Arhive lunare: Octombrie 2014

LE JOUR „J” + 1 LE BOURGET (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

După cȃteva ascensiuni cu balonul am decis că e timpul să trec la “plus-lourd-que-l’air”. Remarcasem încă de cȃnd am intrat avionul “Vuia 1”, și încercasem să prelungesc cȃt mai mult suspensul plăcerii și bucuriei de a mă reîntȃni cu un vechi prieten.

IMG_3927

De cȃnd am participat, după puterile și priceperile mele, la Centenarul Vuia, omul ăsta cu realizările lui a devenit pentru mine un adevărat erou, star, nu știu cum să-l mai numesc pentru a înțelege eu mai bine ce așteptam de la momentul următor. Poate par desuet, rămășiță a vechiului regim, sau poate ipocrit pentru cei care citesc (dacă citește cineva) aici, dar prezența lui Vuia la Le Bourget chiar a fost ceva măreț pentru mine. O dovadă că bănățeanul nostru nu e doar un nume de menționat prin cărțile romȃnilor, o personalitate pe care chiar și specialiștii o confundă cu alți pionieri ai aviației romȃne, ci chiar un mare inventator, care își are locul de cinste într-un astfel de muzeu.

Deci cam așa gȃndeam în timp ce m-am apropiat de exponat, cȃnd m-a pus dracu să citesc écriteau-ul care îmi stătea în cale, în stȃnga avionului:

IMG_3928

Ce face?! Antoinette? Ăștia-s tȃmpiți? Sau eu? Am citit și recitit planșa fără să înțeleg nimic. Pozele arătau alte avioane de-ale lui Vuia decȃt cel expus, sau n-or fi fost ale lui, totuși, și pe ele exista denumirea “Vuia”. Sigur, furia îmi dereglase ochelarii; nu citeam și “moteur à explosion” și nici măcar nu vedeam motorașul expus alături.

IMG_3930 IMG_3931

L-am văzut pȃnă la urmă și am revenit la starea inițială.

M-am postat în fața avionului și îmi venea să le spun tare de tot tuturor celor care se perindau pe lȃngă mine cine sunt, de unde vin, cine e Vuia, ce a făcut ce importanță are el în istoria aviației mondiale … dar eram conștient că aș fi fost ridicol pentru oricine, poate chiar și pentru vreun romȃn care m-ar fi crezut chiar plecat cu sorcova (în august). Mi-am amintit de un moment din 2003, cand m-am întȃlnit la Muzeul Aviației, aflat atunci la Otopeni, cu un japonez, căruia m-am apucat să-i explic cine a fost si ce a făcut Vuia (sigur, ne aflam în fața avionului “Vuia 1” al Mav.) Omul (știam că e un pasionat și un cunoscător al aviației romȃne) m-a ascultat politicos, fără să schițeze nici un gest, nici de aprobare, nici de altceva, iar eu, cȃnd mi-am revenit din frenezia cu care îl îndoctrinam, nu am reușit să înțeleg dacă el a aflat ceva, dacă știa totul despre Vuia dinainte, sau dacă mi-a pus un dignostic. Dar, japonez fiind, nu m-a facut să mă simt inutil. Latinii ăștia, însă, cine știe ce reacție ar fi putut avea.

IMG_3939

Lȃngă “Vuia no. 1” s-a oprit un ghid al muzeului cu turma lui de vizitatori. Francofoni, oamenii comentau … altceva: despre căldura din sală, despre autobuzul cu care veniseră … iar le guide, răbdător (doar era și el în timpul serviciului!), aștepta să se sature toți clienții de Vuia pentru a pleca la alt exponat. Ciudat mi s-a părut că grupul a venit nu din spatele meu, adică dinstre intrare, ci din direcția opusă, ca și cum ar fi luat istoria pe dos. Mă rog, ghidul e ghid, știe mai bine. Cred. De aceea îl întreb dacă are vreo idee în legătură cu avionul lui Vuia, o fi originalul, sau o copie făcută după desene și poze? Specialistul îmi spune că e une copie, iar eu îl cred, deși aveam o altă părere, pȃnă la urmă e plauzibil. Doar și în Romȃnia sunt cȃteva machete 1:1, la Mav, la Timișoara … Deși, din lecturile mele, știam altceva … Anume că exponatul e reconstituit din șasiul original al aparatului folosit la Montesson, la 18 martie 1906, plus o elice Tantin găsită în depozite, plus o reconstrucție a elementelor pe care nimeni nu le-a mai putut recupera.

IMG_3937

Traian Vuia, cu părul și mustața zbȃrlite de curentul elicei Tantin, înfruntă, cine știe de cȃnd, ignoranța și nepăsarea majorității vizitatorilor. Nu-i pot condamna, pȃnă la urmă și eu mă uit cu ochelarii ăia nepăsători la alte exponate. Dar Vuia e al meu, e Vuia ăla de care am auzit de cȃnd eram mic și la școală se cultiva sentimentul patriotic după tipicul ăla demodat, al personalității istorice marcante, care trăiește și moare pentru țara și poporul său. E Vuia ăla care deschide prima sală de expoziție permanentă a Musée de l’Air et de l’Espace de la Le Bourget, nu doar poza de la intrarea vreunui liceu care îi poartă numele, sau, mai rău, un nume pe care oamenii de pe stradă nu l-ar recunoaște atunci cȃnd i-ar “intervieva” vreun om de televiziune pus pe arătat omenirii ce proști sunt romȃnii.

IMG_3941

Ceasul îmi arătă că deja a trecut peste o jumătate de oră din programul de vizitare a muzeului și mă desprind, cu greu, de “Vuia no. 1”.

IMG_3972

Sala e “survolată” de multe avioane (pre)istorice, dar eu, cu gȃndul la Vuia, îl înjur numai pe Santos Dumont.

IMG_3949 IMG_3951

Ăla care a stat la Montesson pȃnă a priceput cum stă treaba, apoi s-a pus pe construit primul avion cu tren de aterizare din lume (sic!), pentru a-l zbura în septembrie 1906, la șase luni după Vuia. “Demoiselle”-ul lui, cu el personal la comeni, zboară în liniște sub tavan. No … are și el contribuția lui esențială în dezvoltarea aeronavei mai grea decȃt aerul, așa cum o arată și macheta asta, dar adevărata performanță a lui Santos Dumont e în altă secție a Musée-ului (dirijabile).

IMG_3997 IMG_3998

 

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii, Uncategorized

LE JOUR „J” + 1, LE BOURGET 3, de Mihai-Athanasie Petrescu

Sigur că, încă de la intrare, privirea mi-a fost atrasă de o siluetă extrem de familiară, prezentă în mai multe locuri din Romȃnia, la diferite scări (inclusiv în vitrina mea cu machete). Dar am intenția de a o lăsa pour la bonne bouche, chiar și calendarul pionieriei aeronauticii mă obligă la asta, pentru că prin sala de expoziție zboară tot felul de precursori. Nu știu unde să mă fixez mai întȃi, dar mă ajută un grup de vizitatori mȃnați în luptă de un guide. O să pun mai tȃrziu ghilimilele la guide, pȃnă atunci mă orientez la un fel de acvariu în care planează o păsărică.

Hai să vedem ce spune despre ea: un nenea pe nume Jean-Marie le Bris a conceput/realizat un fel de planor pe care a hotărȃt să-l lanseze după metoda Vlaicu (remorcat de o căruță cu cai) în 1856. Ei, aici se vădește superioritatea ardelenilor. Dacă Vlaicu a reușit în toate tentativele lui de a ridica, in 1909, un planor care căra un buștean, o fetiță (Valeria) sau un viitor pilot (Aurel), tentativa francezului s-a soldat cu un incident de aviație, pentru că, odată declanșat de planor, cablul s-a înfășurat pe căruțaș, și doar prezența de spirit a planoristului, manifestată după minute de suferință a vizitiului agățat de cablul rămas atȃrnat de planorul pilotat cu măiestrie (…) a evitat o catastrfă aeriană.

IMG_3933IMG_3934 IMG_3936

Să admirăm aeronava, pentru perioada ei este foarte spectaculoasă. O copie este atarnata de tavan, iar eu mi gsesc curajul de a o fotografia n zbor.

IMG_3975IMG_3978IMG_3992

Al doilea airman (homme, că suntem la Le Bourget!) care mi-a atras atenția e Otto Lilienthal. Deltaplanist de seama, Her Otto zboară sub tavanul sălii precursorilor și … nu mai cade. Îmi trece prin minte că Lilienthal, ca și Cayley, Chanute și Adèr ar fi meritat fiecare cȃte un perimetru ca ăsta, fiecare în parte a avut o mare contribuție (sau și-a aportat adusul … pardon, adus aportul … whatever) la apariția aeronavei mai grea decȃt aerul. De fapt, despre Adèr chiar nu am văzut nimic, iar despre Chanute sau Cayley doar aluzii … Ce mai, îmi făcusem iluzii.

IMG_3944 IMG_3973 IMG_3974 IMG_3977

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET 2 de Mihai-Athanasie Petrescu

Coadă la … la ce? Doar pe site-ul muzeului scrie că accesul este gratuit. Totuși, cȃteva zȃmbete mai mult sau mai puțin (mai mult mai puțin decȃt mai mult, după părerea mea) vȃnd bilete la capătul unui culoar realizat (binențeles) din cordoane. Așa e la aviație! Chiar dacă am tras de timp, cu scopul de a scăpa de monsieur-ul băros cu băiețel în rucsac și prietenul său cu rucsacul feminin, a trebuit să mă înscriu și eu între cordoane. Sur-le-champ am fost abordat de un zȃmbet dintre cele deja pomenite, cu un “bonjour, cher monsieur” care m-a lăsat … cu replica “sărut mȃna” (din cauza surprizei “cher”). Fata avea misiunea de a afla dacă știu (știam) din ce este alcătuită vizita muzeului, dacă știu (știam) că există și cȃteva opțiuni cu plată și dacă știu (și pe asta o știam) ce vreau. Prospectul pe care mi l-a pus în mȃna în care deja țineam cu mare grijă o foaie (de zece euroi) era foarte util (am observat asta cȃnd am ajuns înapoi la Roșiori și am avut timp să-l citesc) pentru că el conținea exact ceea ce știam deja: “forfait avions, 8 euros”). Mi-am primit restul, mi-am obținut și o micuță cartelă magnetică, identică cu “paris-visite”-ul și trei fete mi-au zȃmbit pentru ultima oară pe ziua aceea.

En route pour le paradis! Un mic culoar întunecat m-a adus în plină epocă de pionierat a aeronauticii. Rămȃne de văzut, prin discu, dacă e vorbă de aeronautica lor sau a noastră, a francejilor (știu că se scrie cu “z”, dar e mai romȃnește cu “j”), sau a omenirii.

Ca un (fost) apropiat dar perpetuu iubitor al MAV (pe care cred că o să mai am ocazia să-l vizitez vreodată!) (dar sunt sigur că niciodată nu voi plăti taxă de intrare acolo, nici măcar dacă ar fi simbolică) speram să ajung într-un loc complet diferit și mult mai sărac decȃt partea din stȃnga a Hangarului 1 de la Pipera. Diferit, este. Intrarea în Pionieratul aviației se face prin ce au ei (și noi toți) mai … legendar: statueta unui Icar, cu legenda respectivă …

IMG_3924

dar, mai ales, cu prima lor mențiune istorică atestată. La noi Conrad Haas, la ei Mongolfier. La noi rachete, la ei baloane cu aer cald.

IMG_3922

M-am învȃrtit în jurul balonului și l-am “prins în chip” din toate direcțiile. O idee bună a muzeului și specialiștilor lui în mobilier este aceea de a plasa o bancă din loc în loc printre exponate (banc, nu banque), de care am profitat din plin.

IMG_3919

Pȃnă îmi plimb privirea în jurul, meu, mongolfierul dispare! De fapt își ia zborul spre înălțimi, așa cum îl gȃndiseră frații Joseph Michel și Jacques-Étienne Montgolfier, beneficiind nu de foc de paie și aer cald (și bine că nu-i așa, pentru că în sală era deja foarte cald și fără focul lor!), ca în 1763, ci de un mecanism ascuns.

IMG_3920 IMG_3921

M-am învȃrtit în jurul balonului și l-am “prins în chip” din toate direcțiile.

IMG_3979 IMG_3980 IMG_3983 IMG_3984 IMG_3985 IMG_3986 IMG_3987

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VIAŢA-VIS SAU „DREPTUL DE AUTOR”, DE CONSTANTIN T. CIUBOTARU de Florian Troscot

Ciubotaru - dreptul de autor_2

Domnul Constantin T. Ciubotaru se află în faţa unui start mai altfel: Este gata să dea semnalul de plecare pentru intrarea în lume a celei de a patra cărţi care-i poară semnătura.

Cu un an în urmă şi-a lansat cel de al doilea volum de teatru „Doza de tupeu” şi am crezut că Doamna Thalia-i muza sa de căpătâi.

Cu „Dreptul…” său „de autor”, dumnealui m-a convins că mânuieşte la fel de bine instrumentele prozatorului şi după cum citesc printre rânduri nu peste mult timp ne va face surpriza unui roman.

Vorbind despre carte am constatat de la început diversitatea mediilor sociale de unde autorul îşi ia personajele, dar şi cele două epoci atât de şocante pe care noi, cei mai în vârstă le-am trăit, dar încă nu am reuşit să le definim artistic în toată complexitatea lor, cel puţin eu aşa simt., fără ca acest lucru să aducă vreun deserviciu caracterului unitar şi formei rotunde a cărţii.

Am constatat că într-un număr important dintre prozele sale C.T.C. utilizează o soluţie care se pliază perfect stilului său: personajele trec brusc din lumea concretă, reală, în cea imaginară, a visului.

Visul constituie pentru personajele sale locul unde ele pot dobândi lucruri mult dorite cândva, îşi pot împlini idealul, sau se pot vindeca de o veche şi persistentă iluzie. Parcurgând experienţa respectivă, personajele ies mai bogate sufleteşte, chiar dacă nu de puţine ori şi cu un vag gust amar, dar autorul ne lasă clar să înţelegem că ele – personajele – , sunt gata să continue lupta, cu toate greutăţile pe care viaţa cotidiană ni le pune în cale.

Prin majoritatea bucăţilor se recunoaşte că autorul este de fapt personajul, dar, lucru meritoriu, chiar o reuşită a sa este faptul că, lasă impresia, parcă fără să vrea, că Cititorul se poate oricând identifica cu unul dintre personaje, simte că ceva din fiinţa sa îi este stârnit, răscolit prin lectură, ceva de care a uitat pentru moment, ceva peste care a crezut că va trece, că a fost uitat. Ni se readuce la suprafaţa memoriei afective fapte, întâmplări, sentimente pe care constatăm că nu le-am pierdut, uitat.

Citind cartea m-am dus cu mintea la unul dintre personajele marelui prozator american J.L. Borges, care spunea, printre altele, următoarele: „Nu te-ai trezit cu adevărat, ci te afli numai într-un vis anterior. Acest vis se află înăuntrul altuia şi tot aşa la infinit, aşa cum infinită este şi suma firelor de nisip. Drumul pe care trebuie să-l străbaţi este interminabil…”

Cartea lansată astăzi probează cu prisosinţă că pentru domnul C.T.C. viaţa, visul şi de ce nu, chiar ce se află dincolo de viaţă pot fi observate, analizate şi ordonate artistic şi pe criteriul ironiei, sau al umorului.

Relatare multora dintre „păţaniile” personajelor cărţii îşi are izvorul în nevoia Autorului însuşi de a evada dintr-o lume croită nu totdeauna după cele mai bune tipare, de a spera într-o schimbare, care a venit, dar nu este cea aşteptată, spre care visează el, personajele sale şi în special Domnul Cititor.

A vorbi sau a povesti despre alţii, dar şi despre sine, voluntar sau dimpotrivă, constituie pentru autor încercarea disperată de a opri, cel puţin pentru câtva timp curgerea Timpului. Şi tocmai, pentru că le-a fost dat „să păţească” ceva anume, personajele domnului Ciubotaru – aşa cum spune Marin Preda,- ştiu s-o facă, pot şi au cu adevărat ce povesti.

Nu de puţine ori constatăm la lectura prozelor din cartea în discuţie cum reuşeşte autorul să treacă cu îndemânare din planul realităţii narative la cel grav, al reflecţiei, evitând tonul grav, dozând ironia, pe care o împleteşte cu hazul, încât amărăciunea devine un medicament eficace, îmbrăcat într-un strat subţire, dulce, cu care „ne păcăleşte” vigilenţa de bolnav sociali, cu care obţine efectul scontat.

Lui şi tuturor membrilor Asociaţiei culturale „Mileniul 3” le doresc să găsească pe mai departe forţa de a duce la bun sfârşit proiectele visate pe care şi le-au construit cu migală, răbdători, să obţină împlinirile dorite pe şi în fascinantul tărâm al literaturii.

(prezentare la lansarea cartii, la Cofetaria „Maria” din Rosiorii de Vede)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

LE JOUR „J” + 1 LE BOURGET 1 de Mihai-Athanasie Petrescu

Probabil că “le Jour J” s-a încheiat un pic cam brusc. Am avut cȃteva tentative de a folosi dotările lui Ibis în ceea ce privește accesul la Internet, dar, fie că eram eu prea obosit, fie că tableta mea nu a știut să compenseze lipsa mea de știință … m-am trezit în toiul nopții cu televizorul pornit, exprimȃndu-și părerile în limba franceză (la care eu am răspuns cu expresii dintre cele mai romȃnești).

Telefonul meu e (am recunoscut mereu) mai smart decȃt mine. El a ținut minte unde se află și m-a adus și pe mine cu picioarele pe pămȃnt (mă rog, pe podeaua etajului 4), cu mult înainte de ora la care ar fi trebuit. Dar, mon Dieu, nu am venit la Paris ca să dorm, ci că să vizitez le Bourget, nu? Așa că “Drepți, bă!”

Pantalonii, tricoul (de data asta cel cu “Hurricane”), ghiozdanul, camera foto, aoleo, să n-o fac iar pe aia de la Clinceni, cȃnd m-am dus cu camera dar fără baterie, chiar, unde-i bateria aia? în priză, sub chiuvetă! Cine-o fi pus-o acolo?!), cardurile de memorie (memoria camerei, eu n-am nevoie de carduri, uit destul și așa). Ceva de mȃncare? Avem, doar am vizitat aseară Monoprix și am făcut provizii pentru micul dejun și sandwichul necesar la drum lung. Of, mai trebuie să și mȃncăm? N-am mȃncat și ieri? Hai, lăsați-mă să plec, că deschid aia la Musée și eu nu sunt acolo. Ce dacă e numai șapte, dacă nu găsesc drumul, dacă deschid ăia mai devreme, dacă …

Da, mi-am luat și “paris visite”-ul, mi-am pus și o sticlă de apă minerală (îmi ajungea una de o juma de litru, mă pui s-o car pe asta de doi litri … o să-mi rupă spinarea!). Am mȃncat destul, mai mănȃnc saptămȃna viitoare la Roșiori, acum mă grăbesc! Bani? Ce să fac cu banii? Dă-mi vreo 20 de lei de-ăștia europeni, bine, mai iau încă zece (he, he, plus ăia zece puși de-o parte, FSN), mă descurc eu.

În sfȃrșit, afară. Ibis e mai vesel acum, cȃnd sunt odihnit, cȃnd am în față o zi aviatică, cȃnd …

20140805_080243ia uite ce bilă mare, oare cine se joacă prin Montmartre cu bile de rulmențoi?

20140805_080215

137 apare după doar cȃteva secunde de așteptare. Mă pregătesc pentru o vizită a cartierului cu autocarul, dar “Terminus, s’il vous plait!” Și n-am văzut în drum decȃt un singur obiectiv turistic: “Les bains municipaux”.

Hai să vizităm Clignancourt, acum nu mai am bagaje. Foarte interesant: un șantier care își aștaptă muncitorii, un magazin de țigări electronice și o farmacie care mă face să mă gȃndesc la Jean-Jacques Rouseeau și la textul lui din manualul meu de franceză de-a unșpea. Ligne 4, sigur, către Gare du Nord.

20140805_081101

Ce naibă? “paris visite”ul meu a expirat după o singură zi? Ba nu, în 137 a fost bun, acum l-a apucat damblaua? Cert e că am timp, în timp ce-i înjur pe toți ăia de la metrouri și rat-uri, să văd că parizienii ășita sunt oameni normali: majoritatea trec pe lȃngă mine și sar peste validatorul cu bariere, grăbiți să coboare în subterane, iar bodyguardul negru se uită la ei și tace, îmi fac socoteala să îi urmez și eu pe cei grăbiți, dar mi se pare că omul în uniformă nu are ochi decȃt pentru mine și mai socotesc un pic … mai încerc o dată tichetul magnetic și … “Venez, Monsieur!”, o doamnă cam de vȃrsta mea ține bariera validatorului pȃnă trec, apoi îmi spune că probabil mi s-a demagnetizat tichetul, cȃnd ajung la destinație să merg la “billeterie” să mi-l repare omul ăla. Așa o fi, ce, doar n-o fi Parisul ăsta mai paris decȃt Bucureștiul.

“Boulevard Barbès, boulevard Barbes!” rostește megafonul din vagon. Ma uit la ceas. Oare chiar am plecat prea devreme de la hotel? Nu e nici 0730, o ă ajung acolo prea devreme și o să mă plictisesc la ușă. Ba nu, am un noroc chior: megafonul din stație se gȃndește la binele meu și anunță: “A cause d’un voyaguer malade, la ligne est bloquée pour 20 a 30 minutes”.

Pȃnă la Gare du Nord mai e o stație. Cȃt o să fac eu pe jos pȃnă acolo? Cu încă o urare de bine la adresa RATP, o iau pe Boulevard Barbès. Habar n-am unde e gara aia, dar am făcut armata la cercetare, șansele să mă rătăcesc nu sunt decȃt de 50%. Dacă nu greșesc, am venit cu metroul din direcția aia, înseamnă că gara ar putea fi … oriunde. Am luat-o în direcția cea mai bună, cum spuneam, sunt ofițer (r.) de cercetare, știu să citesc harta de la intrarea în metrou.

Gare du Nord: am văzut-o ieri pe dinăuntru, acum o văd din exterior și mă bucur că am venit pe jos

20140805_084122

Găsesc o intrare (erau destule, l’embarras du choix), caut pancarta/săgeata cu R.E.R. 2, o găsesc imediat și … surpriză În gara asta sunt și trenuri, nu numai bișnițari! Mai iau o piatră în gură, e prima dată cȃnd vȃd cu ochelarii mei un TGV (ba chiar două la preț de unul!), mă uit cu atenție în jur să nu fie vreun flic și fac o poză, două,

20140805_084419

apoi, hai la R.E.R. Deja e destul de tărziu, se apropie de opt și cine știe cȃt va trebui să aștept trenulețul ăla.

De fapt, mă aștepta el pe mine. Un tunel scurt, cam cȃt ăla lung de la Timișul de Sus și ieșim la lumină. În zare se vede Sacré Coeur, în apropiere Stade de France.

20140805_090028

A treia stație, Le Bourget. Ies pe peron și fac poze. O gară mică, cam cȃt cea de la Arad, fac o poză, apoi mă uit cu atenție și la trenulețul roșu. Dar parcă al meu fusese verde? Pȃnă m-am uitat eu, curios, la clădirea gării, deja venise trenul următor.

20140805_090911

 

20140805_090907

 

Ba chiar și plecase, dacă mă gȃndesc mai bine.20140805_091006

 

În fața gării o colecție bogată de autobuze, dar 152 ba. Apelez la sistemul “Pardon, Monsieur” și funcționează perfect. Trebuie s-o iau pe strada perpendiculară pe gară, să merg vreo 200 de metri și chiar pe colț e stația lui 152. Așa e. 152 îmi pleacă de sub nas (deci și la ăștia e valabilă acea lege a lui Murphy). Nu-i nimic, mai e timp destul pȃnă la deschiderea muzeului, așa că vizitez zona. Găsesc afișe electorale vechi, două cabinete medicale private, un laborator de analize, o prăvalie de genți ieftine, chinezești, după părerea mea competentă, mai mă uit după femei, autobuze, mașini (un Renault 5 de toată frumesețea), mă uit la ceas … apare și 152. Supriză, tichetul meu funcționează perfect (acum îmi aduc aminte că îl folosisem si la R.E.R 2, uitȃnd să merg la billeterie pentru servisare). O stație, două, șapte … Și eu care credeam că Le Bourget e un oraș mic!…

Megafonul autobuzului mă zorește să cobor. Mă uitasem pe partea greșită, Muzeul! Rachetele care depășesc în înălțime cerul și cele trei avioane fixate pe pilon, exact reperele pe care le învățasem studiind, zile întregi, siteul lor.

20140805_094302

Mai am o jumatate de oră de așteptat. Mă învȃrt prin mahala, un pas la dreapta și cinci spre rachete, dar nu am răbdare, mă duc să stau la ușă, poate deschid oamenii ăștia mai devreme de dragul meu.

20140805_095311

Am concurență. Credeam că la Musée de l’Air e ca la Muzeul Național al Aviației Romȃne, unde, de o vreme, nenea de la poartă se miră cȃnd vine cineva în vizită.

20140805_094931

Mă așez la rȃnd, apoi curiozitatea mă trimite la piloni. Fac poze cu telefonul din dotare,

20140805_095336

20140805_094758

 

20140805_094904

 

20140805_094911

 

20140805_094926

… în timp ce lȃngă mine se oprește un monsieur barbu, cu un rucsac în spate, nu e rucsac ci un copilaș de vreo 4-5 anișori. Îl felicit, în gȃnd pentru felul cum își educă băiețelul, dar el își arată și erudiția: “Voila les avions de la Patrouille de France, tu vois, ce sont des Alpha Jet.” Des quoi?! N-am ce lucra și îi arăt plăcuța de alamă de pe pilon.

20140805_095242

Bărbosul îmi aruncă niște priviri ucigătoare, garçonnet-ul se uită speriat (mi se pare mie) cȃnd la taică-său, cȃnd la mine, noroc că apare un alt monsieur cu alt rucsac, din care scoate o fetiță și intră în vorbă cu bărbosul. Răgaz pentru mine să îmi fac dispariția și să pȃndesc deschiderea.

0900, ușa se deschide și oferă ocazia iubitorilor de aviație să se îmbulzească. Asta e politețea francezilor? Îi las să se înghesuie, doar nu vreau să cumpăr tacȃmuri de pe vremea lui Ceaușescu, apoi intru și eu. Mă așteaptă cel mai … așteptat muzeu.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

CȂND PLECI de Florina Isache

CAM01763

Când pleci din mine rămâne un gol.

În golul acela

creşte o cameră.

Camera este un deşert.

Din trei în trei zile, încheieturile parchetului sunt invadate de cactuşi.

Cum se traduce această expresie a feţei?

Scrie un comentariu

Din categoria Florina Isache, Uncategorized

HAI CRAIOVA! de Mihai-Athanasie Petrescu

HAI CRAIOVA!

Ce mulţi ani au trecut de când orice microbist cinstit din ţara asta era Craiovist! Chiar dacă nu ştiam despre Craiova decât că există şi că are o industrie puternică, chiar dacă ţineam cu Steagu Roşu, ştiam să recit echipa Universităţii fără greşeală (şi încă mai stiu: Lung- Negrilă, Tilihoi, Stefănescu, Ungureanu – Ţicleanu, Beldeanu, Balaci – Cârţu şi Cămătaru) – vocea inconfundabilă şi intonaţia entuziastă a lui Domozină transformase “poezia” asta într-un refren faimos.

În 1988, Craiova a fost locul unde mi-am atins un vis, acela de a avea maşină, frumoasă, nouă strălucitoare, roşie. E drept, a mai fost şi locul unde a trebuit să revin cu Oltcitul cel roşu pentru reparaţii, dar ce “fier” e perfect?!

În ultimii ani, Craiova a devenit pentru mine locul unde se găseşte un aeroport şi un aeroclub regional, unde se fabrică (fabricau …) avioane, de unde se pleacă spre Perişorul lui Coandă şi Băileştiul lui Ivanovici si Nea Mărin. Apoi, cu ajutorul şi influenţa prietenilor mei bolnavi de aceeaşi nebunie ca şi mine, Craiova a devenit AN-24ul şi Zlinurile de la Facultatea de Automatică, “depozitul” de IAR-93uri scoase din serviciu şi condamnate la tăiere (ca şi cei care le-au făcut şi zburat?), de unde a venit şi frumosul, la început, 217, sau locul de reşedinţă al revistei Oltenia Aeronautică (aceea care mi-a publicat mai multe articole pe care nu le-am vazut niciodata cu ochii mei!).

Săptămâna trecută, Craiova a devenit (în [con]ştiinţa mea) şi reşedinţa unuia dintre oamenii pe care, de o vreme, îi caut: un aviator originar din Teleorman. Cu care am intrat în vorbă cu cea mai mare uşurinţă (Vive Facebook!), a înţeles ce proiecte am şi m-a invitat să discutam despre ele la bordul avionului său, în spaţiul aerian al Cetăţii Banilor.

O astfel de ispită nu se refuză. Duminică, 5 octombrie 2014, Hyundai a trebuit să mai sforăie o dată de ciudă că e nevoit să mă ducă undeva unde a fost nevoit să se recunoască inferior. O zi frumoasă, de toamnă incipientă, cu soare şi norişori discreţi, numai bună pentru o incursiune aeriană. Am ajuns pe Baza din Craiova aproape la ora stabilită, după 106 km de rulaj şi o palmă dată peste frunte, (mi-am uitat carnetul de zbor), şi am deschis ochii asupra frumosului Apollo Fox YR-5160 al Domnului Sorin Bîlea.

IMG_0233

Erau deja în faţa hangarului, gata pentru raid, dar, din cauze obiective, aeroportul nu poate funcţiona până dupa ora 1400. Avem timp să facem o tură prin zonă, să mai deplângem o dată soarta IAR-93urilor, unele dintre ele rămase cu privirea spre cerul de care nu se mai pot apropia, iar după depunerea planului de zbor suntem gata pentru aventură.

IMG_0265 IMG_0267

Facem check-listul, sub atenta supraveghere a fiicei mele, Lavinia

IMG_0272

IMG_6344

Şi pornim spre poarta care, ca prin minune, şi-a scuturat lacătul de sub pancarta cu “Interzis”

IMG_6345

Câteva clipe de aşteptare şi suntem airborne. Recunosc locul de unde plecasem, şi personajele rămase la sol.

IMG_6359

Frumos aeroportul ăsta. Cred că ar merita să fie asaltat de avioane şi pasageri.

IMG_6371

Metropola se desfăşoară în dreapta, noi ne îndreptăm spre sud.

IMG_6375

Câmpul brăzdat de … nu stiu de ce sau de cine, sunt doar şleauri pline cu apă. A fost o vară ploioasă …

IMG_6421 IMG_6424

Viraj spre sud …

IMG_6437

… şi peisajul devine mai vesel, poate din cauza apropierii de Jiu.

IMG_6448 IMG_6454

Cap spre nord, peste Podari, ajungem deasupra Aerodromului de la Balta Verde. Două AN-2uri şi un mosor sunt indiciile care trădează destinaţia locului ascuns între (prea) multe construcţii (părerea mea)

IMG_6458 IMG_6460

Un loc legendar, din câte ştiu eu (am colegi olteni în cancelarie) mult iubit de craioveni: Parcul Romanescu. Ştiu că merită vizitat şi pe picioare, dar cu avionul merge mai repede:

IMG_6470

Velodromul

IMG_6471

Stadionul Extensiv, unde, am înţeles eu, va juca noua echipă a Craiovei în prima ligă de fotbal

IMG_6479

Hipodromul, plin de obstacole, dar fară hippos

IMG_6480

Eu credeam că e un fel de “circ al foamei” transformat în ceva mall, ca în capitală, dar am aflat că e un centru expoziţional. Oare ce e de văzut sub cupolă?

IMG_6482

Spitalul (chiar aşa de bolnavii sunt românii din sud?!)

IMG_6485

Ah! Stadionul “Ion Oblemenco”. Un templu al fotbalului, nu numai pentru craiovişti, aşa cum am recunoscut încă de la început.

IMG_6488

Sursa energiei şi orgoliului oltenesc: “Dacă n’aveam Jii de soi …”

IMG_6493

De câtva minute ascultam dialogul pilotului cu Turnul. Ştiam că, dinspre vest, urma să apară o cursă Wizzair. Nu era prima dată când vedeam un Airbus A-320, dar mă pregăteam pentru un eveniment deosebit; nu în fiecare zi vezi un avion de linie de la bordul unui avion ULM. Iată-l:

IMG_6496 IMG_6505 IMG_6521 IMG_6527 IMG_6532

Traversează oraşul şi se îndreaptă spre aeroport, în timp ce Fox continuă să îmi arate oraşul; un loc de joacă pentru copii mai mici decât cei din avion

IMG_6538

Un viitor loc de joacă pentru cei care ştiu să înoate

IMG_6544

Craioviţa

IMG_6550

Craiova

IMG_6553

Triajul (cel din dreapta)

IMG_6567

Depoul de locomotove (recunosc nişte Schultzere, LDH-uri, electrice … normal, sunt multe, e centru de regională CFR)

IMG_6580

Şi, în sfârşit, ne întoarcem la ale noastre: Fabrica de avioane. De aici au plecat în lume IAR-93 şi IAR-99, iar acum nu mai pleacă nimeni.

IMG_6584

Ah, ba da, va pleca, după ce va fi adus la stare de zbor, un Bae-146. Stă parcat într-un colţ al fabricii, păzit cu grijă de un IAR-93. Ce bine ar fi dacă cisterna aia chiar ar alimenta IAR-ul pentru urmatorul zbor …

IMG_6590 IMG_6607

Ne apropiem de linia de sosire,

IMG_6629

Dar nu înainte de a survola şi locul accidentului de la 23 august 2012.

IMG_6631

Ne aliniem pentru aterizare. Mă întreb dacă pista asta e suficientă pentru noi

IMG_6642

Un gând de recunoştinţă pentru cei de la meteo, au comandat vreme frumoasă pentru azi, uşoara pâclă nu ne-a deranjat prea mult (mai rău arătau coloanele de fum de la incendiile de mirişti, focuri care ne-au însoţit şi pe drumul de întoarcere, cu Hyundai, spre Roşiori)

IMG_6644

Aha! Iată-l şi pe Wizz-ul care se uita de sus la noi!

IMG_6651

Încă trei 93uri, tubul Pitot de pe unul din ele imi cam face poftă, ştiind că 217 e schilod .

IMG_6654

Zborul se termină. Fox revine la parcare pentru schimbarea echipajului.

IMG_6694

Pentru mine, un tip obişnuit mai mult să se uite în sus după avioane decât în jos, de la bordul lor, zborul de acum două zile este unul dintre evenimentele alea care îmi vor rămâne în memorie. A fost, pentru mine, prima întâlnire cu Sorin Bîlea (deşi, dacă cineva din afară ne-ar fi văzut discutând ar fi crezut că ne cunoaştem de cel puţin o mie de ani), primul zbor la Craiova, prima decolare/aterizare cu avion ULM de pe o pistă betonată de asemenea calibru, primul “visual” cu un liner de la bordul unui avion mic … Pentru toate premierele astea îi sunt recunoscător lui Sorin Bîlea şi mă mândresc cu noul meu prieten.

Un comentariu

Din categoria Memorii