Arhive lunare: august 2020

764. TOT CE-ŢI DOREŞTI SĂ SE-MPLINEASCĂ! de Mihai-Athanasie Petrescu

TOT CE-ŢI DOREŞTI SĂ SE-MPLINEASCĂ!

 

-Ce se execută aici?!

Luaţi prin surprindere, tinerii ofiţeri din birou uitară să ascundă paharele de plastic.

-Să traiţi, dom’ colonel, ne-am gandit să îl sărbătorim pe Dorobanţu, ştiţi, e ziua lui de naştere, adică a născut nevasta-sa şi …

Surprins şi el, colonelul Dandu îşi uită elanul de furie care-l îndemnase să dea buzna peste subordonaţii săi. Acceptă un pahar şi, bucuros de vinul bun pe care-l primi, se aşeză lângă ei la masă. Până la urmă era în afara orelor de program, orice vizită de la unitate era aproape exclusă (şi, până la urmă, de ce există serviciu de zi la postul control? – ar fi prevenit la timp şi ar şterge urgent urmele încălcării regulamentului de ordine interioară). Venirea pe lume a unui copil merită să fie sărbătorită, tinerii ăştia au şi dreptul la viaţă, chiar dacă sunt militari.

Vinul, însoţit şi de o tavă de fripturi, apoi de o cutie mare cu prăjituri, lungi şedinţa câteva ore. Numai apariţia fundului damigenei din plastic îi obligă pe militari să îi pună capăt.

-Copii, vă mulţumesc pentru chef şi poate îl repetăm vreodată, dar în oraş, la vreun restaurant, e mai sigur, rosti colonelul. Iar pentru băieţelul tău, Dorobanţule, să fie sănătos şi să vă bucuraţi de el şi el de voi. Să-l educaţi cum se cuvine şi îi ordon să i se împlinească toate dorinţele!

Curajos dupӑ momentele plӑcute petrecute împreunӑ, fӑrӑ deosebire de grad, sӑrbӑtoritul rӑspunse:

– Sӑ trӑ … hiţi, dom’ colo … h … nel, îmi doresc sӑ scap de soa … hcrӑmea … Hâc!

– Ia stai mӑ, doar nu vrei s-o omori?

– Nu sӑ … htrӑiţi … sӑ … vreauhhh … sӑ … sӑ …

Prea obosit, locotenentul se lӑsӑ sӑ cadӑ pe un scaun şi nu mai putu sӑ-şi ocntinue ideea. Îi sӑri în ajutor colegul lui de la Compania a II-a, locotenentul Sima:

– Domnule colonel, raportez: vrea sӑ se muteee … cӑ stӑ cu socriiiiii

Prins în vârtejul discuţiei, colonelul o luӑ în glumӑ:

– Sӑ-l înfiez eu?

– Nuuu … bӑ … aoleo … mӑ scuzaţi … vrea sӑ … adicӑ sӑ … cum îi zice, sӑ  îşi cumpere o caaaa … o casӑӑӑ … adicӑ … raportez … o casӑ …

Aflat şi el la sfârşitul resursei, colonelul reuşi, cu-chiu-cu-vai, sӑ îi opreascӑ pe mai tinerii lui subordonaţi. Cu atât mai mult cu cât uitase sӑ îi telefoneze soţiei sale şi deja începea sӑ se gândeascӑ la consecinţe.

Dar ideea semӑnatӑ de Sima şi Dorobanţu încolţi în mintea colonelului Dandu. Deşi era obligat, prin natura gradului şi funcţiei, sӑ menţinӑ o disciplinӑ strictӑ în unitatea pe care o comanda, ofiţerul îşi dӑdea silinţa sӑ se apropie de oameni, sӑ le înţeleagӑ nevoile şi sӑ încerce sӑ-I ajute. Exemplele de intervenţii pe la autoritӑţi erau numeroase, iar subordonaţii le ştiau bine. De aceea, nimeni nu ar fi fost surprins sӑ audӑ a doua zi discuţiile telefonice purtate de colonel cu câteva agenţii imobiliare, dar şi cu un inspector de la banca (…), aflatӑ în vecinӑtate.

– Dorobanţu! la mine! Fuge!

Surprins, locotenentul uitӑ prevederile regulamentare şi apӑru în birou cu cascheta pe cap. Comandantul nu îi trecu cu vederea abatarea.

– Mӑ, ia vezi cum raportezi! Ӑӑӑ … ia stai tu jos colea, cӑ ţi-am gӑsit ceva ca lumea. Şi colonelul întinse pe birou câteva foi imprimate. Ia uite, am vorbit cu ӑştia de la imobiliare, am câteva propuneri, hai sӑ discutӑm o ţârӑ …

– Zici ca vrei un apartament bun, în oraş, sӑ fie aproape de centru? Cam ce bani ai?

– Vӑ rog sӑ-mi permiteţi sӑ raportez! Nu aş vrea la bloc, ştiţi, eu am crescut la ţarӑ, curte, grӑdinӑ, niţicӑ vie, acolo, aţi vӑzut ce bine e sӑ ai vinul tӑu, curat, ştiţi dumneavoastrӑ …

– Ce sӑ ştiu, mӑ? Nu ştiu, nu am vӑzut, nu am auzit! Bine, bine, deci casӑ … uite aici nişte oferte, dar sunt în oraş …

Ofiţerii desfӑşurarӑ ofertele pe birou, începând sӑ le discute cu atenţie. Binenţeles cӑ nici una nu era perfectӑ, dar mӑcar erau un punct de plecare. La un moment dat, pe birou apӑru şi termosul cu cafea al comandantului, care îşi transferӑ conţinutul în douӑ pahare de plastic, iar conversaţia prinse şi mai mult aplomb. Dupӑ ce colonelul puse mâna pe telefon şi sunӑ din nou agentul imobiliar, imprimanta începu din nou sӑ cârâie, producând o nouӑ serie de oferte şi, implicit, o continuare a discuţiei.

– Mӑ Dorobanţule, unu şi cu unu ştim toţi cât dracu fac, noi o sӑ vorbim aici o mie de ani, nu vrei mai bine sӑ mergem sӑ vedem casele astea? Mӑcar sӑ îţi dai seama la faţa locului, aşa, din poze, doar faci presupuneri. Şi uite, prin satele astea, casele se dau destul de ieftin. Ce zici, mergem?

– Merg cu plӑcere, domnule colonel, sӑ vedem cine e cu maşina şi vrea sӑ ne ducӑ. Ştiţi, eu încӑ n-am maşinӑ …

Nu a fost nevoie sӑ caute prea departe o maşinӑ; Loganul comandantului era chiar în faţa pavilionului, iar protestele tânӑrului ofiţer au fost respinse pe loc de colonel.

– Ce, vrei limuzinӑ, ţi-e ruşine sӑ mergi cu Loganul? Hai mai repede, sӑ nu vândӑ ӑia casele pânӑ ajungem noi la ele!

– Tu, nevastӑ, dacӑ îţi spun ce am fӑcut azi, nu mӑ crezi: am fost cu camandantul sӑ caut casӑ!

– Ai sunat la publi25, sau cum?

– Nu eu, a sunat el la nu-ştiu-ce imobiliar d-ӑştia, i-a pus la treabӑ şi ne-a trimis nişte variante. Şi asta zic, cӑ am mers sӑ şi vedem câteva case pe lângӑ oraş.

– Aşa, şi nu puteai sӑ mӑ suni şi sӑ mӑ iei şi pe mine?

– Ce sӑ te mai sun, cӑ m-a luat şefu pe sus cu maşina lui, nici la weceu nu m-a lӑsat sӑ merg. Da’ în tot cazu’, am gӑsit vreo douӑ, dacӑ poţi lua maşina lui tataie, mergem sӑ vezi şi tu. Nu mai e bere? Şi mi-era o sete …

– Pӑi ai luat tu şi am bӑut-o eu? Când zici cӑ mergem sӑ …?

– Vrei acuma? E târziu, dar dacӑ vrei, mâine, când venim de la lucru ne ducem.

Locotenentul Sima era pus pe glume. De când se rӑspândise vestea cӑ Dorobanţu avea sprijinul colonelului în tentativa lui de a se muta în propria-i casӑ, Sima devenise responsabil cu purtarea de cuvinte şi, binenţeles, încurajarea împricinatului. Iar acum, tinerii ofiţeri, trӑgând, tacticos, din ţigӑri, în spatele comandamentului, admirau poza casei aleasӑ de doamna Dorobanţu.

– Bӑi, dar chiar e mişto, bӑ, casa asta,spuse Sima. Are şi verandӑ închisӑ, are şi boltӑ, în curte, vӑd pe gard contorul de gaz …

– Pӑi da, a instalat şi centralӑ … interveni Dorobanţu.

– Adicӑ ai şi apӑ, canal? La ţarӑ?

– Da’ tu ce crezi, cӑ mai suntem în secolul 20? Am de toate, casa e super, dacӑ aş putea chiar acum m-aş muta. Uite, am şi leagӑn pentru bӑiat, când o putea el sӑ se dea …

– Tare, asta! Garaj ai?

– E un fost grajd, doar trebuie sӑ schimb uşile.

Cӑpitanul Lazӑr, singurul burlac din grup, studia cu atenţie poza; nu se pricepea la case, el locuia dintotdeauna la bloc şi îi plӑcea. Dar îi mai plӑceau şi femeile, atât de mult, încât nu se putea decide pe care din ele sӑ şi-o facӑ nevastӑ.

– Mӑ, Doro, dar tipa asta din pozӑ cine e? N-aratӑ rӑu!

– Care tipӑ? se mirӑ locotenentul. Ia uite, nici n-am vӑzut cӑ în pozӑ e şi o fatӑ, explicӑ el. Pe mine m-a interesat doar casa, cu acareturile ei. Habar n-am cine e, ce mӑ doare pe mine …

Împinşi de curiozitate, ofiţerii îşi pasau fotografia de la unul la altul. Îl cunoşteau toţi pe Lazӑr, ştiau cӑ dacӑ îi picӑ vreuna cu tronc …

– Hai, mӑ, staţi la un loc. Nu m-am întâlnit cu femeia aia la casӑ, nu e vechea proprietӑreasӑ. Eu am vorbit numai cu agentul şi cu un domn mai în vârstӑ, unul, nea Vasile nu-ştiu-cum, scrie pe actele alea …

– Da, da, ţi-e fricӑ sӑ nu te spunem lu’ nevastӑ-ta … Hai, mӑ, cӑ nouӑ poţi sӑ ne spui. Cine zici cӑ e?

– Eşti prost, mӑ, taci dracu din gurӑ, nu sunt întotdeauna bune glumele tale.

Întӑrâtat, Sima nu se mai putea opri:

– Hopa! Bӑ, uitaţi-vӑ de ce nu vrea ӑsta sӑ zicӑ cine e gagica. Ha, ha, ha! E gravidӑ! Zi, bӑ, ai şi lӑsat-o borţoasӑ   ?

Fӑrӑ a mai ţine cont de protestele lui Dorobanţu, tinerii se bulucirӑ sӑ verifice adevӑrul spuselor lui Sima, apreciind umorul camaradului lor. Hohotul de râs îl atrase şi pe colonel.

– Domnule colonel, raportez: domnul locotenent Dorobanţu a lӑsat-o pe una gravidӑ! sӑri Sima.

– Glume proaste, dom’ colonel, se apӑrӑ Dorobanţu. E vorba de o pozӑ a casei pe care o cumpӑr şi …

– Mӑ, ia mai lӑsaţi bancurile şi treceţi la program, cӑ vine vara!

– Domnu colonel, sӑ trӑiţi, imi cer scuze cӑ vӑ deranjez, vreau sӑ vӑ rog sӑ mӑ ajutaţi într-o problemӑ …

Neobişnuit sӑ fie abordat pe stradӑ de oameni necunoscuţi, Dandu nu îşi ascunse iritarea.

– Dacӑ vreţi sӑ vӑ angajaţi în armatӑ, sunteţi cam bӑtrâior …

– Nu, domnu colonel. Eu sunt tata socru al lui Dorobanţu, domnu locotenent Dorobanţu de la unitatea dumneavoastrӑ, Paraschivescu …

– A, sӑ trӑiţi domnu Paraschivescu, mӑ iertaţi  …

– Domnu colonel, am auzit cӑ ginere-miu a fӑcut o boacӑnӑ mare, nu mӑ aşteptam la aşa ceva …cum s-o înşele el pe fie-mea cu nu ştiu ce ţӑrancӑ proastӑ … Ce, e aia mai frumoasӑ decât fie-mea?

– Staţi puţin, cӑ eu acum aud. Despre ce e vorba?

– Pӑi sӑ vedeţi, am aflat cӑ are pe una pe la ţarӑ, nu ştiu unde, i-a fӑcut şi copil. Iar asta micӑ a mea, sӑraca, stӑ acasӑ şi plânge, cӑ-l iubeste ca proasta.

– Domnu Paraschivescu, eu nu am auzit una ca asta … Da, lӑsaţi, cӑ-l iau la întrebӑri şi am eu grijӑ. Nu-mi vine sӑ cred, totuşi, sӑ facӑ el una ca asta, îl ştiu om de casӑ, mereu îmi raporteazӑ cât de mult tine la nevastӑ-sa şi la bebeluş … a fӑcut şi cinste, cu vin de la dumneavoastrӑ … Hm!

– Mӑ, ia închide uşa aia şi stai jos, ce dracu, mӑ, eu te credeam om serios şi tu îmi vii cu chestii d-astea? Cum sӑ fii, mӑ atât de prost, încât sӑ-ţi înşeli nevasta cu toate proastele şi sӑ le mai laşi şi cu burta la gurӑ?!

Dorobanţu rӑmase cu gura cӑscatӑ.

– Ce te uiţi, mӑ, la mine? Pune mâna şi raporteazӑ, ce dracu ai în capu’ ӑla de ţi-ai bӑtut joc de nevastӑ-ta în halul ӑsta? Iar eu, ca prostu, te ajut sӑ-ţi iei casӑ … Sӑ te ajute aia, mӑ, cӑ eu nu-ţi semnez nici o adeverinţӑ pentru bancӑ.

– Dom’ colonel, eu nu …

– Bӑ! izbucni comandantul, bӑ, tu cu mine sӑ nu încerci s-o dai de gard, cӑ nu ţine. Ai terminat-o cu mine! Drepţi! Raporteazӑ!

– Domnule colonel, raportez: eu nu am înşelat-o niciodatӑ pe nevastӑ-mea, eu …

– Taci, bӑ, dracu! Ai pe una pe la ţarӑ pe undeva şi ai lӑsat-o şi gravidӑ. Mi-a spus socru-tӑu ieri, pe stradӑ. Mӑ faci tu pe mine de râs, mӑ? Sӑ mӑ ia omu’ ӑla ’e parcӑ eram eu vinavat … şi pe pe stradӑ!

– Dar pe cuvântul meu, domnule colonel! Nu am fӑcut niciodatӑ …

– Şi atunci ӑla de unde ştie? Mӑӑӑӑ … eu umblu cu tine pe coclauri sӑ-ţi caut case, iar tu … tocmai acum, când ţi-am gӑsit casa aia mişto …

– Domnule colonel! Permiteţi sӑ raportez?

– Ce sӑ mai raportezi, mӑ? Mai bine vezi ce faci cu aia, cӑ acum ai doi copii …

– Ştiu de unde mi se trage, de la casӑ!

– Pӑi?

– Acum douӑ zile, deşteptul ӑla de Sima a fӑcut nişte glume aiurea pe seama pozelor cu casa. Ştiţi, cӑ aţi venit şi dumneavoastrӑ la un moment dat. O fi luat-o cineva de bunӑ şi i-a spus lu’ ӑla bӑtrânu’ … Eu nici mӑcar n-am vӑzut-o vreodatӑ pe tipa aia din pozӑ, nici nu ştiu cine e.

– Care, mӑ? Asta? se mirӑ colonelul, privind pozele din calculator. Pai asta e pozӑ veche de cine ştie când, fӑcutӑ de agent. Bӑ! eşti sigur de ce spui aicea?

– Da’ cum dom’ colonel, mӑ scuzaţi, raportez!

– Dӑ-l, bӑ, dracu de raport. Ia uite cum se inventeazӑ poveştile … Hai la tine acasӑ, sӑ rezolvӑm problema!

Autoritatea şi prestigiul colonelului Dandu, ca şi sentimentele sincere şi puternice dintre tinerii soţi Dorobanţu rezolvarӑ cu uşurinţӑ situaţia tensionatӑ. Iar cele câteva pahare de vin de buturugӑ, “d’ӑla bun, de care o sӑ bem şi la botez”, au fost exact cerneala necesarӑ pentru a semna tratatul de pace.

– Regiment! Drepţi! Pentru onor înainte, prezentaţi … arm’!

Generalul Stoian, dupӑ ce primi raportul colonelului, se adresӑ frontului:

– Dragi militari, vӑ felicit pentru rezultatele excelente pe care le-aţi obţinut în pregӑtire. Sunt mândru sӑ vӑ înmânez, în cadru festiv, ordinul de luptӑ pentru deplasarea unitӑţii în teatrul de operaţiuni din Afganistan. De-a lungul anilor, Scorpioniii, Lupii şi alte unitӑţi de elitӑ şi-au fӑcut datoria în teatre, a venit şi rândul dumneavoastrӑ, al Urşilor Bruni, sӑ mergeţi acolo şi sӑ faceţi cinste patriei! Felicitӑri şi succes! Ura!

– Ura! Ura! Ura!

– Sigur, nu existӑ pӑdure fӑrӑ uscӑturi, din pӑcate aveţi un ofiţer aici, unu … am uitat cum îl cheamӑ, va rӑmâne acasӑ şi mӑ gândesc chiar sӑ-l trec în rezervӑ, pentru cӑ a pӑtat frumoasa uniformӑ a armatei române. Cum zici, mӑ, cӑ-l cheamӑ pe ӑla?

– Raportez: locotenent Dorobanţu, rӑspunse aghiotantul.

– Dorobanţu … E aici?

Cel numit ieşi, regulamentar, în faţa frontului.

– Domnule locotenent, sӑ vӑ fie ruşine, un ofiţer dintr-o unitate de elitӑ nu are voie sӑ comitӑ astfel de fapte! Ce zici c-a fӑcut?

Aghiotantul era aproape:

– Raportez, a fӑcut un copil.

– Aşa, deci ai umblat pe la femei şi te-ai fӑcut de râs. Ruşine!

Colonelul Dandu interveni:

– Domnule general, vӑ rog sӑ-mi permiteţi sӑ rap … Am investigat totul şi am elucidat cazul. Dorobanţu e nevinovat.

– Atunci de ce a ajuns la mine sesizarea asta? Unde eşti, mӑ, cӑpitanule? Adu scrisoarea aia.

Din mapa aghiotantului apӑru imediat o foaie de caiet, scrisӑ cu mâna. Generalul o luӑ sӑ citeascӑ.

– Uite, mӑ, Dandule, nu-I mai lua apӑrarea: Domne şef, vӑ rog sӑ luaţi mӑsuri împotriva militarului de la regiment, cӑ a dat dovadӑ de o conduitӑ nepotrivitӑ, neconformӑ cu epoca actualӑ … ce exprimare, comentӑ generalul … aşa … actualӑ, şi a … ce scrie aici, mӑ? … a necinstit o fatӑ din popor, fӑcându-I un copil din flori. Ce ruşine! Mӑ, dar ce limbaj comunist are ӑsta … Unde scrie Dorobanţu?

– Raportez, nu scrie, dar s-a aflat în urma cercetӑrilor noastre cӑ locotenentul Dorobanţu …

Colonelul studia cu atenţie scrisoarea pe care o împrumutase de la general.

– Domnule general, raportez, uitaţi-vӑ puţin, scrisoarea e scrisӑ cu creionul chimic, eu cred cӑ e o fӑcӑturӑ, acum nimeni nu mai scrie cu creion chimic, nici nu prea existӑ …

– Ia sӑ vӑd … aşa e, mӑ. Mӑ, cӑpitanule, ia spune, de unde ai scrisoarea?

– Raportez, ieri, când am participat la inspecţie, am auzit un zvon prin oraş, la Mureşul, despre un ofiţer care ar fi greşit. Am fӑcut o micӑ anchetӑ, i-am aflat numele şi am cerut la arhivӑ sӑ caute dacӑ nu cumva existӑ vreo reclamaţie legatӑ de conduita unui anume locotenent Dorobanţu care a lӑsat o fatӑ gravidӑ. Am primit azi prin curier special. Nu e numele fӑptaşului pe ea, dar corespunde fapta.

– Dar te-ai uitat pe hârtia asta înainte de a mӑ pune pe mine sӑ-l sancţionez pe ӑsta?

– Raportez, sigur, e vorba de necinstirea unei femei.

– Mӑ, dar data ai vӑzut-o?

– Nu e datatӑ, raportez.

– Cum, mӑ, sӑ nu fie datatӑ? Uite colea, stampila de înregistrare: 7 feb 1953. Ne mai mirӑm de creionul chimic?! …

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized