FLORIAN TROSCOT despre … FLORIAN TROSCOT

1. A. Care este particularitatea celui născut în Rădoieşti, satul teleormănean cu vechi rădăcini în spiritualitatea românească?

F.T. Satul în care m-am născut, străbătut de râul Tinoasa, (pe care privindu-l prin ocheanul anilor copilăriei, îl ridicasem la rangul de fluviu), este locul în care am crescut şi mi-am petrecut o parte din viaţă. Văzut de careva dinafară, pare a fi ca oricare altul dintre satele de la câmpie; pentru mine însă, cel de acum, dar şi cel de atunci reprezintă ceva cu totul deosebit, de neînlocuit ci oricare metropolă a lumii. În ceea ce m,ă priveşte, mă consider un om absolut obişnuit, asupra căruia însă şi-a pus amprenta regatul câmpiei cu orizontul său larg, cu mentalitatea omului trudind zilnic pământul, care simte şi se bucură să ştie deasupra capului său soarele, fiind ferm convins că dincolo de toate cele aflate în juru-i, în înalturi, să Dumnezeu.

1988. A. 1988.Ediţia a IV a Festivalului Marin Preda. Premiul revistei Luceafărul. Care este parcursul unui scriitor în acea perioadă pentru a intra în atenţia unei reviste literare de prestigiu şi pentru a fi publicat în paginile sale?

F.T. Cu privire la revista „Luceafărul” editată înainte de 1989 ca şi în prezent de U.S., am simţit ca mulţi alţii probabil ce băteau în aceeaşi perioadă la porţile literaturii că în faţă se află o ştachetă înaltă pentru producţiile literare propuse spre publicare. Înainte de debut, a fost necesar să trimit rubricii „Post-restant” destule proze pentru a mă convinge. Recunosc că debutul meu publicistic în paginile prestigioasei reviste s-a datorat sută la sută investiţiei de încredere pe care au avut curajul s-o facă domnii Iulian Neacşu şi Mihai Ungheanu.

Dacă aş fi pus în ipostaza de a da sfaturi („deprindere” care îmi displace într-un mod greu de calificat, considerând-o a face parte din lista păcatelor fundamentale ale omului), aş sugera totuşi celor care au chemare pentru literatură să citească foarte mult, cărţi „mari” sî scrie numai atunci când au cu adevărat ceva de spus, şi, precum spunea atât de sugestiv marele prozator, să bată cu degetul chiar şi în uluca unui gard, pentru că de dincolo s-ar putea să răspundă cineva care să dea aripi penei şi inspiraţiei lor, să insufle atât de mult-dorita încredere în forţele proprii.

G.A. Perioada postdecembristă a însemnat pentru F.T, una de căutări. După debutul publicistic în Antologia „Festin cu reverii nobiliare”( 1999), cu o critică favorabilă… ce credeţi că l-a determinat pe Anghel Gâdea (Vezi „Steaua care a răsărit”), să vă minimalizeze prozele, de altfel valoroase?

F.T. Aşa cum s-a întâmplat multora, presupun, câţiva ani după 1989 au reprezentat pentru cei atinşi de microbul scrisului o perioadă de aşteptare, de decantări, de căutare a făgaşului. (…)

Opiniile lui A.G. cu privire la prozele mele, cât şi la activitatea mea literară, îi aparţin, îl privesc şi le respect aşa cum, din principiu, îl respect pe oricare dintre prietenii de dialog. Asta nu înseamnă însă că sunt şi de acord cu ele. În fond, în acest domeniu, viaţa în general, critica literară în mod special, se pronunţă asupra valorii ori lipsei de valoare a celor scrise de un autor sau altul. (…)

G.A. Acelaşi scriitor descoperă mai apoi în prozele publicate în Luceafărul” un talent proaspăt şi original, în linia spiritului marilor prozatori munteni precum Galaction şi M.Preda. Să fie această schimbare de optică un impuls de autoconservare în faţa schimbului de generaţii?

F.T. Aprecierea aceluiaşi domn ar trebui să mă flateze…Însă dacă această apreciere ar fi fost emisă de critica lierară, m-aş fi simţit mai mult decât onorat.”Schimbarea” este un gest pe care şi acum îmi este foarte greu să-l calific. A fost lucrul care mi-a lăsat cel mai amar gust de care am avut parte până acum de-a lungul modestei mele activităţi literare…

În tot cazul, vă asigur că nici o clipă nu mi-a fost şi sper ca nici pe viitor să nu-mi fie ruşine vreodată de ceva din cuprinsul paginilor pe care am îndrăznit să le scriu, şi că şi pe viitor voi găsi în mine însumi tăria de a merge numai pe calea cea dreaptă.

G.A. Când vă veţi produce editorial şi cu ce anume?

F.T. Am pregătit pentru tipar de-o perioadă bună de timp un volum de proză scurtă, iar în prezent se află pe masa de lucru un roman. Dar cum este prea bine-ştiut, pentru ieşirea în lume a unei cărţi astăzi, înainte de toate, ca autor ai nevoie de bani.

Gabriel Argeşeanu, Dialoguri convexe, Tipoalex, 2001

IN MEMORIAM: FLORIAN TROSCOT (3)

Un scriitor mai puţin

Ce poţi spune despre un scriitor, care renunţă la a scrie? Fie că este în criză de subiecte, fie şi-a abandonat pana, spre a se apuca, de pildă, de o meserie oarecare, aducătoare însă de câştiguri concrete şi imediate, aşteptând totuşi fascinanta clipă a revenirii la masa de lucru.

Dar despre un scriitor pe care soarta îl smulge, pentru totdeauna din grădina viselor şi gândurilor sale, ce mai poţi spune? Că nu merita să plece dintre noi înainte de vreme. Că îl ştiam trudind, după o zi de muncă, la masa tăcerilor, reveriilor şi obsesiilor sale.

De ieri însă, scriitorul Florian Troscot (şi jurist în viaţa de fiecare zi) şi-a pus de-o parte condeiul şi a plecat să stea de vorbă cu stelele, cu iarba cerului şi cu roua pământului pe care atât de frumos le-a descris în povestirile sale.

Nu i-a fost dat să trăiască decât 50 de ani, asemenea lui Nichita Stănescu sau Sorin Titel, de pildă, autori nespus de dragi şi lui Florian Troscot deşi a scris mult, a publicat extrem de puţin: o carte de proză scurtă. Pentru că trăia, ca puţini dintre noi, miracolul creaţiei şi al responsabilităţii faţă de cuvântul îndelungat şlefuit.

Plecând prea de timpuriu dintre noi, Florian Troscot va fi însoţit, în lunga sa călătorie de dorul şi gândul nostru îndurerat şi înlăcrimat.

Scriitorul Florian Troscot a tăcut. Numai frumuseţea paginilor sale nu vor tăcea niciodată. Pentru că, în ele, pulsează, necontenit însăşi viaţa creatorului lor.

FLORIN BURTAN

Membru al Uniunii Scriitorilor

(Teleormanul, vineri, 15 iunie, 2005)

*

Curge, cu valuri de sânge, Tinoasa!

„…m-a impresionat maturitatea literară a tânărului prozator.

Aveam să aflu că se născuse la Rădoieşti, sat aflat la câţiva kilometri de Sfinţeştii mei, ambele localităţi de pe Tinoasa.

Oamenii vrednici de pe această modestă vale a blândului pârâu, limpede, care foarte rar s-a învolburat, erau descrişi în prozele sale ca nişte adevăraţi români, ceea ce a făcut să-l îndrăgesc, să-l consider un moromeţean sadea.

În vara acestui an toate apele noastre s-au răzvrătit, au devenit răufăcătoare. Până şi Tinoasa noastră a rostogolit valuri tulburi.

Pe la jumătatea lui iulie,pârâul nostru a devenit râu, care a mânat din adâncuri numai de el ştiute şi un val de lacrimi, care l-a luat dintre litere, dintre cărţi, dintre oameni pe Florian Troscot…Peste o lună ar fi împlinit 50 de ani…”

 

FLORIN SĂVOIU

 

*

Prietenului Fratelui Cântecului cel Mare

El a îmbrăţişat Gândul V

A avut poftă să bea Vinul Cuvintelor

Şi te-a Zărit pe Tine

În Necuprinsa-Ţi Arătare

Te-a Dorit, Te-a iubit, Te-a mărturisit

El ţi-a fost frate al Chipului

El Ţi-a fost Parte din Cântec

La Masa Bucuriei Împărtăşirii

Dorurilor Tale

Ţi-a vorbit Vorbirea

Ţi-a Alinat Durerea

Ţi-a Mângâiat Cămaşa

Cu Duhul Iubirii

şi Tu l-ai avut prieten,

l-ai purtat în seninuri

în Slăvi Înalte

Fie-i inima Pretutindeni Aproape

Număraţ lângă Tine

Printre izvoarele Bucuriei…

Cu smerită pioşenie şi cu nespus dor frăţesc, neuitatului nostru prieten al Prietenului Celui Mare, _/ FLORIAN TROSCOT,de curând mutat în fiinţa Atoateînveşnicirii,

Ion Ghiorghian Ciubreag, Roşiorii de Vede, 15 august, Sfânta Măria Mare

IN MEMORIAM: FLORIAN TROSCOT (2)

E cumplit să fii la câteva zeci de kilometri şi cu toate astea să afli după mai bine de o lună că niciodată n-o să-ţi mai întâlneşti pe unul dintre prietenii de literă şi cuvânt!

Ne-am cunoscut la una dintre bilunarele şedinţe ale cenaclului „Drum”, unde a şi citit.

Bărbat chipeş, puţin trecut de patru decenii, robust, cu faţa rotundă,ochi căprui şi pătrunzători, cu o mină sobră şi elegantă, afabil şi decent peste măsură, de-o amenitate îmbietoare care te cucerea.

Uşa biroului său de la „Spicul” îmi era totdeauna deschisă cu prietenie, iar în cadrul milenarilor, alături alt bun prieten, (C.T.C.),de hâtrul bucovinean împământenit în Roşiori, „ducea în spate” Asociaţia Culturală Mileniul 3.

L-am comparat cu Kant pentru punctualitate şi seriozitate. Aveam impresia că el era cel care veghea cu atenţie, căldură şi pricepere ca tabieturile milenarilor să nu sufere, dând permanent impresia că eram într-o familie. Toate proiectele, toate reuşitele milenarilor l-au avut ca promotor.

Ca mulţi dintre cei născuţi „dincolo”, F.T a debutat relativ târziu în volum şi într-o perioadă când literatura devine tot mai pronunţat o cenuşăreasă a interesului public local şi naţional.

Când a citit din prozele sale, m-au impresionat talentul în realizarea unor personaje autentice, bântuite de contradicţii interioare şi crize de conştiinţă, apropiate mai degrabă de Cehov, decât de Preda, cum sugerau comentatorii săi.

Cu siguranţă că Florian Troscot avea în rucsacul vocaţiei scriitoriceşti bastonul de mareşal al literelor, dacă timpul şi vremurile ar mai fi avut răbdare cu el, căci prin singura carte tipărită deja a deschis o fereastră spre afirmarea spiritualităţii teleormănene.

August, 2005, Alexandru Cutieru

 

De-abia acum, Florine

 

Dacă naşterea înseamnă primul pas către moarte, atunci avalanşa de paşi risipiţi pe drumuri înseamnă viaţa. Tragismul acesta, tu n-ai avut timp să-l sfidezi. Pentru noi, pentru toţi prietenii tăi, a fost ca o pleznitură de bici peste suflet golit.

Ce este aceea speranţa? O minciună! La tine primul pas către moarte a fost o scânteie.

Dumnezeu să te ţină în amintirea noastră.

25 iulie, 2005

Paul Amet

PREA DEVREME

Despre Florian ar fi trebuit să vorbească mulţi dintre cei care, cât a trăit, i-au căutat prietenia. Dar pe ultimul drum, în trecerea lui spre eternul biblic, s-au risipit ca ţărâna drumului fără de întoarcere spulberată de vântul anilor…(……………………………………….)

Mai vrea cineva să arunce pământ? A fost ultima întrebare pe care am simţit că ne-o pune prin gura groparului imun la durere…

Încă nu suntem pregătiţi să vorbim despre Florian Troscot. Încă. Nu ne vine să credem că a plecat dintre noi

Cei care au uitat să vină la ultima întâlnire cu el l-au trecut deja la cutia cu fluturi ce nu au ajuns să se înfrupte cu adevărat din lumină. La fel ca Nicolae Lupu, Eugen Delcescu…

Sunt sigur că sufletul lui privea cu mânie înapoi, parcă premonitoriu, a făcut-o Florian Troscot în 9 mai 2005 prin această fotografie. Ne-am dori ca timpul uitării să nu treacă niciodată dincolo de nemărginitul albastru din ochii lui.

Gabriel Argeşeanu

*

 

La una dintre recentele întâlniri cu membrii Asociaţiei Culturale Mileniul 3, (al cărei simpatizant sunt), l-am cunoscut pe regretatul scriitor Florian Troscot. Am discutat pe diverse subiecte şi ne-am simţit apropiaţi, mai ales când am aflat că amândoi avem origine ţărănească, credem în Dumnezeu şi suntem născuţi în două sate vecine:Rădoieşti şi Dulceanca. Am regretat că ne-am cunoscut prea târziu. Regret enorm că l-am pierdut prea devreme.

Iubitor de oameni, prietenos, iubea deopotrivă satul, dar şi oraşul.

Creştin cu sufletul curat, cu iubire de Dumnezeu în suflet şi în vorbă încerca prin puterea cuvântului, în discuţii cu colegii, să le insufle inspiraţia divină.

Permanent ocupat cu problemele de la serviciu şi familie reuşea întotdeauna să-şi facă timp pentru a aşterne pe hârtie bogăţia de idei care îl frământa.

Am citit cărţile scriitorilor teleormăneni, i-am admirat şi invidiat pentru talentul lor. Am mângâierea ca printre cărţile lor să fie câteva dintre ale marilor noştri dispăruţi: Nicolae Lupu, Eugen Delcescu. Acum lor li se mai adaugă şi „Prozele” lui Florian Troscot..

Cred în Dumnezeu întruchipat în Sfânta Treime, în

desprinderea sufletului nemuritor de trupul trecător şi mă rog bunului Dumnezeu să aibă milă de sufletul prietenului Florian Troscot!

Şi-i rog pe cei de bună credinţă să se roage pentru dânsul, căci Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Cereţi şi vi se va da!”. „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”.

Fericit este acel suflet pentru care a rămas cineva să se roage!

Florine, noi, prietenii tăi, vom aprinde mereu o lumânare şi pentru tine!

Dr. Traian-Viorel Dinu

IN MEMORIAM: FLORIAN TROSCOT (1)

 Omul CARTE

Omul carte. O carte neterminată. Un alt teleormănean cu care timpul n-a mai avut răbdare, Omul unei cărţi tipărite şi cu alta în lucru. FLORIAN TROSCOT.

Pentru mine Florian n-a fost teleormănean, ci bucovinean. Sau, altfel spus, un teleormănean cu suflet de bucovinean.

I-am sugerat odată, în glumă, că ar trebui să-şi schimbe numele. Cu pălărie aduce cu Sadoveanu.

Mi-a replicat, în stilu-i cunoscut, cu tentă moromeţeană:

„Aş cam vrea, dar eu sunt mândru de numele meu.”

Sunt puţini oamenii cărora nu le este ruşine de originea lor ţărănească. Cred că această atitudine declarată a fost primul lucru care ne-a apropiat.

A venit dragostea pentru cuvântul scris cu grijă, cu talent. Şi felul lui de a fi.

Orgoliul este boala naţională a scriitorilor de pretutindeni, care la noi cunoaşte forme aberante.

Florian Troscot a fost, din acest punct de vedere un om perfect sănătos. Un altruist dominat de modestie. Niciodată nu s-a vrut în jurii, în frunte. Cu funcţii. La Revoluţie i s-a oferit un fotoliu. L-a refuzat.

Nu i-a plăcut politica şi n-a fost purtătorul nici unui steag.

Florian Troscot a fost pentru mine un dar de la Dumnezeu. A fost ca o carte, pe care de peste un sfert de secol o citesc şi recitesc.

Pe care nu-mi vine să cred că n-o s-o mai pot răsfoi, când voi avea o nelămurire.

Îl ştiam la Spicul. Încălecam pe bicicletă şi gardianul mă saluta. Regretam când era plecat. Niciodată nu mi-a spus că are ceva urgent, că nu poate sta de vorbă cu mine. Sau cu altcineva. Cu el mă sfătuiam când eu aveam probleme Sau când problemele erau ale milenarilor. Plecam bucuros, cu ultimele numere din revistele literare, pe care personal, de multe ori nu puteam să mi le procur

Nu cred să fi trecut 2-3 zile fără ca să nu fac o haltă pe la biroul lui. Doamne, ce dor o să-mi fie să mai iau loc pe scaunul din faţa biroului său. Să aştept să iasă funcţionarul care venea cu câte-o hârtie la semnat.

Florian Troscot a fost omul care nu m-a certat niciodată. Care n-a strigat la mine, la care n-am ridicat niciodată tonul, deşi, coleric, agitat cum mă ştiu am făcut treaba asta de multe ori.

A fost învăţător. A iubit copii, dar i-a iubit şi pe cei mari.

Cred că s-a făcut jurist tocmai din această dragoste. Aşa-mi explic de ce toţi cunoscuţii mei, atunci când aveau o problemă alergau la el.

Suntem patru Fecioare la Mileniul 3. El era însă omul balanţă Omul care de obicei joia sosea primul la şedinţele noastre săptămânale. Glumind, a propus ca cel care lipseşte de trei ori nemotivat să fie exclus din Asociaţie. Nu cred că a lipsit de trei ori…

El era de fapt adevăratul lider al Mileniului 3.

De fiecare dată, când spiritele se încingeau – şi asta se întâmpla destul de des – era vorba de creaţiile noastre, el era cel care calma lucrurile. Niciodată n-am ajuns la jignire, niciodată n-am pleca supăraţi!

Şi unii dintre noi foloseau satârul, alţii briciul cuvintelor…

Am avut încă un dar de Sus: joia, după şedinţe ne despărţeam de ceilalţi, la Macul, plecam numai noi doi pe Kogălniceanu. Niciodată nu reluam firul discuţiilor întrerupt de orele târzii ale nopţii. Eu îl întrebam cum merge cu romanul.

– Merge, merge!

La una dintre ultimele întâlniri a continuat:

– Dumneata n-ai aruncat niciodată la coş o carte aproape terminată? N-ai refăcut o carte aproape gata?

– Am un metru cub de manuscrise la care am renunţat să mai lucrez…

Scoteam greu câte o bucată de proză de la el. La şedinţele noastre propunea subiecte uluitoare, pe care recunoşteam că eram tentaţi să le furăm. Promitea că le va scrie. El a lansat propunerea ca prozatorii să scrie desper „Adevărul Cileştilor”, căci aproape fiecare cunoşteam un caz asemănător. Eu am scris „ Puncte şi linii de vedere”, M.A. Petrescu „Ai carte … departe”

Alţii nu s-au încumetat…

Promitea că a trecut de jumătatea romanului, că …nu vrea să rupă un capitol…

L-a iubit pe Marin Preda, fiindcă amândoi i-au iubit pe ţărani şi au fost nişte îndrăgostiţi de lumea Câmpiei, de lumea satului. Ei au înţeles că ţăranul de aici este tot aşa de bogat sufleteşte ca orăşeanul trecut prin cultură, dar care n-a fost pervertit de civilizaţie. Ţăranii lui Troscot vorbesc ţărăneşte, sunt autentici, deşi par nişte firi sucite. Ei sunt oamenii care percepeau altfel realitatea, mai adânc, de aceea ni se păreau că sunt ciudaţi. Erau oameni loviţi de sistem, care nu voiau să renunţe la învăţăturile moştenite.

Ca şi maestrul său, Florin avea un cult pentru cai…

Florian Troscot a fost o carte pe care Dumnezeu a închis-o prea devreme. Nu ştiu, nu pot să vorbesc despre un om cu care am stat de vorbă cu două zile în urmă. Pe care l-am văzut fără suflare la spital…

Nu ştiu ce unitate de măsură are durerea. Nu ştiu dacă lacrimile fac parte dintre multipli sau submultiplii ei. Nici dacă cineva a găsit acele cuvinte care să o definească. Ceea ce ştiu este că mă doare cumplit plecarea lui. Dumnezeu să-l aibă în grijă!

Constantin T. Ciubotaru

FLORIAN TROSCOT IN CENACLUL „DRUM”

CENACLU

 

 

(sursa foto: http://www.teleorman.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=958)

Rubrică ţinută în publicaţia DRUM, unde am consemnat discuţiile purtate de membrii Cenaclului „Drum”, devenit Asociaţia Culturală MILENIUL 3.

Florian Troscot este unul dintre fondatorii ambelor realizări

26 februarie,1998

RECITAL de proză şi un EVANTAI de opinii despre FLORIAN TROSCOT

Citeşte trei povestiri: Agurida, Cizmele şi Petre Deleşa.

Decanul de vârstă, domnul Paul Amet deschide „ostilităţile”: „Debutul în Luceafărul, cea mai prestigioasă publicaţie literară pentru tineret, a fost urmat de o altă confirmare: premiul Marin Preda, pentru proză. Nu înţeleg sincopa de un deceniu, sau poate mai mult?

Să fie vorba de situaţia scriitorilor din oraşele mici, a celor care N-AU şi NU vor să bată pe la porţile revistelor şi editurilor?

*

Vladimir Bacalov: „Pe mine bucăţile citite, în special Aguridă, m-a dus la Cehov prin atmosfera apăsătoare creată de autor şi caracterul anecdotic al subiectului. Este o greşeală să-l legăm de Preda. Aceeaşi zonă de unde sunt luate, unde trăiesc personajele, da! Modul de a povesti mă duce însă la Sergiu Celac. Remarc limbajul autentic ţărănesc al personajelor, şi unele expresii care m-au încântat. Am unele rezerve privind deznodământul la proza „Cizmele”.

*

Florin Săvoiu: „O proză foarte densă, încât fiecare nuvelă putem spune că are condensată materia unui roman. Remarc puterea de sinteză a autorului şi caracterele puternice, diverse, concise, bine realizate. Finalul povestirii Cismele, despre care amintea domnul Bacalov, este discutabil? Fiecare dintre noi poate propune unul, iar faptul că acest lucru a dat naştere la discuţii atestă cele spuse de mine. E de remarcat faptul că limbajul personajelor e tot din Teleorman, dar e altul faţă de cel al lui Marin Preda.”

*

Irina Stoica: „Vreau să subliniez consecvenţa autorului în a scrie despre mediul rural şi marea putere de concentrare în arta portretistică”.

*

Iulian Bitoleanu: „Se ştie că în cenaclu, cine vine, doreşte să înveţe, deci deviza mea este : fără COMPLEZENŢE! Numai că în cazul de faţă avem în discuţie un prozator cu talent epic viguros, cu inserţii de umor. Alunecă în narcisism epic, de aceea, după mine, ratează finalul în discuţie. Construcţii epice încântătoare, personaje individualizate mai ales prin limbaj. Exces de replici. Sugerează să cadă accent pe mitos. Naratorul de proză (personajul) ştie să intervină în acţiune.

*

1. Berlic: ”Nu-mi plac asemănările care se fac cu alţi scriitori. Scriitorii scriu ca să fie originali. Schiţele au, după mine, calitate scenică”.

*

George Tutcălău „ Îl „audiez” pentru prima dată pe juristul Florian Troscot în calitate de „acuzat şi inculpat” scriitoricesc. În Cenaclul nostru, constat că mai avem doi fraţi prozatori într-ale umorului. Domnul Mihai Athanasie Petrescu, cu stilul si izvorul său milităros, domnul Ciubotaru are un umor amar. La domnul Troscot se poate vorbi de un umor autentic ţărănesc, de sorginte teleormăneană. Deşi roşiorean, am trăit şi muncit mulţi ani la ţară şi parcă-i aud, din aceste bucăţi pe cei mai inteligenţi dintre ei povestind. Pe domnul Florian Troscot l-aş numi pastelist de limbaj.

*

Dumitru Ciocan – Sin: ”Să nu creăm artă populară, să ne inspirăm din ea, ceea ce a făcut şi prozatorul nostru. Ţăranul din aceste bucăţi nu e ţăranul de astăzi, cum cel de la începutul secolului nostru nu mai e cel de la mijlocul lui…Autorul realizează vorbirea specifică zonei.”

*

 

C.T. Ciubotaru, „La Florian Troscot se poate vorbi de o apropiere cu Faulkner prin compoziţia mozaicală a bucăţilor din volum, piesele jocului fiind sentimentele clar conturate ale personajelor, exemplific, subliniind doar o figură de stil care m-au impresionat: „Lovi-o-ar moartea de viaţă!” .Cismele mi se pare mai degrabă un scenariu de film, antologici fiind paginile unde se descrie întoarcerea prizonierului, care-şi vede numele săpat pe monumentul eroilor „deveniţi nisip”.

Monocord,caracterizat prin acribie, stilist de mare forţă,povestitorul de cursă scurtă din acest volum sunt sigur că va da dovada talentului său în romanul la care cred că lucrează. Este una dintre piesele de bază din volumul în pregătire, care va fi editat de domnul Ştefan Vida Marinescu la Editura EURO Vida M

Ne ameninţă cu un roman. Sper să nu ne prăjească prea mult pe jarul aşteptării”

*

Alexandru Cutieru: „Remarcabil povestitor. Replicile sunt cu adevărat teatrale. Domnul Bitoleanu Iulică nu are dreptate! În prozele de faţă există monolog interior. Nu cred că mai este nevoie să exemplific. Nu sunt de acord nici cu ideea de mimetism. Este mai degrabă realism ţărănesc, autorul redescoperă această lume şi o redă magistral”.

*

Mihai Athanasie Petrescu:”Când am citit Moromeţii, pe mine, ca ardelean, m-a încântat limbajul: mi s-a părut ceva exotic. S-ar cuveni să subliniem că de fapt avem o proză existenţialistă. Nici eu nu cred că se poate vorbi de lipsa unui monolog interior, ideea domnului Bitoleanu mi se pare mai degrabă o găselniţă de critic literar oţios… Fostul prizonier, crezut mort, care-şi şterge numele de pe monumentul eroilor, iată o pagină antologică de proză!”

*

 

Mihaele Neaţu „Vin pentru prima dată la o şedinţă de cenaclu. Discuţiile mi se par extrem de interesant şi aş propune să fim mai des chemaţi. Şi eu am trăit vacanţele la ţară, cunosc viaţa de acolo. M-a încântat mai ales stilul autorului”.

*

Alina Cosmina Mânac: „ Personal pot spune că şi pe mine stilul prozatorului m-a frapat. Dar şi scriitorul care poate reda asemenea subtilităţi. Niciodată nu mi-al fi putut închipui o exprimare de genul.”Ghemul încâlcit al unei discuţii”. Sper să mai citesc şi altceva de dumnealui”.

*

(Extrase din cele afirmate mai sus au fost publicate în Drum, Nr.39(55), 1 aprilie,1999)

*

La altă şedinţă, de CENACLU citeşte domnul Gheorghe Tutcălău. Discuţiile se axează pe tema „E greu să fii …poet „, parafrazându-se o poezie citită „E greu să fii Preşedinte”.

O tânără aspirantă la gloria de a fi poet, subliniază că „împingerea în lume” este o metaforă fascinantă, ea ar fi scris ceva despre naştere, ceva specific femeilor. Autorul ripostează că-i greşit, şi el a fost mamoş la patru căţei, dar ar fi bucuros dacă deviza versurilor sale ar putea fi: Ce-am fost // N-aş vrea să mai fiu”

Intervine în discuţie Domnul Florian TROSCOT:

Nu este de acord cu sugestia făcută. Aici G.T se mărturiseşte ca oportunism. El este de fapt un introvertit, care utilizează puţine mijloace poetice, dar poate că tocmai de aceea reuşeşte să comunice mai mult, mai multe, Ulmul este pentru autor cingătoarea copilăriei.

D-l F.T îl acuză pe poet că lumea e la coada secolului, de fapt nu trebuie uitat că aceasta e lumea noastră şi poetul n-ar trebui să tacă. Poetul trebuie oricând să descopere o altă găselniţă.

DESPRE FLORIAN TROSCOT: CRITICA LITERARĂ şi nu numai (3)

Respectând « ritualul » povestirii, concentrând ideile, prozatorul creează, de fapt, dincolo de convenţionalitatea genului. O afirmaţie a lui Alexandru George vine să întărească o idee fundamentală : « Originalitatea pe care mulţi o înţeleg ca pe un fapt de izolare faţă de creaţia altora, se constituie în fapt ca un sistem de raporturi cu alte, multe, opere. (« La sfârşitul lecturii », vol. III, p. 259). Păstrând proporţiile, am putea spune că o anumită experienţă a vieţii literare ne îndreptăţeşte să afirmăm că meritul cărţii lui Florian Troscot rămâne acela de a se înscrie printre acele riguroase şi rodnice volume de proză scurtă care privesc realitatea satului teleormănean în toată complexitatea sa.

Nicoleta Milea

 

( « Meandre », nr. 1 (8) – 2002)

 

 

 

 

NOTE DE LECTURĂ

 

„12 PROZE SCURTE” de FLORIAN TROSCOT

 

(………………………………………………………..)

„ Am făcut această dezolantă introducere tocmai pentru a pune şi mai mult în evidenţă calităţile prozatorului Florian Troscot, care, în sfârşit, debutează cu o carte (…), nedrept de târziu pentru harul său inconfundabil. Talent literar, fantezie şi inteligenţă pune F.T. în majoritatea prozelor sale din această carte. Volumul ca atare e meritoriu mai ales prin seriozitatea cercetării epice a temelor.

F.T este un povestitor pe deplin format la ilustra şcoală a marilor prozatori munteni, din care s-a hrănit pentru a se ivi acum un talent profund şi original. Tema prozelor acestui foarte înzestrat autor este lumea rurală din Câmpia Română, unitatea lor fiind dată de apartenenţa subiectelor la acelaşi mediu, profund investigat mai ales de Gala Galaction şi Marin Preda.

Prozele sale despre ţărani localizat pe un pârâu aproape lipsit de apă – Tinoasa – , aduc în relief o lume a satului plină de figuri precum Burugilă, (Spre asfinţit), sau Tudor Miu, Alexandru Bălşanu şi Ioana (Partida de table). Materia povestirilor este dispusă pe unităţi de tonalitate şi condusă pe secvenţe vorbite. Procedeul nu este nou., dar F.T. ştie să producă impresia de mişcare epică lentă, specifică atmosferei vieţii din satele acestea sărace şi bântuite de arşiţă.

E incontestabil faptul că F.T. dovedeşte o îndemânare remarcabilă în a construi proze bine scrise şi perfect rotunde, netrădând câtuşi de puţin specia în care s-au ilustrat marii înaintaşi din literatura română şi universală. Evident este faptul că tânărul prozator scrie remarcabil, mai ales despre lucruri mărunte, precum un Cehov al lumii satului, estompând drame care ar umple lumea epică a unui întreg roman,, ca în cazul povestirii „Plecarea”. Autorului parcă îi este teamă să intre în universul eroilor săi. Stă la distanţă, fals obiectiv, între două modele ilustre: Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. Tema cea mare a acestui volum ar fi trebuit să se fixeze chiar aici şi ar fi fost de o stringentă actualitate.

E păcat că scriitorul o tratează cu sfială, dacă nu cu o teamă greu reţinută şi chiar inexplicabilă. (Sic! )

În ansamblu prozele, prozele lui F.T. aduc în scenă situaţii cotidiene obişnuite şi personaje cel mai adesea banale, dar care sunt de reţinut. Din acest punct de vedere, cele 12 proze din volum nu se deosebesc prea mult una de alta. Eroii au o mentalitate comună, prin care trece, parcă, unul şi acelaşi personaj.

Debutul lui Florian Troscot (Ne referim la cartea citată, editată la TIPOALEX, Alexandria, 2001, şi nu la cel din antologia „Festin cu reverii nobiliare”, Editura EURO VIDA M, 1999), este cu adevărat, unul remarcabil, cert fiind faptul că şi-a găsit un spaţiu al său aproape inedit, (…) o temă epică nu dintre cele mai uşoare, pe care, de ce nu, ar putea să o dezvolte într-un roman care să-l impună şi să-l aşeze în locul pe care îl merită cu prisosinţă – acela de prozator cu autentic şi incontestabil talent”.

Anghel Gâdea

(DRUM anul VI, nr.13(209) şi nr. 14(210), 30 martie-12 aprilie, 2002)

DESPRE FLORIAN TROSCOT: CRITICA LITERARĂ şi nu numai (2)

„12 PROZE SCURTE”

de Florian Troscot

 

Cred că un scriitor realist nu poate aborda în creaţia sa decât un univers familiar, în care să se afle în elementul său, să se mişte cu uşurinţă şi căruia să-i cunoască toate resorturile pentru a crea o operă viabilă. Un astfel de scriitor este Florian Troscot, În cartea de debut, „12 Proze scurte”, apărută la Editura TIPOALEX, 2001.

Soarta unei lumi, acea a ţărănimii, a fost exploatată din punct de vedere social, etnografic, cultural şi filosofic, în spaţiul nostru geografic, de Preda, Stancu şi Galaction. Universul ţărănesc se dovedeşte, în continuare o sursă de inspiraţie inepuizabilă şi mereu proaspătă pentru literatură. Cu volumul acesta, proza românească se îmbogăţeşte. Din cartea în discuţie, 11 povestiri au subiecte care se petrec în Câmpia dunăreană, în imediata perioadă de după război dar şi în zilele noastre, iar una singură, „Partida de table” se petrece în mediul urban. Două linii directoare domină proza lui Florian Troscot: spiritul echilibrului apolinic şi înţelepciune senină. Remarcăm capacitatea extraordinară a autorului de a crea atmosfera specifică desfăşurării faptelor şi întâmplărilor narate. Atmosfera realistă e dublată de una tainică, fabuloasă, în care oamenii cred în vise care se izbândesc („Spre asfinţit”), în semne rele, ca spargerea unui ţoi plin cu ţuică „(Aguridă”). Atmosfera în sine este realizată în culori întunecoase, sumbre, îndârjite pentru că personajele înseşi au un destin cenuşiu. Autorul dovedeşte o delicată măiestrie în descrierea stărilor sufleteşti ale personajelor. Zina, ajunsă la câmp să secere grâul şi trăieşte sentimente aparte: „era fermecată de foşnetul spicelor şi se minuna parcă atunci pentru prima oară de supuşenia cu care (spicele – n.n.) i se culcau la încheietura braţului şi se adunau în snopi”. Dialogul mut dintre Burungilă şi Strâmboaica relevă o zbatere profundă a personajelor privind neputinţa de a comunica deschis despre sentimentul iubirii nemărturisite care, în ciuda trecerii anilor dăinuie în sufletele lor: pe de o parte, îngrijorarea femeii privind starea de sănătate a bărbatului care nu-i aparţine, iar pe de altă parte tandreţea bărbatului care „a văzut-o” stând lângă el pe când se zbătea între viaţă şi moarte…(„Spre asfinţit”). În „Plecarea”, o proză plină de sensibilitate, surprindem tribulaţiile sufleteşti ale mamei şi ale fiului său, cititorul parcurgând alături de aceştia un drum prin nămeţi, până la gură, timp în care cei doi ar fi trebuit să-şi sună multe lucruri, dar nu o fac, fiecare rămânând prizonierul propriilor nelinişti. Din gândurile nemărturisite aflăm drama trăită de această familie în anii premergători cooperativizării agriculturii. Este prezentă în proza lui Florian Troscot, o lume tăcută, îngândurată, marcată de drame individuale sau colective. Este aici tristeţea poporului român, nu ca trăsătură a rasei, ci ca o consecinţă a tragismului istoriei. Fac o mică paranteză. În „Oamenii Măriei Sale”, ultimul volum al cunoscutei trilogii sadoveniene, unul din solii dominicani de la Veneţia spune. „E frumoasă ţara asta”, „nu înţeleg de ce pare aşa de tristă?”, la care postelnicul Ştefan îi replică scurt: „Oamenii care locuiesc (…) n-au avut când aşeza pe ea semnele bucuriei. I-au înecat necontenit valuri în veac”. În „Principele” lui E. Barbu, Ion Valahul mărturiseşte că: „Ţara e un cimitir întreg”…Unele personaje din volumul „12 Proze scurte”se cufundă în tristeţe şi în amintiri ca într-o baie de lichid amniotic. Amintirile au uneori darul de a purifica, alteori de a sufoca individul, pedeapsă cumplită, pentru că pedeapsa există cu certitudine în insul dedat amintirii. Alte personaje, aflate în situaţii limită, se eliberează printr-o filozofie defetistă. Este cazul lui Niţu Ion din povestirea „Un om prea liniştit”: „C-aşa e viaţa croită şi n-avem ce face, când ne împinge mai mult pe unde îi e voia, dându-ne doar impresia că am merge încotro dorim, dar făcându-ne să ne lovim, de fapt, unii de alţii ca orbeţii”.

Altele dovedesc o luciditate, fără egal, acţionând în lumina propriilor interese. Bălan, din povestirea „Într-o singură vară” şi-a strâns o avere considerabilă pe căi mai puţin creştineşti, dar în contrapartidă apar necazurile: despărţirea de soţie, este repudiat de propria fiică, devine ţinta dispreţului comunităţii şi, în final, îl îmbrăţişează singurătatea. Titlurile unor proze scurte din volum sunt nişte metafore.”Spre asfinţit”, povestirea care mi s-a părut cel mai bine realizată, marchează simbolic momentul când se consumă adulterul Zinei cu Andrei, bărbatul prezentat de autor printr-o descriere succintă, dar edificatoare: „ochii mari, negri, adânci”, este momentul zilei când se va produce sinuciderea eroinei, dar este şi simbolul unei vârste biologice a altor personaje: Burungilă şi Strâmboaica.

„Plecarea”are mai multe sensuri: plecarea tatălui pentru cinci ani în puşcărie, ca deţinut politic, plecarea fiului la şcoală, dar şi plecarea definitivă a mamei.

„Rătăcirea”are şi ea mai multe conotaţii…Demnă de remarcat în proza lui Florian Troscot este construcţia povestirilor sale, prin existenţa mai multor „voci”. Autorul se dovedeşte şi narator şi personaj. Eul epic se confesează, evident, la persoana întâi, dar în aceeaşi structură epică, apare şi relatarea rece, obiectivă, la persoana a III – a, ca din întâmplare, unul din personaje ia în primire discursul narativ ca pe parcurs să-l abandoneze şi să intervină un altul, sau autorul însuşi devenit personaj. Este o tehnică interesantă care te face să urmăreşti totul cu atenţie, pentru a nu te pierde în ţesătura acţiunii.

În „Semne de întrebare” dialogul tată – fiu se interferează cu monologul nepotului. Limbajul folosit de autor este perfect adaptat mediului şi personajelor, este unul colorat cu numeroase muntenisme: zăltat, a bănănăi, a tălăntui, ţaţă (mătuşă), zgaroi; cu forme de viitor popular: o să fiu, o să plece, o să ajungă, etc. Lui Florian Troscot îi plac cuvintele şi expresiile gata făcute ale limbii vorbite şi le atrage în sfera artei sale literare cu mult meşteşug artistic: i se înecaseră corăbiile, căzuse în putina cu melancolie, de bună voie şi nesilit de nimeni, ferestrele ochilor, pahar de vorbă. Structura frazei nu este însă o reproducere a celei din limba vorbită, ci mi se pare chiar una savantă: în glumă, dar şi în serios vorbise Aneta; de-a stânga lui a avut pretenţia Arghir să fiu aşezat; prin crăpătura uşii a reuşit să mă zărească el; brusc s-a oprit din înfulecat Arghir.

Proza lui Florian Troscot este presărată cu numeroase figuri de stil, unele comune: sărise din somn ca muşcat de şarpe; perdeaua subţire a pleoapelor; se topise ca o lumânare, streaşina frunţii; vâltoarea războiului iar altele de o prospeţime inimaginabilă: umbrele lungi ale asfinţitului se aşterneau hoţeşte; mingea de foc de la marginea lumii, mâna (copilului- n.n.)…mi s-a părut mătăsoasă, asemenea unui pui de vrabie abia căzut din cuib.

În realizarea acestei cărţi, scriitorul Florian Troscot îşi afirmă adevărul său, cu mijloacele cele mai adecvate, de pe o poziţie morală fermă care îi certifică libertatea de a merge mai departe, pentru că numai prin cărţi cuvintele pot fi reabilitate, pot primi un sens pur, nobil”.

Domniţa Neaga

(DRUM,Anul V, Nr. 36(180), 7-13 septembrie, 2001)

DESPRE FLORIAN TROSCOT: CRITICA LITERARĂ şi nu numai (1)

„Despre FLORIAN TROSCOT ar fi de spus în primul rând că practică o proză tradiţionalistă, realistă, cu situaţii ale lumii contemporane pe care le doreşte cât mai complexe. Este un autor al energiilor vitale, oamenii din proza lui sunt puternici, violenţi, lipsiţi de rafinament intelectual, dar cu atât mai credibili. Zona de inspiraţie este cel mai des cea rurală. A fost comparat cu Marin Preda, Zaharia Stancu şi în ceea ce mă priveşte ţin la apropierea de Ioan Neşu sau Ovidiu Dunăreanu dintre contemporanii apropiaţi.

Florian Troscot este însă un autor destul de personal pentru a se debarasa de aceste modele şi similitudini în căutarea unui registru propriu. El este un creator care cred că va trece curând de la proza scurtă la roman”.

Horea Gârbea,

( Siluete de luptători în zarea câmpiei, Introducere la volumul Nepoţii lui Moromete,13 scriitori din Teleorman, Editura Muzeului Literaturii române, Bucureşti, 2003, pag.9)

*

 

 

„Talent epic viguros, cu inserţii de umor. Construcţii epice încântătoare, personaje individualizate mai ales prin limbaj.

Prozele publicate vădesc un talent proaspăt şi original, în linia spiritului marilor prozatori munteni Gala Galaction şi Marin Preda.

Mă voi opri la o proză (Falsa parabolă), scrisă cu bun meşteşug, cu o încadrare specifică unui autor stăpân pe uneltele sale, ratează, din nefericire finalul.

Opinăm că scrierile din acest volum antologic, în care autorul debutează editorial, confirmă talentul unui prozator dotat şi original, scriitor adevărat, unul dintre cei mai înzestraţi creatori epici care s-au ivit în spaţiul teleormănean în ultimul deceniu”.

Iulian Bitoleanu

(Drum,Nr 3,(96) din 19-25 ianuarie,2000),

*

„… viguros şi realist, cu influenţe prediste, şi sigur pe sine, este Florian Troscot. Textele acestuia sunt povestiri-parabolă, cu atente investigaţii în cotidian şi în „rana” unor destine, chiar dacă, uneori, efectul e de diluare şi livresc. Oricum, reuşitele de privire comportamentist-filozofice şi cu o epică adecvată sunt Falsa parabolă, Rătăcire, Semne de întrebare şi Spre asfinţit”.

Ştefan Vida Marinescu

( O geografie spirituală a sudului, -interpretări critice-, Editura Euro Vida M, 2000, pag. 82)

*

 

 

„În fine, de sub pana lui Florian Troscot ies proze cu notaţii etice dense pe fondul unei atmosfere mai arhaice, precum povestea păstorului care şi-a pierdut oile pe furtună în „Falsa parabolă”, dar şi moderne, ca în naraţiunea „Rătăcire”.

Stelian Ciampuru,

(Festin cu reverii nobiliare, Meandre, nr. 2, 1999.)

 

*

 

 

 

„Cu două proze – Scene cu pensionari şi Adevărul Cileştilor – e prezent în rândul „nepoţilor lui Moromete”, Florian Troscot, care a debutat editorial în 2001 cu volumul 12 proze scurte.

Faptul cotidian trece în proza sa în flash-uri generalizatoare, ipostaziind situaţii semnificative spaţiului epic în care îşi ancorează lumea ficţiunii sale”

Ana Dobre,

(Literatura Sudului – Sudul în literatură, O altfel de poiană a lui Iocan, SUD, Nr. 6(48) – ANUL 6 – IUNIE, 2003)

*

 

„Unsprezece Prozatori din Sud”

 

Florian Troscot (născut în 1955 la Rădoieşti-Teleorman, acum jurist la Roşiorii de Vede) a scos, în 2001,la Editura Tipoalex, volumul „12 proze scurte”.

Horea Gârbea îl vede în umbra lui marin Preda. Semne de întrebare este construită pe monologul selectiv, detaşat al nepotului şi pe dialogul propriului părinte cu bunicul/tatăl într-un discurs mai nuanţat. Cele două registre se găsesc în pagină în grafii diferite. În Cismele, la mijloc este o căsătorie care mizează, la nuntă, pe o pereche de cizme pentru Vache. Cum cizmele nu satisfac intenţia nuntirii cade într-o lume rurală cu morală cam rigidă: „Pe uşa deschisă de Lisandru, gata s-o smulgă din ţâţâni, şi-nchisă iute, mai mult trântită de Voicu, a năvălit un val înalt de aer rece, curat” – aflăm în final”.

Nedelea Tiu

( DRUM, anul VI, Nr. 22(218) din 1-7 iunie, 2002)

*

„Florian Troscot „practică o proză tradiţionalistă, realistă,cu situaţii şi personaje ale lumii contemporane pe care le doreşte cât mai complexe. Este un autor al energiilor vitale, oamenii din proza lui sunt puternici, violenţi, lipsiţi de rafinament intelectual, cu atât mai credibili. Zona de inspiraţie este cel mai des cea rurală”. Într-adevăr, un portret apropiat scriitorului.

Compararea cu Marin Preda sau Zaharia Stancu este onorantă, dar nu se susţine chiar întru- totul.

Poate e mai aproape de părintele Moromeţilor, fiindcă lirismul lui Zaharia Stancu se manifestă la Florian Troscot doar ca o risipire strălucitoare, nu ca fond al percepţiei ca la marele prozator”.

Liviu Comşia

                 (Pe podişcă, nepoţii lui Moromete (III), Drum, Nr. 3(303) din 17-23 ianuarie,2004).

*

 

 

STEAUA CARE A RĂSĂRIT

 

FLORIAN TROSCOT

 

„Avându-şi punctul de plecare în lumea satului, cele patru proze (Falsa parabolă, Semne de întrebare, Rătăcire şi Spre asfinţit) ale lui F.T. (…), sunt scrise meticulos, părând a fi mai degrabă nişte exerciţii literare în vederea continuării unor scrieri de mare amploare, unele dintre ele apărute deja în revista Luceafărul, înainte de 1989, tânărul prozator fiind şi premiat de această prestigioasă publicaţie la cea de-a IV-a ediţie a Concursului naţional de proză scurtă „MARIN PREDA”, 1988.

Despre prozele publicate în „Luceafărul” s-a spus:”…vădeau un talent proaspăt şi original, în linia spiritului marilor prozatori munteni ca Gala Galaction şi Marin Preda. Anii care au trecut, după Revoluţie, l-au împins pe tânărul prozator, fără voia lui, într-un con de umbră, din care încearcă să iasă acum, cam înghesuit, în această arcă nefericită întitulată „Festin cu reverii nobiliare”(Ed. Euro Vida M, 1999).

( …………………………………………………… )

Totuşi, alături de prozele publicate în revista „Luceafărul”, cele patru scrieri din acest volum de debut colectiv confirmă talentul unui prozator dotat şi original, scriitor adevărat, unul dintre cei mai înzestraţi creatori epici care creatori epici s-au ivit în spaţiul teleormănean în ultimul deceniu”.

Anghel Gâdea

Roşiorii de Vede, 3.01.2000.

(DRUM, Anul IV, nr. 3(96) din 19-25 ianuarie, 2ooo)

VIAŢA-VIS SAU „DREPTUL DE AUTOR”, DE CONSTANTIN T. CIUBOTARU de Florian Troscot

Domnul Constantin T. Ciubotaru se află în faţa unui start mai altfel: Este gata să dea semnalul de plecare pentru intrarea în lume a celei de a patra cărţi care-i poară semnătura.

Cu un an în urmă şi-a lansat cel de al doilea volum de teatru „Doza de tupeu” şi am crezut că Doamna Thalia-i muza sa de căpătâi.

Cu „Dreptul…” său „de autor”, dumnealui m-a convins că mânuieşte la fel de bine instrumentele prozatorului şi după cum citesc printre rânduri nu peste mult timp ne va face surpriza unui roman.

Vorbind despre carte am constatat de la început diversitatea mediilor sociale de unde autorul îşi ia personajele, dar şi cele două epoci atât de şocante pe care noi, cei mai în vârstă le-am trăit, dar încă nu am reuşit să le definim artistic în toată complexitatea lor, cel puţin eu aşa simt., fără ca acest lucru să aducă vreun deserviciu caracterului unitar şi formei rotunde a cărţii.

Am constatat că într-un număr important dintre prozele sale C.T.C. utilizează o soluţie care se pliază perfect stilului său: personajele trec brusc din lumea concretă, reală, în cea imaginară, a visului.

Visul constituie pentru personajele sale locul unde ele pot dobândi lucruri mult dorite cândva, îşi pot împlini idealul, sau se pot vindeca de o veche şi persistentă iluzie. Parcurgând experienţa respectivă, personajele ies mai bogate sufleteşte, chiar dacă nu de puţine ori şi cu un vag gust amar, dar autorul ne lasă clar să înţelegem că ele – personajele – , sunt gata să continue lupta, cu toate greutăţile pe care viaţa cotidiană ni le pune în cale.

Prin majoritatea bucăţilor se recunoaşte că autorul este de fapt personajul, dar, lucru meritoriu, chiar o reuşită a sa este faptul că, lasă impresia, parcă fără să vrea, că Cititorul se poate oricând identifica cu unul dintre personaje, simte că ceva din fiinţa sa îi este stârnit, răscolit prin lectură, ceva de care a uitat pentru moment, ceva peste care a crezut că va trece, că a fost uitat. Ni se readuce la suprafaţa memoriei afective fapte, întâmplări, sentimente pe care constatăm că nu le-am pierdut, uitat.

Citind cartea m-am dus cu mintea la unul dintre personajele marelui prozator american J.L. Borges, care spunea, printre altele, următoarele: „Nu te-ai trezit cu adevărat, ci te afli numai într-un vis anterior. Acest vis se află înăuntrul altuia şi tot aşa la infinit, aşa cum infinită este şi suma firelor de nisip. Drumul pe care trebuie să-l străbaţi este interminabil…”

Cartea lansată astăzi probează cu prisosinţă că pentru domnul C.T.C. viaţa, visul şi de ce nu, chiar ce se află dincolo de viaţă pot fi observate, analizate şi ordonate artistic şi pe criteriul ironiei, sau al umorului.

Relatare multora dintre „păţaniile” personajelor cărţii îşi are izvorul în nevoia Autorului însuşi de a evada dintr-o lume croită nu totdeauna după cele mai bune tipare, de a spera într-o schimbare, care a venit, dar nu este cea aşteptată, spre care visează el, personajele sale şi în special Domnul Cititor.

A vorbi sau a povesti despre alţii, dar şi despre sine, voluntar sau dimpotrivă, constituie pentru autor încercarea disperată de a opri, cel puţin pentru câtva timp curgerea Timpului. Şi tocmai, pentru că le-a fost dat „să păţească” ceva anume, personajele domnului Ciubotaru – aşa cum spune Marin Preda,- ştiu s-o facă, pot şi au cu adevărat ce povesti.

Nu de puţine ori constatăm la lectura prozelor din cartea în discuţie cum reuşeşte autorul să treacă cu îndemânare din planul realităţii narative la cel grav, al reflecţiei, evitând tonul grav, dozând ironia, pe care o împleteşte cu hazul, încât amărăciunea devine un medicament eficace, îmbrăcat într-un strat subţire, dulce, cu care „ne păcăleşte” vigilenţa de bolnav sociali, cu care obţine efectul scontat.

Lui şi tuturor membrilor Asociaţiei culturale „Mileniul 3” le doresc să găsească pe mai departe forţa de a duce la bun sfârşit proiectele visate pe care şi le-au construit cu migală, răbdători, să obţină împlinirile dorite pe şi în fascinantul tărâm al literaturii.

(prezentare la lansarea cartii, la Cofetaria „Maria” din Rosiorii de Vede)

FLORIAN TROSCOT … DESPRE ALTII 2

DOZA DE TUPEU

De Constantin T. Ciubotaru

 

Doamnelor, domnişoarelor, domnilor,

 

Din creaţiile literare ale domnului CTC „am degustat” de-a lungul ultimilor ani de atâtea ori, iar mie, unuia, am constatat de fiecare dată că mi s-a făcut brusc o foame literară grozavă. Articole în rubrica-foileton cu caracter permanent „Colţul cârcotaşului” din publicaţia „Drum”, (din care susnumitul se pare că nu a absentat nici măcar motivat vreodată). Apoi şedinţele de cenaclu, în care, de multe ori a trebuit să se afle pe locul Împricinatului, participa la discuţii întotdeauna. Şi în cele din urmă, a sosit vremea Antologiilor de poezie şi proză, precum şi alte ocazii, cu care şi-a adunat numele pe coperţile acestei Cărţi.

*

Nu demult, ros de o nedumerire mai veche,l-am interpelat pe Autor şi i-am cerut imperios să se mărturisească. „Domnule, ce iubeşti mai mult, proza sau teatru?”

Răspunsul a căzut sec, precum securea gâdelui pe grumazul condamnatului la moarte:”Teatru.”

Pe moment am avut impresia că n-am înţeles prea bine. Şi-a trebuit să se scurgă doar câteva luni de-atunci, pentru ca, ajungând să închei lectura volumului lansat astăzi, să fiu „nevoit” să-i dau dreptate şi să cred în deplina sa sinceritate.

*

Pentru acest volum,Autorul, în stilu-i caracteristic, inventiv, năstruşnic,(bănuiesc că) la sfârşitul unei zile oarecare, după ce a găsit o bună doză de curaj, (ba nu, sunt mai mult ca sigur), a decis imediat să-i acorde numele/titlul volumului de faţă „Doza de tupeu”.

Aş fi dispus să propun a fi făcut un sondaj sui generis de opinie cu câteva pagini scrise de CTC, dar nesemnate, pe un eşantion reprezentativ al cititorilor dumnealui, pentru că am convingerea că un număr de peste 85% dintre cei consultaţi vor sesiza ”inconfundabila ştampilă de CTC” a domnului CTC. Chiar şi un proaspăt/nou Cititor de-al său parcurgând paginile volumului, ar ajunge invariabil, la finalul fiecăreia dintre piesele de teatru incluse în volumul de faţă, la concluzia că într-o lume conectată la nişte ritmuri ameţitoare, devenite pe alocuri insuportabile pentru mulţi dintre noi, ai nevoie şi de aer, dar şi de o doză suficientă de tupeu pentru a supravieţui.

*

Între coperţile cărţii ce ne-a conferit ocazia de a ne aduna astăzi aici, d-l CTC a adunat şase piese de teatru. Şi cu toate că pe lista de priorităţi a lecturilor mele câteva locuri erau mai demult ocupate, în ziua de 1 februarie a.c.,când Domnia sa, Autorul, a binevoit să-mi dăruiască volumul (cu o dedicaţie, vă mărturisesc, mai mult decât măgulitoare pentru mine), împins de o nemăsurată curiozitate, am citit mai întâi câteva pagini ale primei piese, apoi câteva din cele ale ultimeia, şi am constatat cu stupoare, pe dată, că nu mă pot opri până nu o lecturez în întregime. A fost, la modul prozaic de a vorbi, un fel de dragoste la prima vedere. Acesta, şi nu altul, este motivul pentru care, în cele ce urmează, mă voi referi cu predilecţie la piesa din urmă (l-aş întreba pe autor, acum: chiar să fie adevărat că ultimii vor fi cei dintâi, cum scrie la Sfânta Scriptură”)

*

Autorul construieşte cu dezinvoltură, cu îndemânare, folosind scule de scris foarte bine ascuţite, o lume paralelă, (virtuală ar putea adăuga specialiştii într-ale informaticii). LUMEA PĂDUCHILOR, care seamănă izbitor, ori chiar se suprapune până la completa identificare cu lumea noastră umană. Iată-ne deci transpuşi (telepurtaţi ar zice împătimiţii domeniului SF) în LUMEA PARAZIŢILOR OMENEŞTI confruntată cu o situaţie de criză, neîntâlnită se pare până la acel moment: o boală misterioasă -MIDA- (să se fi gândit oare autorul la SIDA, mi se rostogoleşte prin faţa minţii un gând), seceră zilnic un milion de oameni. Pentru a găsi soluţia salvatoare, s-a impus parcă de la sine necesitatea de a fi organizat un Congres mondial. (Încă o dată, sugestia şi în acest caz funcţionează ireproşabil, pentru că n-avem cum să putem uita cel de-al 11-lea, nici pe-al 12-lea…)

*

Încă de la etapa lecturării acestei veritabile saga, gândul m-a purtat fără voie, la paginile Apocalipsei lui Ioan, dar, în egală măsură, şi la o situaţie întoarsă pe dos, în care, un personaj al lui Kafka se trezeşte într-o bună dimineaţă metamorfozat în gândac.

*

Lumea paraziţilor Omeneşti ajunge să atingă intensitatea maximă în activitatea străveche de altfel de construire şi inventare a tot felul de conflicte şi intrigi, o decizie momentană ce ar putea-o lua Congresul convocat fiind construirea separată a două secţii: cea a Purecilor (care se dovedesc mai săritori, se spune la un moment dat în text) şi cea a Păduchilor.

*

D-l CTC dovedeşte cititorului că are la îndemână o veritabilă ştiinţă a construcţiei materialului dramatic, a sugerării atmosferei în care se derulează cu o rapiditate uluitoare faptele. Astfel, dacă în restul zilelor ei, Păduchii, sunt nevoiţi să consume tot felul de preparate şi produse sintetice, prefabricate, trucate, alterate (afirmă Autorul şi suntem nevoiţi să-i dăm dreptate gândindu-ne de fapt la noi, Oamenii), în timpul lucrărilor Congresului invitaţilor veniţi din cele patru zări li se serveşte în cupe sânge de sugar, sterilizat şi slab alcoolizat (ironia fină trebuie sesizată). Păduchii aduşi în scenă de CTC dovedesc isteţime, şiretenie, dar şi o sinceritate de ultim moment, atunci când ajung să ne dezvăluie nouă, cititorilor cum au procedat strămoşii lor să scape întregul neam Păduchesc de la pieire în vremea Potopului lui Noe, n.n.) şi chiar sugerând în subtext că ei, Păduchii, cred că de fapt salvarea lor ca neam s-a produs pentru că asta a fost voia Domnului. Sunt parcurse în piesă momente care ne răscolesc în mod involuntar/magistral (spun eu), amintirile din perioada lui Decembrie 1989 şi cea imediat următoare. (Ex.:”Jos fascismul păduchesc! Huoo!”, când scandează un grup de nemulţumiţi/oprimaţi/neînţeleşi, iar în contrareplică un Comandant al forţelor de represiune îi asigură pe delegaţii de la Congres cu promptitudine: „Vă informez că putem să-i evacuăm pe turbulenţi!” Autorul, deşi ştie în ce situaţie şi-a pus personajele, dovedeşte o puternică tărie de caracter atunci când acelaşi personaj îi întreabă pe respectivii turbulenţi: ”Vi s-a urcat sângele la cap?” Ironia, calamburul, maliţia autorului trebuie subliniate, pentru că trebuie să înţelegem că una este pentru Păduchi sângele-hrană, şi cu totul alta sângele care le aleargă (chiar şi lor) prin vene.

*

La un moment dat, Autorul dispune introducerea în scenă a Păduchelui Comunist Român(PCR) sugerându-ne că, în ipoteza în care acesta n-ar fi existat, ori ar fi omis să-şi amintească faptul că a fost viu şi nevătămat, piesa ar fi fost pur şi simplu săracă (subliniez şi vreau să fiu bine înţeles: n-am vrut să afirm sub nici o formă, că piesa ar fi fost sărăcăcioasă). (Mă văd nevoit totodată să mai fac o paranteză scurtă, pentru a-l întreba pe Autor: „Dacă piesa a fost scrisă ori măcar i-a fost revăzut manuscrisul dincoace de Decembrie 1989, Domnia sa de ce n-a pus „lupa” şi pe lumea Păduchilor Postrevoluţionari, atât cei români, cât şi cei de pretutindeni?). Apariţia PCR-ului în scenă îi dă posibilitatea Autorului să folosească ascuţitele arme ale ironiei, calamburului, maliţiei, înfierând fapte/etape prin care şi Lumea Păduchească a trecut, ca şi noi, românii: naţionalizarea, cooperativizarea, Cântarea României, edificare Totalitarismului (în care Conducătorii au pus Totul la îndemâna tuturora (tutulora), ori au descoperit un drept cu totul inedit pe alte plaiuri, conferit oricărui Păduche de rând: dreptul de a muri). Datorită „profundelor prefaceri revoluţionare”, cum ni se spune în piesă, Lumea Păduchească română putea fi împărţită – pe acele vremuri – în două mari categorii: Păduchi proletari şi Păduchi bugetari.

*

Mizând pe efectul psihologic al mijloacelor avute la dispoziţie, Autorul, mânat poate de dorinţa de a destinde un pic frunţile delegaţilor Congresului (implicit pe cea a Cititorului), strecoară din când în când momente de confuzie în minţile Păducheşti. (Ex.: unul dintre delegaţii participanţi la lucrările Congresului rămâne consternat la aflarea   veştii că un Altul a devenit proprietarul a nu mai puţin de şapte bănci. Nu Bănci-Bănci, ci doar simple bănci amplasate în decorul unui parc.

*

În derularea piesei, atunci când consideră necesar, autorul ori un personaj mandatat de El, îl persiflează, îl ridiculizează pe unul de-alături, şi chiar se amuză pe seama ignoranţei acestuia. (Ex.:Fantastic! Cosmic! Aceasta-i a doua parte a marelui adevăr cu care ne confruntăm!”, ori, un alt exemplu, pasajul în care ni se spune că japonezii şi-au creat un adevărat cult pentru păduchi, le-a ridicat acestora statui, au reuşit să le încrucişeze speciile, obţinând cât nici nu se aşteptau: Păduchi ornamentali pitici, macropăduchi, păduchi din plastic şi chiar Păduchi vegetarieni.

*

Suntem surprinşi: poate că în lumea păduchească s-a ajuns (ca şi în cea a oamenilor) să se apeleze la memoria telemobilului şi-a calculatorului între diverse neamuri/ţări iscându-se în mod planificat conflicte militare, derulându-se diversiuni şi acte de spionaj.

*

Sigur, despre volum în întregul său şi despre această piesă, asupra căreia m-am oprit din motivul deja mărturisit, s-ar putea spune încă multe altele, dar nu mi-aş dori să credeţi că doresc să pun monopol pe discuţie. Oricum, cred că sunt în asentimentul Autorului când afirm că această piesă a vrut de fapt să se constituie în primul rând un serios semnal de alarmă. De ce spun asta? Pe motivul că mesajul este neîndoielnic mai mult decât evident, şi trebuie, e de datoria Lui să pună mintea oricăruia la treabă, oriunde s-ar afla.

Dacă neamul Păduchesc a fost în stare mai întâi să-şi pună o problemă esenţială – cea a supravieţuirii – , apoi să şi reuşească să se adune la aceiaşi masă şi după lungi discuţii/parlamentări, să găsească soluţia evidentă: salvându-i pe oameni, ne salvăm pe noi înşine, în subtextul piesei se pune insidios întrebarea: Noi, Oamenii, pentru a nu pieri, vom şti ce să facem într-o lume ce are tendinţa de a globaliza, sfâşiată mai mult decât oricând de războaie şi lupte fracticide, pe o planetă bântuită de secetă, uragane şi zguduită atât de des de cutremure?

*

În spatele unui aparent umor, Autorul aşează cu pricepere lucruri întâlnite de fiecare dintre noi la tot pasul: _____?_____

*

Se spune despre o persoană căreia i se arată în vis păduchi, că va avea/câştiga în scurt timp foarte mulţi bani. Personal, îi doresc D-lui CTC să câştige o căruţă de bani din această carte şi din toate celelalte care vor mai urma. Îi doresc totodată să vină cât mai repede ziua în care piesele sale de teatru să fie jucate pe scena teatrelor din ţară şi, de ce nu, din străinătate, să fie arătate pe sticlă (TV), ori puse în pâlnia difuzoarelor (RADIO).

Numai atât trebuie să facă Autorul: să mai aibă puţintică răbdare, pentru că, dacă n-o ştie încă, îi aduc la cunoştinţă că, în lungul drum al zilei către mâine, noi, românii, traversăm (şi tot traversăm) nemăsuratul Deşert al Speranţelor Deşarte.

Şi totuşi, dacă în cele din urmă „profeţia” din visul cu păduchii (bani mulţi) nu se va împlini, eu unul, îl asigur pe Autor încă de pe acum, după ce am închis ultima copertă a acestei cărţi, am înţeles câteva lucruri:

1.Autorul nu este nicidecum un visător cu ochii închişi;

2. Prin această carte, ca şi prin celelalte toate, îi asigurăm noi, toţi cei care îl cunoaştem pe Autor că, neîndoielnic, a câştigat numai două lucruri simple (poate nu de aceeaşi valoare cu a căruţei pline cu bani): ÎNCREDEREA NOASTRĂ, şi SPERANŢA CĂ VA GĂSI PUTEREA SĂ MEARGĂ MAI DEPARTE.

3.În opinia mea, Cartea (aceasta) are doar valoarea unei bătălii situată într-un lung şir al războiului pe care orice autor îl poartă cu arme atât de paşnice (creion, stilou, pix, carioca) pe Frontul Literaturii, astfel încât, consider că nici măcar o singură clipă vigilenţa Sa nu trebuie să slăbească (vigilenţa revoluţionară, desigur!). Oricât i s-ar părea de greu.

*

În încheiere, felicit din tot sufletul pe Autor şi, totodată, îl îndemn să „recidiveze” cât mai des cu putinţă, cu alte şi alte cărţi, pentru că numai astfel Pedeapsa gândului ce i-ar spune că, ar fi putut s-o facă, dar n-a făcut-o, şi-o va putea micşora încetul cu încetul, cu fiecare nouă lansare de carte.

( Comunicare susţinută când a fost lansată cartea, în holul BCR din Roşiorii de Vede)