Arhive pe categorii: Note de lectura

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT de Mihai-Athanasie Petrescu 1

coperta balzac 2

CAPITOLUL I

 DESCRIEREA, FRONTIERĂ A NARAŢIUNII

Principalul scop al lui Balzac a fost acela de a respecta realitatea. Adesea, el pomeneşte în paginile sale despre darul pe care îl avea de a observa, de a nota şi a reda realul, ca şi despre ceea ce el numea “al doilea văz”, darul de a vedea ce rămâne invizibil pentru cea mai mare parte a oamenilor. Poveştile pe care le spune, intrigile pe care le construieşte, locurile pe care le descrie, toate acestea, dacă nu sunt adevărate, ar fi putut să fie. El vede tot, ştie tot, povesteşte tot, pentru că obiectivul său de a construi “romanul absolut” nu poate fi realizat decât într-un singur fel: pătrunderea până la nucleu, descifrarea naturii lucrurilor ţinând seama de toate cele care pot concura la acest scop; pentru a spune bine o poveste, pentru a expune o dramă (pentru că majoritatea operelor lui Balzac sunt drame), trebuie să luăm în considerare, pornind de la macrocosmul unde este plasată acţiunea (şi aici trebuie să menţionăm: contextul istoric şi social, relaţiile dintre indivizi şi dintre indivizi şi mediu, habitatul – zonă urbană sau rurală, cu amănunte geografice şi topografice, elemente arhitectonice specifice unei regiuni, unui stil, unei categorii sociale, elemente ale naturii tipice pentru o regiune, pentru o climă, pentru o modă sau pentru un personaj, atunci când e vorba despre o grădină) şi ajungând până la microcosmul fiecărui personaj (portret fizic şi profil moral, bazate pe studii aprofundate de fiziologie şi psihologie).

Pentru a realiza universul fiecăruia dintre romanele sale, Balzac începe cu o descriere lungă şi minuţioasă a scenei unde se petrece acţiunea. Cei care l-au citit pe Balzac nu se poate să nu fi remarcat şi reţinut faimoasele descrieri. Trebuie menţionate, respectând o ierarhie, adică pornind de la vast la restrâns, descrierile unor regiuni (cum ar fi cea a Turenei, cu frumuseţile ei naturale şi arhitectonice în “Le Lys dans la vallée”, ale unor oraşe şi sate de provincie (melancolicul Saumur în “Eugénie Grandet”), ale Parisului, cu cartierele sale aristocratice şi burgheze (“Splendeurs et misères des courtisanes”), boeme (“Illusions perdues”), sau rău famate (“Histoire des treize – Féragus”) şi chiar artistice (“Gambara”), comerciale (“La Maison du Chat qui pelotte”) şi aşa mai departe. Fiecare cartier este regăsit în opera balzaciană cu individualitatea sa, dată atât de arhitectură cât şi de tipurile umane care îl locuiesc.

Se mai poate remarca şi plăcerea lui Balzac de a descrie case, sau “hoteluri”. Faimoasa pensiune Vauquer este un exemplu clasic “(“Le Père Goriot”), dar la fel de importante sunt textele care descriu casa lui Grandet (“Eugénie Grandet”), a lui Balthasar Claës (“La Recherche de l’absolu”), hotelul Hulot (“La Cousine Bette”), castelul contelui d’Hérouville (“L’Enfant maudit”) sau muzeul lui Pons şi casa prietenului său sărac, Topinard (“Le Cousin Pons”).

Descrierile încep aproape întotdeauna cu exteriorul clădirilor, cu numeroase detalii arhitectonice, şi continuă cu interiorul, cu mobilele, ajungând până la amănuntele de obicei mai puţin importante, ascunse, cum ar fi beciul sau podul (“Le Cousin Pons”). Fiecare detaliu are importanţa sa în ochii lui Balzac, şi de aceea el nu uită nimic, niciodată.

Cititorii s-au întrebat adesea prin ce mijloace a reuşit Balzac să “facă rost” de toate aceste detalii necesare unei descrieri. Exegeţii au propus numerose variante pentru fiecare descriere. Este sigur că scriitorul se documenta, că observa şi nota totul. Binenţeles că el cunoştea foarte bine cartierele pariziene şi le-a descris cu fidelitate, exactitatea descrierilor fiind apoi uşor de verificat de către cititori. La fel în cazul celorlalte oraşe sau al satelor.

Dar situaţia se schimbă când vine vorba de pensiunea doamnei Vauquer, de casa lui Grandet sau de alte clădiri. Zadarnic a fost căutată la Saumur casa lui Grandet; fiecare casă părea cea căutată, şi totuşi nici una dintre ele nu era aceea. Pierre Citron care a studiat amănunţit toate documentele existente, a găsit construcţii care semănau cu această casă chiar şi în regiuni depărtate de Saumur şi de Anjou[1]. Explicaţia oferită este aceea că Balzac a adunat elemente găsite în mai multe locuri şi din acestea a construit în imaginaţie casa tipică, cea care se potrivea cel mai bine cu naraţiunea sa. Iar apoi, el a descris această casă, cu toate detaliile posibile şi necesare, dar cu atâta forţă, încât cititorul  este făcut să creadă în veridicitatea cestui tablou.

La fel a procedat Balzac şi în ceea ce priveşte personajele. Toţi oamenii pe care îi întâlnea erau pentru el o sursă de inspiraţie. Le observa pe toate portăresele pentru a construi portăreasa (“Le Cousin Pons”). Îi studia pe toţi muzicienii pentru a crea muzicianul (“Gambara”). Şi, binenţeles, în acest fel şi-a construit el toate personajele, care sunt reprezentanţi ai speciei sociale căreia îi aparţin.

Există o multitudine de specii cu reprezentanţii lor. În calitatea sa de funcţionar la notariat, Balzac a avut timp şi ocazii pentru a face cunoştinţă cu multă lume, iar mai târziu, viaţa sa mondenă i-a permis să îşi completeze “colecţia”. Astfel, de la toate persoanele reale pe care le-a întâlnit, el a reţinut trăsăturile caracteriale care i-au permis să-şi realizeze personajele. Modelul lui Desplein, de exemplu, medicul la modă din “Comedia umană”, ilustrul chirurg care vindecă orice boală[2], a fost celebrul Guillaume Dupuytren, doctorul care, pe vremea lui Balzac, a reprezentat ultima speranţă a multor bolnavi. Tot după un model real a fost creat şi Bianchon, cel care apare ca tânăr aspirant în “Le Père Goriot” şi îşi savurează succesul în alte douăzeci şi şase de romane. Prototipul său a fost prietenul lui Balzac, studentul la medicină Emile Regnault[3].

Modelul real poate fi căutat şi găsit pentru multe alte personaje balzaciene. Dacă vrem să cunoaştem originalul pentru Eugénie Grandet pornind de la dedicaţia romanului: “Pentru Maria”, ajungem la Maria du Fresnay, care seamănă mult cu Eugénie, sau mai degrabă Eugénie seamănă cu Maria, având, totuşi şi alte trăsături de caracter, care pot fi regăsite şi la alte personaje din opera lui Balzac, scrise în tinereţe[4].

Pentru a-şi realiza personajele, Balzac face apel la toate ştiinţele şi pseudoştiinţele care erau la modă în epocă, printre care trebuie citată frenologia, aceea care defineşte caracterul omului pornind de la forma craniului.

Dar, ştiinţifice sau nu, portretele lui Balzac sunt foarte importante pentru a justifica pretenţia romancierului de veridicitate. E adevărat că uneori el cam forţează frenologia, pentru a pune în evidenţă o trăsătură sau alta a personajului, descriind cranii cu prea multe “bose”. Totuşi, caracterele personajelor sunt atât de tipice, încât trebuie să acceptăm toate exagerările creatorului lor.

Toate descrierile lui Balzac sunt foarte minuţioase. Grija romancierului pentru detaliu este remarcabilă, cu toate că astfel pasajele de text devin foarte lungi şi riscă să îl plictisească pe cititor. Dar trebuie subliniat faptul că fiecare descriere îşi are importanţa sa, pentru că, după părerea lui Balzac, amănuntele reprezintă o garanţie a realităţii. Fiecare detaliu are, la Balzac, importanţa sa majoră, diferită faţă de alţi scriitori, qui, ca de exemplu Flaubert, care prin descrierile lor realizează nişte exerciţii de stil.

Un element arhitectonic de interior sau de exterior, o piesă de mobilier, o plantă dintr-o grădină sau o haină, după ce au fost o dată menţionate vor deveni elementul arhitectonic, piesa de mobilier, planta sau haina, cu alte cuvinte, ca şi personajele, vor reveni în naraţiune pentru a întări impresia de adevărat şi stabil.

Asumându-şi conştient riscul de a-l plictisi pe cititor, Balzac se justifică de mai multe ori. În prefaţa de la “Massimillla Doni”, de exemplu, romancierul explică faptul că el descrie oamenii decriind mediul lor de viaţă, oferind, în acelaşi timp, posterităţii documentul care va dezvălui imaginea detaliată a Franţei şi a Parisului primei jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea[5].

Începând romanul “La Recherche de l’absolu”, cititorul se află în faţa unui alt text prin care scriitorul îşi explică pasiunea pentru descrierile exacte şi minuţioase, pe care la numeşte “pregătiri didactice”[6]. Astfel, trebuie notat că, după părerea lui Balzac, între elementele vieţii oamenilor, fie ea publică sau personală, şi arhitectură, există nişte legături puternice. Aşa cum  un naturalist poate reconstitui un animal preistoric pornind de la un singur os, tot aşa un sociolog poate reconstitui o societate pornind de la un element constructiv, un mozaic, de exemplu. Arhitectura va influenţa oamenii aproape în aceeaşi măsură în care oamenii concep arhitectura[7].

Aceste două texte, printre multe altele, se completează reciproc pentru a surprinde concepţia lui Honoré de Balzac despre arta literară, despre necesitatea de a oferi descrieri capabile a pune la îndemâna cititorului cel mai bun instrument, principiul generator pentru a pătrunde în miezul emoţiilor unei intrigi.

Nu putem încheia această trecere în revistă a descrierilor realizate de către Balzac fără a menţiona, fie chiar şi în treacăt, acel magnific exerciţiu de stil care este “Gambara”. Departe de a face parte din şirul descrierilor clasice, “Gambara” propune descrierea muzicală. Prin intermediul cuvintelor pline de impresii şi emoţii ale personajului său – care este compozitor – scriitorul ne propune să ascultăm o simfonie, prezentându-ne toate momentele operei muzicale prin mijloace caracteristice literaturii[8]. Astfel, Gambara va fi clasificat printre personajele balzaciene care sacrifică totul pe altarul unui ideal, al acestui “absolut” pe care îl caută toţi: Balthasar Claës, Frenhofer, şi, de ce nu, Pons, Rastignac sau Chabert. Minuţioasa lectură literală a acestei simfonii ne trimite cu gândul la “Un Chef d’œuvre inconnu” a personajului Frenhofer, şi la piatra filosofală a lui Claës, toate trei nişte idealuri de neînţeles pentru restul lumii.

Studiind îndeaproape textul lui Balzac vom găsi elemente care ne ajută în demersul nostru de a face înţelese şi apreciate descrierile din “Comedia umană”.

[1] Pierre Citron, în prefaţa la romanul EUGÉNIE GRANDET, face o cercetare minuţioasă pentru a găsi modelele reale care l-au influenţat pe Balzac în creerea cadrului şi personajelor romanului (Balzac, EUGÉNIE GRANDET, Paris, Garnier Flamarion, 1966)

[2] c.f. Angela Ion, Note, in Balzac, COMEDIA UMANĂ, vol. 4, Ediţie critică, Bucureşti, Editura Univers, 1985, pag. 723, nota 3

[3] c.f. Angela Ion, op. cit. pag. 682, nota 135

[4] c.f. Pierre Citron, op. cit.

[5] c.f. Honoré de Balzac, MASSIMILA DONI, Paris, Calman-Lévy, Editeur, f.d., pag. 187

[6] c.f. Honoré de Balzac, LA RECHERCHE DE L’ABSOLU, Paris, Calman-Lévy, Editeur, 1981, pag. 1

[7] c.f. Honoré de Blazac, op. cit. pag. 12

[8] c.f. Honoré de Balzac, GAMBARA, Paris, Calman-Lévy, Editeur, f.d.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (2)

De la Aeroporto Ciampino pȃnă la Termini sunt vreo 15 km der străbătut pe un fel de autostradă. Nenea şoferul nostru, un foarte bun vorbitor de limba italiană, judecȃnd după cantitatea şi tonul cuvintelor pe care le arunca, din cȃnd ȋn cȃnd, prin geamul său lateral, era şi un foarte bun acrobat şi cascador. De nenumărate ori m-am proptit bine ȋn scaun, văzȃnd ce manevre face sau intenţionează să facă, ocolind “la milimetru” diverse obstacole fixe sau mobile apărute ȋn drumul lui firesc sau complet ieşit din normalitatea unui şofer de Roşiori. Fapt e că, după ceva mai mult decȃt cele 40 de minute statuate ȋn prospectul firmei de pe net, Scania de la Terravision a trecut pe sub un fel de bolţi, apoi printr-un tunel pe sub calea ferată (semn că gara un putea fi departe) şi a oprit … undeva. Cu greutate mi-am recuperat micul troler din cală, după ce a fost dezgropat de sub un maldăr de valize mari cȃt roata (auto)carului.

Eram undeva ȋn Roma, pe o stradă aglomerată cu maşini, mopezi şi bipezi, fără nici un reper care să ne trimită spre hotelul nostru – ȋn afară de adresa notată pe o bucată de hȃrtie. Dar ştiam, tot din lecţiile făcute cu grijă de acasă, că ȋn interiorul gării ar trebui să găsim nişte chioşcuri de ziare, de unde puteam cumpăra legitimaţiile de călătorie necesare la transportul local public. Presupunȃnd (corect) că imensa clădire lȃngă care ne lăsase maşina era gara, am pătruns cu ȋncredere ȋn interior, iar acolo chioşcurile de presă chiar abundau. Profitȃnd de mutra amabilă a unui vȃnzător, mi-am ȋncercat talentele de poliglot, obţinȃnd, ȋn schimbul a 24 de euro de persoană, un mic card: abonament pe toate mijloacele de transport romane – autobuze, troleybuze, tramvaie, metrou, exclus carele de luptă.

Pentru că cetăţeanul părea dispus să vorbească, i-am arătat şi adresa hotelului nostru: Via Giolitti. Omul zȃmbeşte larg şi ȋmi spune că e … chiar strada pe care ne aflăm.

Gata, mi-am pierdut ȋncrederea ȋn cunoştinţinţele mele de limba italiană. Aş ȋncerca şi ȋn engleză, dar mi-e ruşine să recunosc că nu am ȋnţeles ce mi-a zis, aşa că ȋi mulţumesc şi plecăm să căutăm un vorbitor de limbi străine.

Cȃtiva paşi mai ȋncolo, lȃngă altă uşă de acces ȋn gară, găsim exact ce căutăm: Tourist Information. O donna ȋnconjurată de prospecte şi fotografii citeşte, dintr-o aruncătură de ochi, adresa pe care i-o arăt şi ȋmi arată cu toată mȃna: Right this Street, ten minutes walk. Or tram, if you wish.

Deci ȋnţelesesem bine, aia era Via Giolitti. Păi cum să un fie, dacă chiar vis-à-vis de staţia de terravision se vede o ditamai plăcuţa: “Via G. Giolitti” … Decidem să urmăm sfatul informatoarei şi o pornim, cu ȋncredere, ȋn expediţia de cercetare a terenului. Remarcăm un castel de apă cu scară şerpuită, un ruină ȋn formă de octogon şi un vehicul electric, care acum 40 de ani s-ar fi numit la Bucureşti “tramvai”.03040506

Găsim, desigur, şi hotelul, exact la numărul indicat de hȃrtiuţa mea. Un clădire exact aşa cum o descrie booking.com, din sec. XX, modernizată.0708 Ne ȋntȃmpină cu un miros puternic de “mȃna Maicii Domnului”, arbust care păzeşte uşa automată de termopan.09

Tȃnărul bărbos de la recepţie ne recunoaşte din prima, după ce citeşte lista de rezervări, ne aduce la cunoştinţă că deja camera e plătită (aşa ȋmi spusese şi contul meu bancar) şi ne oferă camera matrimonială de la etajul trei, accesibilă cu ajutorul unui lift exterior, cu vedere (cȃt se poate prin geamul exterior nespălat) la Via Giolitti.

O invadăm imediat şi ne declarăm mulţumiţi. Pare confortabilă, televizorul funcţionează corect, frigiderul este gol … păi cum gol, că la Napoli era plin cu răcoritoare!? – ei, lasă că găsim noi apă minerală prin mahala, bine că avem unde s-o răcim. Un pat mare, unul mai mic, ȋntr-un colt, iar sub pat se mai vede o saltea. Am putea caza aici un regiment, la nevoie. Avem şi aer condiţionat, dar eu sunt ȋmpotriva progresului, aşa că ȋi urez odihnă plăcută ȋn companía noastră.

No, hai, mai stăm mult să ne uităm la cameră? Hai odată să plecăm să vedem Roma, doar de aia am venit!

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

OMUL DE LÂNGĂ NOI Note de lectură de Mihai-Athanasie Petrescu

Note de lectură

OMUL DE LÂNGĂ NOI[*]

Când începi să citeşti o carte de biografii, te aştepţi să te întâlneşti cu personalităţi ieşite din comun, mari leaderi politici sau spirituali. Volumul autorilor chişinăueni este, însă, o excepţie : prezintă cititorului destinele unor oameni obişnuiţi – ţărani, meseriaşi, intelectuali – legaţi o trăsătură comună : patriotismul, dragostea pentru pământul lor : Basarabia românească.

Volumul este structurat în două părţi, reprezentând contribuţiile separate ale celor doi autori.

Jumătatea de carte realizată de Vadim Pirogan ne face cunoştinţă cu Basarabia românească de după Marea Unire, cu gradul său de dezvoltare economică şi socială, totul răsturnând-se dramatic odată cu ocupaţia sovietică din 1940, urmare a pactului secret încheiat între Hitler şi Stalin. Pentru o scurtă perioadă, destinul ţării pare să revină în matca sa normală, după eliberarea din 1941, dar războiul este câştigat de sovietici, iar soarta românilor basarabeni devine crudă. Personajele lui Vadim Pirogan, care au vina vorbirii şi simţirii româneşti, sunt victimele unui regim politic nedrept, reprezentat, în Basarabia sovietizată, de nişte zbiri primitivi, inculţi, şi de acoliţii lor. Patrioţii sunt deportaţi în Siberia, obligaţi să renunţe la tot ce au, inclusiv la identitatea lor naţională. Mulţi dintre ei nu au rezistat acestui calvar, pierind pe pământ străin, iar cei mai puternici din punct de vedere fizic au revenit după mulţi ani în ţara pe care o credeau a lor pentru a se simţi străini în mijlocul celor de acelaşi sânge, dar prelucraţi ideologic de un partid aservit intereselor conducătorilor de la Moscova.

În partea a doua, Boris Movilă propune o colecţie de articole publicate de-a lungul timpului în revista « Literatura şi arta ». Citindu-le, te revolţi în faţa unei realităţi ciudate. Deşi Republica Moldova este, încă din 1991, o ţară independentă (ne amintim cu câtă bucurie am salutat desprinderea ei din U.R.S.S.), ea este, încă, o victimă a lungii perioade de ocupaţie sovietică. Cel mai de preţ bun al naţiunii, limba română, este ignorată nu numai de minoritatea rusă, urmaşă a forţei de ocupaţie, ci chiar de liderii politici ai ţării, care îşi ţin discursurile în limba rusă. Se face o comparaţie cu situaţia altor foste componente ale imperiului sovietic, cum ar fi ţările baltice, acum membre ale Uniunii Europene, ai căror conducători au avut curajul şi au ştiut s-o rupă cu stăpânii moscoviţi, în timp ce basarabenii mai sunt încă dependenţi de toanele şi dispreţul Kremlinului.

Cartea se citeşte cu mare interes, iar limba românească (nu moldovenească, aşa cum autorii subliniază în repetate rânduri) folosită este frumoasă şi armonioasă, dând un farmec aparte lecturii.

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

[*] Vadim Ştefan Pirogan, Boris Movilă: DESTINE ROMÂNEŞTI, Chişinău, Tipografia Centrală, 2003

vadim pirogan

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura