Arhive lunare: octombrie 2014

LE JOUR „J” + 1 LE BOURGET (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

După cȃteva ascensiuni cu balonul am decis că e timpul să trec la “plus-lourd-que-l’air”. Remarcasem încă de cȃnd am intrat avionul “Vuia 1”, și încercasem să prelungesc cȃt mai mult suspensul plăcerii și bucuriei de a mă reîntȃni cu un vechi prieten.

IMG_3927

De cȃnd am participat, după puterile și priceperile mele, la Centenarul Vuia, omul ăsta cu realizările lui a devenit pentru mine un adevărat erou, star, nu știu cum să-l mai numesc pentru a înțelege eu mai bine ce așteptam de la momentul următor. Poate par desuet, rămășiță a vechiului regim, sau poate ipocrit pentru cei care citesc (dacă citește cineva) aici, dar prezența lui Vuia la Le Bourget chiar a fost ceva măreț pentru mine. O dovadă că bănățeanul nostru nu e doar un nume de menționat prin cărțile romȃnilor, o personalitate pe care chiar și specialiștii o confundă cu alți pionieri ai aviației romȃne, ci chiar un mare inventator, care își are locul de cinste într-un astfel de muzeu.

Deci cam așa gȃndeam în timp ce m-am apropiat de exponat, cȃnd m-a pus dracu să citesc écriteau-ul care îmi stătea în cale, în stȃnga avionului:

IMG_3928

Ce face?! Antoinette? Ăștia-s tȃmpiți? Sau eu? Am citit și recitit planșa fără să înțeleg nimic. Pozele arătau alte avioane de-ale lui Vuia decȃt cel expus, sau n-or fi fost ale lui, totuși, și pe ele exista denumirea “Vuia”. Sigur, furia îmi dereglase ochelarii; nu citeam și “moteur à explosion” și nici măcar nu vedeam motorașul expus alături.

IMG_3930 IMG_3931

L-am văzut pȃnă la urmă și am revenit la starea inițială.

M-am postat în fața avionului și îmi venea să le spun tare de tot tuturor celor care se perindau pe lȃngă mine cine sunt, de unde vin, cine e Vuia, ce a făcut ce importanță are el în istoria aviației mondiale … dar eram conștient că aș fi fost ridicol pentru oricine, poate chiar și pentru vreun romȃn care m-ar fi crezut chiar plecat cu sorcova (în august). Mi-am amintit de un moment din 2003, cand m-am întȃlnit la Muzeul Aviației, aflat atunci la Otopeni, cu un japonez, căruia m-am apucat să-i explic cine a fost si ce a făcut Vuia (sigur, ne aflam în fața avionului “Vuia 1” al Mav.) Omul (știam că e un pasionat și un cunoscător al aviației romȃne) m-a ascultat politicos, fără să schițeze nici un gest, nici de aprobare, nici de altceva, iar eu, cȃnd mi-am revenit din frenezia cu care îl îndoctrinam, nu am reușit să înțeleg dacă el a aflat ceva, dacă știa totul despre Vuia dinainte, sau dacă mi-a pus un dignostic. Dar, japonez fiind, nu m-a facut să mă simt inutil. Latinii ăștia, însă, cine știe ce reacție ar fi putut avea.

IMG_3939

Lȃngă “Vuia no. 1” s-a oprit un ghid al muzeului cu turma lui de vizitatori. Francofoni, oamenii comentau … altceva: despre căldura din sală, despre autobuzul cu care veniseră … iar le guide, răbdător (doar era și el în timpul serviciului!), aștepta să se sature toți clienții de Vuia pentru a pleca la alt exponat. Ciudat mi s-a părut că grupul a venit nu din spatele meu, adică dinstre intrare, ci din direcția opusă, ca și cum ar fi luat istoria pe dos. Mă rog, ghidul e ghid, știe mai bine. Cred. De aceea îl întreb dacă are vreo idee în legătură cu avionul lui Vuia, o fi originalul, sau o copie făcută după desene și poze? Specialistul îmi spune că e une copie, iar eu îl cred, deși aveam o altă părere, pȃnă la urmă e plauzibil. Doar și în Romȃnia sunt cȃteva machete 1:1, la Mav, la Timișoara … Deși, din lecturile mele, știam altceva … Anume că exponatul e reconstituit din șasiul original al aparatului folosit la Montesson, la 18 martie 1906, plus o elice Tantin găsită în depozite, plus o reconstrucție a elementelor pe care nimeni nu le-a mai putut recupera.

IMG_3937

Traian Vuia, cu părul și mustața zbȃrlite de curentul elicei Tantin, înfruntă, cine știe de cȃnd, ignoranța și nepăsarea majorității vizitatorilor. Nu-i pot condamna, pȃnă la urmă și eu mă uit cu ochelarii ăia nepăsători la alte exponate. Dar Vuia e al meu, e Vuia ăla de care am auzit de cȃnd eram mic și la școală se cultiva sentimentul patriotic după tipicul ăla demodat, al personalității istorice marcante, care trăiește și moare pentru țara și poporul său. E Vuia ăla care deschide prima sală de expoziție permanentă a Musée de l’Air et de l’Espace de la Le Bourget, nu doar poza de la intrarea vreunui liceu care îi poartă numele, sau, mai rău, un nume pe care oamenii de pe stradă nu l-ar recunoaște atunci cȃnd i-ar “intervieva” vreun om de televiziune pus pe arătat omenirii ce proști sunt romȃnii.

IMG_3941

Ceasul îmi arătă că deja a trecut peste o jumătate de oră din programul de vizitare a muzeului și mă desprind, cu greu, de “Vuia no. 1”.

IMG_3972

Sala e “survolată” de multe avioane (pre)istorice, dar eu, cu gȃndul la Vuia, îl înjur numai pe Santos Dumont.

IMG_3949 IMG_3951

Ăla care a stat la Montesson pȃnă a priceput cum stă treaba, apoi s-a pus pe construit primul avion cu tren de aterizare din lume (sic!), pentru a-l zbura în septembrie 1906, la șase luni după Vuia. “Demoiselle”-ul lui, cu el personal la comeni, zboară în liniște sub tavan. No … are și el contribuția lui esențială în dezvoltarea aeronavei mai grea decȃt aerul, așa cum o arată și macheta asta, dar adevărata performanță a lui Santos Dumont e în altă secție a Musée-ului (dirijabile).

IMG_3997 IMG_3998

 

 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii, Uncategorized

LE JOUR „J” + 1, LE BOURGET 3, de Mihai-Athanasie Petrescu

Sigur că, încă de la intrare, privirea mi-a fost atrasă de o siluetă extrem de familiară, prezentă în mai multe locuri din Romȃnia, la diferite scări (inclusiv în vitrina mea cu machete). Dar am intenția de a o lăsa pour la bonne bouche, chiar și calendarul pionieriei aeronauticii mă obligă la asta, pentru că prin sala de expoziție zboară tot felul de precursori. Nu știu unde să mă fixez mai întȃi, dar mă ajută un grup de vizitatori mȃnați în luptă de un guide. O să pun mai tȃrziu ghilimilele la guide, pȃnă atunci mă orientez la un fel de acvariu în care planează o păsărică.

Hai să vedem ce spune despre ea: un nenea pe nume Jean-Marie le Bris a conceput/realizat un fel de planor pe care a hotărȃt să-l lanseze după metoda Vlaicu (remorcat de o căruță cu cai) în 1856. Ei, aici se vădește superioritatea ardelenilor. Dacă Vlaicu a reușit în toate tentativele lui de a ridica, in 1909, un planor care căra un buștean, o fetiță (Valeria) sau un viitor pilot (Aurel), tentativa francezului s-a soldat cu un incident de aviație, pentru că, odată declanșat de planor, cablul s-a înfășurat pe căruțaș, și doar prezența de spirit a planoristului, manifestată după minute de suferință a vizitiului agățat de cablul rămas atȃrnat de planorul pilotat cu măiestrie (…) a evitat o catastrfă aeriană.

IMG_3933IMG_3934 IMG_3936

Să admirăm aeronava, pentru perioada ei este foarte spectaculoasă. O copie este atarnata de tavan, iar eu mi gsesc curajul de a o fotografia n zbor.

IMG_3975IMG_3978IMG_3992

Al doilea airman (homme, că suntem la Le Bourget!) care mi-a atras atenția e Otto Lilienthal. Deltaplanist de seama, Her Otto zboară sub tavanul sălii precursorilor și … nu mai cade. Îmi trece prin minte că Lilienthal, ca și Cayley, Chanute și Adèr ar fi meritat fiecare cȃte un perimetru ca ăsta, fiecare în parte a avut o mare contribuție (sau și-a aportat adusul … pardon, adus aportul … whatever) la apariția aeronavei mai grea decȃt aerul. De fapt, despre Adèr chiar nu am văzut nimic, iar despre Chanute sau Cayley doar aluzii … Ce mai, îmi făcusem iluzii.

IMG_3944 IMG_3973 IMG_3974 IMG_3977

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET 2 de Mihai-Athanasie Petrescu

Coadă la … la ce? Doar pe site-ul muzeului scrie că accesul este gratuit. Totuși, cȃteva zȃmbete mai mult sau mai puțin (mai mult mai puțin decȃt mai mult, după părerea mea) vȃnd bilete la capătul unui culoar realizat (binențeles) din cordoane. Așa e la aviație! Chiar dacă am tras de timp, cu scopul de a scăpa de monsieur-ul băros cu băiețel în rucsac și prietenul său cu rucsacul feminin, a trebuit să mă înscriu și eu între cordoane. Sur-le-champ am fost abordat de un zȃmbet dintre cele deja pomenite, cu un “bonjour, cher monsieur” care m-a lăsat … cu replica “sărut mȃna” (din cauza surprizei “cher”). Fata avea misiunea de a afla dacă știu (știam) din ce este alcătuită vizita muzeului, dacă știu (știam) că există și cȃteva opțiuni cu plată și dacă știu (și pe asta o știam) ce vreau. Prospectul pe care mi l-a pus în mȃna în care deja țineam cu mare grijă o foaie (de zece euroi) era foarte util (am observat asta cȃnd am ajuns înapoi la Roșiori și am avut timp să-l citesc) pentru că el conținea exact ceea ce știam deja: “forfait avions, 8 euros”). Mi-am primit restul, mi-am obținut și o micuță cartelă magnetică, identică cu “paris-visite”-ul și trei fete mi-au zȃmbit pentru ultima oară pe ziua aceea.

En route pour le paradis! Un mic culoar întunecat m-a adus în plină epocă de pionierat a aeronauticii. Rămȃne de văzut, prin discu, dacă e vorbă de aeronautica lor sau a noastră, a francejilor (știu că se scrie cu “z”, dar e mai romȃnește cu “j”), sau a omenirii.

Ca un (fost) apropiat dar perpetuu iubitor al MAV (pe care cred că o să mai am ocazia să-l vizitez vreodată!) (dar sunt sigur că niciodată nu voi plăti taxă de intrare acolo, nici măcar dacă ar fi simbolică) speram să ajung într-un loc complet diferit și mult mai sărac decȃt partea din stȃnga a Hangarului 1 de la Pipera. Diferit, este. Intrarea în Pionieratul aviației se face prin ce au ei (și noi toți) mai … legendar: statueta unui Icar, cu legenda respectivă …

IMG_3924

dar, mai ales, cu prima lor mențiune istorică atestată. La noi Conrad Haas, la ei Mongolfier. La noi rachete, la ei baloane cu aer cald.

IMG_3922

M-am învȃrtit în jurul balonului și l-am “prins în chip” din toate direcțiile. O idee bună a muzeului și specialiștilor lui în mobilier este aceea de a plasa o bancă din loc în loc printre exponate (banc, nu banque), de care am profitat din plin.

IMG_3919

Pȃnă îmi plimb privirea în jurul, meu, mongolfierul dispare! De fapt își ia zborul spre înălțimi, așa cum îl gȃndiseră frații Joseph Michel și Jacques-Étienne Montgolfier, beneficiind nu de foc de paie și aer cald (și bine că nu-i așa, pentru că în sală era deja foarte cald și fără focul lor!), ca în 1763, ci de un mecanism ascuns.

IMG_3920 IMG_3921

M-am învȃrtit în jurul balonului și l-am “prins în chip” din toate direcțiile.

IMG_3979 IMG_3980 IMG_3983 IMG_3984 IMG_3985 IMG_3986 IMG_3987

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VIAŢA-VIS SAU „DREPTUL DE AUTOR”, DE CONSTANTIN T. CIUBOTARU de Florian Troscot

Ciubotaru - dreptul de autor_2

Domnul Constantin T. Ciubotaru se află în faţa unui start mai altfel: Este gata să dea semnalul de plecare pentru intrarea în lume a celei de a patra cărţi care-i poară semnătura.

Cu un an în urmă şi-a lansat cel de al doilea volum de teatru „Doza de tupeu” şi am crezut că Doamna Thalia-i muza sa de căpătâi.

Cu „Dreptul…” său „de autor”, dumnealui m-a convins că mânuieşte la fel de bine instrumentele prozatorului şi după cum citesc printre rânduri nu peste mult timp ne va face surpriza unui roman.

Vorbind despre carte am constatat de la început diversitatea mediilor sociale de unde autorul îşi ia personajele, dar şi cele două epoci atât de şocante pe care noi, cei mai în vârstă le-am trăit, dar încă nu am reuşit să le definim artistic în toată complexitatea lor, cel puţin eu aşa simt., fără ca acest lucru să aducă vreun deserviciu caracterului unitar şi formei rotunde a cărţii.

Am constatat că într-un număr important dintre prozele sale C.T.C. utilizează o soluţie care se pliază perfect stilului său: personajele trec brusc din lumea concretă, reală, în cea imaginară, a visului.

Visul constituie pentru personajele sale locul unde ele pot dobândi lucruri mult dorite cândva, îşi pot împlini idealul, sau se pot vindeca de o veche şi persistentă iluzie. Parcurgând experienţa respectivă, personajele ies mai bogate sufleteşte, chiar dacă nu de puţine ori şi cu un vag gust amar, dar autorul ne lasă clar să înţelegem că ele – personajele – , sunt gata să continue lupta, cu toate greutăţile pe care viaţa cotidiană ni le pune în cale.

Prin majoritatea bucăţilor se recunoaşte că autorul este de fapt personajul, dar, lucru meritoriu, chiar o reuşită a sa este faptul că, lasă impresia, parcă fără să vrea, că Cititorul se poate oricând identifica cu unul dintre personaje, simte că ceva din fiinţa sa îi este stârnit, răscolit prin lectură, ceva de care a uitat pentru moment, ceva peste care a crezut că va trece, că a fost uitat. Ni se readuce la suprafaţa memoriei afective fapte, întâmplări, sentimente pe care constatăm că nu le-am pierdut, uitat.

Citind cartea m-am dus cu mintea la unul dintre personajele marelui prozator american J.L. Borges, care spunea, printre altele, următoarele: „Nu te-ai trezit cu adevărat, ci te afli numai într-un vis anterior. Acest vis se află înăuntrul altuia şi tot aşa la infinit, aşa cum infinită este şi suma firelor de nisip. Drumul pe care trebuie să-l străbaţi este interminabil…”

Cartea lansată astăzi probează cu prisosinţă că pentru domnul C.T.C. viaţa, visul şi de ce nu, chiar ce se află dincolo de viaţă pot fi observate, analizate şi ordonate artistic şi pe criteriul ironiei, sau al umorului.

Relatare multora dintre „păţaniile” personajelor cărţii îşi are izvorul în nevoia Autorului însuşi de a evada dintr-o lume croită nu totdeauna după cele mai bune tipare, de a spera într-o schimbare, care a venit, dar nu este cea aşteptată, spre care visează el, personajele sale şi în special Domnul Cititor.

A vorbi sau a povesti despre alţii, dar şi despre sine, voluntar sau dimpotrivă, constituie pentru autor încercarea disperată de a opri, cel puţin pentru câtva timp curgerea Timpului. Şi tocmai, pentru că le-a fost dat „să păţească” ceva anume, personajele domnului Ciubotaru – aşa cum spune Marin Preda,- ştiu s-o facă, pot şi au cu adevărat ce povesti.

Nu de puţine ori constatăm la lectura prozelor din cartea în discuţie cum reuşeşte autorul să treacă cu îndemânare din planul realităţii narative la cel grav, al reflecţiei, evitând tonul grav, dozând ironia, pe care o împleteşte cu hazul, încât amărăciunea devine un medicament eficace, îmbrăcat într-un strat subţire, dulce, cu care „ne păcăleşte” vigilenţa de bolnav sociali, cu care obţine efectul scontat.

Lui şi tuturor membrilor Asociaţiei culturale „Mileniul 3” le doresc să găsească pe mai departe forţa de a duce la bun sfârşit proiectele visate pe care şi le-au construit cu migală, răbdători, să obţină împlinirile dorite pe şi în fascinantul tărâm al literaturii.

(prezentare la lansarea cartii, la Cofetaria „Maria” din Rosiorii de Vede)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

LE JOUR „J” + 1 LE BOURGET 1 de Mihai-Athanasie Petrescu

Probabil că “le Jour J” s-a încheiat un pic cam brusc. Am avut cȃteva tentative de a folosi dotările lui Ibis în ceea ce privește accesul la Internet, dar, fie că eram eu prea obosit, fie că tableta mea nu a știut să compenseze lipsa mea de știință … m-am trezit în toiul nopții cu televizorul pornit, exprimȃndu-și părerile în limba franceză (la care eu am răspuns cu expresii dintre cele mai romȃnești).

Telefonul meu e (am recunoscut mereu) mai smart decȃt mine. El a ținut minte unde se află și m-a adus și pe mine cu picioarele pe pămȃnt (mă rog, pe podeaua etajului 4), cu mult înainte de ora la care ar fi trebuit. Dar, mon Dieu, nu am venit la Paris ca să dorm, ci că să vizitez le Bourget, nu? Așa că “Drepți, bă!”

Pantalonii, tricoul (de data asta cel cu “Hurricane”), ghiozdanul, camera foto, aoleo, să n-o fac iar pe aia de la Clinceni, cȃnd m-am dus cu camera dar fără baterie, chiar, unde-i bateria aia? în priză, sub chiuvetă! Cine-o fi pus-o acolo?!), cardurile de memorie (memoria camerei, eu n-am nevoie de carduri, uit destul și așa). Ceva de mȃncare? Avem, doar am vizitat aseară Monoprix și am făcut provizii pentru micul dejun și sandwichul necesar la drum lung. Of, mai trebuie să și mȃncăm? N-am mȃncat și ieri? Hai, lăsați-mă să plec, că deschid aia la Musée și eu nu sunt acolo. Ce dacă e numai șapte, dacă nu găsesc drumul, dacă deschid ăia mai devreme, dacă …

Da, mi-am luat și “paris visite”-ul, mi-am pus și o sticlă de apă minerală (îmi ajungea una de o juma de litru, mă pui s-o car pe asta de doi litri … o să-mi rupă spinarea!). Am mȃncat destul, mai mănȃnc saptămȃna viitoare la Roșiori, acum mă grăbesc! Bani? Ce să fac cu banii? Dă-mi vreo 20 de lei de-ăștia europeni, bine, mai iau încă zece (he, he, plus ăia zece puși de-o parte, FSN), mă descurc eu.

În sfȃrșit, afară. Ibis e mai vesel acum, cȃnd sunt odihnit, cȃnd am în față o zi aviatică, cȃnd …

20140805_080243ia uite ce bilă mare, oare cine se joacă prin Montmartre cu bile de rulmențoi?

20140805_080215

137 apare după doar cȃteva secunde de așteptare. Mă pregătesc pentru o vizită a cartierului cu autocarul, dar “Terminus, s’il vous plait!” Și n-am văzut în drum decȃt un singur obiectiv turistic: “Les bains municipaux”.

Hai să vizităm Clignancourt, acum nu mai am bagaje. Foarte interesant: un șantier care își aștaptă muncitorii, un magazin de țigări electronice și o farmacie care mă face să mă gȃndesc la Jean-Jacques Rouseeau și la textul lui din manualul meu de franceză de-a unșpea. Ligne 4, sigur, către Gare du Nord.

20140805_081101

Ce naibă? “paris visite”ul meu a expirat după o singură zi? Ba nu, în 137 a fost bun, acum l-a apucat damblaua? Cert e că am timp, în timp ce-i înjur pe toți ăia de la metrouri și rat-uri, să văd că parizienii ășita sunt oameni normali: majoritatea trec pe lȃngă mine și sar peste validatorul cu bariere, grăbiți să coboare în subterane, iar bodyguardul negru se uită la ei și tace, îmi fac socoteala să îi urmez și eu pe cei grăbiți, dar mi se pare că omul în uniformă nu are ochi decȃt pentru mine și mai socotesc un pic … mai încerc o dată tichetul magnetic și … “Venez, Monsieur!”, o doamnă cam de vȃrsta mea ține bariera validatorului pȃnă trec, apoi îmi spune că probabil mi s-a demagnetizat tichetul, cȃnd ajung la destinație să merg la “billeterie” să mi-l repare omul ăla. Așa o fi, ce, doar n-o fi Parisul ăsta mai paris decȃt Bucureștiul.

“Boulevard Barbès, boulevard Barbes!” rostește megafonul din vagon. Ma uit la ceas. Oare chiar am plecat prea devreme de la hotel? Nu e nici 0730, o ă ajung acolo prea devreme și o să mă plictisesc la ușă. Ba nu, am un noroc chior: megafonul din stație se gȃndește la binele meu și anunță: “A cause d’un voyaguer malade, la ligne est bloquée pour 20 a 30 minutes”.

Pȃnă la Gare du Nord mai e o stație. Cȃt o să fac eu pe jos pȃnă acolo? Cu încă o urare de bine la adresa RATP, o iau pe Boulevard Barbès. Habar n-am unde e gara aia, dar am făcut armata la cercetare, șansele să mă rătăcesc nu sunt decȃt de 50%. Dacă nu greșesc, am venit cu metroul din direcția aia, înseamnă că gara ar putea fi … oriunde. Am luat-o în direcția cea mai bună, cum spuneam, sunt ofițer (r.) de cercetare, știu să citesc harta de la intrarea în metrou.

Gare du Nord: am văzut-o ieri pe dinăuntru, acum o văd din exterior și mă bucur că am venit pe jos

20140805_084122

Găsesc o intrare (erau destule, l’embarras du choix), caut pancarta/săgeata cu R.E.R. 2, o găsesc imediat și … surpriză În gara asta sunt și trenuri, nu numai bișnițari! Mai iau o piatră în gură, e prima dată cȃnd vȃd cu ochelarii mei un TGV (ba chiar două la preț de unul!), mă uit cu atenție în jur să nu fie vreun flic și fac o poză, două,

20140805_084419

apoi, hai la R.E.R. Deja e destul de tărziu, se apropie de opt și cine știe cȃt va trebui să aștept trenulețul ăla.

De fapt, mă aștepta el pe mine. Un tunel scurt, cam cȃt ăla lung de la Timișul de Sus și ieșim la lumină. În zare se vede Sacré Coeur, în apropiere Stade de France.

20140805_090028

A treia stație, Le Bourget. Ies pe peron și fac poze. O gară mică, cam cȃt cea de la Arad, fac o poză, apoi mă uit cu atenție și la trenulețul roșu. Dar parcă al meu fusese verde? Pȃnă m-am uitat eu, curios, la clădirea gării, deja venise trenul următor.

20140805_090911

 

20140805_090907

 

Ba chiar și plecase, dacă mă gȃndesc mai bine.20140805_091006

 

În fața gării o colecție bogată de autobuze, dar 152 ba. Apelez la sistemul “Pardon, Monsieur” și funcționează perfect. Trebuie s-o iau pe strada perpendiculară pe gară, să merg vreo 200 de metri și chiar pe colț e stația lui 152. Așa e. 152 îmi pleacă de sub nas (deci și la ăștia e valabilă acea lege a lui Murphy). Nu-i nimic, mai e timp destul pȃnă la deschiderea muzeului, așa că vizitez zona. Găsesc afișe electorale vechi, două cabinete medicale private, un laborator de analize, o prăvalie de genți ieftine, chinezești, după părerea mea competentă, mai mă uit după femei, autobuze, mașini (un Renault 5 de toată frumesețea), mă uit la ceas … apare și 152. Supriză, tichetul meu funcționează perfect (acum îmi aduc aminte că îl folosisem si la R.E.R 2, uitȃnd să merg la billeterie pentru servisare). O stație, două, șapte … Și eu care credeam că Le Bourget e un oraș mic!…

Megafonul autobuzului mă zorește să cobor. Mă uitasem pe partea greșită, Muzeul! Rachetele care depășesc în înălțime cerul și cele trei avioane fixate pe pilon, exact reperele pe care le învățasem studiind, zile întregi, siteul lor.

20140805_094302

Mai am o jumatate de oră de așteptat. Mă învȃrt prin mahala, un pas la dreapta și cinci spre rachete, dar nu am răbdare, mă duc să stau la ușă, poate deschid oamenii ăștia mai devreme de dragul meu.

20140805_095311

Am concurență. Credeam că la Musée de l’Air e ca la Muzeul Național al Aviației Romȃne, unde, de o vreme, nenea de la poartă se miră cȃnd vine cineva în vizită.

20140805_094931

Mă așez la rȃnd, apoi curiozitatea mă trimite la piloni. Fac poze cu telefonul din dotare,

20140805_095336

20140805_094758

 

20140805_094904

 

20140805_094911

 

20140805_094926

… în timp ce lȃngă mine se oprește un monsieur barbu, cu un rucsac în spate, nu e rucsac ci un copilaș de vreo 4-5 anișori. Îl felicit, în gȃnd pentru felul cum își educă băiețelul, dar el își arată și erudiția: “Voila les avions de la Patrouille de France, tu vois, ce sont des Alpha Jet.” Des quoi?! N-am ce lucra și îi arăt plăcuța de alamă de pe pilon.

20140805_095242

Bărbosul îmi aruncă niște priviri ucigătoare, garçonnet-ul se uită speriat (mi se pare mie) cȃnd la taică-său, cȃnd la mine, noroc că apare un alt monsieur cu alt rucsac, din care scoate o fetiță și intră în vorbă cu bărbosul. Răgaz pentru mine să îmi fac dispariția și să pȃndesc deschiderea.

0900, ușa se deschide și oferă ocazia iubitorilor de aviație să se îmbulzească. Asta e politețea francezilor? Îi las să se înghesuie, doar nu vreau să cumpăr tacȃmuri de pe vremea lui Ceaușescu, apoi intru și eu. Mă așteaptă cel mai … așteptat muzeu.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

CȂND PLECI de Florina Isache

CAM01763

Când pleci din mine rămâne un gol.

În golul acela

creşte o cameră.

Camera este un deşert.

Din trei în trei zile, încheieturile parchetului sunt invadate de cactuşi.

Cum se traduce această expresie a feţei?

Scrie un comentariu

Din categoria Florina Isache, Uncategorized

HAI CRAIOVA! de Mihai-Athanasie Petrescu

HAI CRAIOVA!

Ce mulţi ani au trecut de când orice microbist cinstit din ţara asta era Craiovist! Chiar dacă nu ştiam despre Craiova decât că există şi că are o industrie puternică, chiar dacă ţineam cu Steagu Roşu, ştiam să recit echipa Universităţii fără greşeală (şi încă mai stiu: Lung- Negrilă, Tilihoi, Stefănescu, Ungureanu – Ţicleanu, Beldeanu, Balaci – Cârţu şi Cămătaru) – vocea inconfundabilă şi intonaţia entuziastă a lui Domozină transformase “poezia” asta într-un refren faimos.

În 1988, Craiova a fost locul unde mi-am atins un vis, acela de a avea maşină, frumoasă, nouă strălucitoare, roşie. E drept, a mai fost şi locul unde a trebuit să revin cu Oltcitul cel roşu pentru reparaţii, dar ce “fier” e perfect?!

În ultimii ani, Craiova a devenit pentru mine locul unde se găseşte un aeroport şi un aeroclub regional, unde se fabrică (fabricau …) avioane, de unde se pleacă spre Perişorul lui Coandă şi Băileştiul lui Ivanovici si Nea Mărin. Apoi, cu ajutorul şi influenţa prietenilor mei bolnavi de aceeaşi nebunie ca şi mine, Craiova a devenit AN-24ul şi Zlinurile de la Facultatea de Automatică, “depozitul” de IAR-93uri scoase din serviciu şi condamnate la tăiere (ca şi cei care le-au făcut şi zburat?), de unde a venit şi frumosul, la început, 217, sau locul de reşedinţă al revistei Oltenia Aeronautică (aceea care mi-a publicat mai multe articole pe care nu le-am vazut niciodata cu ochii mei!).

Săptămâna trecută, Craiova a devenit (în [con]ştiinţa mea) şi reşedinţa unuia dintre oamenii pe care, de o vreme, îi caut: un aviator originar din Teleorman. Cu care am intrat în vorbă cu cea mai mare uşurinţă (Vive Facebook!), a înţeles ce proiecte am şi m-a invitat să discutam despre ele la bordul avionului său, în spaţiul aerian al Cetăţii Banilor.

O astfel de ispită nu se refuză. Duminică, 5 octombrie 2014, Hyundai a trebuit să mai sforăie o dată de ciudă că e nevoit să mă ducă undeva unde a fost nevoit să se recunoască inferior. O zi frumoasă, de toamnă incipientă, cu soare şi norişori discreţi, numai bună pentru o incursiune aeriană. Am ajuns pe Baza din Craiova aproape la ora stabilită, după 106 km de rulaj şi o palmă dată peste frunte, (mi-am uitat carnetul de zbor), şi am deschis ochii asupra frumosului Apollo Fox YR-5160 al Domnului Sorin Bîlea.

IMG_0233

Erau deja în faţa hangarului, gata pentru raid, dar, din cauze obiective, aeroportul nu poate funcţiona până dupa ora 1400. Avem timp să facem o tură prin zonă, să mai deplângem o dată soarta IAR-93urilor, unele dintre ele rămase cu privirea spre cerul de care nu se mai pot apropia, iar după depunerea planului de zbor suntem gata pentru aventură.

IMG_0265 IMG_0267

Facem check-listul, sub atenta supraveghere a fiicei mele, Lavinia

IMG_0272

IMG_6344

Şi pornim spre poarta care, ca prin minune, şi-a scuturat lacătul de sub pancarta cu “Interzis”

IMG_6345

Câteva clipe de aşteptare şi suntem airborne. Recunosc locul de unde plecasem, şi personajele rămase la sol.

IMG_6359

Frumos aeroportul ăsta. Cred că ar merita să fie asaltat de avioane şi pasageri.

IMG_6371

Metropola se desfăşoară în dreapta, noi ne îndreptăm spre sud.

IMG_6375

Câmpul brăzdat de … nu stiu de ce sau de cine, sunt doar şleauri pline cu apă. A fost o vară ploioasă …

IMG_6421 IMG_6424

Viraj spre sud …

IMG_6437

… şi peisajul devine mai vesel, poate din cauza apropierii de Jiu.

IMG_6448 IMG_6454

Cap spre nord, peste Podari, ajungem deasupra Aerodromului de la Balta Verde. Două AN-2uri şi un mosor sunt indiciile care trădează destinaţia locului ascuns între (prea) multe construcţii (părerea mea)

IMG_6458 IMG_6460

Un loc legendar, din câte ştiu eu (am colegi olteni în cancelarie) mult iubit de craioveni: Parcul Romanescu. Ştiu că merită vizitat şi pe picioare, dar cu avionul merge mai repede:

IMG_6470

Velodromul

IMG_6471

Stadionul Extensiv, unde, am înţeles eu, va juca noua echipă a Craiovei în prima ligă de fotbal

IMG_6479

Hipodromul, plin de obstacole, dar fară hippos

IMG_6480

Eu credeam că e un fel de “circ al foamei” transformat în ceva mall, ca în capitală, dar am aflat că e un centru expoziţional. Oare ce e de văzut sub cupolă?

IMG_6482

Spitalul (chiar aşa de bolnavii sunt românii din sud?!)

IMG_6485

Ah! Stadionul “Ion Oblemenco”. Un templu al fotbalului, nu numai pentru craiovişti, aşa cum am recunoscut încă de la început.

IMG_6488

Sursa energiei şi orgoliului oltenesc: “Dacă n’aveam Jii de soi …”

IMG_6493

De câtva minute ascultam dialogul pilotului cu Turnul. Ştiam că, dinspre vest, urma să apară o cursă Wizzair. Nu era prima dată când vedeam un Airbus A-320, dar mă pregăteam pentru un eveniment deosebit; nu în fiecare zi vezi un avion de linie de la bordul unui avion ULM. Iată-l:

IMG_6496 IMG_6505 IMG_6521 IMG_6527 IMG_6532

Traversează oraşul şi se îndreaptă spre aeroport, în timp ce Fox continuă să îmi arate oraşul; un loc de joacă pentru copii mai mici decât cei din avion

IMG_6538

Un viitor loc de joacă pentru cei care ştiu să înoate

IMG_6544

Craioviţa

IMG_6550

Craiova

IMG_6553

Triajul (cel din dreapta)

IMG_6567

Depoul de locomotove (recunosc nişte Schultzere, LDH-uri, electrice … normal, sunt multe, e centru de regională CFR)

IMG_6580

Şi, în sfârşit, ne întoarcem la ale noastre: Fabrica de avioane. De aici au plecat în lume IAR-93 şi IAR-99, iar acum nu mai pleacă nimeni.

IMG_6584

Ah, ba da, va pleca, după ce va fi adus la stare de zbor, un Bae-146. Stă parcat într-un colţ al fabricii, păzit cu grijă de un IAR-93. Ce bine ar fi dacă cisterna aia chiar ar alimenta IAR-ul pentru urmatorul zbor …

IMG_6590 IMG_6607

Ne apropiem de linia de sosire,

IMG_6629

Dar nu înainte de a survola şi locul accidentului de la 23 august 2012.

IMG_6631

Ne aliniem pentru aterizare. Mă întreb dacă pista asta e suficientă pentru noi

IMG_6642

Un gând de recunoştinţă pentru cei de la meteo, au comandat vreme frumoasă pentru azi, uşoara pâclă nu ne-a deranjat prea mult (mai rău arătau coloanele de fum de la incendiile de mirişti, focuri care ne-au însoţit şi pe drumul de întoarcere, cu Hyundai, spre Roşiori)

IMG_6644

Aha! Iată-l şi pe Wizz-ul care se uita de sus la noi!

IMG_6651

Încă trei 93uri, tubul Pitot de pe unul din ele imi cam face poftă, ştiind că 217 e schilod .

IMG_6654

Zborul se termină. Fox revine la parcare pentru schimbarea echipajului.

IMG_6694

Pentru mine, un tip obişnuit mai mult să se uite în sus după avioane decât în jos, de la bordul lor, zborul de acum două zile este unul dintre evenimentele alea care îmi vor rămâne în memorie. A fost, pentru mine, prima întâlnire cu Sorin Bîlea (deşi, dacă cineva din afară ne-ar fi văzut discutând ar fi crezut că ne cunoaştem de cel puţin o mie de ani), primul zbor la Craiova, prima decolare/aterizare cu avion ULM de pe o pistă betonată de asemenea calibru, primul “visual” cu un liner de la bordul unui avion mic … Pentru toate premierele astea îi sunt recunoscător lui Sorin Bîlea şi mă mândresc cu noul meu prieten.

Un comentariu

Din categoria Memorii

PROBA de Mihai-Athanasie Petrescu

PROBA

 

Orice expediţie la Zidurile reprezintă pentru mine o provocare. Fie că are loc un eveniment cultural sau redactorul –şef aude de cine ştie ce “fapt divers”, revederea cu zidurenii, cu vajnicul şef de post Ţepeluş sau cu blajinul părinte Marinică, ori chiar cu oricare dintre locuitorii satului din câmpie, sunt pentru mine şi prilej de emoţie, uneori de teamă de neprevăzut, dar şi ocazia de a îmi demonstra certele calităţi de ziarist.

De data aceasta participasem la inaugurarea noii săli de sport a vechii şcoli din sat. Sigur, era acelaşi tip de construcţie apărut pe vremea lui Năstase, dar în fiecare localitate unde răsare, această ciupercă-după-ploaie îşi găseşte mari susţinători. Şi de data asta asistasem la discursuri entuziaste, chiar dacă primarul zidurean nu se consideră un admirator al numărătorului de ouă, dar auzisem şi câteva fluierături, discrete şi, cu concursul ajutorului de şef de post, rapid oprite. Slujba de sfeştanie fusese urmată şi de o mică agapă, chiar pe terenul de sport acoperit. Am citit printre rândurile rostite de domnul primar când m-a invitat la masă că entuziasmul convivilor creştea incomensurabil la vederea mea, aşa că, pretextând necesitatea de a pregăti reportajul pentru ziarul de a două zi, m-am lăsat condus, cu entuziasm adevărart, la Dacia mea Supernova. Din fericire, încuietoarea capotei portbajajului era blocată, făcând imposibil accesul unei pungi de plastic aduse de femeia de serviciu de la şcoală.

Drumul de la Zidurile până la reşedinţa de judeţ trecuse recent printr-o reparaţie, ca de obicei, dar eu cunosc foarte bine capcanele câmpiei şi am ajuns cu bine (chiar dacă foarte târziu) acasă. Am reuşit să încui portiera din dreaptă a Supernovei şi, cu laptopul sub braţ, am intrat în bloc. Am încercat să citesc înştiinţarea afişată pe cutiile de scrisori, dar şi de data asta automatul de lumină din scară mi-a jucat feste şi am decis că voi citi mâine.

Uşa mea de la etajul al doilea mi-a oferit adevărata surpriză a zilei: era întredeschisă, deşi sunt sigur că la plecare am incuiat-o (de fapt, am trântit-o, pentru că aveam mâinile ocupate cu rucsacul, paharul cu cafea şi laptopul). Mai mult, în momentul când am vrut să apăs clanţa am observat ca aceasta nu există. Am fost cuprins brusc de o stare de nelinişte, deşi broasca nu era una foarte scumpă, imi pot permite să cumpăr alta (cred că se mai găsesc). Dar în hol era aprinsă lumina, şi toată lumea ştie cât de scumpă este energia electrică … Aşa încercam să-mi fac curaj să intru în apratament, conştient că puteam găsi acolo un mare nimic în locul întregii mele agoniseli.

De fapt, camerele mele arătau … la fel de rău ca de obicei. Nu am putut să observ că mi-ar fi lipsit ceva. Televizorul era la locul lui, celelalte obiecte scumpe din zestrea mea de ziarist – camera foto, laptopul, reportofonul – ca şi telefonul molecular erau la mine, deci nu aveau cum să ispitească un hoţ … Bani nu am … Singura lipsă vizibilă era o carcasă de calculator, dar în cazul ăsta hoţul s-a păcălit, era veche, o ţineam cu gandul că poate vreodată se iniţiază un program “rabla” pentru calculatoare.

Sigur că am sunat la poliţie, am şi eu, ca toată lumea, prieteni acolo. L-am sunat pe prietenul meu de la Zidurile, agentul-şef Ţepeluş.

– Ţi-a spartără casa? Pai de ce?

– Nu ştiu, bănuiesc că au vrut să mă jefuiască.

– Ce ţi-au furatără? Bani, bijuterii, ceva?

– De unde bani, dom’ şef?! Mi-au luat o carcasă de calculator. Altceva nu –mi dau seama.

– Buuun … Ia mata şi vezi exact ce ţi-a furat, apoi fă o plângere la mata, acolo, la secţia de poliţie locală. Da’ mâine, bre, că ăia s-a culcatără şi te înjură. O să vină ei să vază ce şi cum, să facă … ăsta … cercetări.

De fapt, avea dreptate. Ce rost avea să mai chem acum poliţia, cine ştie dacă ar fi venit, sau cu ce chef de muncă, era foarte târziu, eu muream de somn … Am mai făcut o inspectie a apartamentului, dar tot nu mi-am putut da seama dacă mai lipseşte ceva.

M-am culcat, ce să fac. După miezul nopţii, majoriotatea oamenilor dorm. Nu şi eu. După ce o bucată de vreme m-am perpelit sub pătură, deşi e sfârşitul lui septembrie încă e foarte cald, am aprins veioza. Brusc am avut senzaţia că, înainte de a mă băga în pat, subconştientul meu remarcase ceva schimbat în casă. Am pornit într-o nouă inspecţie, cameră cu cameră. Am deschis şifonierul, biroul, mi-am frunzărit dosarele cu documentările mele reportericeşti … nimic. Nici o filă lipsă; cât sunt eu de puţin organizat în altele, la dosare nu greşesc niciodată. Biblioteca era neatinsă, deşi am auzit că hoţii mai scot cărţi din raft şi le scutură, sperând să gasească bani. Oricum nu ar fi gasit decât vreun bilet vechi de autobuz, după mania mea de a le conserva uneori pentru “colecţie”. Televizorul funcţiona perfect … mă rog, la fel de prost că şi înainte, de fapt a şi funcţionat vreo două ore după aia, pentru că nu aveam somn. Căldura, sentimentul acela căre nu mă părăsea că, totuşi, ceva nu e unde ar trebui să fie.

M-am gândit să sun, totuşi, la poliţie. Poate au ei metoda de a mă face să refac imaginea exactă a apartamentului înainte de a ieşi. Dar ora două noaptea … mă luau ăia pe mine la mititica pentru deranjarea liniştii forţelor de ordine. Aş fi vrut să vorbesc cu cineva, să scap de obsesia aia. Am vorbit cu cei de la televiziunea de stiri, repetau la nesfârşit aceleaşi ştiri de două ore, fără nici măcar o mica modificare, o bâlbă, o defecţiune tehnică … i-am explicat, cu lux de amănunte şi de invective, ce părere am despre munca asta a lor de ziarişti.

110217_233102

Nu ştiu când am adormit. Am visat că am spart uşa domnului Ţepeluş, pentru a-i fura cascheta, iar el, extrem de nervos, îmi dădea cu televizorul meu (dar ce căuta televizorul meu în postul comunal de poliţie de la Zidurile nu îmi explic) în cap. Până la urmă a dat cu aparatul de pământ, iar tubul cinescop, aşa cum ar face orice tub cinescop, s-a spart cu zgomot mare. Atât de mare încât m-am trezit.

N-am avut timp să mă frec la ochi. Lângă patul meu era un domn voinic, în pijama şi cu un lighean in mână. Ligheanul acela, lovit furibund de noptiera mea, era de fapt sursa zgomotului şi nu televizorul.

– Băăăăă! Scoala-te bă vecine! Ce dracu bă, ai inundat tot blocul şi tu dormi ca un prunc?!

Ce prunc, ce inundat, ce dorm, ce bloc?

Smuls din pat de vecinul de sub mine, acum îl recunoşteam pe domnul cel robust înarmat cu ligheanul, am pus picioarele pe jos, căutând, din reflex, papucii. Am găsit apă. Dezmeticit brusc, am privit în jurul meu. Apă cât vedeai cu ochii. Adică până la orice perete, inclusiv la dosarele pe care le frunzărisem aseară şi nu mai avusesem chef să le pun in birou. Apă, apă, apă.

– Ce … de unde e apa asta? am încercat eu să deschid un dialog cu vecinul.

– Din mă-ta, că eşti bou şi ai uitat să închizi robineţii! a urlat puternicul meu vecin, însoţindu-şi vorba cu fapta doveditoare de forţă … încât m-am trezit scufundat în piscina de sub pat. Cum poţi fi aşa de prost, bă, să vii să-mi repari apartamentul, mi l-ai făcut praf (dacă aş fi avut timp poate m-aş fi mirat de unde atâta praf în prezenţa apei?), cretinule, de ce n-ai închis robineţii?

Impulsionat de o lovitură a vizitatorului, am reuşit să mă ridic în picioare. Deci, obosit cum eram, aseară am uitat să închid robinetul după ce făcusem duş şi … Dar nu, doar bântuisem prin casă câteva ore şi aş fi observat, mai ales dacă îmi venea apa in dormitor, cum era acum.

– N-am uitat, vecine, pe cuvânt! Am făcut doar un duş şi am oprit apa. Nu aveam cum …

– Ce duş, idiotule, care duş? Robineţii de la calorifere! vui explicaţia omului. Ce dracu n-ai verificat dacă ai caloriferele inchise? N-ai văzut anunţul de la intrare că azi pornesc ăia centrala, să-i facă proba? Imbecilule!

Imbecil oi fi fost, dar mi-am adus aminte de anunţul pe care n-am putut să-l citesc aseară. Deci asta spunea, că încep probele? Pe căldura asta?

– Acum nu sta, bă handicapatule, du-te dracu şi închide robineţii ăia, ce mai aştepţi?

Omul avea dreptate. Dacă eram căscat, şi ştiu că sunt căscat, trebuia să plătesc, dar trebuia şi să încerc să limitez paguba. M-am repezit la colţul dormitorului, unde ştiam că e ţeava prin care agentul-şef … iar am luat-o razna, de fapt agentul termic, binevoia să intre în casa mea. Am intrat, fără să-mi dau seama cum, sub duş. Duş rece. Ţeava era retezată de sus.

Brusc mi-am dat seama ce schimbase peisajul camerei mele: lipsa caloriferului din fontă. Am verificat şi în celelalte încăperi. Aceeaşi lipsă. Hoţii mei de ieri erau hoţi de fier vechi …

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

FLORIAN TROSCOT … DESPRE ALTII 2

DOZA DE TUPEU

De Constantin T. Ciubotaru

 Ciubotaru - Doza de tupeu_2

Doamnelor, domnişoarelor, domnilor,

 

Din creaţiile literare ale domnului CTC „am degustat” de-a lungul ultimilor ani de atâtea ori, iar mie, unuia, am constatat de fiecare dată că mi s-a făcut brusc o foame literară grozavă. Articole în rubrica-foileton cu caracter permanent „Colţul cârcotaşului” din publicaţia „Drum”, (din care susnumitul se pare că nu a absentat nici măcar motivat vreodată). Apoi şedinţele de cenaclu, în care, de multe ori a trebuit să se afle pe locul Împricinatului, participa la discuţii întotdeauna. Şi în cele din urmă, a sosit vremea Antologiilor de poezie şi proză, precum şi alte ocazii, cu care şi-a adunat numele pe coperţile acestei Cărţi.

*

Nu demult, ros de o nedumerire mai veche,l-am interpelat pe Autor şi i-am cerut imperios să se mărturisească. „Domnule, ce iubeşti mai mult, proza sau teatru?”

Răspunsul a căzut sec, precum securea gâdelui pe grumazul condamnatului la moarte:”Teatru.”

Pe moment am avut impresia că n-am înţeles prea bine. Şi-a trebuit să se scurgă doar câteva luni de-atunci, pentru ca, ajungând să închei lectura volumului lansat astăzi, să fiu „nevoit” să-i dau dreptate şi să cred în deplina sa sinceritate.

*

Pentru acest volum,Autorul, în stilu-i caracteristic, inventiv, năstruşnic,(bănuiesc că) la sfârşitul unei zile oarecare, după ce a găsit o bună doză de curaj, (ba nu, sunt mai mult ca sigur), a decis imediat să-i acorde numele/titlul volumului de faţă „Doza de tupeu”.

Aş fi dispus să propun a fi făcut un sondaj sui generis de opinie cu câteva pagini scrise de CTC, dar nesemnate, pe un eşantion reprezentativ al cititorilor dumnealui, pentru că am convingerea că un număr de peste 85% dintre cei consultaţi vor sesiza ”inconfundabila ştampilă de CTC” a domnului CTC. Chiar şi un proaspăt/nou Cititor de-al său parcurgând paginile volumului, ar ajunge invariabil, la finalul fiecăreia dintre piesele de teatru incluse în volumul de faţă, la concluzia că într-o lume conectată la nişte ritmuri ameţitoare, devenite pe alocuri insuportabile pentru mulţi dintre noi, ai nevoie şi de aer, dar şi de o doză suficientă de tupeu pentru a supravieţui.

*

Între coperţile cărţii ce ne-a conferit ocazia de a ne aduna astăzi aici, d-l CTC a adunat şase piese de teatru. Şi cu toate că pe lista de priorităţi a lecturilor mele câteva locuri erau mai demult ocupate, în ziua de 1 februarie a.c.,când Domnia sa, Autorul, a binevoit să-mi dăruiască volumul (cu o dedicaţie, vă mărturisesc, mai mult decât măgulitoare pentru mine), împins de o nemăsurată curiozitate, am citit mai întâi câteva pagini ale primei piese, apoi câteva din cele ale ultimeia, şi am constatat cu stupoare, pe dată, că nu mă pot opri până nu o lecturez în întregime. A fost, la modul prozaic de a vorbi, un fel de dragoste la prima vedere. Acesta, şi nu altul, este motivul pentru care, în cele ce urmează, mă voi referi cu predilecţie la piesa din urmă (l-aş întreba pe autor, acum: chiar să fie adevărat că ultimii vor fi cei dintâi, cum scrie la Sfânta Scriptură”)

*

Autorul construieşte cu dezinvoltură, cu îndemânare, folosind scule de scris foarte bine ascuţite, o lume paralelă, (virtuală ar putea adăuga specialiştii într-ale informaticii). LUMEA PĂDUCHILOR, care seamănă izbitor, ori chiar se suprapune până la completa identificare cu lumea noastră umană. Iată-ne deci transpuşi (telepurtaţi ar zice împătimiţii domeniului SF) în LUMEA PARAZIŢILOR OMENEŞTI confruntată cu o situaţie de criză, neîntâlnită se pare până la acel moment: o boală misterioasă -MIDA- (să se fi gândit oare autorul la SIDA, mi se rostogoleşte prin faţa minţii un gând), seceră zilnic un milion de oameni. Pentru a găsi soluţia salvatoare, s-a impus parcă de la sine necesitatea de a fi organizat un Congres mondial. (Încă o dată, sugestia şi în acest caz funcţionează ireproşabil, pentru că n-avem cum să putem uita cel de-al 11-lea, nici pe-al 12-lea…)

*

Încă de la etapa lecturării acestei veritabile saga, gândul m-a purtat fără voie, la paginile Apocalipsei lui Ioan, dar, în egală măsură, şi la o situaţie întoarsă pe dos, în care, un personaj al lui Kafka se trezeşte într-o bună dimineaţă metamorfozat în gândac.

*

Lumea paraziţilor Omeneşti ajunge să atingă intensitatea maximă în activitatea străveche de altfel de construire şi inventare a tot felul de conflicte şi intrigi, o decizie momentană ce ar putea-o lua Congresul convocat fiind construirea separată a două secţii: cea a Purecilor (care se dovedesc mai săritori, se spune la un moment dat în text) şi cea a Păduchilor.

*

D-l CTC dovedeşte cititorului că are la îndemână o veritabilă ştiinţă a construcţiei materialului dramatic, a sugerării atmosferei în care se derulează cu o rapiditate uluitoare faptele. Astfel, dacă în restul zilelor ei, Păduchii, sunt nevoiţi să consume tot felul de preparate şi produse sintetice, prefabricate, trucate, alterate (afirmă Autorul şi suntem nevoiţi să-i dăm dreptate gândindu-ne de fapt la noi, Oamenii), în timpul lucrărilor Congresului invitaţilor veniţi din cele patru zări li se serveşte în cupe sânge de sugar, sterilizat şi slab alcoolizat (ironia fină trebuie sesizată). Păduchii aduşi în scenă de CTC dovedesc isteţime, şiretenie, dar şi o sinceritate de ultim moment, atunci când ajung să ne dezvăluie nouă, cititorilor cum au procedat strămoşii lor să scape întregul neam Păduchesc de la pieire în vremea Potopului lui Noe, n.n.) şi chiar sugerând în subtext că ei, Păduchii, cred că de fapt salvarea lor ca neam s-a produs pentru că asta a fost voia Domnului. Sunt parcurse în piesă momente care ne răscolesc în mod involuntar/magistral (spun eu), amintirile din perioada lui Decembrie 1989 şi cea imediat următoare. (Ex.:”Jos fascismul păduchesc! Huoo!”, când scandează un grup de nemulţumiţi/oprimaţi/neînţeleşi, iar în contrareplică un Comandant al forţelor de represiune îi asigură pe delegaţii de la Congres cu promptitudine: „Vă informez că putem să-i evacuăm pe turbulenţi!” Autorul, deşi ştie în ce situaţie şi-a pus personajele, dovedeşte o puternică tărie de caracter atunci când acelaşi personaj îi întreabă pe respectivii turbulenţi: ”Vi s-a urcat sângele la cap?” Ironia, calamburul, maliţia autorului trebuie subliniate, pentru că trebuie să înţelegem că una este pentru Păduchi sângele-hrană, şi cu totul alta sângele care le aleargă (chiar şi lor) prin vene.

*

La un moment dat, Autorul dispune introducerea în scenă a Păduchelui Comunist Român(PCR) sugerându-ne că, în ipoteza în care acesta n-ar fi existat, ori ar fi omis să-şi amintească faptul că a fost viu şi nevătămat, piesa ar fi fost pur şi simplu săracă (subliniez şi vreau să fiu bine înţeles: n-am vrut să afirm sub nici o formă, că piesa ar fi fost sărăcăcioasă). (Mă văd nevoit totodată să mai fac o paranteză scurtă, pentru a-l întreba pe Autor: „Dacă piesa a fost scrisă ori măcar i-a fost revăzut manuscrisul dincoace de Decembrie 1989, Domnia sa de ce n-a pus „lupa” şi pe lumea Păduchilor Postrevoluţionari, atât cei români, cât şi cei de pretutindeni?). Apariţia PCR-ului în scenă îi dă posibilitatea Autorului să folosească ascuţitele arme ale ironiei, calamburului, maliţiei, înfierând fapte/etape prin care şi Lumea Păduchească a trecut, ca şi noi, românii: naţionalizarea, cooperativizarea, Cântarea României, edificare Totalitarismului (în care Conducătorii au pus Totul la îndemâna tuturora (tutulora), ori au descoperit un drept cu totul inedit pe alte plaiuri, conferit oricărui Păduche de rând: dreptul de a muri). Datorită „profundelor prefaceri revoluţionare”, cum ni se spune în piesă, Lumea Păduchească română putea fi împărţită – pe acele vremuri – în două mari categorii: Păduchi proletari şi Păduchi bugetari.

*

Mizând pe efectul psihologic al mijloacelor avute la dispoziţie, Autorul, mânat poate de dorinţa de a destinde un pic frunţile delegaţilor Congresului (implicit pe cea a Cititorului), strecoară din când în când momente de confuzie în minţile Păducheşti. (Ex.: unul dintre delegaţii participanţi la lucrările Congresului rămâne consternat la aflarea   veştii că un Altul a devenit proprietarul a nu mai puţin de şapte bănci. Nu Bănci-Bănci, ci doar simple bănci amplasate în decorul unui parc.

*

În derularea piesei, atunci când consideră necesar, autorul ori un personaj mandatat de El, îl persiflează, îl ridiculizează pe unul de-alături, şi chiar se amuză pe seama ignoranţei acestuia. (Ex.:Fantastic! Cosmic! Aceasta-i a doua parte a marelui adevăr cu care ne confruntăm!”, ori, un alt exemplu, pasajul în care ni se spune că japonezii şi-au creat un adevărat cult pentru păduchi, le-a ridicat acestora statui, au reuşit să le încrucişeze speciile, obţinând cât nici nu se aşteptau: Păduchi ornamentali pitici, macropăduchi, păduchi din plastic şi chiar Păduchi vegetarieni.

*

Suntem surprinşi: poate că în lumea păduchească s-a ajuns (ca şi în cea a oamenilor) să se apeleze la memoria telemobilului şi-a calculatorului între diverse neamuri/ţări iscându-se în mod planificat conflicte militare, derulându-se diversiuni şi acte de spionaj.

*

Sigur, despre volum în întregul său şi despre această piesă, asupra căreia m-am oprit din motivul deja mărturisit, s-ar putea spune încă multe altele, dar nu mi-aş dori să credeţi că doresc să pun monopol pe discuţie. Oricum, cred că sunt în asentimentul Autorului când afirm că această piesă a vrut de fapt să se constituie în primul rând un serios semnal de alarmă. De ce spun asta? Pe motivul că mesajul este neîndoielnic mai mult decât evident, şi trebuie, e de datoria Lui să pună mintea oricăruia la treabă, oriunde s-ar afla.

Dacă neamul Păduchesc a fost în stare mai întâi să-şi pună o problemă esenţială – cea a supravieţuirii – , apoi să şi reuşească să se adune la aceiaşi masă şi după lungi discuţii/parlamentări, să găsească soluţia evidentă: salvându-i pe oameni, ne salvăm pe noi înşine, în subtextul piesei se pune insidios întrebarea: Noi, Oamenii, pentru a nu pieri, vom şti ce să facem într-o lume ce are tendinţa de a globaliza, sfâşiată mai mult decât oricând de războaie şi lupte fracticide, pe o planetă bântuită de secetă, uragane şi zguduită atât de des de cutremure?

*

În spatele unui aparent umor, Autorul aşează cu pricepere lucruri întâlnite de fiecare dintre noi la tot pasul: _____?_____

*

Se spune despre o persoană căreia i se arată în vis păduchi, că va avea/câştiga în scurt timp foarte mulţi bani. Personal, îi doresc D-lui CTC să câştige o căruţă de bani din această carte şi din toate celelalte care vor mai urma. Îi doresc totodată să vină cât mai repede ziua în care piesele sale de teatru să fie jucate pe scena teatrelor din ţară şi, de ce nu, din străinătate, să fie arătate pe sticlă (TV), ori puse în pâlnia difuzoarelor (RADIO).

Numai atât trebuie să facă Autorul: să mai aibă puţintică răbdare, pentru că, dacă n-o ştie încă, îi aduc la cunoştinţă că, în lungul drum al zilei către mâine, noi, românii, traversăm (şi tot traversăm) nemăsuratul Deşert al Speranţelor Deşarte.

Şi totuşi, dacă în cele din urmă „profeţia” din visul cu păduchii (bani mulţi) nu se va împlini, eu unul, îl asigur pe Autor încă de pe acum, după ce am închis ultima copertă a acestei cărţi, am înţeles câteva lucruri:

1.Autorul nu este nicidecum un visător cu ochii închişi;

  1. Prin această carte, ca şi prin celelalte toate, îi asigurăm noi, toţi cei care îl cunoaştem pe Autor că, neîndoielnic, a câştigat numai două lucruri simple (poate nu de aceeaşi valoare cu a căruţei pline cu bani): ÎNCREDEREA NOASTRĂ, şi SPERANŢA CĂ VA GĂSI PUTEREA SĂ MEARGĂ MAI DEPARTE.

3.În opinia mea, Cartea (aceasta) are doar valoarea unei bătălii situată într-un lung şir al războiului pe care orice autor îl poartă cu arme atât de paşnice (creion, stilou, pix, carioca) pe Frontul Literaturii, astfel încât, consider că nici măcar o singură clipă vigilenţa Sa nu trebuie să slăbească (vigilenţa revoluţionară, desigur!). Oricât i s-ar părea de greu.

*

În încheiere, felicit din tot sufletul pe Autor şi, totodată, îl îndemn să „recidiveze” cât mai des cu putinţă, cu alte şi alte cărţi, pentru că numai astfel Pedeapsa gândului ce i-ar spune că, ar fi putut s-o facă, dar n-a făcut-o, şi-o va putea micşora încetul cu încetul, cu fiecare nouă lansare de carte.

( Comunicare susţinută când a fost lansată cartea, în holul BCR din Roşiorii de Vede)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

ŞI TOTUŞI ALTCINEVA de Florina isache

 

Şi totuşi altcineva

 

Stai, să nu închizi. Întotdeauna mai am ceva de spus,

dar tăcerea ta mi-o ia înainte.

 

Cineva doreşte să-mi desfacă sufletul, cu o şurubelniţă.

Cică… sunt nişte conexiuni care ar trebui desfăcute şi alipite

altui stil de viaţă.

Mă face să râd. Ceasul arată ora zero. Zăpada străluceşte,

oamenii se pregătesc pentru o altă pauză.

 

Anca şi 005 desfac realitatea în patru

şi nu văd că de la atâtea ploi, mi-a crescut părul

peste celulele tale albe,

uimindu-te.

 

Eu nu sunt eu.

IMG_6059

Scrie un comentariu

Din categoria Florina Isache