17 IUNIE 2012

Cu ani în urmă, când la Roşiori se găseau bani pentru editarea săptamânala a publicaţiei “Drum”, obişnuiam să aduc aminte cititorilor ca ziua de 17 iunie este, practic, ziua de naştere a aviaţiei române. E aniversarea zborului de la Cotroceni al lui Aurel Vlaicu, acela care a construit şi zburat, pentru prima dată pe teritoriul României, o “maşină de zburat”.

În acest an, 17 iunie trebuia să fie o sărbătoare frumoasă, încununată cu zboruri şi cu zâmbete de cei care ştiu ce este aviaţia şi trăiesc cu zborul în sânge, sau, ca mine, doar îi iubeşte şi admiră pe Icari.

N-a fost să fie aşa … O întâlnire de suflet între aviatori, începută cu distracţie şi râs, a fost întreruptă brusc de un hohot de plâns. Unul dintre ei – dintre NOI, sper sa nu se supere aviatorii că îndrăznesc să mă consider unul de-al lor – a căzut pe solul Băneştilor, la mică distanţă de obeliscul lui Vlaicu. PETRU LAZĂR, comandor aviator, pilot de încercare la Aerostar Bacău, a intrat în pământ, decolând către escadrila din ceruri la manşa unui avion pe care îl construise şi el alături de specialiştii uzinei.

Nu sunt calificat nici măcar să îmi spun o părere despre cauza accidentului, dar pot să spun ceea ce am simţit şi nu o să uit niciodată. Pot să spun că incă îmi mai sună în urechi pocnetul de la impactul cu firul electric, ca şi cel provocat de contactul avionului cu solul. Încă mai văd avionul dezechilibrat care se îndrepta, vertical,cu botul înainte, spre pământ. Creierul îmi e plin de urletul pe care, sunt sigur, l-a scos fiecare dintre cei prezenţi acolo, chiar dacă nu s-a auzit nici un sunet. Plămânii îmi sunt îmbâcsiţi de fumul negru izbucnit din avionul strivit la scurt timp după secunda zero.

…

Am văzut de atâtea ori filme cu avioane care se prăbuşesc, pentru ca apoi actorii care jucau rolul pilotilor respectivi să dea declaraţii despre scenariu, regie şi succes la public, încât îl şi vedeam pe pilotul de sub firele de înaltă tensiune cum vine zâmbind şi scuturându-se de praf să spună cum a reuşit cascadoria. Doar nu putea fi adevărat.

Dar avioanele aterizau în grabă, trăgeau în parcare fără să le urmărească nici un spotter. O maşină a demarat în trombă spre locul unde se zărea, la început, coada Festivalului, apoi un fir de fum negru, transfornat în câtava secunde într-o trâmbă groasă, bazat pe o imensă flacără roşie. Oamenii de lângă hangar au scăpat pe jos tot ce aveau în mână şi se întrebau unul pe altul « Cine e ? » Unul mai cu sânge rece – nu ştiu cine o fi fost atunci cu sânge rece – a sunat la urgenţe.

În câteva minute deja eram întrebat, prin SMS, ce s-a întâmplat. Presa deja cunoştea şi făcea public numele eroului căzut şi starea lui, deşi noi, cei de lângă el, mai speram că a fost scos, nevătămat, înainte de a lua foc avionul. Nu sunt calificat nici să judec calitatea prestaţiei oamenilor de la presă, până la urmă, ei pentru asta sunt plătiţi, să afle înaintea tuturor.

Deşi unii îmi spun că ma pricep să scriu, textul de faţă e o dovadă că nu e adevărat. Habar n-am cum să descriu o stare în care am intrat atunci, eu, cei din jurul meu, locul, atmosfera. Pe ici pe colo se auzea câte-o şoaptă. Din când în când, câte unul de-al casei, nepus de nimeni şi fără să aiba nici o autoritate, încerca să facă ordine printre cei câţiva necunoscuţi aflaţi acolo. Cărbunii grătarului se stingeau, inutili, acoperiţi cu o folie de staniol. Cineva a pronunţat cuvântul “pompierii”, o fi auzit sirenele maşinilor de intervenţie. A apărut o ambulanţă, mergând înebunitor e încet pe câmpul cultivat, şi-a găsit, apoi, loc chiar lângă coloana de fum, la baza căreia coada Festivalului nu se mai vedea. Două maşini de pompieri au ajuns şi ele acolo, iar fumul a dispărut curând, lăsând loc ambulanţei să se îndepărteze, oprindu-se, din doi în doi metri, semn că nu mai avea motive de grabă. Deci, era adevărat … televiziunile aveau dreptate …

Antenele carelor de reportaj răsăreau “acolo” ca ciupercile, probabil că telespectatorii uitau de caniculă. Telefonul meu continua să îmi ceară ştiri, în numele unor prieteni care ştiau unde mă aflu. Am preferat să nu răspund, nu îmi explic de ce. Nu voiam să certific, poate, ceea ce spuneau “ăia”. Încă voiam, sau credeam, să întărzii certitudinea, poate, totuşi, “ăia” greşeau”, poate …

După câteva zile am ajuns acasă, la calculator. Ştirea deja e veche, abandonată de presă. Poate am avut un coşmar eu? Bine ar fi … dar pe aviatia.ro si pe alte locuri virtuale pe unde umblu eu dialogurile există.

Dar eu tot nu cred. Nu! Accidentele de aviaţie sunt o găselniţă a celor care fac filme şi vor spectatori. Accidentele de aviaţie nu sunt altceva decât trucaje, cu aeromodele sau pe calculator. Nu! Eu nu am văzut Festivalul ăla intrând în pământ, ci doar am anticipat un scenariu de film. Nu se poate altfel!