-aş fi gândit. E o idee bunӑ pentru reducerea consumului de carburant. Mӑcar un sfert de litru de motorinӑ la hectar dacӑ economisim, şi meritӑ sӑ cheltuieşti câteva zeci, sau sute de euro la fiecare motor. Hai, hai sӑ ne gândim …

Profesorul se instalӑ în fotoliu, în timp ce Bunea îşi porni calculatorul şi începu sӑ calculeze duritatea diferitelor soluri în funcţie de umiditate. Ideea pӑrea fezabilӑ, dar, aşa cum apreciase, în glumӑ, profesorul, rentabilitatea aplicӑrii ei era destul de micӑ.

– Domn profesor, eu cred cӑ nu meritӑ sӑ pierdem timp cu asta. A, bun, dacӑ fermierii plӑtesc atât de bine, calculele sunt uşor de finalizat, dar …

Mirat de lipsa de reacţie a seniorului, Florin Bunea repetӑ, cu voce mai puternicӑ, sperând sӑ îl trezeascӑ pe Chifor din reverie.

– Domn’ profesor! Am tras concluzia cӑ nu renteazӑ sӑ …

Chifor nu rӑspunse. Bunea îl gӑsi într-o stare de semi-inconştienţӑ, pe care monitoarele din laborator, cuplate la senzorii din fotoliul profesorului, de altfel, o reflectau grafic. Fӑrӑ a-şi pierde calmul, Bunea luӑ primele mӑsuri de prim ajutor: îi scoase haina profesorului, îi desfӑcu nodul cravatei şi îl sunӑ, prin telefonul interior, pe doctorul Pӑun, care apӑru dupӑ câteva secunde, abandonându-şi cercetӑrile secrete cu caracter militar.

Din fericire, la intrarea colegului sӑu, Chifor era în plinӑ formӑ. Toate testele aplicate de medic ieşirӑ normal şi, dacӑ nu ar fi existat înregistrӑrile, nimeni nu ar fi crezut cӑ savantul ar fi trecut printr-o stare fizicӑ periculoasӑ.

– Ce faci mӑ, dai speranţe deşarte tineretului? îl certӑ Pӑun. Ce ai mâncat, ce ai bӑut, ce ai fumat, ce efort deosebit ai fӑcut? Ia uite, toate graficele sunt aproape de linia dreaptӑ, mai aveai puţin şi ţi se oprea inima!

– Am stat niţel sӑ mӑ odihnesc, şi trebuie sӑ spun cӑ în viaţa mea nu m-am simţit atât de relaxat. Pânӑ şi rӑutatea şefului mi-a fugit din gând … eram relaxat … relaxat … ca un planor care coboarӑ în linie dreaptӑ, fӑrӑ sӑ mai caute ascendenţe ca sӑ se menţinӑ în aer …

– Tare ciudat, spuse doctorul. Atât de relaxat încât şi ritmul cardiac a coborât în linie dreaptӑ, constant şi rapid, iar apoi a crescut brusc la normal. Ciudat …

Respectând ordinul doctorului Pӑun, profesorul fu nevoit sӑ petreacӑ douӑ zile într-o clinicӑ de cardiologie, sub atentӑ monitorizare. Minivacanţa se terminӑ fӑrӑ ca pacientul sӑ mai prezinte vreun simptom îngrijorӑtor, iar Chifor reveni la laborator, mai sӑnӑtos decât oricând.

– O sӑ iei şi tu câte un aspenter pe zi, şi câte o jumӑtate de betaloc, dar se pare cӑ n-ai nimic. Toate testele sunt OK, îl sfӑtui doctorul Pӑun.

– Pӑi atunci de ce mӑ pui sӑ iau hapuri? se interesӑ fostul pacient.

– De ce, de ce … pentru cӑ aşa fac doctorii. Doar nu vrei sӑ scapi din mâinile mele fӑrӑ sӑ te supun unui tratament. Stai liniştit, astea nu fac nici bine, nici rӑu, dar mӑcar o sӑ ai şi tu o grijӑ în plus în fiecare zi.

Fermierul amator de inovaţii tehnice înţelesese, în urma explicaţiilor lui Bunea, cӑ nu ar fi fӑcut mare economie la carburanţi aplicând metoda citirii umezelii în sol, dar venise cu o nouӑ temӑ de cercetare.

– Chifore, bine ai revenit la muncӑ, sau bine cӑ ai revenit, pentru cӑ pânӑ mâine va trebui sӑ îi livrӑm fermierului grosimea optimӑ a cauciucurilor de tractor ca sӑ nu striveascӑ seminţele când trece cu tratamentul chimic.

– A, chiar bunӑ idee, şefu’! Nu vrea sӑ-I spunem noi şi ce vârstӑ trebuie sӑ aibӑ tractoristul ca sӑ înfloreascӑ grâul în mai?

– N-a întrebat pânӑ acum, dar dacӑ întreabӑ şi plӑteşte destul, o sӑ te pun sӑ calculezi şi asta, îl puse directorul la locul lui pe cercetӑtor, trântind uşa.

– Fermierul ӑsta chiar nu are ce face cu banii, sau şi- pus în gând sӑ sponsorizeze institutul, concluzionӑ Chifor. Mӑ, Florine,                 hai cӑ eu am aşa un chef de muncӑ, încât nu te mai suport pe-aici. Carӑ-te acasӑ şi lasӑ-mӑ singur, sӑ chinuiesc eu calculatorul o orӑ-douӑ. Hai, hai, ce mai stai!

Tema impusӑ nu era destul de pasionantӑ şi nici grea pentru a-l tine mult timp pe profesor la masa de lucru. Într-o orӑ transmise raportul de cercetare prin mail cӑtre conducere şi ieşi în oraş, pentru o relaxare activӑ: o plimbare vioaie prin centru. Doar cӑ plimbarea îi fu, oarecum stricatӑ, de numeroasele grupuri de oameni care se deplasau pe strӑzi în direcţia stadionului. Dar de unde sӑ ştie Chifor cӑ era ziua aia specialӑ a sӑptӑmânii când juca Drapelu’, iar meciul era unul extrem de important pentru configuraţia clasamentului. Pe el nu-l interesa fotbalul şi nici desele discursuri entuziaste ale asistentului sӑu nu l-au convins vreodatӑ sӑ vadӑ un meci, nici pe stadion, nici la televizor.

– Alo! Domn’ profesor, sunt Veronica. Vӑ rog eu, spuneţi-I lui Florin sӑ nu plece la serviciu azi, nu s-a simţit prea bine asearӑ şi aş vrea sӑ-l ţin acasӑ, sӑ se odihneascӑ.

– Sigur, Veronica, tine-l, spune-i cӑ am zis eu. Dar ce-a pӑţit?

– Nu ştiu, domn’ profesor. A stat asearӑ la meci, la televizor şi s-a agitat aşa de tare încât m-am speriat. I-am luat tensiunea şi pulsul de câteva ori, mai ales pulsul i-a crescut exagerat, peste 160. Nu e normal, el nu trece niciodatӑ de 70.

– Dar ce, au mâncat bӑtaie ӑştia ai lui?

– Nu, au câştigat, dar cam la mustaţӑ. A fost echilibrat pânӑ spre final, când ai nostri au bӑgat trei goluri în cinci minute. Atunci s-a agitat Florin şi m-a speriat aşa tare.

– Acum cum e?

– Acum e normal, puls 68, tensiune 112, ca de obicei.

– Bine. Ţine-l acasӑ şi vin eu cu Pӑun cât de repede poate el.

Pӑun îi montӑ imediat tânӑrului savant toate aparatele mobile pe care putuse sӑ le care de la institut.

– Hai, tinere, spune tot! Vrei sӑ mori pentru Drapelu”, ce dracu?

– Domn’ doctor, nu ştiu ce s-a întâmplat. Eu mӑ uit mereu la meciuri, mai ţip, mai înjur … dar niciodatӑ nu mӑ simt nasol. Sigur cӑ mӑ mai enervez sau mӑ bucur, dar nu fac urât ca asearӑ.

– Deci?

– Deci … m-a trimis domn’ profesor acasӑ. Când am intrat pe uşӑ, meciul tocmai începuse, aşa cӑ m-am aşezat în fotoliu şi am stat sӑ mӑ uit. Mi-a dat Veronica o cafea, slabӑ şi dulce cum o face ea, şi am bӑut-o încet, nici n-am apucat sӑ o termin, cӑ am uitat de ea. Ӑştia au jucat prost 85 de minute, dormeau şi ei şi lumea din tribune, pânӑ când au marcat, cam din greşealӑ, în minutul 86. Apoi au inceput sӑ joace ca lumea şi au mai bӑgat douӑ. Sigur cӑ m-am entuziasmat, am strigat … am simţit şi eu cӑ nu sunt chiar bine, dar Veronica s-a speriat şi nu ştia ce sӑ mai facӑ …

– Ba am ştiut ce sӑ-i fac. I-am scos haina şi cravata, cӑ stӑtea în fotoliu aşa cum venise de la serviciu, şi i-am pus aparatul de tensiune. 144 tensiunea şi 163 pulsul. L-am întins pe pat şi şi-a revenit instantaneu. De aia nici nu am mai chemat salvarea sau ceva …

Pӑun constatӑ cӑ Bunea era în perfectӑ stare de funcţionare, dar, pentru cӑ nu voia sӑ se joace cu sӑnӑtatea colegului sӑu mai tânӑr, îl internӑ şi pe el, pentru douӑ zile de monitorizare, în clinica unde se odihnise şi Chifor. Iar la ieşire, îi prescrise şi lui, cӑ aşa se face, betaloc şi aspenter. Sӑ simtӑ cӑ are nevoie de îngrijire şi autoîngrijire!

– Ciudat, domn’ profesor. Şi dumneavoastrӑ, şi eu, sӑ pӑţim asemenea crize … Vorba aia, doar suntem oameni sӑnӑtoşi, activi, sportivi chiar … nu e normal. Are dreptate domnu doctor Pӑun, trebuie sӑ ne supraveghem mai atent şi sӑ lӑsӑm, naibii, stressul ӑsta …

– Florine, eu nu sunt împӑcat şi nici curiozitatea mea ştiinţificӑ nu mӑ lasӑ sӑ dorm. Nu poate fi o simplӑ coincidenţӑ faptul cӑ amândoi am trecut prin crizele astea, trebuie sӑ existe o legӑturӑ între ele. Singura deosebire e cӑ eu era sӑ mor de relaxare, iar tu de hiperactivitate. Şi nu cred cӑ e din cauza vârstei.

– O fi de la atmosfera din institut? Poate e contaminatӑ cu ceva, şi nu ne dӑm seama?

– E posibil, dar nu cred. De ce numai noi picӑm victimӑ, şi nu toţi colegii care se mişcӑ prin clӑdire? Mţ … trebuie sӑ fie altceva.

– Nu numai noi. Am auzit cӑ şi nea Matache ar fi avut o crizӑ într-o noapte.

– Ce fel de crizӑ?

– S-a simţit moale, dar i-a trecut repede. Nici nu a aflat nimeni, mi-a spus mie azi-dimineaţӑ când am venit la munci.

– Ciudat! Trebuie sӑ vorbim cu el, hai acolo.

– Nu-l gӑsim decât disearӑ. Zic sӑ nu-l sunӑm nici la telefon, poate doarme omul, cӑ a muncit peste noapte.

Chifor acceptӑ întârzierea, dar cei doi cercetӑtori îl aşteptarӑ cu nerӑbdare pe subofiţer sӑ intre în turӑ, la ora 19.

– Nea Matache, trebuie sӑ ne povesteşti exact ce ţi s-a întâmplat în noaptea aia, îl abordӑ profesorul. Poate fi important în descifrarea crizelor noastre.

Privind cu reproş la Bunea, Matache nu avu încotro şi se confesӑ:

– Pӑi cum sӑ fie, domn’ profesor, de, m-am pus şi eu pe scaun sӑ mӑ odihnesc, ca omu’. M-am trezit pe jos, nu ştiu cum am cӑzut. Eram moale ca o cârpӑ. Dar mi-am dat seama, m-am dezbracat de veston şi m-am dus la baie sӑ mӑ spӑl pe faţӑ cu apӑ rece. Mi-am revenit imediat.

– Nea Matache, ai ceva cu inima, ai mai avut crize?

– Nu, Doamne fereşte! Doar ne controleazӑ ӑştia mereu, ne duce la doctor, n-avem voie sӑ fim bolnavi, sӑ ni se întâmple ceva în post … Pӑi ce, lӑsӑm institutul de cercetӑri la mâna spionilor? Neee …

– Ai mai fost la doctor dupӑ … moliciunea asta?

– Da, ieri am fost la cabinetul domnului doctor Pӑun. Nu m-a controlat el, ci asistenta, am iesit foarte bine.

– Noroc cӑ nu te-a consultat Pӑun, cӑ te punea sӑ iei aspenter şi betaloc, sӑ fie acolo … comentӑ Bunea.

– A, pӑi iau de-astea, m-a pus sӑ iau încӑ de acum trei luni. Le iau … şi nevastӑ-mea mӑ bate la cap, sӑ nu uit vreodatӑ.

În laboratorul lor, Chifor şi Bunea umpleau calculatorul cu toate informaţiile notate în cele trei cazuri.

– Mӑ, ia uite-aici! La fiecare caz sunt elemente comune: omul stӑ pe fotoliu sau pe scaun şi îl apucӑ criza. Cum se ridicӑ, îi trece. Clar, scaunul e de vinӑ, dar în ce fel?

– Domn’ profesor, mai e ceva: toţi trei eram îmbrӑcaţi în costum sau în uniformӑ. Când am pӑrӑsit scaunul ne-am scos haina.

– Da, mӑ, eu recunosc cӑ nu nu mӑ simt bine în hainӑ, dar o port de o mie de ani şi nu mi-a provocat crize.

– Deci … scaun … hainӑ … cravatӑ … Dar relaxare … agitaţie … Nu prea se pupӑ.

– Pӑi nu prea. Tu şi cu mine ţinem cravata largӑ, nea Matache o tine mai strânsӑ, ca militarii, iar nu e la fel. La mine a fost la prânz, la tine dupӑ-amiazӑ târziu, la nea ӑsta noaptea … e ca la balamuc, nu seamӑnӑ nimic.

– Domn’ profesor, ştiţi ce e la fel? Toţi lucrӑm la institut. Am stat douӑ zile şi am bârfit în spital, erau tot felul de cazuri, nici unul asemӑnӑtor cu cea am avut noi.

– Ai dreptate, nici pe timpul meu nu a venit nici un caz ca al nostru. Deci iar ne întoarcem în prӑvӑlia noastrӑ. Facem o analizӑ a aerului, dar eu tot nu cred în asta. Dar ce avem noi comun în institut?

– Pe domnul director, dar …

– Dacӑ era de la şefu’, eram toţi bolnavi de nervi şi de inimӑ, cӑ el e la fel de al dracu’ cu toţi şi dintotdeauna. E altceva …

– Da, aveţi dreptate, un ceva care a apӑrut mai nou … Domn profesor, ştiu! Ia uitaţi-vӑ la mine, ce port pe buzunarul de la piept! Şi purtaţi şi dumneavoastrӑ, exact la fel!

– Ce, mӑ? Aaaaa … ecusonul. Cardul noustru universal! Ӑsta sӑ fie motivul?!

– Ar putea fi. Îl purtӑm toţi şi nu de multӑ vreme. Hai sӑ verficӑm.

Doctorul Pӑun fu imediat pus la current cu ipoteza celor doi şi, fӑrӑ sӑ ezite, se oferi sӑ ia parte la noua cercetare – fӑrӑ a anunţa şi conducerea, totuşi.

Bunea, fiind mai tânӑr, se supuse unui test. Aşezat în fotoliu, purtând ecusonul în poziţia normalӑ – adicӑ agӑţat de buzunarul de la piept, se relaxӑ, ascultând muzicӑ în cӑşti. Pӑun executӑ, cu ajutorul aparatelor sale, mӑsurӑtori foarte precise şi observӑ cӑ, la un moment dat, pulsul lui Florin scӑzu la un ritm normal pentru o stare de semi-veghe, dupӑ care, foarte brusc, scӑzu la valori anormale. Pentru cӑ doctorul scoase o exclamaţie de surprindere, “cobaiul” se trezi, iar pulsul îi reveni la normal în exact aceeaşi secundӑ.

– Pӑcat cӑ te-ai trezit, ar fi trebuit sӑ îţi scoatem ecusonul sӑ vedem efectul, spuse Pӑun. Hai sӑ încercӑm iar, culcӑ-te la loc.

Bunea încercӑ din nou sӑ se detaşeze de realitate, dar, de data asta, îi fu mult mai greu.

– Hai, mӑ, ce dracu, ia de te culcӑ, ne strici experimentul, îl zori profesorul.

– Aş vrea, dar nu pot.

– Cum sӑ nu poţi? Eşti tânӑr şi fӑrӑ griji, dormi odatӑ şi nu mӑ mai supӑra!

Spre marea lui mirare, Pӑun observӑ cӑ, de câteva secunde, pulsul voluntarului începea sӑ creascӑ.

– Mӑ Chifore, lasӑ bӑiatul în pace, cӑ în loc sӑ se relaxeze, el se enerveazӑ şi îi creşte pulsul, în loc sӑ-I scadӑ. Dacӑ îl mai superi, te pun pe tine la aparate!

Brusc, pulsul lui Bunea crescu de la 80 la 156 … 160 … 161 … dar doctorul îi smulse ecusonul şi, dintr-o datӑ, toate valorile revenirӑ la normal.

– Mӑ, exerienţa a reuşit perfect! Aşa e, cardul vostru are efecte secundare. Face sӑ scadӑ brusc pulsul de la o anumitӑ valoare, sau sӑ creascӑ, tot brusc. Vreţi nu vreţi, reluӑm experimentul toţi trei.

Monitoarele arӑtarӑ exact aceleaşi tendinţe de crestere a valorii pulsului la cei doi cercetӑtori, dar nici unul nu reuşi sӑ se relaxeze destul pentru a verifica şi valorile scӑzute.

– Ei, ce ne facem? Cipul vostru influenţeazӑ variaţiile pulsului. Trebuie sӑ avertizӑm urgent pe toatӑ lumea din institut, sӑ nu cumva sӑ ni se întâmple, Doamne fereşte, vreun accident. Şi trebuie anunţat şi şefu’, nu avem cum sӑ trecem sub tӑcere aşa ceva.

Surprinzӑtor, directorul primi calm vestea.

– Chifore, de mâine ai temӑ nouӑ de cercetare: studiezi posibilitӑţile de aplicare practicӑ a cipului. Sigur, dupӑ ce descrii cât se poate de precis cauzele fenomenului, ca sӑ-l brevetӑm. Înţeles? Bun, hai, la muncӑ!

Pe toate holurile şi uşile clӑdirii apӑrurӑ, în doar câteva minute, afişe care îi puneau pe toţi în gardӑ în legӑturӑ cu efectele secundare ale cipului, recomandând, în acelaşi timp, ca nimeni sӑ nu poarte cardul în buzunarul de la piept sau acroşat de îmbrӑcӑminte în apropiere de inimӑ.

Chifor, ajutat de tânӑrul sӑu asistent erau cufundaţi în calcule de mai multe ore.

– Mӑ, nu înţeleg, totuşi. Biocurenţii nostri naturali circulӑ prin circuitul cipului şi, în funcţie de valori, fie se amplificӑ, fie se reduc. Dar cum, Doamne iartӑ-mӑ?

– Eu m-am gândit sӑ desfac fiecare cod şi sӑ vedem cum interfereazӑ curenţii prin ele. Poate aşa înţelegem care e combinaţia letalӑ, dacӑ pot sp …

În clipa aceea, uşa fu datӑ, violent, de perete, iar în laborator îşi fӑcu apariţia profesorul Donose, directorul. Nu le lӑsӑ timp gazdelor sӑ zicӑ bunӑ ziua, ci ţipӑ, din rӑsputeri:

– Fi-v-ar cipul al dracu! Altӑdatӑ când vӑ mai vine pofta sӑ inventaţi ceva, sӑ faceţi bine sӑ renunţaţi înainte de a începe!! Cӑ din cauza voastrӑ, detaşamentul de pazӑ îmi intrӑ în grevӑ!

– Cum din cauza noastrӑ, şefu’? Ce, noi putem sӑ le mӑrim salariul?

– Ce salariu, bӑ, nici un salariu. Cicӑ nu au condiţii sigure de muncӑ şi cӑ din cauza cipului vostru riscӑ sӑ li se opreascӑ inima noaptea, în timp ce muncesc pentru noi! Nu mai accept nici o discuţie legatӑ de cip! Am ordonat sӑ fie strânse şi distruse toate!

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VI

CAPITOLUL VI

EMILY ŞI ROSAMUND

Geoffrey era încă în pat când Jackson îi anunţă telefonic tragica veste a morţii patronului său. Se îmbrăcă la repezeală şi, cu toate că ar fi ajuns şi pe jos în zece minute, preferă să ia un taxi până la St. Margaret’s Lodge. Aici fu primit de inspectorul Smithers, de la Divizia N, care reuşi cu mult tact să-l convingă să renunţe la intenţia de a vedea scena crimei şi victima. Inspectorul îi relată pe scurt ce se întâmplase şi îi transmise rugămintea majordomului de a-i spune vestea şi fiicei mortului. Hastings fu nevoit să accepte şi, cu inima grea, urcă la primul etaj, acolo unde era camera logodnicei sale. Îşi dădu seama că tot personalul casei era preocupat de moartea stăpânului, şi că dacă ar trimite camerista la Emily, servitoarea i-ar spune tot şi poate până în cele mai neplăcute amănunte. Aşa că se duse direct la uşa fetei, bătu, şi la sunetul plăcut al vocii din interior care-l invita să intre, intră.

Emily Smethurst era o faţă drăguţă de vreo douăzeci şi cinci de ani – ea însăşi avea obiceiul să spună că era fatal şi iremediabil marcată de numele ei din secolul al XIX-lea. Fără să fie extraordinar de frumoasă, ea era binecuvântată cu un nu-ştiu-ce, care, înmugurind în atmosfera atât de întunecată din Lancashire, este esenţa adevăratei frumuseţi. Ca toate fetele din Lancashire, avea capul bine aşezat pe umeri şi, cu toate că era capabilă de iubiri romantice sau pasionate, isteria nu i se potrivea de fel. Astfel încât inspectorul Smithers nu exagerase deloc spunându-i colegului său că Emily primise vestea destul de calmă. Ea îi era profund devotată tatălui ei, era mândră de succesul lui, şi încă şi mai mândră de originea umilă de la care pornise în viaţă. Deşi nu indiferenţa o îndemna să arate o figură liniştită, ci puterea ei de stăpânire şi autocontrol.

Inspectorul Smithers îl scosese pe Geoffrey Hastings din birou pentru că nu voia să se facă dezordine, că prea multă lume se vânzolea pe acolo, dar binenţeles că nu putea să o refuze pe fiica mortului care voia să vadă cadavrul tatălui ei, şi nici să-i interzică prietenului ei s-o însoţească. Se arătă deci înţelegător, păstrând doar teama că cineva ar putea să schimbe poziţia cadavrului – un lucru de  importanţă majoră în ochii săi de profesionist. Dar, după ce întrebă dacă moartea tatălui ei este absolut sigură şi primi confirmarea din raportul doctorului, fata nu încercă în nici un fel să atingă mortul. Se mulţumi să rămână în picioare, de mână cu Geoffrey Hastings, şi să privească la obiectul tăcut care fusese atâţia ani tot ceea ce iubise pe lume. Ochii îi înotau în lacrimi, dar felul cum îşi muşca buzele trăda un instinct încă inconştient – acela de a pedepsi fără milă pe acela care comisese oribila crimă.

Fata a rămas câtva timp în birou, după care s-a întors în camera ei să se îmbrace, spunându-i lui Jackson, care tocmai îi adresase condoleanţele sale, să-i servească lui Hastings micul dejun. Geoffrey era uimit de calmul şi altruismul ei care o făcea să se gândească la un lucru atât de minor într-un moment atât de major, dar, în ceea ce îl privea, nu simţea nici cea mai mică dorinţă să profite de bunătatea ei. În loc de a lua masa, el se retrase în camera de dimineaţă, unde era voie să se fumeze, pentru a-şi aprinde o pipă şi a reflecta la groaznica întâmplare care se abătuse asupra acestei familii cu care soarta lui era atât de legată. Cu toate că nu era mai puţin egoist decât alţi bărbaţi, în acel moment el se gândea mai puţin la propriul său viitor decât la cea mai bună modalitate de a o ajuta pe logodnica lui să treacă peste momentul neplăcut care, inevitabil, avea să vină după primul şoc. Îşi dădea seama că, oricât l-ar fi iubit ea şi oricât i-ar fi plăcut să-l aibă în preajmă, el nu putea să-i aducă toată alinarea pe care i-ar fi adus-o o femeie. Mama ei, din păcate, era moartă, iar sora tatălui ei, în afară de faptul că locuia la Devonshire şi că nu avea cum să vină înainte de lăsarea serii, mai era şi cu un secol, nu cu o generaţie, mai bătrână decât nepoata sa.

Din fericire, până la urmă n-a fost chiar aşa de greu să găsească persoana potrivită. Emily Smethhurst, cu toate că avea o mulţime de prietene de vârsta ei, avea drept confidentă pe o femeie cu mulţi ani mai mare decât ea, şi la care acum putea apela nu numai pentru dragoste şi sprijin, ci şi pentru sfatul pe care experienţa mai bogată a acesteia ca şi cunoştinţele despre lume şi viaţă le făceau posibile. Rosamund Barretta se apropia de patruzeci de ani, dar era în apogeul frumuseţii sale. Trăsăturile şi figura îi erau parcă luate dintr-o pânză clasică, dar lipsa de prospeţime tinerească mai făcea necesară intervenţia artei pentru a completa o imagine radioasă.

Fiica unui om de origine destul de bună, Rosamund Henderson întâlnise pe când călătorea în Spania împreună cu tatăl ei un tânăr nobil spaniol, care se îndrăgostise instantaneu de cei şaptesprezece ani ai ei şi care, spre profunda uşurare a domnului Handerson, se căsătorise cu ea imediat ce reuşise să o aducă în sânul Bisericii catolice şi o luase să locuiască în măreţul dar inconfundabilul castel părintesc din Madrid. Căsătoria nu fusese nici un mare succes, nici un eşec răsunător. Contele Barretta era, ca mulţi bărbaţi de rasa sa, atât romantic cât şi inconsecvent. Îşi iubea soţia cu pasiune la intervale neregulate, de fiecare dată retrezind în ea sentimentele arzătoare pe care i le inspira de la început. Dar perioadele când o neglija – din ce în ce mai lungi şi mai frecvente – erau extrem de grele. Din nefericire, familia lui Barretta era la fel de săracă pe cât era de veche. Castelul antic de la Madrid era administrat de o ciudată adunătură de “însoţitori” care, probabil doar din obişnuinţă şi lene, acceptau să se plătească hainele frumoase, distracţiile şi celelalte mici luxuri care însemnau mult de tot în viaţa conjugală. Iar lui Rosamund îi plăceau lucrurile frumoase, în special hainele frumoase, şi faptul că le putea avea în cele două-trei luni pe an când soţului ei i se deşteptau sentimentele aprinse nu o consolau prea mult, pentru că în restul timpului trebuia să le tot refacă în timp ce nobilul spaniol nu ştia de unde să mai facă rost de bani ca să cheltuiască cu alte femei.

Căsnicia a durat astfel vreo zece ani. Apoi a venit războiul, şi Paul Barretta, când a văzut că ţara lui are de gând să rămână neutră, s-a înrolat în Legiunea Străină Franceză şi a fost ucis în luptă. Rosamund s-a întors în Anglia şi, luată de valul de entuziasm care le cuprinsese pe femeile engleze, în parte din dorinţa de a fi de folos, dar şi pentru că aşa era la modă, s-a angajat infirmieră într-un mare spital din South London. Acolo, ea a întâlnit-o pe Emily Smethhurst, pe vremea aceea o ucenică foarte tânără, care foarte curând a început s-o idolatrizeze pe frumoasa văduvă. După o perioadă de admiraţie mută, Emiliy şi-a luat inima în dinţi şi a invitat-o pe adorata sa la un mic dejun şi o baie la St.Margaret’s Lodge. După aceea, luxul lipsit de ostentaţie al locuinţei ucenicei au apropiat-o de ea pe Rosamund, şi după o vreme sentimentul dintre cele două femei a evoluat până la prietenia devotată care le unea în acel moment.

Apelul telefonic al lui Geoffrey o găsi pe Rosamund trează, şi, în mai puţin de un sfert de oră, un taxi o aducea la uşă. Geoffrey i-a explicat cât a putut de succint ce se întâmplase, şi în timp ce ei încă mai stăteau de vorbă, uşa s-a deschis şi Emily a intrat în cameră. Avea o faţă albă şi crispată, dar la vederea prietenei sale tot autocontrolul de care dăduse dovadă până atunci păru să o părăsească dintr-o dată. Buzele au prins a-i tremura, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri. Rosamund s-a apropiat în fugă de ea şi a luat-o în braţe.

– Draga mea! strigă ea, nu mai plânge. Em dragă, te rog, nu mai plânge. Nu pot să îndur să te văd cum plângi.

– Of, Rosa, suspină fata, cum au putut? Cine-o fi făcut una ca asta? Cine a putut să-l urască atât de mult încât să-l omoare?

– Em, scumpo, nici nu prea ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt sigur că n-a fost decât un hoţ care l-a lovit de frică să nu fie prins. Nimeni nu putea să-l urască. Toată lumea îl iubea.

Cuvintele lui Rosamund, cu toate că nu conţineau nici un strop de raţiune, au fost suficiente pentru a o face pe Emily să-şi recapete stăpânirea de sine. S-a desprins din braţele prietenei sale, s-a scuturat şi a făcut câţiva paşi până la oglindă pentru a-şi controla figura.

– Iartă-mă că m-am făcut de râs, Rosa, spuse ea. E foarte greu pentru mine şi nu pot să mă duc aşa în faţa poliţiştilor. Unde-i Geof? Presupun că s-a retras cu tact când am început. Săracu’ de el. A fost aşa de cumsecade – nu ştiu ce-aş fi făcut fără el. Dar îmi pare bine că ai venit, draga mea, mă simt mult mai bine cu tine alături. Poţi să mai stai? Ai mâncat de dimineaţă? Geoffrey a trimis după tine?

– Da. Nu. Da, răspunse Rosamund râzând. Eşti o minune, Em. Dar ştiu că ai dreptate s-o iei aşa. Totuşi, dacă ai nevoie de un umăr pe care să plângi, ştii unde să-l găseşti.

– Mersi, Rosa, ştiu. Dar tot trebuie să mâncaţi ceva, nu se poate să nu respectaţi orele de masă.

– Aicea ai dreptate. Binenţeles că tu ai mâncat.

– N-am mâncat. N-am putut. Dar tu poţi şi trebuie. Îl sun pe Jackson să-i spun. Omletă?

– Bine, draga mea, dacă vrei tu, o să servesc ceva, dar numai dacă şi tu stai la masă. Ia şi tu măcar o ceaşcă de cafea şi o bucăţică de pâine prăjită, ai nevoie de energie ca să rezişti.

– Bine, o să încerc, spuse Emily.

În timp ce se apropia de cordonul soneriei, uşa camerei de dimineaţă se deschise şi apăru Jackson.

– Vă rog să mă iertaţi, domnişoară, dar detectivul de la Scotland Yard ar fi bucuros să ştie dacă puteţi să-i acordaţi câteva clipe.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized