Arhive pe etichete: Constantin T. Ciubotaru

768. Al treilea bolnav MIHAI-ATHANASIE PETRESCU de Constantin T. Ciubotaru


Al treilea bolnav

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU de Constantin T. Ciubotaru[i]

Braşovean, s-a stabilit, tot pe motive de “măritiş”, în Roşiori, ca profesor.

Se vorbeşte despre tot felul de vindecători. Unii folosesc ceaiuri, lutul galben, veninul de albine, acul sau bisturiul. Alţii apelează la rugăciuni sau bioenergie. Se mai zice că unii se vindecă, dar cu toţii recunosc: există boli incurabile!

Una dintre aceste maladii este boala de literatură.

Stăteam de vorbă cu un amic. Îl ştiam conferenţiar.

– Bună ziua, domnule doctor, îl salută o studentă. Aţi schimbat orele de consultaţie? Trebuie să fac altă programare?

               – Am fost plecat. Spune-le colegilor tăi că de săptămâna viitoare intrăm în normal.

               – În ce eşti doctor? l-am întrebat zâmbind.

               – În Balzac.

               – Auzii că ai cabinet, că dai consultaţii. Nu te întreb de taxă. Ai vindecat măcar un bolnav?

               – Dimpotrivă, eu mă străduiesc să-i îmbolnăvesc pe studenţii mei.

               – Întreb pentru că şi eu am luat microbul respectiv încă de pe când eram student. Am încercat să mă vindec apelând la clasicii ruşi, la Proust şi Kafka, la scriitorii americani din nordul şi sudul continentului. N-am reuşit.

               Unul dintre bolnavii de Balzac şi vom vedea că nu numai, este şi autorul studiului de faţă, domnul profesor Mihai-Athanasie Petrescu.

               Pe acest bolnav original şi la propriu şi la figurat l-am descoperit mai întâi în ipostaza de creator original, care a debutat ca prozator în Antologia “Festin cu reverii nobiliare” (Editura Euro Vida M, 1999). A recidivat singur cu romanul “Un urs în oraş” (Editura Euro Vida M, 2000).

               Am mai aflat că boala i s-a complicat, căci s-a cuplat cu altă maladie sufletească, în pasiunea pentru zburători şi zburătoare, pe care ni i-a prezentat mai întâi în foiletoanele din “Drum”, apoi în insolitul volum “Zburători români” (Editura Euro Vida M, 2002).

               Autorul a recidivat într-o formă mai ciudată, ardeleanul Mihai-Athanasie Petrescu a devenit unul dintre cei “13 scriitori din Teleorman”, unul dintre “Nepoţii lui Moromete” (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003).

               Trebuie să mai evidenţiez şi o altă formă prin care se manifestă bolnavul nostru. El a tradus mai multe cărţi. I-am citit una, care alături de celelelalte stă bine-mersi în sertarul speranţei, aşteptând minunea numită sponsor, sau o altă posibilitate prin care să vadă lumina tiparului. Ipostaza de traducător a celui de care vorbim s-a realizat în trei cărţi bilingve, româno-franceze: “Rugăciune …”, de V. Berlic, “Biserica Sfântul Ioan Botezătorul”, de C.T. Ciubotaru (2006) şi “Epigrame cazone”, Nicolae Dărăbanţ (2007).

               Ultima, sperăm că nu şi cea din urmă, formă de manifestare este studiul de faţă:

               “Statutul descrierii în opera lui Balzac” este o recunoaştere a acestei boli ciudate, căci este o boală de de dragoste, iar prin cartea respectivă autorul încearcă să se trateze în acest original mod.

               Este o iubire aparent ciudată pentru un cetăţean, membru al “Mileniului 3” (Asociaţie culturală care fiinţează la Roşiorii de Vede din ianuarie, 2000), deosebit de mileniul acesta care se caracterizează, cel puţin la noi, prin goana după funcţii, valută şi altele din aceeaşi arie de interes.

               Ce face însă autorul nostru? În loc să înmulţească puţinii bani puşi deoparte de el şi familia sa, a decis să-i cheltuiască tipărind studiul de faţă.

               O prefaţă serioasă, mai ales când este vorba de un studiu, ar trebui să rezume conţinutul.

               La şcoală am învăţat ce este descrierea în cadrul unei opere literare. Cartea de faţă nu se vrea didacticistă, este mai degrabă un eseu având ca pretext descrierea în opera lui Balzac.

               Autorul se străduieşte – şi reuşeşte – să facă “Un studiu de text”, pretext pentru a evidenţia ceea ce critica literară a numit “al doilea dar” al creatorului Balzac.

               Călinescu cercetează cadrul în care se va desfăşura povestirile lui Sadoveanu. Un studiu comparativ dintre cei doi scriitori, românul fiind ucenicul maestrului, mi s-ar părea extrem de interesant. Balzac, în calitate de fondator, excelează în acest domeniu.

               M.A. Petrescu se opreşte numai la o latură, cadrul citadin realizat printr-un mare număr de detalii, de la cele privind cadrul natural, la cele privind arhitectura localităţilor, străzilor şi caselor, până la cele care privesc anumite meserii, la elementele referitoare la operaţiile financiare, comerciale, care dovedesc numeroase cunoştinţe de specialitate.         

               Mărturisim că am citit şi alte prefeţe referitoare la opera balzaciană. Şi nu numai. Şi alte studii despre operele marilor scriitori cu aplicaţie pe texte.

               În colecţia “Clasicii literaturii universale – Editura de Stat pentru Literatură şi Artă” începe publicarea OPEREI lui Balzac. Prefaţa la volumul întâi (1955) are 37 de pagini. Cele scrise despre descriere nu depăşesc o pagină.

               Se face referire la modul cum Balzac îşi concepe personajul “în măruntaiele epocii” şi că nu pierde niciodată din vedere caracterul lor social. Că individualizările sunt bogate tocmai prin legătura lor cu viaţa socială şi în special descrierea cadrului în care acestea evoluează.

               Theodosia Ioachimescu se opreşte asupra unui singur aspect legat de subiectul în discuţie: Încăperile unde personajele lui Balzac îşi petrec cea mai mare parte din timp, unde au loc dramele lor, salonul şi sufrageria. Mobila grea, cu piese vechi, din marmură sau imitaţii, unde domină catifeaua sau mătăsurile, oglinzile şi aurăriile, pentru a sugera bogăţia proaspăt acumulată de parveniţi, sau încăperile sărăcăcioase, cu mobilier descleiat, putred, care miroase a mucegai, aparţinând familiilor sărăcite.

               Nu vom face rezumatul pentru că niciodată acesta un va substitui lucrarea în sine. După opinia noastră un rezumat nu aduce servicii cititorului, deoarece acesta tinde să-şi însuşească punctul de vedere al prefaţatorului, ba uneori să renunţe la lectura cărţii, dacă din motive “omeneşti” acesta îşi exprimă unele rezerve privind punctul de vedere al autorului şi vine cu sugestii cum ar fi procedat el, deşi nu a făcut studiul respectiv şi nici nu va intenţiona să-l facă.

               Nu ştiu câţi vor citi studiul de faţă. Eu afirm cu toată responsabilitatea că am făcut-o de două ori. Şi că n-a fost un chin. Dimpotrivă, la fiecare lectură am descoperit şi redescoperit că Balzac a fost şi va rămâne una dintre marile mele iubiri literare şi că studiul de faţă mi-a întărit sentimentul de admiraţie pentru Balzac.

(Mihai-Athanasie Petrescu, “Statutul descrierii în opera lui Balzac”, Editura Roscris, Alexandria, 2005, cu o prefaţă semnată de Constantin T. Ciubotaru).


[i] Constantin T. Ciubotaru Iupaidia, iupaida … sau eu Eu despre foştii ei, Bucureşti, Editura SemnE, 2008, Colecţia “Mileniul 3-RO”

Un comentariu

Din categoria De la Prieteni

RATACIREA SECUNDEI

Domnul profesor CONSTANTIN T. CIUBOTARU, membru al Uniunii Scriitorilor, s-a ratacit pret de o secunda si a iesit la liman cu a 25-a sa carte:

img_20170129_0002

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

IN MEMORIAM: FLORIAN TROSCOT (1)

 Omul CARTE

100710_104926

Omul carte. O carte neterminată. Un alt teleormănean cu care timpul n-a mai avut răbdare, Omul unei cărţi tipărite şi cu alta în lucru. FLORIAN TROSCOT.

Pentru mine Florian n-a fost teleormănean, ci bucovinean. Sau, altfel spus, un teleormănean cu suflet de bucovinean.

I-am sugerat odată, în glumă, că ar trebui să-şi schimbe numele. Cu pălărie aduce cu Sadoveanu.

Mi-a replicat, în stilu-i cunoscut, cu tentă moromeţeană:

„Aş cam vrea, dar eu sunt mândru de numele meu.”

Sunt puţini oamenii cărora nu le este ruşine de originea lor ţărănească. Cred că această atitudine declarată a fost primul lucru care ne-a apropiat.

A venit dragostea pentru cuvântul scris cu grijă, cu talent. Şi felul lui de a fi.

Orgoliul este boala naţională a scriitorilor de pretutindeni, care la noi cunoaşte forme aberante.

Florian Troscot a fost, din acest punct de vedere un om perfect sănătos. Un altruist dominat de modestie. Niciodată nu s-a vrut în jurii, în frunte. Cu funcţii. La Revoluţie i s-a oferit un fotoliu. L-a refuzat.

Nu i-a plăcut politica şi n-a fost purtătorul nici unui steag.

Florian Troscot a fost pentru mine un dar de la Dumnezeu. A fost ca o carte, pe care de peste un sfert de secol o citesc şi recitesc.

Pe care nu-mi vine să cred că n-o s-o mai pot răsfoi, când voi avea o nelămurire.

Îl ştiam la Spicul. Încălecam pe bicicletă şi gardianul mă saluta. Regretam când era plecat. Niciodată nu mi-a spus că are ceva urgent, că nu poate sta de vorbă cu mine. Sau cu altcineva. Cu el mă sfătuiam când eu aveam probleme Sau când problemele erau ale milenarilor. Plecam bucuros, cu ultimele numere din revistele literare, pe care personal, de multe ori nu puteam să mi le procur

Nu cred să fi trecut 2-3 zile fără ca să nu fac o haltă pe la biroul lui. Doamne, ce dor o să-mi fie să mai iau loc pe scaunul din faţa biroului său. Să aştept să iasă funcţionarul care venea cu câte-o hârtie la semnat.

Florian Troscot a fost omul care nu m-a certat niciodată. Care n-a strigat la mine, la care n-am ridicat niciodată tonul, deşi, coleric, agitat cum mă ştiu am făcut treaba asta de multe ori.

A fost învăţător. A iubit copii, dar i-a iubit şi pe cei mari.

Cred că s-a făcut jurist tocmai din această dragoste. Aşa-mi explic de ce toţi cunoscuţii mei, atunci când aveau o problemă alergau la el.

Suntem patru Fecioare la Mileniul 3. El era însă omul balanţă Omul care de obicei joia sosea primul la şedinţele noastre săptămânale. Glumind, a propus ca cel care lipseşte de trei ori nemotivat să fie exclus din Asociaţie. Nu cred că a lipsit de trei ori…

El era de fapt adevăratul lider al Mileniului 3.

De fiecare dată, când spiritele se încingeau – şi asta se întâmpla destul de des – era vorba de creaţiile noastre, el era cel care calma lucrurile. Niciodată n-am ajuns la jignire, niciodată n-am pleca supăraţi!

Şi unii dintre noi foloseau satârul, alţii briciul cuvintelor…

Am avut încă un dar de Sus: joia, după şedinţe ne despărţeam de ceilalţi, la Macul, plecam numai noi doi pe Kogălniceanu. Niciodată nu reluam firul discuţiilor întrerupt de orele târzii ale nopţii. Eu îl întrebam cum merge cu romanul.

– Merge, merge!

La una dintre ultimele întâlniri a continuat:

– Dumneata n-ai aruncat niciodată la coş o carte aproape terminată? N-ai refăcut o carte aproape gata?

– Am un metru cub de manuscrise la care am renunţat să mai lucrez…

Scoteam greu câte o bucată de proză de la el. La şedinţele noastre propunea subiecte uluitoare, pe care recunoşteam că eram tentaţi să le furăm. Promitea că le va scrie. El a lansat propunerea ca prozatorii să scrie desper „Adevărul Cileştilor”, căci aproape fiecare cunoşteam un caz asemănător. Eu am scris „ Puncte şi linii de vedere”, M.A. Petrescu „Ai carte … departe”

Alţii nu s-au încumetat…

Promitea că a trecut de jumătatea romanului, că …nu vrea să rupă un capitol…

L-a iubit pe Marin Preda, fiindcă amândoi i-au iubit pe ţărani şi au fost nişte îndrăgostiţi de lumea Câmpiei, de lumea satului. Ei au înţeles că ţăranul de aici este tot aşa de bogat sufleteşte ca orăşeanul trecut prin cultură, dar care n-a fost pervertit de civilizaţie. Ţăranii lui Troscot vorbesc ţărăneşte, sunt autentici, deşi par nişte firi sucite. Ei sunt oamenii care percepeau altfel realitatea, mai adânc, de aceea ni se păreau că sunt ciudaţi. Erau oameni loviţi de sistem, care nu voiau să renunţe la învăţăturile moştenite.

Ca şi maestrul său, Florin avea un cult pentru cai…

Florian Troscot a fost o carte pe care Dumnezeu a închis-o prea devreme. Nu ştiu, nu pot să vorbesc despre un om cu care am stat de vorbă cu două zile în urmă. Pe care l-am văzut fără suflare la spital…

Nu ştiu ce unitate de măsură are durerea. Nu ştiu dacă lacrimile fac parte dintre multipli sau submultiplii ei. Nici dacă cineva a găsit acele cuvinte care să o definească. Ceea ce ştiu este că mă doare cumplit plecarea lui. Dumnezeu să-l aibă în grijă!

Constantin T. Ciubotaru

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

FLORIAN TROSCOT … DESPRE ALTII 2

DOZA DE TUPEU

De Constantin T. Ciubotaru

 Ciubotaru - Doza de tupeu_2

Doamnelor, domnişoarelor, domnilor,

 

Din creaţiile literare ale domnului CTC „am degustat” de-a lungul ultimilor ani de atâtea ori, iar mie, unuia, am constatat de fiecare dată că mi s-a făcut brusc o foame literară grozavă. Articole în rubrica-foileton cu caracter permanent „Colţul cârcotaşului” din publicaţia „Drum”, (din care susnumitul se pare că nu a absentat nici măcar motivat vreodată). Apoi şedinţele de cenaclu, în care, de multe ori a trebuit să se afle pe locul Împricinatului, participa la discuţii întotdeauna. Şi în cele din urmă, a sosit vremea Antologiilor de poezie şi proză, precum şi alte ocazii, cu care şi-a adunat numele pe coperţile acestei Cărţi.

*

Nu demult, ros de o nedumerire mai veche,l-am interpelat pe Autor şi i-am cerut imperios să se mărturisească. „Domnule, ce iubeşti mai mult, proza sau teatru?”

Răspunsul a căzut sec, precum securea gâdelui pe grumazul condamnatului la moarte:”Teatru.”

Pe moment am avut impresia că n-am înţeles prea bine. Şi-a trebuit să se scurgă doar câteva luni de-atunci, pentru ca, ajungând să închei lectura volumului lansat astăzi, să fiu „nevoit” să-i dau dreptate şi să cred în deplina sa sinceritate.

*

Pentru acest volum,Autorul, în stilu-i caracteristic, inventiv, năstruşnic,(bănuiesc că) la sfârşitul unei zile oarecare, după ce a găsit o bună doză de curaj, (ba nu, sunt mai mult ca sigur), a decis imediat să-i acorde numele/titlul volumului de faţă „Doza de tupeu”.

Aş fi dispus să propun a fi făcut un sondaj sui generis de opinie cu câteva pagini scrise de CTC, dar nesemnate, pe un eşantion reprezentativ al cititorilor dumnealui, pentru că am convingerea că un număr de peste 85% dintre cei consultaţi vor sesiza ”inconfundabila ştampilă de CTC” a domnului CTC. Chiar şi un proaspăt/nou Cititor de-al său parcurgând paginile volumului, ar ajunge invariabil, la finalul fiecăreia dintre piesele de teatru incluse în volumul de faţă, la concluzia că într-o lume conectată la nişte ritmuri ameţitoare, devenite pe alocuri insuportabile pentru mulţi dintre noi, ai nevoie şi de aer, dar şi de o doză suficientă de tupeu pentru a supravieţui.

*

Între coperţile cărţii ce ne-a conferit ocazia de a ne aduna astăzi aici, d-l CTC a adunat şase piese de teatru. Şi cu toate că pe lista de priorităţi a lecturilor mele câteva locuri erau mai demult ocupate, în ziua de 1 februarie a.c.,când Domnia sa, Autorul, a binevoit să-mi dăruiască volumul (cu o dedicaţie, vă mărturisesc, mai mult decât măgulitoare pentru mine), împins de o nemăsurată curiozitate, am citit mai întâi câteva pagini ale primei piese, apoi câteva din cele ale ultimeia, şi am constatat cu stupoare, pe dată, că nu mă pot opri până nu o lecturez în întregime. A fost, la modul prozaic de a vorbi, un fel de dragoste la prima vedere. Acesta, şi nu altul, este motivul pentru care, în cele ce urmează, mă voi referi cu predilecţie la piesa din urmă (l-aş întreba pe autor, acum: chiar să fie adevărat că ultimii vor fi cei dintâi, cum scrie la Sfânta Scriptură”)

*

Autorul construieşte cu dezinvoltură, cu îndemânare, folosind scule de scris foarte bine ascuţite, o lume paralelă, (virtuală ar putea adăuga specialiştii într-ale informaticii). LUMEA PĂDUCHILOR, care seamănă izbitor, ori chiar se suprapune până la completa identificare cu lumea noastră umană. Iată-ne deci transpuşi (telepurtaţi ar zice împătimiţii domeniului SF) în LUMEA PARAZIŢILOR OMENEŞTI confruntată cu o situaţie de criză, neîntâlnită se pare până la acel moment: o boală misterioasă -MIDA- (să se fi gândit oare autorul la SIDA, mi se rostogoleşte prin faţa minţii un gând), seceră zilnic un milion de oameni. Pentru a găsi soluţia salvatoare, s-a impus parcă de la sine necesitatea de a fi organizat un Congres mondial. (Încă o dată, sugestia şi în acest caz funcţionează ireproşabil, pentru că n-avem cum să putem uita cel de-al 11-lea, nici pe-al 12-lea…)

*

Încă de la etapa lecturării acestei veritabile saga, gândul m-a purtat fără voie, la paginile Apocalipsei lui Ioan, dar, în egală măsură, şi la o situaţie întoarsă pe dos, în care, un personaj al lui Kafka se trezeşte într-o bună dimineaţă metamorfozat în gândac.

*

Lumea paraziţilor Omeneşti ajunge să atingă intensitatea maximă în activitatea străveche de altfel de construire şi inventare a tot felul de conflicte şi intrigi, o decizie momentană ce ar putea-o lua Congresul convocat fiind construirea separată a două secţii: cea a Purecilor (care se dovedesc mai săritori, se spune la un moment dat în text) şi cea a Păduchilor.

*

D-l CTC dovedeşte cititorului că are la îndemână o veritabilă ştiinţă a construcţiei materialului dramatic, a sugerării atmosferei în care se derulează cu o rapiditate uluitoare faptele. Astfel, dacă în restul zilelor ei, Păduchii, sunt nevoiţi să consume tot felul de preparate şi produse sintetice, prefabricate, trucate, alterate (afirmă Autorul şi suntem nevoiţi să-i dăm dreptate gândindu-ne de fapt la noi, Oamenii), în timpul lucrărilor Congresului invitaţilor veniţi din cele patru zări li se serveşte în cupe sânge de sugar, sterilizat şi slab alcoolizat (ironia fină trebuie sesizată). Păduchii aduşi în scenă de CTC dovedesc isteţime, şiretenie, dar şi o sinceritate de ultim moment, atunci când ajung să ne dezvăluie nouă, cititorilor cum au procedat strămoşii lor să scape întregul neam Păduchesc de la pieire în vremea Potopului lui Noe, n.n.) şi chiar sugerând în subtext că ei, Păduchii, cred că de fapt salvarea lor ca neam s-a produs pentru că asta a fost voia Domnului. Sunt parcurse în piesă momente care ne răscolesc în mod involuntar/magistral (spun eu), amintirile din perioada lui Decembrie 1989 şi cea imediat următoare. (Ex.:”Jos fascismul păduchesc! Huoo!”, când scandează un grup de nemulţumiţi/oprimaţi/neînţeleşi, iar în contrareplică un Comandant al forţelor de represiune îi asigură pe delegaţii de la Congres cu promptitudine: „Vă informez că putem să-i evacuăm pe turbulenţi!” Autorul, deşi ştie în ce situaţie şi-a pus personajele, dovedeşte o puternică tărie de caracter atunci când acelaşi personaj îi întreabă pe respectivii turbulenţi: ”Vi s-a urcat sângele la cap?” Ironia, calamburul, maliţia autorului trebuie subliniate, pentru că trebuie să înţelegem că una este pentru Păduchi sângele-hrană, şi cu totul alta sângele care le aleargă (chiar şi lor) prin vene.

*

La un moment dat, Autorul dispune introducerea în scenă a Păduchelui Comunist Român(PCR) sugerându-ne că, în ipoteza în care acesta n-ar fi existat, ori ar fi omis să-şi amintească faptul că a fost viu şi nevătămat, piesa ar fi fost pur şi simplu săracă (subliniez şi vreau să fiu bine înţeles: n-am vrut să afirm sub nici o formă, că piesa ar fi fost sărăcăcioasă). (Mă văd nevoit totodată să mai fac o paranteză scurtă, pentru a-l întreba pe Autor: „Dacă piesa a fost scrisă ori măcar i-a fost revăzut manuscrisul dincoace de Decembrie 1989, Domnia sa de ce n-a pus „lupa” şi pe lumea Păduchilor Postrevoluţionari, atât cei români, cât şi cei de pretutindeni?). Apariţia PCR-ului în scenă îi dă posibilitatea Autorului să folosească ascuţitele arme ale ironiei, calamburului, maliţiei, înfierând fapte/etape prin care şi Lumea Păduchească a trecut, ca şi noi, românii: naţionalizarea, cooperativizarea, Cântarea României, edificare Totalitarismului (în care Conducătorii au pus Totul la îndemâna tuturora (tutulora), ori au descoperit un drept cu totul inedit pe alte plaiuri, conferit oricărui Păduche de rând: dreptul de a muri). Datorită „profundelor prefaceri revoluţionare”, cum ni se spune în piesă, Lumea Păduchească română putea fi împărţită – pe acele vremuri – în două mari categorii: Păduchi proletari şi Păduchi bugetari.

*

Mizând pe efectul psihologic al mijloacelor avute la dispoziţie, Autorul, mânat poate de dorinţa de a destinde un pic frunţile delegaţilor Congresului (implicit pe cea a Cititorului), strecoară din când în când momente de confuzie în minţile Păducheşti. (Ex.: unul dintre delegaţii participanţi la lucrările Congresului rămâne consternat la aflarea   veştii că un Altul a devenit proprietarul a nu mai puţin de şapte bănci. Nu Bănci-Bănci, ci doar simple bănci amplasate în decorul unui parc.

*

În derularea piesei, atunci când consideră necesar, autorul ori un personaj mandatat de El, îl persiflează, îl ridiculizează pe unul de-alături, şi chiar se amuză pe seama ignoranţei acestuia. (Ex.:Fantastic! Cosmic! Aceasta-i a doua parte a marelui adevăr cu care ne confruntăm!”, ori, un alt exemplu, pasajul în care ni se spune că japonezii şi-au creat un adevărat cult pentru păduchi, le-a ridicat acestora statui, au reuşit să le încrucişeze speciile, obţinând cât nici nu se aşteptau: Păduchi ornamentali pitici, macropăduchi, păduchi din plastic şi chiar Păduchi vegetarieni.

*

Suntem surprinşi: poate că în lumea păduchească s-a ajuns (ca şi în cea a oamenilor) să se apeleze la memoria telemobilului şi-a calculatorului între diverse neamuri/ţări iscându-se în mod planificat conflicte militare, derulându-se diversiuni şi acte de spionaj.

*

Sigur, despre volum în întregul său şi despre această piesă, asupra căreia m-am oprit din motivul deja mărturisit, s-ar putea spune încă multe altele, dar nu mi-aş dori să credeţi că doresc să pun monopol pe discuţie. Oricum, cred că sunt în asentimentul Autorului când afirm că această piesă a vrut de fapt să se constituie în primul rând un serios semnal de alarmă. De ce spun asta? Pe motivul că mesajul este neîndoielnic mai mult decât evident, şi trebuie, e de datoria Lui să pună mintea oricăruia la treabă, oriunde s-ar afla.

Dacă neamul Păduchesc a fost în stare mai întâi să-şi pună o problemă esenţială – cea a supravieţuirii – , apoi să şi reuşească să se adune la aceiaşi masă şi după lungi discuţii/parlamentări, să găsească soluţia evidentă: salvându-i pe oameni, ne salvăm pe noi înşine, în subtextul piesei se pune insidios întrebarea: Noi, Oamenii, pentru a nu pieri, vom şti ce să facem într-o lume ce are tendinţa de a globaliza, sfâşiată mai mult decât oricând de războaie şi lupte fracticide, pe o planetă bântuită de secetă, uragane şi zguduită atât de des de cutremure?

*

În spatele unui aparent umor, Autorul aşează cu pricepere lucruri întâlnite de fiecare dintre noi la tot pasul: _____?_____

*

Se spune despre o persoană căreia i se arată în vis păduchi, că va avea/câştiga în scurt timp foarte mulţi bani. Personal, îi doresc D-lui CTC să câştige o căruţă de bani din această carte şi din toate celelalte care vor mai urma. Îi doresc totodată să vină cât mai repede ziua în care piesele sale de teatru să fie jucate pe scena teatrelor din ţară şi, de ce nu, din străinătate, să fie arătate pe sticlă (TV), ori puse în pâlnia difuzoarelor (RADIO).

Numai atât trebuie să facă Autorul: să mai aibă puţintică răbdare, pentru că, dacă n-o ştie încă, îi aduc la cunoştinţă că, în lungul drum al zilei către mâine, noi, românii, traversăm (şi tot traversăm) nemăsuratul Deşert al Speranţelor Deşarte.

Şi totuşi, dacă în cele din urmă „profeţia” din visul cu păduchii (bani mulţi) nu se va împlini, eu unul, îl asigur pe Autor încă de pe acum, după ce am închis ultima copertă a acestei cărţi, am înţeles câteva lucruri:

1.Autorul nu este nicidecum un visător cu ochii închişi;

  1. Prin această carte, ca şi prin celelalte toate, îi asigurăm noi, toţi cei care îl cunoaştem pe Autor că, neîndoielnic, a câştigat numai două lucruri simple (poate nu de aceeaşi valoare cu a căruţei pline cu bani): ÎNCREDEREA NOASTRĂ, şi SPERANŢA CĂ VA GĂSI PUTEREA SĂ MEARGĂ MAI DEPARTE.

3.În opinia mea, Cartea (aceasta) are doar valoarea unei bătălii situată într-un lung şir al războiului pe care orice autor îl poartă cu arme atât de paşnice (creion, stilou, pix, carioca) pe Frontul Literaturii, astfel încât, consider că nici măcar o singură clipă vigilenţa Sa nu trebuie să slăbească (vigilenţa revoluţionară, desigur!). Oricât i s-ar părea de greu.

*

În încheiere, felicit din tot sufletul pe Autor şi, totodată, îl îndemn să „recidiveze” cât mai des cu putinţă, cu alte şi alte cărţi, pentru că numai astfel Pedeapsa gândului ce i-ar spune că, ar fi putut s-o facă, dar n-a făcut-o, şi-o va putea micşora încetul cu încetul, cu fiecare nouă lansare de carte.

( Comunicare susţinută când a fost lansată cartea, în holul BCR din Roşiorii de Vede)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

IARBA VERDE DE AIUREA

IMG_0005 IMG_0006 IMG_0007La multi ani pentru colegul si prietenul nostru,CONSTANTIN T. CIUBOTARU!

… care isi sarbatoreste a 75-a aniversare cu o noua aparitie editoriala:

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

DELICATEŢURI CONTEMPORANE de Constantin T. Ciubotaru

IMG_0002

IMG_0005

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale