Arhive pe etichete: Mihai-Athanasie Petrescu

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (11) de Mihai-Athanasie Petrescu

atanasieIII.3. HAINELE ŞI OBIECTELE

III.3.1 HAINELE

             Indispensabile pentru civilzaţia umană, hainele constituie, pentru o operă literară realistă, cum este cea a lui Balzac, elemente importante, pe care nu le putem neglija în analiza descrierii personajelor.

Construind COMEDIA UMANĂ, Balzac voia să realizeze un document care să le vorbească generaţiilor viitoare despre societatea franceză a secolului al XIX-lea. Ori, pe lângă construcţii, oameni şi alte elemente ale societăţii, hainele şi maniera de a le purta constituie un factor foarte important. Fără a fi specialiste, femeile de azi pot, privind o fotografie sau un film, să aprecize cu o eroare minimă data când au fost făcute numai după hainele personajelor. La fel, citind un roman, trebuie să fim capabili să îl plasăm în timp pornind de la descrierea hainelor personajelor.

În orice perioadă a istoriei umanităţii, atunci când s-au îmbrăcat, oamenii s-au gândit la trei lucruri: la pudoarea lor, să se apere de frig şi să se gătească. Pentru toate cele trei scopuri, hainele trebuie să respecte anumite condiţii, adică să asorteze materialul şi croiala cu anotimpul şi mai ales cu moda, acest zeu care patronează îmbrăcămintea şi care se schimbă la fel de des ca şi sezonul.

Romanul EUGÉNIE GRANDET prezintă cititorului două tipuri de personaje: pe de-o parte zgărcitul Grandet, membrii familiei sale şi Cruchotinii, pentru care hainele nu reprezintă decât necesitatea de a se proteja; pe de altă parte doamna des Grassins, doamna şi domnişoara d’Aubrion şi, mai ales, Charles, personaje care, la un anumit moment al existenţei lor nu trăiesc decât pentru a se îmbrăca.

Putem să analizăm mai întâi hainele personajelor din prima categorie, remarcând întâietatea funcţiei lor protectoare.

Moş Grandet şi soţia lui nu îşi schimbă nciodată felul de a se îmbrăca. Ei acţionează astfel din economie (spre deosebire de vărul Pons, care poartă de zeci de ani aceeaşi haină pentru că nu are cu ce să îşi procure una nouă) şi enumerând hainele acestor două personaje şi materialele din care sunt făcute remarcăm că aparţin categoriei durabil şi ieftin.

Obiectele de vestimentaţie ale lui Grandet sunt enumerate pornind de la picioare. Bătrânul dogar poartă întotdeauna:

  • încălţări butucănoase, încheiate cu şireturi de piele
  • ciorapi de lână
  • pantalon scurt
  • jiletcă vărgată, încheiată la două rânduri
  • haină lungă castanie, cu poale largi
  • cravată neagră
  • pălărie de quaker
  • mănuşi solide

Remarcăm faptul că fiecare obiect de îmbrăcăminte este absolut necesar, Grandet nu poartă nici un fel de podoabă.

Materialele folosite sunt: pielea, pentru încălţăminte, lâna, pentru ciorapi, catifeaua, din care este croită jiletca, iar pantalonii sunt din postav. Principala calitate a acestor materiale este rezistenţa, durabilitatea, hainele lui Grandet sunt făcute ca să ţină mult, personajul le poartă în orice anotimp şi fără să bage în seamă moda.

În cazul hainelor, culoarea este un detaliu important. În ceea ce-l priveşte pe Grandet, hainele sale sunt dominate de culoarea maro : pantalonii sunt castanii, haina lui mare este castanie, jiletca este vărgată cu galben şi castaniu. Cravata este neagră. Nu se ştie nimic despre culoarea ghetelor, pălăriei şi mănuşilor. Culoarea maro purtată de un podgorean sugerează grija personajului de a avea haine care să reziste la murdărie, o caracteristică a avarului, care nu vrea să îşi uzeze lucrurile, dar, în acelaşi timp, culoarea sumbră a hainelor ne face să ne gândim la caracterul la fel de sumbru şi sobru al bătrânului Grandet.

De notat că Grandet nu poartă nici un obiect de podoabă, singurul său lux  fiind cataramele de argint care îi ţin pantalonii.

Soţia domnului Grandet este descrisă ca purtând invariabil aceeaşi rochie în toate anotimpurile. Am cunoscut-o deja pe doamna Grandet, o persoană care nu vrea nimic pentru ea însăşi, iar felul ei de a se îmbrăca îi trădează caracterul.

Doamna Grandet poartă:

  • o rochie pe care se învăţase s-o facă a dura aproape un an
  • un fişiu mare
  • o pălărie
  • un şorţ

Materialele sunt: mătasea, pentru rochie, bumbacul, pentru fişiu, paiele, pentru pălărie şi taftaua, din care este făcut şorţul. Materialele sunt extrem de ieftine, iar calitatea lor sugerează ce puţin pretenţioasă este femeia care le poartă.

Culoarea, combinaţia de culori, inspiră aceeaşi impresie de austeritate: rochia este verde, fişiul este alb, iar şorţul este negru. Putem presupune galbenul  pălăriei de paie.

Ultima frază a acestei descrieri poate servi ca o justificare a ţinutei sărăcăcioase a doamnei Grandet: /…/ ieşea foarte puţin din casă /…/ nu dorea niciodată nimic pentru dânsa.

 

Eugénie, spre deosebire de părinţii ei, are dreptul la două rochii pe an, care îi sunt oferite de ziua sa de către mama; o rochie de vară şi una de iarnă. Dar detaliile vestimentare legate de Eugénie sunt rare în text. Cititorul poate să îşi imagineze că în mod normal, tânăra se îmbracă la fel de auster ca şi mama ei şi nu se plânge din această cauză. Odată cu apariţia sentimentelor în inima ei, Eugénie simte, pentru prima dată în viaţă, bucuria de a se găti pentru a-i fi pe plac lui Charles. Îşi puse ciorapi noi şi cele mai frumoase încălţări. Înnodă strâns şireturile ghetelor, fără a sări vreo gaură. În fine, pentru prima oară în viaţa ei, dori să arate cât mai bine, descoperi ce înseamnă să ai o rochie nouă, bine croită şi care să te facă mai atrăgătoare. Fără a da mai multe amănunte, acest mic pasaj sugerează destul pentru a înţelege că tânăra fată nu dădea prea multă atenţie ţinutei sale înainte de sosirea lui Charles, dar că în acea clipă începe să se trezească instinctul feminin, pentru a-i dicta ce înseamnă să te îmbraci.

Putem trage concluzia că membrii familiei Grandet, care sunt destul de izolaţi în provincie, aşa cum ne-o arată romanul, nu dau prea multă importanţă hainelor lor, atât din lipsă de interes cât şi din economie.

Nu aşa se întâmplă cu personajele pe care le-am clasificat în a doua categorie, doamna des Grassins, domnişoara d’Aubrion şi Charles, care acordă o importanţă exagerată modei şi hainelor.

 

Doamna des Grassins, de exemplu, se îmbrăca bine, îşi aducea toaletele de la Paris, dădea tonul la Saumur /…/. Aceste informaţii, puse alături de portretul ei fizic, desăvârşesc imaginea unei “prime doamne” provinciale. O soţie de bancher bogat care, prin soţul ei, deţine o poziţie privilegiată în societatea saumureză, se simte obligată să facă impresie prin modul său de a se îmbrăca. De aceea, ea cheltuie mult pentru a se găti, iar celelalte femei o urmează, aşa cum podgorenii îl urmează pe Grandet în afaceri.

 

Domnişoara d’Aubrion are un alt motiv pentru a fi elegantă. Ea este atât de urâtă încât mama ei îşi dă seama că numai prin îmbrăcăminte poate ajunge la un aspect care să o facă să spere la apariţia unui pretendent la mâna sa. Dar, pentru a răscumpăra asemenea cusururi, marchiza d’Aubrion îi transmisese fetei sale multă distincţie /…/ o îmbrăca cu gust /…/. Iar în continuare, cititorul paote vedea în text care sunt artificiile vestimentare la care recurge doamna d’Aubrion pentru a face uitată lipsa de daruri naturale a cărei victimă este Mathilde: Cu ajutorul unor mâneci mari, al unor corsaje mincinoase, al unor rochii înfoiate şi bine garnisite, al unui corset de înaltă presiune, obţinuse produse feminine atât de curioase, încât, spre a sluji de vrednic exemplu mamelor, ar fi trebuit să le expună la muzeu. Ne amintim că fata este foarte slabă, iar toate aceste gadgeturi vestimentare sunt introduse în textul narativ pentru a face o comparaţie sugestivă cu frumoasele braţe pline ale Eugéniei şi cu corsajul bombat al acesteia. Cu aceste două personaje feminine, Balzac a realizat un contrast între frumuseţea naturală, care nu are nevoie de adjuvante pentru a provoca dragostea unui bărbat, şi artificiile de care se folosesc femeile pentru a-şi construi o frumuseţe pe care Dumnezeu le-a refuzat-o.

 

Personajul pentru care hainele constituie o raţiune de a trăi este Charles, tânărul dandy parizian.

L-am studiat deja pe Charles, ocupându-ne de trăsăturile sale fizice, şi cu acea ocazie am remarcat că fizionomia personajului este neglijată în favoarea ţinutei sale. Charles a fost crescut de tatăl său în ignoranţa absolută a afacerilor, iar consecinţa este că el îşi petrece o mare parte a timpului alegându-şi hainele dintr-o colecţie (proprie) foarte vastă. Singura sa grijă este aceea de a-i impresiona pe ceilalţi, iar când pleacă la Saumur transportă bagaje voluminoase umplute cu tot felul de nimicuri pariziene.

Charles are la el o muţime de jiletci (să ne reamintim că unchiul său nu are decât una singură, cafenie), de toate culorile şi croielile (cenuşii, albe, negre,  de culoarea cărăbuşului, cu reflexe aurii, cu paiete, cu pepite, duble, cu guler şal sau drept, cu revere, închise până la gât, cu nasturi de aur). El are, de asemenea, tot felul de gulere şi cravate la modă în acea epocă, /…/ două costume lucrate la Buisson şi cea mai fină rufărie.

Descrierea acestei zestre este realizată printr-o listă-inventar, o enumerare care pare, într-un fel,  suspendată şi care nu menţionează decât conţinutul bagajelor sale. Charles se poate să fi lăsat la Paris multe alte piese. Cu efectul de real pe care această listă îl produce asupra cititorului, Balzac îşi justifică pretenţia de a fi un documentarist, aşa cum am spus mai sus, plasând în timp povestirea cu ajutorul modei momentului. Dacă acest lucru nu este posibil cu Grandet sau ceilalţi saumurezi, care nu se sinchisesc de modă, Charles este singura posibilitate de a o face, pentru că el este tânărul parizian de bani gata.

După inventarul garderobei lui Charles, Balzac îşi surprinde personajul făcându-şi intrarea în sala unchiului său. Din toate posibilităţile pe care le avea de a-şi combina hainele, Charles alege cel mai cochet costum (în textul original « toilette ») de călătorie, de o simplitate căutată, cel mai adorabil. De reţinut folosirea, de către scriitor, a cuvântului toilette, un termen folosit, îndeosebi, pentru a denumi ţinuta unei femei elegante, este folosit aici intenţionat (se pare că traducătorul Cezar Petrescu nu a sesizat acest lucru), pentru că Balzac vrea să descrie aici un copil de bani gata, care nu a ajuns încă la vârsta bărbăţiei. Dar, de asemenea trebuie să observăm că autorul nu foloseşte acelaşi termen pentru a desemna ţinuta vreunui personaj feminin al romanului.

Toaleta lui Charles este descrisă prin aceleaşi mijloace ca şi ţinuta lui Félix Grandet: trecerea în revistă  a fiecărui element vestimentar, cu particularităţile sale. Dar, dacă Grandet este cercetat plecând de la picioare, Charles este privit începându-se cu figura lui, încadrată de părul proaspăt buclat.

Iată piesele îmbrăcăminţii sale, în ordinea aleasă de autor, ca şi caracteristicile lor:

 

obiect

material

culoare

formă, podoabe

cravata satin neagră
guler rotund
redingotă de călătorie pe jumătate încheiată, pe talie
prima jiletcă caşmir cu şal
a doua jiletcă albă
pantaloni mătase cenuşii încheiaţi pe laturi, unde broderii de mătase neagră înfrumuseţau cusăturile
mănuşi cenuşii
ceasornic cu lănţişor aur
caschetă de un gust fără seamăn
bastonaş aur măciulie sculptată

 

Lista surprinde prin bogăţia sa, dar şi prin varietatea elementelor care o compun. Hainele nu sunt ca cele purtate de Grandet, făcute să protejeze, să reziste la murdărie şi să dureze mult timp, din contră, materialele sunt scumpe şi puţin rezistente. Postavului şi pielii cu care se îmbracă Félix Grandet se opun caşmirul, satinul, mătasea. Nu doar nişte catarame de argint îl împodobesc pe Charles, ci un ceasornic cu lanţ, din aur, un bastonaş cu măciulie, tot din aur şi broderii de mătase. Un contrast evident care pune în evidenţă nu numai diferenţa dintre felul de viaţă al fraţilor Grandet şi al familiilor lor, dar şi dintre emanciparea parizienilor şi conservatorismul provincialilor.

Continuând lectura roamnului, vom vedea că această garderobă îl reprezintă pe Charles într-un anumit moment al vieţii sale, dar odată cu starea lui de copil, tânărul părăseşte şi preocupările pentru frivolitatea vestimentară. Vănzarea hainelor sale de dandy simbolizează schimbarea completă a caracterului personajului. Toaleta de dandy este înlocuită de o jiletcă de postav gros, negru, haina aventurierului.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

INVENTATORUL AVIONULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

Inventatorul avionului
img_3937
Omenirea ne datorează nouă, românilor, primul zbor al unui avion ! Iar noi, la rândul nostru, datorăm această mare onoare lui Traian Vuia.
V. s-a născut la 17 august 1872 în satul bănățean Surducul-Mic. Și-a început studiile la Bujor, le-a continuat la Făget, iar liceul l-a absolvit la Lugoj, dovedindu-și încă din copilărie remarcabila capacitate intelectuală. În 1881, învățătorul său de la Făget a ridicat un zmeu. Copilul Vuia a fost fermecat de această primă mașină zburătoare din viața sa și a hotărât să își dedice viața visului de a se desprinde de pământ.
Prima etapă a fost opțiunea pentru Școala Politehnică din Budapesta, secția mecanică. Din păcate, lipsa resurselor materiale l-a făcut să renunțe după numai un an, când s-a reînscris la Drept, acolo având timp să muncească în birouri avocățești pentru a se întreține. La 6 mai 1901, V. a susținut teza cu titlul „Militarism și industrialism, regimu de statu și de contractu”, obținând astfel titlul de doctor în drept. Cu toate acestea, pasiunea pentru mecanică nu l-a părăsit nici un moment, astfel că în iarna lui 1901 proiectul mașinii sale zburătoare era aproape gata. Era însă nevoie și de un sponsor care să sprijine material construirea aparatului. Statul i-a refuzat orice ajutor, iar prietenii săi din Lugoj nu erau de loc bogați.
De aceea, la 27 iunie 1902, V. pleacă la Paris, luând cu el și macheta viitorului avion.
Capitala Franței era în acea perioadă și capitala europeană a cercetătorilor în domeniul aeronauticii și câmpul de bătaie dintre susținătorii aparatelor mai ușoare sau mai grele decât aerul. Dat fiind faptul că faimosul brazilian Alberto Santos-Dumont reușise de curând să survoleze Parisul, ocolind Turnul Eiffel cu un dirijabil de construcție proprie, făcuse ca balanța să se încline în favoarea baloanelor, astfel că memoriul pe care V. l-a depus la Academia de Științe la 16 februarie 1903 și care prezenta atât principiul, cât și soluțiile constructive pentru aparatul său (“Proiect de aeroplan-automobil” este menționat în majoritatea revistelor științifice ale momentului) a fost primit cu totală neîncredere. Comisia, formată din mari somități ale aeronauticii și prezidată de academicianul Bouquet de la Grye a clasat memoriul românului, cu menținea “mai greu decât aerul este o himeră”. Fără a se lăsa descurajat, V. înaintează, la 15 mai 1903, și o cerere de brevetare a invenției sale “Aeroplanul-automobil”, soluționată cu brevetul 332106, eliberat la 17 august 1903 și publicat la 16 octombrie același an. Deci cu câteva luni înainte de primul zbor al fraților Wright de la Kitty Hawk, ceea ce demonstrează întâietatea inventatorului român. Din păcate, din nou se face simțită lipsa resurselor bănești, astfel încât construcția aparatului întârzie. În ajutor îi sar atunci prietenii români, care reușesc să colecteze suma de 180o de coroane austriece (aproximativ 2000 de franci francezi, cu care inventatorul a și pornit la realizarea mașinii sale încă din 1903. În anul următor începe și construcția motorului, aparatul fiind gata în decembrie 1905.
E drept ca aparate de zbor mai evoluaseră până atunci, în special planoare și doar un singur aparat cu motor, cel al americanilor Wright, despre care încă nu se auzise în Europa. Dar avionul lui V. era complet novator, prin:

– prezența trenului de aterizare cu roți pneumatice, sistem contestat de majoritatea constructorilor de atunci, dar preluat imediat de aceștia;
– formula monoplan, cu aripa sus, de asemenea contestată, dar care s-a dovedit de-a lungul anilor cea mai bună;
– principiul unei singure elice; până atunci toți experimentatorii adoptau soluția cu două elici care să se rotească în sensuri contrare, pentru a anihila cuplul; V. a folosit o singură elice, pentru ușurarea aparatului;
– forma aripei ca și dispunerea organelor de cârmuire erau astfel gândite încât să asigure un echilibru perfect în timpul zborului;
– motorul însuși, conceput tot de V., era revoluționar: extrem de ușor pentru puterea sa, acesta era bazat pe forța aburului obținut prin descompunerea acidului carbonic; marele său dezavantaj consta în autonomia foarte redusă: doar 5 minute de funcționare…
Pentru a încerca avionul, pe care l-a botezat “Vuia 1”, inventatorul l-a transportat la Montesson, nu departe de Paris, unde se găsea un drum (orientat spre Sena) puțin folosit. Cu puțin înainte de sfârșitul anului 1905 a avut loc primul test, în care aparatul a rulat pe sol, atingând viteza de 40 km/h. Din păcate, V. a răcit puternic, ceea ce l-a împiedicat să continue. A reluat încercările la 5 februarie 1906, culminând cu evenimentul de la 18 martie 1906: în acea zi, românul Traian Vuia a reușit să se desprindă de sol, a zburat pe distanța de 12 metri la altitudinea de 0,6 – 1 m, și aterizat lin pe toate roțile. A fost primul zbor din istorie al unui avion!

img_3941img_3927

Din păcate, nici un oficial al Academiei sau al Federațiilor aeronautice nu era prezent pentru a-l omologa, de aceea mulți l-au ignorat sau contestat, atribuindu-i acest merit lui Santos Dumont, care avea să realizeze primele zboruri de abia în septembrie în același an.
În urma acestei experiențe, inventatorul a tras unele concluzii, care l-au ajutat să își dezvolte aparatul. A modificat forma aripii, a adaptat un motor mai puternic (“Antoinette” de 24 CP, realizat de Léon Levavasseur, motor cu o carieră remarcabilă deja, fiind folosit și la dirijabile) și a schimbat unghiul de incidență, aparatul astfel obținut fiind numit “Vuia 2”. Testele au fost continuate pe câmpul de manevră al armatei de la Issy-les-Moulineaux, după 24 iunie 1906, și la Bagatelle, la 27 iulie 1907, când, după un zbor de peste 70 m, aparatul a fost deteriorat la aterizare. Acest eveniment reprezintă și ultimul zbor al lui V., care, în criză financiară, a fost nevoit să abandoneze.
Următorea etapă a activității lui V. o constituie experimentele în vederea realizării zborului vertical. În 1914, el a început unele studii pentru construirea unui elicopter, fiind nevoit să le întrerupă din pricina izbucnirii războiului. (În timpul primului Război Mondial, V., care primise cetățenia franceză, a fost concentrat pentru a face parte dintr-o comisie de omologare pentru armament.) Dar în 1915 și 1916 el și-a continuat experiențele, al căror rezultat a fost publicat în revista “L’Atmosphère”. În 1918 a fost construit și prima variantă de elicopter, “Vuia nr. 1”, testat în 1920, la Juvissy, folosind în loc de motor forța unui ciclist. S-a atins o înălțime de 10 metri. Al doilea elicopter, “Vuia nr. 2”, se deosebea de primul prin prezența unui motor de 8 CP și a fost încercat în zbor la Juvissy, apoi, după echiparea cu un motor și mai puternic (16 CP), la Issy-les-Moulineaux. Performanța obținută cu acesta a fost un zbor la altitudinea de 8 metri și pe o distanță de 80 m, la comenzi aflându-se prietenul lui V. Marcel Yvonneau. Toate aceste experimente au fost urmărite cu atenție de specialiști și de presă și sunt menționate în revistele timpului. Din păcate, tot lipsa de bani l-a făcut pe inventatorul român să abandoneze aceste lucrări. Elicopterul, rămas într-un hangar de la Issy-les-Moulineaux, a fost vandalizat de persoane rău intenționate.
O altă preocupare a lui V. a fost dezvoltarea unui motor cu aburi foarte performant. Realizarea sa a fost extrem de reușită, motoare marca Vuia fiind folosite mult timp în industrie, chiar dacă exista concurența motoarelor cu ardere internă sau a celor electrice.
După o viață petrecută departe de țara sa, dar fără a pierde niciodată contactul cu românii, pe care i-a iubit și sprijinit cu toată puterea, V. a revenit în România în 1950. Era însă bătrân și foarte bolnav. A murit la 2 septembrie 1950, fiind înhumat la cimitirul Bellu.

(foto 1, 2, 3: Traian Vuia la Musee de l’Air et de l’Espace, foto Mihai-Athanasie Petrescu)

2 comentarii

Din categoria Portrete, Uncategorized

CARDUL de Mihai-Athanasie Petrescu

CARDUL

Obişnuit cu perioadele lungi de tӑcere ale maestrului sӑu, Florin Bunea nu era deloc mirat de liniştea din laborator. Profesorul Chifor, aşezat în fotoliul sӑu preferat, medita, cu ochii închişi, de peste o orӑ; tema pe care le-o repartizase directorul institutului nu era uşoarӑ, iar soluţia nu era la îndemânӑ. Din nefericire pentru cei doi cercetӑtori, ordinul şefului venise exact când şi ei aveau o problemӑ, al cӑrei rӑspuns nu era departe, dar ultimile calcule încӑ nu erau efectuate.

Soneria telefonului mobil îl scoase pe Chifor din reverie. Privi displayul aparatului, clӑtinӑ, nemulţumit din cap şi îl întoarse cu faţa în jos.

– Şefu’ … iar ne întreabӑ de combina ӑlora …

– Domn’ profesor, n-am îndrӑznit sӑ vӑ deranjez, mi-a venit o idee …

– Pentru combinӑ?

– Nu prea … pentru cardul ӑla. Ştiţi ce m-am gândit? Dacӑ tot ne chinuim noi sӑ aliem cardurile de fidelitate de la magazine, de ce nu am alia cu ele şi cardul de acces de la bloc, şi chiar de la institut …

Chifor comandӑ aparatul de cafea şi, în secunda urmӑtoare, din perete apӑrurӑ douӑ ceşcuţe aburinde. Îi întinse una lui Bunea şi îl luӑ la întrebӑri:

– Mӑ, dacӑ putem sӑ aliem douӑ cipuri, dupӑ aia e lucru uşor sӑ mai bӑgӑm o mie. Dar cum facem ӑsta prim pas?

–  Am o idee, dar încӑ nu am încercat, sӑ nu fac zgomot. Cred cӑ pot citi codul cipului şi apoi sӑ-l rescriu, în alt format, suprapus cu alte coduri, în genul hieroglifelor arabe de pe moscheea din Constanţa. Suprapuse în felul ӑsta, pot fi scrise pe un cip de mӑrimea celui de pe card un numӑr practic infinit de coduri. Sigur, dacӑ ţine figura.

Sorbind, tacticos, din cafea, profesorul rӑspunse:

– Încearcӑ, mӑ … Hai, cӑ mai calculez şi eu o datӑ transmisia la combinӑ, între timp.

Ţӑcӑnitul tastaturilor de calculator era foarte rar intrerupt de alte sunete. Termostatul şi senzorii pentru calitatea aerului ţiuiau din când în când, dar cercetӑtorii, obişnuiţi cu ele, nici nu le auzeau. Telefonul profesorului, dupӑ ce mai încercase de vreo douӑ fӑrӑ succes ori sӑ-i atragӑ atenţia, renunţӑ şi el sӑ mai emite semnale sonore. Doar necesarele înjurӑturi provocate de greşelile de typing mai spӑrgeau, din când în când, liniştea laboratorului.

– Domn’ profesor, hai sӑ plecӑm acasӑ, cӑ ne dau nevestele la dispӑruţi. Eu am reuşit ceva, cred cӑ ştiu sӑ suprascriu informaţiile. Mâine calculez şi volumul fizic necesar, dar cred eu aşa, ca persoanӑ fizico-chimicӑ, cӑ …

– Mӑ, Florine, atunci ia lasӑ tu cacofoniile şi hai sӑ plecӑm repede, poate nu se prinde şefu’ cӑ am consumat curentul institutului pânӑ la ora asta. Cred cӑ şi combina e ca şi rezolvatӑ, mâine o verificӑm împreunӑ. Dar sigur va merge!

Noaptea e, uneori, un sfetnic bun. În primele ore ale zilei urmӑtoare, amândoi cercetӑtorii exclamarӑ (mai mult sau mai puţin): “Evrika!”

– Alo? Şefu’, spuneţi-le ӑlora cӑ din punct de vedere al calculelor, le-am fӑcut combina. Da … Putem trimite schemele 3D la atelier … da, domne, ce dracu, dacӑ-ţi spun! Da, sӑ le trimiţi factura, dacӑ ne plӑtesc ei prestaţia nu dӑm faliment nici sӑptӑmâna asta.

– Domn’ profesor, ce ziceţi, încercӑm sӑ facem un card? Sau ne bagӑ ӑştia la falsificare de acte?

– Ce sӑ ne bage, mӑ Florine, crezi cӑ vede cineva ceva? Hai sӑ şmecherim un card de acces în institute, combinat cu fidelitatea la KarMall. Mergem şi vedem … Dar, mӑ, hai cӑ … la prӑvӑlie ne iau ӑia cardul din mânӑ şi vӑd cӑ e altӑ graficӑ. Ne facem de râs …

– Nu ne facem, domn’ profesor, cӑ m-am gândit eu. Fac un card incolor, le zicem cӑ s-a decolorat aşa, singur. Rӑspund eu.

– Rӑspunzi tu … cӑ parcӑ de rӑspundere mӑ tem eu. Dar ştii cӑ ai mai avut de lucru cu poliţia, sӑ nu te … No, hai, ce tot stӑm pe gânduri. Pune cipul ӑla pe card şi hai sӑ haidem odatӑ!

Cardul confecţionat de Florin Bunea anulӑ fӑrӑ probleme, de mai multe ori, alarma de la intrarea în institut; mai greu a fost sӑ îl convingӑ pe subofiţerul care executa serviciul de gardӑ cӑ nu fac nici o fraudӑ, dar, în cele din urmӑ, militarul trebui sӑ înţeleagӑ cӑ documentele de identitate ale celor doi cercetӑtori conţin nişte nume existente pe tabelul pe care îl avea şi el în dotare.

– Hai, mӑ nea Matache, ce dracu, doar ne cunoşti de ani de zile, acum te-ai gӑsit matale sӑ ne ceri actele?

– Ce sӑ fac domn’ profesor, consemnul particular al postului. Domn’ doctor Pӑun are o temӑ militarӑ, mӑ … aia şi pe mine şefii la cap …

La KarMall a fost mult mai uşor. Casiera nu aruncӑ nici o privire la cardul pe care îl introduse în cititor, iar electronica nu protest deloc şi Florin beneficiӑ de reducerea de 23 de bani. Sӑ notӑm, totuşi, cӑ entuziasmul tânӑrului savant fu mai mare decât ar fi putut înţelege salariata magazinului. Ce înseamnӑ 23 de bani …

– Deci, merge, concluzionӑ profesorul Chifor, la întoarcerea în laborator – dupӑ ce subofiţerul le mai ceruse o datӑ legitimaţiile la intrare. Partea electronicӑ e OK, dar hai sӑ încercӑm sӑ adaptӑm cumva şi grafica, sӑ nu mai avem emoţii. Aş avea o idee, numai cӑ va trebui sӑ scrii şi suprapui şi alte informaţii. Vreau sӑ facem cardul sӑ rӑspundӑ la comandӑ vocalӑ şi sӑ îşi schimbe şi grafica şi informaţia când i se transmite o anumitӑ denumire. Ce zici, se poate?

– Domn’ profesor, greu a fost sӑ suprapun primele douӑ informaţii. De acum, putem sӑ îi cerem orice, şi înlocuim, pur şi simplu, cardul din plastic cu un microafişaj LCD. C’est dans la poche!

– Da, e simplu. Şi iatӑ cum am mai inventat noi încӑ un dispozitiv care putea la fel de bine sӑ lipseascӑ din dotarea noastrӑ. Dar, în felul ӑsta, ne demonstrӑm şi nouӑ cât suntem de deştepţi. Propun sӑ-l botezӑm … Carbuchif.

Carbuchiful funcţiona atât de bine, încât Chifor şi Bunea nu se îndurarӑ sӑ îl pӑstreze numai pentru ei. Mai întâi soţiile lor, dar, mai pe urmӑ şi colegii de la institutul de cercetӑtori îşi înlocuirӑ toate cartoanele din portofel cu microafişajul universal. Pânӑ şi directorul instituţiei începu sӑ îl utilizeze, oarecum obligat de împrejurӑri, pentru cӑ, nervos cum era, îşi rupse propriul card de acces în clӑdire şi fu împiedicat sӑ intre de cӑtre domnul Matache.

– Chifore, altӑ datӑ sӑ îmi cereţi şi mie voie când vreţi sӑ inventaţi aşa ceva. Ce …

– Şi o sӑ-mi daţi permisiunea? întrebӑ, respectuos, profesoru.

– Binenţeles! Cӑ nu! Şi, ca sӑ nu mai aveţi timp sӑ faceţi prostii de-ale voastre, ia puneţi voi mâna şi gӑsiţi o soluţie matematicӑ pentru senzorul de umiditate în sol, pentru a stabili turaţia motorului de tractor la arat, cӑ ӑştia de la fermӑ au impresia cӑ risipesc motorina. Hai, hai, la muncӑ!

Obişnuiţi cu stilul directorului de a-şi stimula subordonaţii, Chifor şi Bunea nu îşi bӑturӑ capul sӑ îl facӑ sӑ revinӑ la sentimente mai bune. Chifor îi fӑcu cu ochiul asistentului sӑu şi amândoi se refugiarӑ în laborator, unde îşi puteau exprima pӑrerile.

– Domn’ professor, nu mӑ aşteptam sӑ mӑ mângâie pe creştet, dar mӑcar un “bravo, bӑ!” putea sӑ îşi permit şi el …

– Lasӑ-l, nu conteazӑ. El apreciazӑ munca noastrӑ, dar nu are chef sӑ ne-o spunӑ. Dar asta cu senzorii … chiar nu m-aş fi gândit. E o idee bunӑ pentru reducerea consumului de carburant. Mӑcar un sfert de litru de motorinӑ la hectar dacӑ economisim, şi meritӑ sӑ cheltuieşti câteva zeci, sau sute de euro la fiecare motor. Hai, hai sӑ ne gândim …

Profesorul se instalӑ în fotoliu, în timp ce Bunea îşi porni calculatorul şi începu sӑ calculeze duritatea diferitelor soluri în funcţie de umiditate. Ideea pӑrea fezabilӑ, dar, aşa cum apreciase, în glumӑ, profesorul, rentabilitatea aplicӑrii ei era destul de micӑ.

– Domn profesor, eu cred cӑ nu meritӑ sӑ pierdem timp cu asta. A, bun, dacӑ fermierii plӑtesc atât de bine, calculele sunt uşor de finalizat, dar …

Mirat de lipsa de reacţie a seniorului, Florin Bunea repetӑ, cu voce mai puternicӑ, sperând sӑ îl trezeascӑ pe Chifor din reverie.

– Domn’ profesor! Am tras concluzia cӑ nu renteazӑ sӑ …

Chifor nu rӑspunse. Bunea îl gӑsi într-o stare de semi-inconştienţӑ, pe care monitoarele din laborator, cuplate la senzorii din fotoliul profesorului, de altfel, o reflectau grafic. Fӑrӑ a-şi pierde calmul, Bunea luӑ primele mӑsuri de prim ajutor: îi scoase haina profesorului, îi desfӑcu nodul cravatei şi îl sunӑ, prin telefonul interior, pe doctorul Pӑun, care apӑru dupӑ câteva secunde, abandonându-şi cercetӑrile secrete cu caracter militar.

Din fericire, la intrarea colegului sӑu, Chifor era în plinӑ formӑ. Toate testele aplicate de medic ieşirӑ normal şi, dacӑ nu ar fi existat înregistrӑrile, nimeni nu ar fi crezut cӑ savantul ar fi trecut printr-o stare fizicӑ periculoasӑ.

– Ce faci mӑ, dai speranţe deşarte tineretului? îl certӑ Pӑun. Ce ai mâncat, ce ai bӑut, ce ai fumat, ce efort deosebit ai fӑcut? Ia uite, toate graficele sunt aproape de linia dreaptӑ, mai aveai puţin şi ţi se oprea inima!

– Am stat niţel sӑ mӑ odihnesc, şi trebuie sӑ spun cӑ în viaţa mea nu m-am simţit atât de relaxat. Pânӑ şi rӑutatea şefului mi-a fugit din gând … eram relaxat … relaxat … ca un planor care coboarӑ în linie dreaptӑ, fӑrӑ sӑ mai caute ascendenţe ca sӑ se menţinӑ în aer …

– Tare ciudat, spuse doctorul. Atât de relaxat încât şi ritmul cardiac a coborât în linie dreaptӑ, constant şi rapid, iar apoi a crescut brusc la normal. Ciudat …

Respectând ordinul doctorului Pӑun, profesorul fu nevoit sӑ petreacӑ douӑ zile într-o clinicӑ de cardiologie, sub atentӑ monitorizare. Minivacanţa se terminӑ fӑrӑ ca pacientul sӑ mai prezinte vreun simptom îngrijorӑtor, iar Chifor reveni la laborator, mai sӑnӑtos decât oricând.

– O sӑ iei şi tu câte un aspenter pe zi, şi câte o jumӑtate de betaloc, dar se pare cӑ n-ai nimic. Toate testele sunt OK, îl sfӑtui doctorul Pӑun.

– Pӑi atunci de ce mӑ pui sӑ iau hapuri? se interesӑ fostul pacient.

– De ce, de ce … pentru cӑ aşa fac doctorii. Doar nu vrei sӑ scapi din mâinile mele fӑrӑ sӑ te supun unui tratament. Stai liniştit, astea nu fac nici bine, nici rӑu, dar mӑcar o sӑ ai şi tu o grijӑ în plus în fiecare zi.

Fermierul amator de inovaţii tehnice înţelesese, în urma explicaţiilor lui Bunea, cӑ nu ar fi fӑcut mare economie la carburanţi aplicând metoda citirii umezelii în sol, dar venise cu o nouӑ temӑ de cercetare.

– Chifore, bine ai revenit la muncӑ, sau bine cӑ ai revenit, pentru cӑ pânӑ mâine va trebui sӑ îi livrӑm fermierului grosimea optimӑ a cauciucurilor de tractor ca sӑ nu striveascӑ seminţele când trece cu tratamentul chimic.

– A, chiar bunӑ idee, şefu’! Nu vrea sӑ-I spunem noi şi ce vârstӑ trebuie sӑ aibӑ tractoristul ca sӑ înfloreascӑ grâul în mai?

– N-a întrebat pânӑ acum, dar dacӑ întreabӑ şi plӑteşte destul, o sӑ te pun sӑ calculezi şi asta, îl puse directorul la locul lui pe cercetӑtor, trântind uşa.

– Fermierul ӑsta chiar nu are ce face cu banii, sau şi- pus în gând sӑ sponsorizeze institutul, concluzionӑ Chifor. Mӑ, Florine,                 hai cӑ eu am aşa un chef de muncӑ, încât nu te mai suport pe-aici. Carӑ-te acasӑ şi lasӑ-mӑ singur, sӑ chinuiesc eu calculatorul o orӑ-douӑ. Hai, hai, ce mai stai!

Tema impusӑ nu era destul de pasionantӑ şi nici grea pentru a-l tine mult timp pe profesor la masa de lucru. Într-o orӑ transmise raportul de cercetare prin mail cӑtre conducere şi ieşi în oraş, pentru o relaxare activӑ: o plimbare vioaie prin centru. Doar cӑ plimbarea îi fu, oarecum stricatӑ, de numeroasele grupuri de oameni care se deplasau pe strӑzi în direcţia stadionului. Dar de unde sӑ ştie Chifor cӑ era ziua aia specialӑ a sӑptӑmânii când juca Drapelu’, iar meciul era unul extrem de important pentru configuraţia clasamentului. Pe el nu-l interesa fotbalul şi nici desele discursuri entuziaste ale asistentului sӑu nu l-au convins vreodatӑ sӑ vadӑ un meci, nici pe stadion, nici la televizor.

– Alo! Domn’ profesor, sunt Veronica. Vӑ rog eu, spuneţi-I lui Florin sӑ nu plece la serviciu azi, nu s-a simţit prea bine asearӑ şi aş vrea sӑ-l ţin acasӑ, sӑ se odihneascӑ.

– Sigur, Veronica, tine-l, spune-i cӑ am zis eu. Dar ce-a pӑţit?

– Nu ştiu, domn’ profesor. A stat asearӑ la meci, la televizor şi s-a agitat aşa de tare încât m-am speriat. I-am luat tensiunea şi pulsul de câteva ori, mai ales pulsul i-a crescut exagerat, peste 160. Nu e normal, el nu trece niciodatӑ de 70.

– Dar ce, au mâncat bӑtaie ӑştia ai lui?

– Nu, au câştigat, dar cam la mustaţӑ. A fost echilibrat pânӑ spre final, când ai nostri au bӑgat trei goluri în cinci minute. Atunci s-a agitat Florin şi m-a speriat aşa tare.

– Acum cum e?

– Acum e normal, puls 68, tensiune 112, ca de obicei.

– Bine. Ţine-l acasӑ şi vin eu cu Pӑun cât de repede poate el.

Pӑun îi montӑ imediat tânӑrului savant toate aparatele mobile pe care putuse sӑ le care de la institut.

– Hai, tinere, spune tot! Vrei sӑ mori pentru Drapelu”, ce dracu?

– Domn’ doctor, nu ştiu ce s-a întâmplat. Eu mӑ uit mereu la meciuri, mai ţip, mai înjur … dar niciodatӑ nu mӑ simt nasol. Sigur cӑ mӑ mai enervez sau mӑ bucur, dar nu fac urât ca asearӑ.

– Deci?

– Deci … m-a trimis domn’ profesor acasӑ. Când am intrat pe uşӑ, meciul tocmai începuse, aşa cӑ m-am aşezat în fotoliu şi am stat sӑ mӑ uit. Mi-a dat Veronica o cafea, slabӑ şi dulce cum o face ea, şi am bӑut-o încet, nici n-am apucat sӑ o termin, cӑ am uitat de ea. Ӑştia au jucat prost 85 de minute, dormeau şi ei şi lumea din tribune, pânӑ când au marcat, cam din greşealӑ, în minutul 86. Apoi au inceput sӑ joace ca lumea şi au mai bӑgat douӑ. Sigur cӑ m-am entuziasmat, am strigat … am simţit şi eu cӑ nu sunt chiar bine, dar Veronica s-a speriat şi nu ştia ce sӑ mai facӑ …

– Ba am ştiut ce sӑ-i fac. I-am scos haina şi cravata, cӑ stӑtea în fotoliu aşa cum venise de la serviciu, şi i-am pus aparatul de tensiune. 144 tensiunea şi 163 pulsul. L-am întins pe pat şi şi-a revenit instantaneu. De aia nici nu am mai chemat salvarea sau ceva …

Pӑun constatӑ cӑ Bunea era în perfectӑ stare de funcţionare, dar, pentru cӑ nu voia sӑ se joace cu sӑnӑtatea colegului sӑu mai tânӑr, îl internӑ şi pe el, pentru douӑ zile de monitorizare, în clinica unde se odihnise şi Chifor. Iar la ieşire, îi prescrise şi lui, cӑ aşa se face, betaloc şi aspenter. Sӑ simtӑ cӑ are nevoie de îngrijire şi autoîngrijire!

– Ciudat, domn’ profesor. Şi dumneavoastrӑ, şi eu, sӑ pӑţim asemenea crize … Vorba aia, doar suntem oameni sӑnӑtoşi, activi, sportivi chiar … nu e normal. Are dreptate domnu doctor Pӑun, trebuie sӑ ne supraveghem mai atent şi sӑ lӑsӑm, naibii, stressul ӑsta …

– Florine, eu nu sunt împӑcat şi nici curiozitatea mea ştiinţificӑ nu mӑ lasӑ sӑ dorm. Nu poate fi o simplӑ coincidenţӑ faptul cӑ amândoi am trecut prin crizele astea, trebuie sӑ existe o legӑturӑ între ele. Singura deosebire e cӑ eu era sӑ mor de relaxare, iar tu de hiperactivitate. Şi nu cred cӑ e din cauza vârstei.

– O fi de la atmosfera din institut? Poate e contaminatӑ cu ceva, şi nu ne dӑm seama?

– E posibil, dar nu cred. De ce numai noi picӑm victimӑ, şi nu toţi colegii care se mişcӑ prin clӑdire? Mţ … trebuie sӑ fie altceva.

– Nu numai noi. Am auzit cӑ şi nea Matache ar fi avut o crizӑ într-o noapte.

– Ce fel de crizӑ?

– S-a simţit moale, dar i-a trecut repede. Nici nu a aflat nimeni, mi-a spus mie azi-dimineaţӑ când am venit la munci.

– Ciudat! Trebuie sӑ vorbim cu el, hai acolo.

– Nu-l gӑsim decât disearӑ. Zic sӑ nu-l sunӑm nici la telefon, poate doarme omul, cӑ a muncit peste noapte.

Chifor acceptӑ întârzierea, dar cei doi cercetӑtori îl aşteptarӑ cu nerӑbdare pe subofiţer sӑ intre în turӑ, la ora 19.

– Nea Matache, trebuie sӑ ne povesteşti exact ce ţi s-a întâmplat în noaptea aia, îl abordӑ profesorul. Poate fi important în descifrarea crizelor noastre.

Privind cu reproş la Bunea, Matache nu avu încotro şi se confesӑ:

– Pӑi cum sӑ fie, domn’ profesor, de, m-am pus şi eu pe scaun sӑ mӑ odihnesc, ca omu’. M-am trezit pe jos, nu ştiu cum am cӑzut. Eram moale ca o cârpӑ. Dar mi-am dat seama, m-am dezbracat de veston şi m-am dus la baie sӑ mӑ spӑl pe faţӑ cu apӑ rece. Mi-am revenit imediat.

– Nea Matache, ai ceva cu inima, ai mai avut crize?

– Nu, Doamne fereşte! Doar ne controleazӑ ӑştia mereu, ne duce la doctor, n-avem voie sӑ fim bolnavi, sӑ ni se întâmple ceva în post … Pӑi ce, lӑsӑm institutul de cercetӑri la mâna spionilor? Neee …

– Ai mai fost la doctor dupӑ … moliciunea asta?

– Da, ieri am fost la cabinetul domnului doctor Pӑun. Nu m-a controlat el, ci asistenta, am iesit foarte bine.

– Noroc cӑ nu te-a consultat Pӑun, cӑ te punea sӑ iei aspenter şi betaloc, sӑ fie acolo … comentӑ Bunea.

– A, pӑi iau de-astea, m-a pus sӑ iau încӑ de acum trei luni. Le iau … şi nevastӑ-mea mӑ bate la cap, sӑ nu uit vreodatӑ.

În laboratorul lor, Chifor şi Bunea umpleau calculatorul cu toate informaţiile notate în cele trei cazuri.

– Mӑ, ia uite-aici! La fiecare caz sunt elemente comune: omul stӑ pe fotoliu sau pe scaun şi îl apucӑ criza. Cum se ridicӑ, îi trece. Clar, scaunul e de vinӑ, dar în ce fel?

– Domn’ profesor, mai e ceva: toţi trei eram îmbrӑcaţi în costum sau în uniformӑ. Când am pӑrӑsit scaunul ne-am scos haina.

– Da, mӑ, eu recunosc cӑ nu nu mӑ simt bine în hainӑ, dar o port de o mie de ani şi nu mi-a provocat crize.

– Deci … scaun … hainӑ … cravatӑ … Dar relaxare … agitaţie … Nu prea se pupӑ.

– Pӑi nu prea. Tu şi cu mine ţinem cravata largӑ, nea Matache o tine mai strânsӑ, ca militarii, iar nu e la fel. La mine a fost la prânz, la tine dupӑ-amiazӑ târziu, la nea ӑsta noaptea … e ca la balamuc, nu seamӑnӑ nimic.

– Domn’ profesor, ştiţi ce e la fel? Toţi lucrӑm la institut. Am stat douӑ zile şi am bârfit în spital, erau tot felul de cazuri, nici unul asemӑnӑtor cu cea am avut noi.

– Ai dreptate, nici pe timpul meu nu a venit nici un caz ca al nostru. Deci iar ne întoarcem în prӑvӑlia noastrӑ. Facem o analizӑ a aerului, dar eu tot nu cred în asta. Dar ce avem noi comun în institut?

– Pe domnul director, dar …

– Dacӑ era de la şefu’, eram toţi bolnavi de nervi şi de inimӑ, cӑ el e la fel de al dracu’ cu toţi şi dintotdeauna. E altceva …

– Da, aveţi dreptate, un ceva care a apӑrut mai nou … Domn profesor, ştiu! Ia uitaţi-vӑ la mine, ce port pe buzunarul de la piept! Şi purtaţi şi dumneavoastrӑ, exact la fel!

– Ce, mӑ? Aaaaa … ecusonul. Cardul noustru universal! Ӑsta sӑ fie motivul?!

– Ar putea fi. Îl purtӑm toţi şi nu de multӑ vreme. Hai sӑ verficӑm.

Doctorul Pӑun fu imediat pus la current cu ipoteza celor doi şi, fӑrӑ sӑ ezite, se oferi sӑ ia parte la noua cercetare – fӑrӑ a anunţa şi conducerea, totuşi.

Bunea, fiind mai tânӑr, se supuse unui test. Aşezat în fotoliu, purtând ecusonul în poziţia normalӑ – adicӑ agӑţat de buzunarul de la piept, se relaxӑ, ascultând muzicӑ în cӑşti. Pӑun executӑ, cu ajutorul aparatelor sale, mӑsurӑtori foarte precise şi observӑ cӑ, la un moment dat, pulsul lui Florin scӑzu la un ritm normal pentru o stare de semi-veghe, dupӑ care, foarte brusc, scӑzu la valori anormale. Pentru cӑ doctorul scoase o exclamaţie de surprindere, “cobaiul” se trezi, iar pulsul îi reveni la normal în exact aceeaşi secundӑ.

– Pӑcat cӑ te-ai trezit, ar fi trebuit sӑ îţi scoatem ecusonul sӑ vedem efectul, spuse Pӑun. Hai sӑ încercӑm iar, culcӑ-te la loc.

Bunea încercӑ din nou sӑ se detaşeze de realitate, dar, de data asta, îi fu mult mai greu.

– Hai, mӑ, ce dracu, ia de te culcӑ, ne strici experimentul, îl zori profesorul.

– Aş vrea, dar nu pot.

– Cum sӑ nu poţi? Eşti tânӑr şi fӑrӑ griji, dormi odatӑ şi nu mӑ mai supӑra!

Spre marea lui mirare, Pӑun observӑ cӑ, de câteva secunde, pulsul voluntarului începea sӑ creascӑ.

– Mӑ Chifore, lasӑ bӑiatul în pace, cӑ în loc sӑ se relaxeze, el se enerveazӑ şi îi creşte pulsul, în loc sӑ-I scadӑ. Dacӑ îl mai superi, te pun pe tine la aparate!

Brusc, pulsul lui Bunea crescu de la 80 la 156 … 160 … 161 … dar doctorul îi smulse ecusonul şi, dintr-o datӑ, toate valorile revenirӑ la normal.

– Mӑ, exerienţa a reuşit perfect! Aşa e, cardul vostru are efecte secundare. Face sӑ scadӑ brusc pulsul de la o anumitӑ valoare, sau sӑ creascӑ, tot brusc. Vreţi nu vreţi, reluӑm experimentul toţi trei.

Monitoarele arӑtarӑ exact aceleaşi tendinţe de crestere a valorii pulsului la cei doi cercetӑtori, dar nici unul nu reuşi sӑ se relaxeze destul pentru a verifica şi valorile scӑzute.

– Ei, ce ne facem? Cipul vostru influenţeazӑ variaţiile pulsului. Trebuie sӑ avertizӑm urgent pe toatӑ lumea din institut, sӑ nu cumva sӑ ni se întâmple, Doamne fereşte, vreun accident. Şi trebuie anunţat şi şefu’, nu avem cum sӑ trecem sub tӑcere aşa ceva.

Surprinzӑtor, directorul primi calm vestea.

– Chifore, de mâine ai temӑ nouӑ de cercetare: studiezi posibilitӑţile de aplicare practicӑ a cipului. Sigur, dupӑ ce descrii cât se poate de precis cauzele fenomenului, ca sӑ-l brevetӑm. Înţeles? Bun, hai, la muncӑ!

Pe toate holurile şi uşile clӑdirii apӑrurӑ, în doar câteva minute, afişe care îi puneau pe toţi în gardӑ în legӑturӑ cu efectele secundare ale cipului, recomandând, în acelaşi timp, ca nimeni sӑ nu poarte cardul în buzunarul de la piept sau acroşat de îmbrӑcӑminte în apropiere de inimӑ.

Chifor, ajutat de tânӑrul sӑu asistent erau cufundaţi în calcule de mai multe ore.

– Mӑ, nu înţeleg, totuşi. Biocurenţii nostri naturali circulӑ prin circuitul cipului şi, în funcţie de valori, fie se amplificӑ, fie se reduc. Dar cum, Doamne iartӑ-mӑ?

– Eu m-am gândit sӑ desfac fiecare cod şi sӑ vedem cum interfereazӑ curenţii prin ele. Poate aşa înţelegem care e combinaţia letalӑ, dacӑ pot sp …

În clipa aceea, uşa fu datӑ, violent, de perete, iar în laborator îşi fӑcu apariţia profesorul Donose, directorul. Nu le lӑsӑ timp gazdelor sӑ zicӑ bunӑ ziua, ci ţipӑ, din rӑsputeri:

– Fi-v-ar cipul al dracu! Altӑdatӑ când vӑ mai vine pofta sӑ inventaţi ceva, sӑ faceţi bine sӑ renunţaţi înainte de a începe!! Cӑ din cauza voastrӑ, detaşamentul de pazӑ îmi intrӑ în grevӑ!

– Cum din cauza noastrӑ, şefu’? Ce, noi putem sӑ le mӑrim salariul?

– Ce salariu, bӑ, nici un salariu. Cicӑ nu au condiţii sigure de muncӑ şi cӑ din cauza cipului vostru riscӑ sӑ li se opreascӑ inima noaptea, în timp ce muncesc pentru noi! Nu mai accept nici o discuţie legatӑ de cip! Am ordonat sӑ fie strânse şi distruse toate!

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

BUNII SAMARITENI de Mihai-Athanasie Petrescu

BUNII SAMARITENI

În apartamentul familiei Bunea domnea liniştea dupӑ-amiezii. Veronica era în oraş, iar tânӑrul om de ştiinţӑ Florin Bunea îşi intinsese, într-un colţ al balconului, micul banc de lucru. De câteva luni descoperise plӑcerea de a restaura jucarii vechi. În podul casei pӑrinteşti regӑsise câteva maşinuţe din frageda lui pruncie, aproape întregi, în tot cazul uşor de reparat. A fost nevoit sӑ confecţioneze câteva piese, cele originale lipsind sau fiind prea deformate pentru a fi refolosite iar reuşita a fost deplinӑ. Apoi, entuziasmat de rezultat, cercetӑtorul îşi folosi îndemânarea şi plӑcerea de a repara jucӑrii şi în folosul altor copii, de diferite vârste. Dupӑ o vreme s-a întâlnit, cu ajutorul reţelelor sociale, şi cu alţi pasionaţi de restaurӑri şi, prin aceleaşi reţele, a început sӑ caute – şi sӑ gӑseascӑ vechituri demne de a fi readuse la viaţӑ.

De data aceasta, savantul cerceta cu luare aminte un vechi ursuleţ vorbitor, al cӑrui mecanism, destul de simplu de altfel, trecuse prin grele încercӑri cu peste 30 de ani mai devreme. Tocmai când defectul începea sӑ se lase descoperit, soţia lui dӑdu buzna în balcon, încetinind procesul tehnologic.

– Florine, trebuie sӑ mӑ ajuţi, am promis cӑ mӑ implic şi nu se poate sӑ nu mӑ susţii.

– Sigur cӑ te ajut, n-am fost eu întotdeauna alӑturi de …

– Deci, trebuie sӑ facem ceva sӑ îl ajutӑm pe bietul pӑrintele, e disperat şi nu mai ştie pe unde sӑ scoatӑ cӑmaşa.

– Sau sutana, cӑ dacӑ e popӑ …

– Da, când îşi cer şi eu odatӑ ajutorul, tu mӑ iei la mişto!

– Da’ nu pe tine, mӑ nevastӑ, ci pe popa ӑla, care nu ştie decât sӑ scape de orice problemӑ aruncând-o în spinarea altora. Şi, ce zici cӑ mai vrea de data asta?

Veronica Bunea, fiica unor oameni credincioşi, dupӑ cӑsӑtoria cu Florin rӑmӑsese într-o relaţie apropiatӑ cu biserica în care purtaserӑ, amândoi, “pirostriile”. Atât de apropiatӑ, încât comitetul parohial o adoptase ca pe una de-a lor, mai întâi doar ca invitatӑ, dar, destul de curând, ca membru cu drepturi depline. Şi mai ales cu îndatoriri.

Aşa se fӑcea cӑ era la curent cu toate ale parohiei, cu cele mai bune, dar mai ales cu nevoile comunitӑţii şi ale bisericii în sine. De data asta, pӑrintele paroh Valentin cerea ajutorul tuturor pentru refacerea picturii murale. Clӑdirea bisericii, construitӑ în secolul al XIX-lea, trecuse prin numeroase lucrӑri de întreţinere sau renovare, dar încӑ niciodatӑ nu se ocupase vreunul dntre parohi de starea picturii. Unul dintre motive era cӑ nici unul dintre ei nu îşi putea asuma rӑspunderea de a încerca refacerea unei opere de artӑ realizatӑ de însuşi mare pictor Vasili Ionesci Zugravu. Dacӑ restauratorul ar fi greşit, valoarea monumentalӑ a bisericii ar fi scӑzut dramatic. De aceea era nevoie de un pictor foarte priceput, iar preţul lui ar fi mai mare decât îşi putea permite o biatӑ parohie de provincie din zilele noastre. Iar un meseriaş mai “de-ai nostri” în privinţa preţului ar fi putut reprezenta un risc, pe care, de asemenea, nici un paroh nu voia sӑ şi-l asume.

De aceea, pӑrintele Valentin încerca acum sӑ gӑseascӑ o soluţie cât mai accesibilӑ, iar apelul lui, lansat prin consiliul parohial, avea ca scop strângerea de fonduri suficiente pentru a angaja cel mai bun pictor restaurator de pe piaţӑ.

Numai cӑ Veronica nu la bani se gândea când cerea ajutorul soţului ei. Ştia cӑ institutul de cercetӑri nu îşi plӑtea angajaţii destul de bine pentru a le permite sӑ sponsorizeze acte de culturӑ. Sau de cult.

– Aşa cӑ aş vrea sӑ gӑseşti o soluţie ştiinţificӑ pentru restaurarea picturii, în aşa fel încât sӑ nu coste mult, dar sӑ readucem biserica la starea ei iniţialӑ.

Dupӑ ce o ascultase atent şi calm, Florin nu putu sӑ se abţinӑ sӑ arunce, totuşi, o sӑgeatӑ otrӑvitӑ înspre paroh:

– Da, da, da, deci, dacӑ înţeleg bine, popa nu mai e supӑrat pe mine cӑ sunt un cercetӑtor. E gata sӑ accepte chiar şi ajutorul ştiinţei pentru a-şi atinge scopul …

– Dacӑ nu sunt bani … Ştii vorba aia, te faci frate şi cu … începu Veronica, dar, luându-şi seama, se opri la timp.

– Am înţeles-o şi pe asta, adicӑ eu sunt dr …

Nu-şi putu continua fraza, pentru cӑ un deget al soţiei sale îi astupӑ buzele. Dar, chiar din acel moment, creierul lui de inventator începu sӑ caute o idee.

Iar aceasta nu întârzie (prea mult) sӑ aparӑ.

A doua zi, Florin îl abordӑ pe colegul şi prietenul sӑu mai experiementat.

– Domn’ profesor, oare s-ar putea curӑţa un obiect cu ultrasunete?

– Adicӑ cum, mӑ? Vrei sӑ lustruieşti lӑnţişorul cu cruciuliţӑ de argint al lui soacrӑ-ta?

– Ceva de genul ӑsta, dar la altӑ scarӑ. Nu doar o cruciuliţӑ, ci o bisericӑ întreagӑ.

Luat prin surprindere, profesorul Chifor rӑmase cu gura cӑscatӑ. Nu era prima datӑ când asistentul lui fӑcea glume pe seama muncii lor, dar de fiecare datӑ ochii lui râdeau şi îl fӑceau sӑ înţeleagӑ lipsa de seriozitate a discuţiei. De data asta, însӑ, Florin era prea sobru pentru a glumi.

– Mӑ, tu vorbeşti pe bune. Vrei sӑ cureţi o bisericӑ? Adicӑtelea cum, sӑ …

Bunea îi relatӑ discuţia lui cu Veronica din seara precedentӑ, din pricina cӑreia bietul ursuleţ continua sӑ fie mut. Iar ideea pe care o expuse, la final, îl atrase pe Chifor.

– Mӑ, se vede cӑ eşti studentul meu, ai mereu idei genitale … ӑsta, geniale. Eu zic sӑ mergem o ţârӑ pe la bisericӑ, sӑ vedem exact despre ce e vorba şi apoi sӑ studiem problema.

Biserica, monument istoric şi architectonic recunoscut ca atare de ministerul Culturii, avea nevoie de mai multe lucrӑri de înţreţinere. Mai o streaşinӑ, care, pӑtrunsӑ de ruginӑ fiind, permitea apei sӑ curgӑ pe ciubucӑrie şi pe perete, distrugând tencuiala, mai un vitraliu spart, prin care, odatӑ cu frigul, intra în nava bisericii şi ploaia, ba … Iar pictura interioarӑ … da, pӑrintele Valentin avea dreptate. Trebuia luate mӑsuri pentru a o scoate la luminӑ, pentru cӑ fumul milioanelor de lumânӑri care arseserӑ acolo în cele douӑ sute de ani o acoperise cu un filtru negru, anulându-i frumuseţea şi valoarea.

– Da, mӑ, trebuie sӑ încercӑm ceva. Oare nu e mai simplu cu detergent, decât cu ultrasunete?

– Am înţeles cӑ vopselele lui Vasili Ionesci au marele defect cӑ nu rezistӑ la apӑ, rӑspunse Bunea. Iar detergent fӑrӑ apӑ … nu prea e de resortul nostru, suntem fizicieni, nu chimişti.

– Am putea vorbi cu colegul Niţescu, dar ai dreptate, ce sӑ ne mai încurcӑm cu chimiştii ӑia, dacӑ putem rezolva noi, cu ştiinţa noastrӑ.

Parcӑ adus de o mânӑ invizibilӑ, tocmai atunci îşi fӑcu apariţia parohul.

– Nu se vorbeşte de ştiinţӑ în casa Domnului, fiilor. Singura ştiinţӑ e cuvântul lui Dumnezeu!

– Ne cerem iertare, pӑrinte, în cazul ӑsta spӑlaţi pictura cu vorba, iar noi ne ducem pe calea noastrӑ, îi replicӑ, destul de dur Chifor.

Suprins, preotul dӑdu înapoi:

– Nu aşa, fiule, eu nu zic sӑ eliminӑm ştiinţa, ci doar sӑ … adicӑ … sӑ vorbim despre ea în altӑ parte.

– Fie ca dumneavoastrӑ, pӑrinte, dar mӑcar în laboratorul nostru, unde domneşte ştiinţa, avem voie sӑ vorbim despre bisericӑ?

Împӑcaţi cu biserica şi liniştiti cӑ nu vor pӑcӑtui cӑutând o rezolvare ştiinţificӑ a problemei parohiale, Chifor şi Bunea se duserӑ sӑ se încuie în templul lor decorat cu aparate şi cӑrţi de fizicӑ.

– Mӑ eu cred cӑ ar trebui sӑ calculӑm exact frecvenţa necesarӑ pentru a curӑţa funinginea de pe picturi, dar fӑrӑ sӑ afectӑm vopseaua originalӑ, deschise Chifor tema de cercetare odatӑ cu  compendiul tipӑrit, tot de el, cu câţiva ani în urmӑ. No, mӑ Florine, cum facem noi ca sӑ generӑm ultrasunete de frecvenţӑ neobişnuit de mare?

– Pӑi sunt atâtea metode cunoscute … de la fluier la …

– Da, iar noi trebuie sӑ mergem tocmai dincolo de la … Doar nu vrem numai sӑ gonim câinii rӑi, vrem sӑ gonim urme de funingine.

– Magnetostricţiune?

– Magnetostricţiune, dacӑ zici tu. Avem, deci nevoie de un material feromagnetic, pa care îl putem cӑuta cu succes prin sertarele laboratorului. Vorba e cӑ trebuie obţinut un fascicul de ultrasunete destul de larg pentru a merge mӑcar pe dungi de la câţiva milimetri la … vorba ta … Adicӑ oricât de late. Hai sӑ calculӑm, sӑ cӑutam …

În institutul de cercetӑri exista o regulӑ foarte strictӑ, cunoscutӑ şi aplicatӑ de toţi angajaţii, fie ei savanţi de renume mondial (sau local), fie îngrijitoare. Când o uşӑ era încuiatӑ pe dinӑuntru, nimeni nu îndrӑznea sӑ insiste sӑ o deschidӑ, chiar dacӑ ceasul spunea cӑ deja cei din laboratorul respectiv ar putea fi morţi de foame. De aceea, şi Chifor şi Bunea furӑ lӑsaţi sӑ îşi vadӑ de experienţele lor, mai cu seamӑ cӑ din interior nu se auzeau explozii şi nu ieşeau pe sub uşӑ gaze toxice. Zgomote de ciocan sau flex, înjurӑturi sau sforӑieli, clӑnţӑnit de tastaturi sau bâzâit de bobine, chiar dacӑ erau ascultate cu atenţie (şi invidie) de alţi angajaţi, nu erau destul de îngrijorӑtoare pentru a se trece la pӑtrunderea prin efracţie. Dar, dupӑ peste 28 de ore de izolare, uşa cu inscripţia “Chifor & B” se deschise singurӑ, iar cei doi savanţi, cu obrajii supţi de obosealӑ, cerurӑ un şofer şi o camionetӑ. Generatorul lor de ultrasunete “Ulchib” era gata pentru a fi experimentat.

Pӑrintele Valentin nu îi primi cu prea mare entuziasm pe cercetӑtori, deşi şoferul institutului îl asigurӑ cӑ Bunea şi Chifor nu sunt draci, ci doar cercetӑtori dupӑ douӑ zile de muncӑ. Iar când acelaşi şofer deschise obloanele dubei pentru a descӑrca un obiect care pӑrea o creaţie a iadului, cu numeroasele bobine de toate dimensiunile şi cu douӑ coarne orientate asimetric. Cu greu se lӑsӑ el convins cӑ cele douӑ coarne nu sunt decât antene transmiţӑtoare de ultrasunete de o frecvenţӑ nemaiîntâlnitӑ pânӑ atunci, menite sӑ atace funinginea de pe pictura bisericeascӑ, dar avantajul pe care, cu atâta trudӑ, îl crease Bunea prin explicaţiile sale se reduse imediat la zero în momentul în care, conectat la priza din altar, “Ulchib-ul” prinse viaţӑ, manifestându-se printr-o multitudine de luminiţe de toate culorile.

Totuşi, pӑrintele îşi stӑpâni aversiunea faţӑ de lucrarea sataniceascӑ când, sub ochii lui mӑriţi şi miraţi, o fâşie de aproape doi centimetri de perete pictat îşi schimbӑ aspectul. Florin Bunea plimba, rӑbdӑtor, un fel de pâlnie la o distanţӑ micӑ de picturӑ, iar în urma sa afumӑtura dispӑrea ca prin farmec, iar icoanele seculare cӑpӑtau o culoare vie, strӑlucitoare.

– Uitaţi, pӑrinte, funinginea este desprinsӑ datoritӑ unor vibraţii de extrem de mare frecvenţӑ, observaţi cum cade pe jos. Vopseaua nu este afectatӑ, pentru cӑ noi am calculat frecvenţa la cea mai bunӑ valoare pentru materialele astea, explicӑ profesorul Chifor. Cu puţinӑ rӑbdare, pӑrinte, toatӑ funinginea o sӑ fie curӑţatӑ, iar pictura din bisericӑ va fi la fel de frumoasӑ cӑ în ziua recepţionӑrii lӑcaşului, acum douӑ sute de ani.

– Douӑ sute şi ceva, precizӑ preotul uluit.

Sub atenta supraveghere a savanţilor, pӑrintele Valentin şi, apoi, şi tanti Victoriţa, responsabila cu curӑţenia bisericii, învӑţarӑ sӑ mânuiascӑ Ulchib-ul. Apoi, dupӑ ce îşi primirӑ mulţumirile şi se pregӑtirӑ de plecare, Chifor precizӑ:

– Pӑrinte, am fӑcut un calcul aproximativ. Ţinând seama de suprafaţa totalӑ pictatӑ şi de viteza de lucru a aparatului nostru, cred cӑ în cel mult trei sӑptӑmâni toatӑ biserica va fi scӑpat de funingine. Hai, o lunӑ, cӑ poate mai oboşiţi şi dumneavoastrӑ. Aşadar, cu permisiunea dumneavastrӑ, ne revedem dupӑ sӑrbӑtori ca sӑ ne recuperӑm Ulchib, poate mai ajutӑm şi alte biserici sӑ repare picturile. Sӑnӑtate multӑ, pӑrinte!

– Domn’ profesor, oare am fӑcut noi bine cӑ i-am lӑsat popii aparatul. Sӑ nu facӑ, dracu’, cine ştie ce boacӑnӑ … spuse Bunea în drum spre institut.

– Ce, Doamne iartӑ-mӑ, ar putea sӑ facӑ? Dacӑ stricӑ Ulchibul, îl stricӑ şi gata. Doar noi l-am fӑcut, îl reparӑm imediat. Iar alte prostii nu existӑ, e protejat, nu ia foc sau ceva. Iar din punct de vedere al protecţiei muncii, din ce se ştie pânӑ acum frecvenţa aia mare nu afecteazӑ în nici un fel organismul. Deci …

– Domn’ profesor,  nu ştiu, eu parcӑ am aşa, ca un fel de presimţire.

– Du-te, mӑ, la popӑ, sӑ te dezlege! Ptiu, ptiu, piei satanӑ şi lasӑ-mi prietenul în pace! glumi Chifor.

 

Florin Bunea reuşise sӑ identifice defecţiunea ursuleţului. Veronica era plecatӑ de vreo douӑ ore la bisericӑ şi putea meşteri în linişte. Era nevoie sӑ schimbe un arculeţ, treabӑ simplӑ. Singura dificultate era sӑ gӑseascӑ bucӑţica ruptӑ, nu cumva sӑ se încurce prin mecanism şi sӑ provoace noi daune.

Liniştea atelierului fu, însӑ, spartӑ în mod brutal de intrarea bruscӑ a Veronicӑi. Animatӑ de entuziasm, vorbea cu un debit atât de mare, încât Florin cu greu reuşi sӑ o înţeleagӑ.

– Stai, mӑ omule, sӑ pricep şi eu. Ce zici tu de popa? Nu-i merge aparatul? Care aparat?

– Ba merge, şi încӑ foarte bine, nu mai poate pӑrintele de drag. A reuşit deja sӑ cureţe mai mult de un sfert de bisericӑ, sӑ vezi ce frumos e, zici ca e o bisericӑ nouӑ. Îţi mulţumeşte din suflet şi la fel tot consiliul parohial şi toţi enoriaşii, o sӑ se vorbeascӑ mult de invenţia voastrӑ …

Mintea ordonatӑ a tânӑrului fizician nu era, însӑ, împӑcatӑ.

– Zici cӑ a fӑcut deja un sfert din bisericӑ în douӑ zile? Dar nu avea cum, decât dacӑ lucra fӑrӑ întrerupere 25 de ore pe zi. Maşina aia nu e în stare de un asemenea ritm, imposibil …

– Se vede treba cӑ aţi calculat greşit cine ştie ce. Dacӑ-ţi spun cӑ a fӑcut un sfert de bisericӑ, ce Dumnezeu, ştiu şi eu sӑ mӑ uit în jurul meu, nu? Popa şi coana Victoriţa sperӑ sӑ termine toatӑ biserica într-o sӑptӑmânӑ şi sӑ-l cheme pe preasinţitul la slujba de Crӑciun. Va fi şi pentru voi, tu şi domnul Chifor, un mare triumf.

Era destul de logic ce spunea Veronica, iar Florin, care se scufundӑ la loc în mӑruntaiele jucӑriei, nu-şi mai bӑtu capul. Pânӑ la urmӑ, dacӑ popa face pe stahanovistul, n-are decât sӑ facӑ, sӑ se dea şi el mare în faţa episcopului. “Bravo lui, sӑ se dea, ia sӑ vedem, unde dracu s-a bӑgat arculeţul ӑla nenorocit?”

Dupӑ douӑ ore de muncӑ migӑloasӑ “Care muncӑ, mӑ nevastӑ?! Asta nu e muncӑ, fac ceva ce-mi place şi mӑ relaxeazӑ!”, ursuleţul prinse grai şi începu sӑ îşi exprime dragostea faţӑ de oricine l-ar fi ţinut în braţe: “Ich liebe dich!” spunea el cât îl ţinea arcul. Evenimentul se cerea sӑrbӑtorit, iar profesorul Chifor nu refuzӑ invitaţia la o bere.

– Eşti sӑrit de pe fix, Florine, sӑ-ţi strici tu ochii cu jucӑrii de-astea în loc sӑ-i pӑstrezi pentru cercetӑrile noastre, îşi exprimӑ, Chifor, entuziasmul.

– A, domn’ profesor, apropo de cercercӑri. A fost Vero azi la bisericӑ, şi cicӑ popa nu mai poate de bucurie cӑ a reuşit sӑ cureţe deja un sfert din suprafaţӑ.

– Bravo lui, mӑ, şi bravo nouӑ. Deci am fӑcut un lucru buu … Dar cum sӑ facӑ atâta suprafaţӑ?! Imposibil! Nici dacӑ lucra fӑrӑ pauzӑ nu reuşea asta.

– Aşa i-am zis eu lui Vero, dar dacӑ ea zice cӑ a fӑcut, a fӑcut. Om fi greşit noi la calcul, sau cine ştie.

– Cum sӑ greşim noi? Nu am revӑzut împreunӑ totul şi am stabilit cӑ, din toate variantele de setare a Ulchibului, optimӑ era cea pe care am adoptat-o, singura care curӑţa funinginea fӑrӑ sӑ afecteze vopselele? Nu am zis noi cӑ se poate lucra şi mai repede dacӑ schimbӑm setӑrile, cӑ doar aveam potenţiometre şi butoane, dar asta ar afecta iremediabil pictura, cӑ vopseaua aia pe baza de apӑ se va dezintegra şi vӑ cӑdea pe jos dupӑ zece-douӑsprezece zile. Deci, clar, nu avea cum sӑ atingӑ o asemenea vitezӑ de lucru, exagereazӑ Veronica, probabil din entuziasm …

Prea bine crescut pentru a-şi contrazice maestrul şi şeful, Florin nu mai continuӑ discuţia şi, odatӑ cu altӑ sticlӑ de bere, cei doi deschiserӑ şi alt subiect de discuţie.

 

Moş Craciun fu extrem de darnic. Florin Bunea gӑsi sub brad o cutie mare, plinӑ cu jucӑrii. Stricate, binenţeles, adunate de Veronica şi de doamna Chifor prin cartier, de la mame bucuroase sӑ scape de vechituri. În schimb, tânӑrul fizician trebui sӑ îi promitӑ soţiei sale cӑ o va însoţi la slujba de Crӑciun de la bisericӑ. Era conştient cӑ acolo va fi în centrul atenţiei, atunci când pӑrintele vӑ spune, din amvon, cui se datoreazӑ noul aspect al bisericii, dat de frumuseţea picturii strӑvechi readuse la viaţӑ datoritӑ unei invenţii. Dar nu voia sӑ îi strice bucuria nevestei, care de douӑ zile se pregӑtea pentru momentul de glorie al soţului ei – şi, implicit, al ei. Cu atât mai mult cu cât episcopul confirmase cӑ va participa la slujba naşterii Domnului. Ce glorie pentru familia Bunea! Cercetӑtorul îşi compusese şi un scurt discurs, în care intenţiona sӑ evidenţieze rolul ştiinţei în societatea contemporanӑ, dar şi sӑ pronunţe, de mai multe ori, numele institutului de cercetӑri la care lucra şi, mai ales, numele colegului şi mentorului sӑu, eminentul profesor Chifor.

Ajungând la bisericӑ, soţii Bunea remarcarӑ imediat cât de însufleţitӑ era mulţimea de credincioşi. Se vede treba cӑ toţi erau plӑcut surprinşi de frumuseţea picturii lui Vasili Ionesci Zugravu, care picturӑ arӑta exact ca acum douӑ sute de ani.

Intrarӑ în bisericӑ şi, din prima secundӑ, observarӑ cӑ luminile  becurilor şi lumânӑrilor erau amplificate de … albul pereţilor. Iar în a doua secundӑ, auzirӑ vocea pӑrintelui Valentin, care, de la înӑlţimea amvonului, îi vӑzuse intrând:

– Fir-aţi ai dracului cu ştiinţa şi cu aparatele voastre …

Mihai-Athanasie Petrescu

23.12.2018

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

PUII de Nicolae Dӑrӑbanţ

PUII

(Fabulă din „Epoca de aur”)

265

(Foto: NATURA MOARTA CU STICLA DE ULEI, Mihai-Athanasie Petrescu, 1973)

La o gospodină-n plasă,

Se-ntâlniră vineri seara

Doi pui „de Alimentara”,

Un slab cu-altul „de rasă”.

Slabu-ntreabă pe vecin:

– Nu te cunosc, eşti străin?

M-ai pus în încurcătură!

Din care încrengătură

Faci parte, ori din ce clasă?

C-ai ajuns aici în plasă

Unde ai intrat în pripă

Cu încă-un cap sub o aripă.

Cum ai ajuns bicefal

Şi prin ce descântece,

Picioare fără egal

Ai ascuns sub pântece?

Figură necunoscută!

Pământean nu cred să fii.

Dintr-o lume dispărută,

Cred că de pe-acolo vii.

– Nu mai face pe nerodul –

I-a răspuns miriapodul –

N-ai auzit că ştiinţa

A modificat fiinţa?

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (38) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (38)

Trenuleţul electric care a circulat fӑrӑ probleme de la Palermo Centrale se apropie acum de Catania, la fel de Centrale. Dupӑ ce a intrat în aglomeraţia urbanӑ, sigur cӑ primul reper cunoscut foarte de bine e Piazza Borsellino, plinӑ şi acum de autobuze – doar D nu se vede la locul lui.IMG_8141IMG_8142IMG_8153IMG_8155IMG_8156IMG_8158

De la Centrale ştim cӑ trebuie sӑ luӑm Alibusul, cel mai bun autobuz pentru aeroport, mai ales cӑ e şi singurul. Maşina e în staţie, dar avem timp sӑ ne cumpӑrӑm bilete şi sӑ urcӑm la bord.Alibus Catania 3 Surprizӑ, caraghiosu’ nu o ia pe cel mai scurt drum cӑtre Fontanarossa, ci purcede, vitejeşte, la un ocol al oraşului. IMG_8163Las’ cӑ-i bine, mai vedem o datӑ frumuseţile patriei, iar marja de timp e suficientӑ. Avem, aşadar, parte de un fel de fixare a cuoştinţelor anterior dobândite, pentru cӑ, dupӑ ce strӑbate cartierele noi, de blocuri, Bredamenarinibusul se angajeazӑ în centrul vechi, cel pe care l-am vizitat cu drag în urmӑ cu puţine zile.

A, şi uite ocazia nesperatӑ de a fotografia farul din apropierea portului, far pe lângӑ care am tot trecut cu autobuzul D, dar niciodatӑ nu m-am gândit sӑ-l iau cu mine în memoria electronicӑ. Ce dacӑ nu am acces la el printr—un geam curat, şi aşa, prin autocolantul-reclamӑ e interesant, ştiu cӑ aşa l-am vӑzut eu de fiecare datӑ.IMG_8164

Farul Sciara Biscari sau Farul Catania a fost construit în 1951. Lumina lui luceşte la fiecare cinci secunde, aşa cum a, avut şi eu ocazia sӑ vӑd şi sӑ filmez de pe plaja de la Miramare.

Alibusul se înscrie pe autostrada de Palermo, dar dupӑ numai doi kilometri se de-scrie şi ajunge la aeroport, cu muuult timp înainte de ora decolӑrii noastre spre Otopeni.IMG_8184 Ne descarcӑ în apropiere de o cafenea,IMG_8169IMG_8168IMG_8167 unde avem ocazia sӑ mai bem un café corretto înainţe de a întoarce spatele solului sicilian şi parcului cu figuri caricaturale.IMG_8172IMG_8179IMG_8180

Aeroportul Fontanarossa, sau, aşa cum e înregistrat la ICAO, LICC, ori “Vincenzo Bellini”, denumirea sa oficialӑ, este unul dintre cele mai vechi din Italia şi, cu siguranţӑ, primul nӑscut al Siciliei, în 1924. Mӑ întreb cum arӑta atunci … Azi, Fontanarossa se laudӑ cu un trafic de peste şapte milioane de PAX, fiind folosit de câteva zeci de companii aeriene italiene şi strӑineze. De fapt, fiind situat pe o insulӑ, e absolut normal sӑ fie atât de solicitat, pentru cӑ transportul terestru are nişte mӑri de înfruntat. Pentru a fi eficient, aeroportul a fost reconstruit şi renovat de multe ori, ultima datӑ prin anii ’80.

Aruncӑm nişte priviri iscoditoare prin aerogarӑ, dar nu vine nimeni sӑ îşi arate marea bucurie cӑ le facem cinstea de a-i vizita.IMG_8187IMG_8188IMG_8189 Din contrӑ, avem o aventurӑ unicӑ şi neprevӑzutӑ, la controlul bagajelor. Dupӑ ce ne-am chinuit din rӑsputeri sӑ ascundem în rucsac poşeta, care, ca şi la Bucureşti era în vizorul celor care pun preţ pe bagajele oamenilor, dupӑ o staţionare în detector care mie mi s-a pӑrut nesfârşitӑ, rucsacul a ieşit în partea cealaltӑ spre a fi întors din drum de un nene poliziotto de frontierӑ. “Sorry, Sir, you must take out your video camera from the bag”. “Ce camerӑ video visezi, mӑ nene mӑ? N-am eu aşa ceva. Ba ai. Ba n-am. Ba ai. Sau dacӑ nu e video, e foto”. Aia da, am o camerӑ foto, sau mӑ rog, cadavrul unei camere foto, dar pânӑ acum, dupӑ ce am trecut prin numeroase filtre de security, nu m-a întrebat nimeni de ea.

Mi-am amintit, totuşi, de versul lui La Fontaine: “La raison du plus fort est toujours la meilleure”. Ce rost are sӑ mӑ lupt cu forţele de ordine, mai bine scot camera din rucsac şi i-o arӑt omului, sӑ doarmӑ şi el liniştit la noapte. N-a fost uşor, dar am reuşit sӑ-i fac pe plac. Cred cӑ pânӑ la urmӑ poliziotto ӑla era un iubitor de camere, pentru cӑ, în momentul când bietul Canon a ieşit din rucsac, l-a rӑsucit şi admirat pe toate feţele şi faţetele.

Pânӑ la urmӑ am trecut şi examenul detectoarelor, primind permisiunea sӑ mergem la poarta de îmbarcare care, ghici ce? era cea mai începӑrtatӑ. Noroc cӑ nu eram la Heathrow, totuşi. Acolo (la poartӑ, nu la Heathrow), surprizӑ: în afarӑ de bagajele plӑtite, cӑlӑtorii puteau îmbarca şi orice bunuri cӑrate în sacoşe de dutyfree. Pӑi ce sӑ facem, ne conformӑm.IMG_8190IMG_8193

Zborul este deja anunţat de flightradar24. Vom zbura cu un Airbus A-320, înmatriculat HA-LWT, cu callsignul W63152.IMG_8194

Ajungem şi la avion, cu autobuzul, cale de vreo 10-15 secunde de mers. LimaWhiskyTango ne aşteaptӑ cu braţele deschise, dar, politicos fiind, îi las pe ӑia mai grӑbiţi sӑ intre la bord, iar eu palmez telefonul pentru o imagine de colecţie.IMG_8195

Am noroc, pot ocupa locul de la fereastrӑ, de unde mai prind câteva imagini.IMG_8196IMG_8197IMG_8200IMG_8201IMG_8203

Din pӑcate, avionul mӑ plimbӑ pe partea greşitӑ. Aş fi vrut sӑ pot vedea pe geam Etna (existӑ filmuleţe fӑcte de alţii, mai norocoşi), dar sunt nevoit sӑ mӑ mulţumesc cu ce mi se dӑ.

Avionul, al cӑrui comandant este domnul Mircea Popescu (şi cred cӑ în afarӑ de zborurile mele cu Taromul, din anii ’70-’80 e prima datӑ când zbor cu un liner cu pilot român) îşi începe rulajul cӑtre start, prilej pentru a vedea, din nou, oraşul nou.

Apoi o rupe la fugӑ spre mare, decolând aşa cum îmi doream, pe deasupra plajei. Odatӑ ajuns deasupra apei, aeronava leagӑnӑ din aripi, ca un “Arrivederci, Sicilia!”. Ştiu cӑ e din cauza vântului, pilotul, sau mai degrabӑ autopilotul fiind obligat sӑ execute necesarele corecţii în jurul axului longitudinal, dar prefer sӑ rӑmân cu convingerea cӑ am salutat, aviatoriceşte, Italia pe care o pӑrӑseam a treia oarӑ.

Zbor de zi, pe deasupra norilor. Comandantul a intervenit (verbal) o singurӑ datӑ, pentru a anunţa prezenţa noastrӑ deasupra Greciei,IMG_8213IMG_8214 în rest ne-a lӑsat sӑ ne vedem de programele obişnuite din timpul zborului: sӑ admirӑm norii şi însoţitoarele de bord.IMG_8209IMG_8210IMG_8211IMG_8212IMG_8216IMG_8218IMG_8223

Mai mult decât atât, zborul dureazӑ ceva mai puţin decât fusese prognozat, pentru cӑ am avut vânt de coadӑ.

Odat cu scaderea altitudinii scade si luminaIMG_8227IMG_8230

Aterizez a doua oarӑ pe întuneric la OtopeniIMG_8240IMG_8241IMG_8243IMG_8244, pe 08R (prima datӑ a fost pe 26L), în aplauzele cӑlӑtorilor şi din nou mӑ întreb cât de necesare sunt acestea pentru piloţi.

Cӑlӑtoria noastrӑ în ţӑrile calde a luat sfârşit.IMG_8245

No, a fost fain. Am ajuns la cea mai micӑ distanţӑ de Ecuator ever, am vӑzut atâtea locuri şi lucruri faine, am mai învӑţat câte ceva, am rӑmas, cel puţin pentru o vreme (îndelungatӑ) fӑrӑ camerӑ foto, am adunat material – cognitiv şi afectiv, dar mai ales fotografic – pentru o cronicӑ în 38 de episoade. Va urma … cine ştie ce; vedem atunci.

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (37) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (37)

Palermo începe sӑ devinӑ istorie, dupӑ ce am petrecut douӑ zile faine acolo. Ni se atrӑsese atenţia de cӑtre un catanez cӑ, datoritӑ influenţei maure, palermitanii sunt oameni mai reci decât catanezii, dar, sincer vorbind, nu am avut de-a face decât cu personaje menite sӑ intre în contact cu turiştii, adicӑ oamenii politicoşi de meserie. La ei nu poţi da note decât politeţii profii, nu şi caracterului lor.

Sӑ notӑm, aşadar, în context, întâlnirea cu specialistul în pizza napoletanӑ. I-am cerut un sortiment cât mai picant şi, în afarӑ de produsul culinary, am avut parte şi de o lecţie despre pizza. Patronul, un bӑtrân poliglot, o fi crezut cӑ suntem francezi, pentru cӑ tot ce spunea el se raporta la bucӑtӑria francezӑ. Am aflat cӑ cea mai bunӑ pizza din lume se gӑteşte la Napoli, şi asta nu numai pentru cӑ bucӑtarii sunt meseriaşi, ci şi pentru cӑ acolo se face cea mai bunӑ brânzӑ mozzarella din lume, ingredient necesar în domeniu. Şi ne-a mai surprins cu ceva: ne-a servit şi pâine, cicӑ aşa se mӑnâncӑ pizza. Exces de carbohidraţi?DSCN9496

Mai adaug o imagine amuzantӑ, reprezentând o noua costumaţie masculinӑ (au şi ei un Sucӑ al lor?!). Am înţeles cӑ Sucӑ ӑsta nu are parte de vie, dar are o soacrӑ plinӑ de bunӑvoinţӑ.0

Din nou cent’uno pânӑ la garӑ, cu un biglietto de 1,40 euro. IMG_8090Palermo 1De data asta, odatӑ ajunşi la cap de linie, profitӑm de marja de timp pe care ne-am asigurat-o pânӑ la decolare şi facem o vizitӑ prin cartier.

Ceea ce, acum douӑ zile, ni se pӑrea, în mod eronat, o poartӑ de intrare în oraş, se dovedeşte a fi o poartӑ de ieşire. Cum greşeşte omul …IMG_8126

Mai întâi un coup d’oeil asuprӑ gӑrii. Palermo Centrale mi s-a pӑrut in prima zi cӑ seamӑnӑ un pocco cu Gara Bucureşti Nord. Chiar dacӑ nu mӑ pricep la arhitecturӑ, atât dispunerea ca staţie terminus, dar şi aspectul exterior al aripilor laterale ale edificiului îmi amintesc de gara bucureşteanӑ.

Clӑdirea a fost construitӑ de arhitectul Di Giovanni şi a fost inauguratӑ la 7 iunie 1886. Ca orice clӑdire cu funcţie publicӑ, gara asta a avut parte de numeroase renovӑri şi modernizӑri pânӑ a ajuns la aspectul din zilele noastre. Clӑdirea monumentalӑ de la capӑtul liniilor, cu ceasul ei din frunte, nu poate sӑ nu atragӑ atenţia.IMG_8093IMG_8094IMG_8103IMG_8104IMG_8105IMG_8113IMG_8114IMG_8115IMG_8117IMG_8120

Se spune cӑ e gara cea mai mare din Sicilia (e cea mai mare din cel mai mare oraş Sicilian, în tot cazul) şi îşi trimite cӑlӑtorii în lume la bordul trenurilor de toate gradele.

În faţa clӑdirii, poate pe post de paznic sau comitet de primire, se gӑseşte statuia ecvestrӑ a lui Vittorio Emanuele II, inauguratӑ odatӑ cu gara, în 1886. Calul şi clientul sӑu sunt creaţi în bronz de cӑtre scultore Benedetto Civiletti, plasaţi fiind ei, pentru o mai bunӑ vizibilitate, pe un soclu de marmurӑ de Carrara.IMG_8118

Continând periplul prin zona gӑrii, nu pot sӑ nu fac exact aceeaşi comparaţie cu Nordul. Şi asta şi din cauza mulţimii mijloacelor de transport în comun de la firma localӑ AMAT.IMG_8112IMG_8116IMG_8122IMG_8125IMG_8128

Autobuze am mai vӑzut şi prin centru, dar numai aici am avut norocul sӑ mӑ întâlnesc şi cu tramvaiul. Cicӑ e o apariţie recentӑ pe harta oraşului, sistemul de tramvai fiind format din patru linii (la Stazione Centrale vine numai nr. 1), deservite de vagoane noi şi rapide, capabile sӑ care aproape 180 de pasageri cu o vitezӑ maximӑ de 70 km/h (dar rareori depӑşesc 20 …). Lungimea totalӑ a traseelor e de vreo 18 km, iar cӑlӑtorii pot sӑ-şi piardӑ timpul în 44 de staţii.IMG_8108IMG_8109IMG_8110IMG_8111

Ora plecӑrii se apropie, iar noi ne apropiem de peron, dar nu putem sӑ ignorӑm o inscriptie în limba românӑ de pe o clӑdire vecinӑ. Dovadӑ cӑ românii sunt acolo la mare preţ (chiar, oare la ce preţ?)(mӑ refer la serviciul de curierat, certo).IMG_8107

Pe vremuri, telefoanele publice erau banale. Acum mi se par o raritate.IMG_8106

Interiorul gӑrii, pe care l-am mai fotografiat şi acum douӑ zile, este surprinzӑtor de curat. Case de bilete fara coada (noua nu ne pasa, pentru ca avem deja legitimatii de calatorie) IMG_8130Palermo-Catania 1Cӑlӑtorii or avea mai puţin timp şi plӑcere sӑ facӑ mizerie, ca la Nord,IMG_8099IMG_8102IMG_8129 dar, ce interesant, ne întâlnim şi cu tipul ӑsta somnoros, paşnic de felul lui, dar … surprinzӑtoare prezenţӑ, totuşi.IMG_8097IMG_8098

Pe linii nu se inghesuie multe trenuri.IMG_8101IMG_8100 Nu avem norocul sӑ fotografiem nici o Freccia Rosa, aşa cum am fӑcut la Napoli sau Roma, dar din lecturile noastre particulare aflӑm cӑ astea existӑ totuşi şi fac legӑtura cu continental. De fapt, în afarӑ de linia pe care am cunoscut-o noi, care leagӑ Palermo de Messina prin Catania, mai existӑ şi o variantӑ direct, care merge prin zona de nord a insulei. Iar de acolo pânӑ la Roma Termini mai e doar un pas …

Garnitura pe care o nimerim noi este asemӑnӑtoare cu altele cu care am mai cӑlӑtorit prin Sicilia, iar naşul e un bӑiat foarte amabil şi vorbӑreţ, acceptӑ dialogul cu orice cӑlӑtor care nu ştie exact pe un’ s-o ia.IMG_8131

Şi, exact la ora înscrisӑ pe biglietto, trenul se pune în mişcare cӑtre Catania, fӑcând o cӑlӑtorie banal de normalӑ printre eoliene şi domni cu oiţe.IMG_8133IMG_8136IMG_8135IMG_8138IMG_8139IMG_8140 Iar Catania e tot acolo, chiar dacӑ, luat prin surprindere, nu reuşesc sӑ fotografiez aeroportul prin fereastra vagonului.. N-are nimic, o sӑ fac nişte poze la faţa locului.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (36) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (36)

A doua ţintӑ a expediţiei noastre palermitane nu putea fi fi alta decât Teatro Massimo. Sau, desigur, putea fi şi altceva, dar nu şi accepţia noastrӑ, dupa ce il ochisem de aseara.DSCN9480

Vocea electronicӑ poliglotӑ din instalaţia autobuzelor roşii povestea ceva despre un teatru de operӑ inaugurat de douӑ ori, la distanţӑ de o sutӑ de ani, cu opere de Verdi. O asemenea performanţӑ trebuia şi verificatӑ şi înţeleasӑ. De aceea am “hop off” în apropiere de edificiul menţionat şi am trecut la explorarea sa.DSCN9492IMG_8020

Întâi Piazza Verdi, locul unde Verdi e pus în valoare. Aflatӑ pe via Vittorio Emanuele, piazza nu e doar locul unui teatru, ci adӑpost pentru:

  • Un cetӑţean care încearcӑ sӑ plaseze o haitӑ de cӑţeuşi (bucatӑ cu bucatӑ)DSCN9490
  • Un şantierIMG_8019
  • Un Fiat 500IMG_8022
  • O staţie de trӑsuriIMG_8023
  • Un chioşc de ziare, al cӑrui vânzӑtor este asistat de un câine simpatico, pus pe giumbuşlucuriDSCN9491
  • Câţiva muzicanti (cieni?) ambulanţi, dintre care şi unii care ţineau deschisӑ cutia instrumentuluiDSCN9489IMG_8025
  • O gelateria
  • Pui de leiIMG_8028IMG_8029
  • O mulţime de turiştiDSCN9487DSCN9488DSCN9490IMG_8023IMG_8024IMG_8026IMG_8027
  • Şi, desigur, statuia lui GiuseppeIMG_8030IMG_8031

Acum Teatro Massimo, ca edificiu şi ca instituţie. Cӑştile roşii ne informaserӑ cӑ teatrul a fost construit undeva la sfârşitul secolului al 19-lea, la iniţiativa sindicului de atunci şi de Palermo, cӑ a fost afectat de cutremure şi închis pentru renovare prin anii ’70 ai secolului 20, pentru a fi redeschis şi reinaugurat la un secol de la prima inaugurare (probabil cӑ le plac inaugurӑrile).

Trebuie, însӑ, sӑ ne convingem, iar cea mai bunӑ metodӑ este sӑ intrӑm şi sӑ aflӑm. Cum? Simplice: din timp în timp se organizeazӑ tururi ghidate, ceea ce ştiam deja de la tânӑra francofonӑ de la staţia de autobuze turistice. Mai mult decât atât, biletul nostru de 24 de ore ne garanta, potrivit aceleiaşi surse, şi o reducere de preţ la intrarea în orice muzeu al oraşului.

Gӑsim calea cӑtre casa de bilete, acolo gӑsim şi douӑ fete gureşe şi poliglote, dar nu gӑsim înţelegere la ele. Degeaba le explicӑm noi cӑ ni s-a promis o reducere de preţ, ele o ţineau una şi bunӑ, intrarea costӑ opt euroi şi nu existӑ reduceri. Mai mult de ciudӑ, ne dӑm bӑtuţi şi batem în retragere, cӑtre ieşire, comentând, cu voce tare, cӑ escrocii ӑia de la city tour ne-au înşelat, dar fata din spatele ghişeului îşi aduce, brusc, aminte, cӑ palermitanii nu sunt toţi escroci, ne cere biletele de bus şi le scaneazӑ, dupӑ care ne eliberezӑ bilete la noul preţ: 5 euroi. Ah bon? Şi când începe urmӑtorul tur? Peste aproximativ o orӑ, cum şcrie pe afiş? “No, Sir, commincia subito”.

Şi a doua fatӑ gureşӑ deschide o uşӑ prin care pӑtrundem în universul magic al lui Massimo. Adicӑ în foyer, unde avem parte de prima parte a folosirii metodelor euristice de transmitere de noi cunoştinţe.IMG_8032IMG_8035 Ghida, bunӑ cunoscӑtoare a obiectivului dar şi, dupӑ cum reieşea din atitudinea ei, pasionatӑ de instituţia pe care o (re)prezenta, ne-a vorbit cu mult patos despre cum, pe la 1870 primarul – deci tot primarul e de vinӑ – Antonio Starraba di Rudini a iniţiat un concurs de proiecte pentru un teatru mare-mare. A câştigat un tip cu multe prenume: Giovan Battista Filippo Basile,IMG_8043IMG_8044 care apoi a primit şi direcţia şantierului. Dupӑ ce el a scӑpat de muncӑ, murind în 1891, fiul lui, Ernesto, i-a moştenit poziţia de şef şi, în 1897, a participat şi la darea în folosinţӑ a noului teatru, cu spectacolul cu opera Falstaff, de Verdi. Se ştie şi numele dirijorului de atunci: Leopoldo Mugnone.

Ghida ne-a mai povestit cӑ teatrul a fost închinat lui Vittorio Emanuele, care avea şi o lojӑ rezervatӑ în sala de spectacole.

Dupӑ mai multi ani de exploatare, în care clӑdirea a suferit din multe cauze, mai mult sau mai puţin naturale, în 1974 a fost închisӑ pentru renovare. Se pare cӑ un fel de bestem al lui Manole a acţionat şi aici, pentru cӑ renovarea a durat mai mult decât construirea. Dupӑ ce palermitanii au vӑzut operӑ doar la Politeama vreo 25 de ani, în 1999 Teatro Massimo a revenit în circuit, cu o nouӑ operӑ de Verdi: Aida. Pӑi nu?

O plӑcuţӑ atestӑ faptul cӑ şi în 2016 au avut loc lucrӑri de restaurare, în care au fost implicaţi rotarienii, dar … starea tavanului foyerului atestӑ cӑ printre meseriaşi s-a numӑrat cel puţin un Dorelo …IMG_8040IMG_8038IMG_8037

Dupӑ ce admirӑm foyerul cu toate decoraţiunile sale – fresce, statui, basoreliefuri etc., IMG_8033IMG_8034IMG_8036IMG_8039IMG_8042IMG_8045IMG_8046ghida cea frumoasӑ deschide un nou paradis: sala mare de spectacole. Da, acum înţelegem de ce i se spune “Massimo”.IMG_8054

Sala a fost conceputӑ, ni se spune, pentru vreo 3000 de spectatori (nu aflӑm dacӑ Vittorio Emanuele era inclus în baremul ӑsta, sau era numӑrul 3001). Dar, odatӑ cu schimbarea cerinţelor privind securitatea şi confortul celor care iau parte la spectacole – artişti, maşinişti, public – numӑrul de locuri a fost redus la exact 1381, dar acum Vittorio Emanuele sigur nu e inclus în contract. Cu nedisimulatӑ mândrie patrioticӑ, ghida face un top: Teatro ei Massimo este pe locul al treilea în Europa, dupӑ Opéra Garnier, din Paris, şi Hof-Opernhaus din Viena, douӑ edificii pe care, de asemenea, le-am vӑzut cu ochelarii noştri. Totuşi, teatrul din Palermo urcӑ şi mai sus de locul doi: e primul din Europa în ceea ce priveşte calitatea acustcii. No, bravo, mӑ, şi eu care credeam pânӑ atunci cӑ singurul teatru de operӑ din Italia e Scala di Milano …IMG_8051IMG_8052IMG_8055IMG_8056IMG_8060IMG_8049

Dupӑ cum vedem, scena e pregӑtitӑ pentru o sesiune de repetiţii, muzicienii şi-au lӑsat instrumentele la locul de muncӑ.IMG_8057IMG_8062IMG_8063IMG_8064 Am întrebat-o, deşi ştiam rӑspunsul (am primit un flyer odatӑ cu biletul), pe ghiduşa noastrӑ ghidӑ, ce spectacol se joacӑ zilele astea şi dacӑ putem gӑsi bilete. Ne-a rӑspuns cӑ ne poate rezerva locuri pentru la toamnӑ, în nici un caz pentru Don Quijotte, sau, mai pe limba lor, Chisciotte, de sӑptӑmâna viitoare  … Grazzie molto!

Hai sӑ mai povestim. Deci aia e loja lui nea Vittorio Emanuele.IMG_8058 Atâta doar cӑ titularul ei nu a vӑzut-o niciodatӑ. A încercat o singurӑ datӑ sӑ intre în teatrul lui omonim, dar a fӑcut cale întoarsӑ dupӑ numai câţiva paşi prin foyer. Sigur nu a fost ghida noastrӑ de serviciu, ar fi urmat-o şi cu ochii închişi. Acum loja e deschisӑ pentru vizitatori, aşa cӑ, pentru câteva clipe, s-a numit Mihai-Atanasie, nu Vittorio-Emanuele.  În tot cazul, e fain sӑ vezi lumea de sus, de la înӑlţimea unui rege …IMG_8065IMG_8066IMG_8067IMG_8068IMG_8069IMG_8070

Am continuat, apoi, vizita şi prin alte cotloane ale teatrului. Deşi speram sӑ urcӑm şi în cupolӑ, sӑ vedem mai îndeaproape picturile şi sӑ citim semnӑturile de pe ele, am avut parte de alte plӑceri.

Mai întâi, sala pentru fumӑtori. Basile nu ştia cӑ peste ani UE va sugera interzicerea fumatului în clӑdirile care adӑpostesc instituţii publice, aşa cӑ a prevӑzut-o pe a lui cu o salӑ circularӑ cu o acusticӑ foarte ciudatӑ. Am acceptat invitaţia ragazzei de a mӑ plasa în cercul de la centrul terenului … ӑsta, al sӑlii pentru a saluta cinstita adunare. Deşi sunetul propriei mele voci m-a fӑcut sӑ îmi astup urechile, atât de tare s-a auzit, ceilalţi ocupanţi ai sӑlii nu au auzit nimic. Am remarcat exact aceeaşi reacţie de surprizӑ quasi-dureroasӑ când alţi vizitatori au fӑcut aceeaşi experienţӑ.IMG_8071IMG_8072IMG_8073IMG_8074IMG_8075 - CopyIMG_8075IMG_8076IMG_8078IMG_8079

Sigur, nu aveam cum sӑ nu remarcӑm şi decoraţiunile sӑlii. Grijulii arhitecţii ӑştia, sӑ nu se plictiseascӑ omul privind cum se ridicӑ spre tavan fumul ţigӑrii …IMG_8079IMG_8080

Câteva holuri mai departe ne oprim la limita, marcatӑ de cortine, a unei sӑli de repetiţii. Un grup de tineri balerini îşi pregӑtesc, probabil, un viitor spectacol. Sau propriul viitor, nu mai ţin minte ce a spus signorina guida.IMG_8081IMG_8082

Iar dupӑ încӑ un hol-douӑ, dupӑ ce ne introduce în atmosfera unui fel de cofetӑrie, ghida ne mulţumeşte, neaşteptat de abrupt, pentru vizitӑ şi dispare, fӑrӑ a ne indica ieşirea. O fi tactica de la malluri, unde te rӑtӑceşti printre magazine şi îţi dai seama cӑ ai gӑsit sӑ cumperi exact ceea ce niciodatӑ nu ţi-a trebuit? Nu ştiu, dar nu i-a ţinut, pentru cӑ dupӑ ce am urmӑrit cu atenţie ce fac alţi clienţi care nu stau pe scaun, am gӑsit şi drumul spre Piazza Verdi. Şi l-am pӑcӑlit pe barmanul care îşi aţintise privirea asupra noastrӑ, cu speranţa vreunei vânzӑri bune.

No, şi cam atâta şi cu Teatro Massimo ӑsta. Apoi, ce-o mai fi, om mai vedea.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (35) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (35)

A doua zi de Palermo se anunţӑ fainӑ. Razele soarelui de iarnӑ meridionalӑ patrund (recunosc, cu greu) prin transperantele ferestrei lui Garibaldi, semn cӑ nu avem ce sӑ mai cӑutӑm în camerӑ; e cazul sӑ pornim în expediţie.

Aşa facem, desigur, dupӑ ce verificӑm calitatea marelui mic dejun servit în sala de la parter, acolo unde doi camerieri sunt extrem de atenţi la consumatori. Pentru cӑ nici unul nu s-a apropiat de vreo masӑ, am dedus cӑ sunt atenţi la clienţi … sӑ nu şuteascӑ vreun tacâm. Sau vreun şerveţel, cine ştie. (Recunosc, totuşi, cu fairplay, cӑ aveau şi grijӑ ca toate platourile cu alimente sӑ fie tot timpul pline).

Încӑ avem în buzunare biletele de la “Hop on, hop off”, valabile 24 de ore. Pentru cӑ, oricum, obiectivele pe care ni le-am fixat pentru azi sunt dintre cele notate ieri de la etajul autocarului, cea mai bunӑ metodӑ de a ne duce la ele rӑmâne tot maşina roşie (mai ales cӑ noi avem, dintotdeauna, un penchant pentru maşinile roşii). Aşadar, urcӑm din nou pe langӑ o tânӑrӑ amabilӑ, care ne oferӑ încӑ o pereche de cӑşti şi pornim la atac pentru prima atracţie din traseu: Catedrala.

 

 

Nu am nimerit staţia cea mai apropiatӑ de catedralӑ, coborând puţin mai devreme, dar bine am fӑcut, pentru cӑ, în cele cinci minute de mers pe jos, am descoperit şi alte minuni demne a fi descrise:

Mai întâi, Porta Nova. Chiar dacӑ cei de la Dacia au realizat şi SuperNova, palermitanii încӑ se mai laudӑ cu poarta asta,  care, de fapt, a fost nouӑ pe la 1460, atunci când se numea Porta dell’Aquila. Când s-a mai învechit niţel, a fost rebotezatӑ Porta Austriaca, sau, dupӑ alte amintiri, Porta Imperiale. Dar, oricâte denumiri oficiale ar fi avut, monumentul rӑmâne în limba tuturor tot Poarta Nouӑ, la care ne-am dus şi noi, ca toţi turiştii, sӑ ne uitӑm.IMG_7935IMG_7940IMG_7942

Istoria monumentului e accesibilӑ oricui, aşa cӑ am aflat cӑ prima apariţie a Porţii e documentatӑ de Tommaso Fazello, iar evenimentele istorice la care a fost martorӑ, ca şi personalitӑţile, (noi şi altele) – începând cu Carol V – au fost numeroase.

Imediat în dreapta, dupӑ trecerea prin Poartӑ, vedem Palazzo dei Normani. Cam pustiu pentru un edificiu atat de majestuos şi nimic pe-acolo ca sӑ ne ispiteascӑ sӑ-l vizitӑm, nici un afiş.IMG_7941

Aşa cӑ ne continuӑm drumul şi intrӑm într-un mic Eden – mai ales pentru noi, cei veniţi din toiul iernii. E vorba de Parcul Villa Bonanno, apӑrut la iniţiativa primarului de Palermo de la 1905, unul Buonanno, care i-a dat ordin unui architect deja pomenit pe-aici, în contextul Teatrului Politeama , Giuseppe Damiani Almeyda, sӑ facӑ ceva frumos lângӑ Palatul Normanzilor. A rezultat frumuseţea asta de parc, relativ pustiu acum, dovadӑ cӑ sicilienii nu ştiu sӑ aprecieze ce au la îndemânӑ. Venim noi, de la mii de kilometri distanţӑ sӑ ne bucurӑm de verdeaţa unui parc … şi poate şi deţinӑtorul tricicletei-taxi, genul de vehicul care abundӑ pe strӑzile zonelor turistice din Italia, dar pe care panouri imense aşezate în locuri frecventate de turişti le indicӑ drept … neindicate.IMG_7945.JPGIMG_7943IMG_7946IMG_7947IMG_7950

Acestea fiind vӑzute şi zise, trecem de o cazarmӑ a carabinierilor şi iatӑ cӑ ne apropiem de ţelul nostru. Catedrala cea mare şi frumoasӑ de la Palermo, cu Hramul Înӑlţarea la Cer a Maicii Domnului, ne aşteaptӑ cu toate porţile deschise, ba chiar şi cu câţiva negustori de suveniruri – cӑrţi, cӑrţulii, magneţei şi cӑrţi poştale ilustrate.IMG_7964

Clӑdirea monumentalӑ imensӑ a început sӑ aparӑ, sub forma unei bazilici bizantine, încӑ de prin secolul 10, dar în 1185 a fost construitӑ actuala bisericӑ, la iniţiativa şi sub supravegherea unui ministru normand cu nume englezesc: Walter Ophamil. Ophamil ar fi, mai în grafia actuala, Of a Mill. Apӑ la moarӑ i-a dat regele sӑu, William al II-lea, urmaş al Cuceritorului de la Hastings. Pentru cӑ peste clӑdirea ridicatӑ în secolul 12 au mai trecut atâtea sute de ani, care au adus atâtea stӑpâniri în Sicilia şi atâtea stiluri arhitecturale, biserica, iar mai apoi Catedrala a trecut prin numeroase renovӑri, reconstruiri şi adӑugiri, astfel încât e greu sӑ spui care curent estetic este predominant. E un amestec de stiluri şi influenţe, împӑnat chiar cu elemente de construcţie anterioare lui nenea ӑla de la moarӑ, probabil chiar din iniţiala bisericӑ ortodoxӑ. Din fericire, chiar dacӑ pe acolo au vieţuit şi sarazini, lӑcaşul de cult a fost şi este creştin, romano-catolic.IMG_7965

Nu îmi pot permite, din cauza lipsei de competenţe în domeniu, sӑ enumӑr elementele constructive, decorative sau de cult ale catedralei, aşa cum nu am fӑcut-o nici la celelalte – multe – chiese vizitate în carâmbul sau în talpa “Cizmei”. Pozele fӑcute de ifonul din dotare sunt destul de sugestive.IMG_7952IMG_7953IMG_7954IMG_7955IMG_7957IMG_7958IMG_7959IMG_7960IMG_7961IMG_7962IMG_7963IMG_7969IMG_7970IMG_7971IMG_7973IMG_8008.JPG

Interiorul bisericii, ca orice altӑ bisericӑ catolicӑ, cuprinde o navӑ (imensӑ, în cazul de faţӑ) şi numeroase capele pe laturi. Aia mai viteji, care nu se tem de vertij, pot urca si in cupola bisericii si asta se va demonstra in curand cu ajutorul prietenului meu Andrei Lucescu.IMG_7974IMG_7975IMG_7976IMG_7977IMG_7978IMG_7979IMG_7981IMG_7982IMG_7983IMG_7984IMG_7985IMG_7986IMG_7987IMG_7988IMG_7989IMG_7992IMG_7994IMG_7996IMG_7997IMG_7998IMG_7999IMG_8001IMG_8003IMG_8004IMG_8005IMG_8006IMG_8007

Decoraţiunile sunt, binenţeles, statui şi icoane, mai puţin fresce, şi remarc lipsa icoanelor de stil bizantin. Poate existӑ, şi nu le-a vӑzut camera mea? Mai notez, ca o patӑ de culoare, amvonul din faţa altarului principal. Marmurӑ roz.IMG_7990IMG_7991

Nu ne refuzӑm plӑcerea de a schimba o monedӑ de doi euro cu una de o catedralӑ (medalia pusӑ în vânzare printr-un vendor machine, lângӑ uşӑ).

Ieşim din catedralӑ şi ochii nostri de profesori nu au cum sӑ nu vadӑ liceul din apropiere.IMG_7966

Sӑ-l fotografiem e simplu, dar ar fi fost interesant sӑ aflӑm şi mai multe despre o şcoalӑ atât de mare. Dacӑ aveam mai mult timp am fi încercat sӑ ne încercӑm puterile cu eventualul bodyguard de la uşӑ, sӑ vedem, mӑcar de amorul artei, dacӑ la profesorii italieni existӑ un spirit de castӑ. Dar, oricum, am aflat despre “Vittorio Emanuele II” cӑ e cel mai mare liceu din Sicilia, cӑ, binenţeles, e specializat pe umaniste, având în curriculum ore de limbӑ şi literaturӑ latinӑ şi elinӑ, istorie şi filosofie, limba englezӑ şi educaţie fizicӑ, dar şi din alea (…): mate, chimie, fizicӑ, biologie. Tot ce tine de limba, literature şi cultura italianӑ e subînţeles, desigur. Nu lipsesc calculatoarele din programa anilor mici. Se mai poate opta şi pentru alte limbi strӑine, dar numai la cursurile de dupӑ-amiazӑ: francezӑ, chinezӑ, spaniolӑ … Tot în afara orelor din trunchiul comun, siteul liceului public şi o listӑ de activitӑţi extraşcolare şi extracurriculare, pe care, cu spirit colegial, le urez sӑ le desfӑşoare cu succes.

Am fost curios şi am aflat şi cu ce logisticӑ se pot mândri. Au şi ei cam ce au şcolile: sӑli de clasӑ, laboratoare, aparaturӑ electronicӑ … Nu am gӑsit, însӑ, nici o informaţie despre încadrarea actualӑ a şcolii, ci doar despre mari personalitӑţi care au predate ODATӐ la ei, sau mari personalitӑţi care s-au format acolo. Dar lista este impresionantӑ, am regӑsit şi câteva nume citate în notele mele de cӑlӑtorie.

Obiectiv atins, putem sӑ ne gândim deja la urmӑtorul. Iar autobuzul roşu e gata pentru un nou “hop on”.IMG_8009IMG_8010IMG_8012IMG_8017

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (34) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (34)

Cele douӑ tururi de jumӑtӑţi respective de oraş ne-au revelat, într-o oarecare mӑsurӑ, câteva locuri care ar reprezenta un “must see”. Probabil cӑ sunt prea multe pentru doar douӑ zile, dar nici Roma nu a fost construitӑ într-o zi (ci, vorba lui Bulӑ, probabil într-o noapte). În tot cazul, avem un obiectiv fixat încӑ din vremea când mergeam la şcoalӑ ca elevi şi sigur cӑ ӑla e prioritar.

Dar toate la timpul lor. Mai întâi, masa de prânz, care e tot un must. Ochim, nu departe de locul unde ne-a descӑrcat autobuzul cu etaj, un fel de acvariu, asemӑnӑtor cu unul din Braşov şi cu multe din Napoli şi ne stabilim cartierul general acolo, pӑziţi find de o armatӑ de scutere. DSCN9448.JPGÎn procesul verbal al şedinţei operative notӑm ce avem de cucerit: caracatiţӑ.IMG_7861

Primul monument de vӑzut în dupӑ-amiaza asta e Teatro Politeama. Denumirea asta mie îmi sunӑ ca începutul  învӑţӑmântului superior braşovean: politehnicӑ. De fapt, nici nu sunt prea departe. Studiind puţin istoria teatrului, am aflat cӑ “acesta” a apӑrut ca un fel de variantӑ mai democraticӑ a Teatro Massimo. Dupӑ ce, în 1864, municipalitatea a iniţiat construirea celui din urmӑ, adicӑ a unei Opere destinatӑ mai ales aristocraţiei momentului, simţindu-se, probabil, vinovaţi, aceiaşi edili au decis, dupӑ un an, şi edificarea a încӑ unui teatru, cu o destinaţie mai largӑ, atât din punct de vedere al repertoriului, cât şi al publicului ţintӑ. Astfel s-a aprobat proiectul unui lӑcaş cu multe valenţe, botezat, fireşte, greceşte.

Arhitectul care a primit lucrarea a fost Giuseppe Damiani Almeyda, iar locul a fost ales la marginea cartierului vechi al metropolei, ca un fel de simbol al posibilitӑţilor sale de extindere. Şantierul a fost deschis în 1867, iar instituţia a fost inauguratӑ în 1874 cu opera lui Bellini (am mai auzit de el, parcӑ pe la Catania) ”I Capuleti e I Montecchi”.

Dupӑ moartea lui Garibaldi, în 1882, teatrul  a primit numele eroului , renunţându-se la alte iniţiative, cu alte nume.

Din punct de vedere tehnic şi architectural, edificiul este o operӑ neoclasicӑ, iar specialiştii pot demonstra asta menţionând numeroase elemente, de la intrarea in stil arc de triumf, semicercurile de coloane şi, binenţeles, carul de luptӑ roman de deasupra, acel “quadriga” realizat de sculptorul Mario Rutelli, flancat de doi cӑlӑreţi simbolizând Jocurile Olimpice, având ca autor pe Benedetto Civiletti.

Se mai pot spune multe despre decoraţiunile exterioare, fresce pictate sau basoreliefuri aparţinând unor artişti locali, dar, ce sӑ fac, nu mӑ pricep destul de bine la domeniul ӑsta.DSCN9209DSCN9210DSCN9211DSCN9214DSCN9215DSCN9442DSCN9444DSCN9484

Mai adӑstӑm puţin prin zona Politeama. Observӑm Palchetto della Musica, cinematograful cu acelaşi nume (adicӑ “Politeama”, nu “Cinematograf”), şi biserica Evanghelicӑ Valdese. Restul, doar peisaj.DSCN9450IMG_7859.JPGDSCN9441DSCN9443DSCN9446DSCN9447

Cum spuneam, prima personalitate istoricӑ al cӑrei nume este legat de Palermo de care am auzit vreodatӑ este şi cea cu care ne doream sӑ ne întâlnim. Numele este Nicolae Bӑlcescu, desigur, revoluţionarul roman paşoptist care, dupӑ ce şi-a descoperit boala de plӑmâni, a ales sӑ migreze în ţӑrile calde. Sistemul de navigaţie waze din ifonul meu e mult mai cult decât şi-ar putea imagina vreun pesimist şi îmi indicӑ, dupӑ câtevasecunde de gândire, un itinerariu de un kilometru şi jumӑtate pânӑ la statua di Balcescu. Habar n-avem ce mijloc de transport în comun merge într-acolo, dar o plimbare pe jos nu are ce strica, aşa cӑ decolӑm imediat spre destinaţia aleasӑ.

O facem la stânga, pe via Ruggero Settimo (m-am interest, a fost şi el un paşoptist, ca toatӑ lumea, dar şi contra-amiral, printre cei cei care au avut onoarea sӑ se lupte cu el fiind chiar şi Napoleon), apoi imediat la dreapta, pe Principe del Belmonte, unde ochim un alt acvariu din polietilena, o cafenea.IMG_7863 Nu e nimic special în localul respectiv, dar meritӑ amintitӑ întâlnirea pe care am avut-o acolo. La câteva minute dupӑ noi a intrat în acvariu o apelantӑ la mila publicӑ, o poliglotӑ care înmuia inimi şi portofele în italianӑ, francezӑ şi englezӑ. A venit şi la noi cu solicitarile ei, dar eu, în loc de euroi, i-am explicat cât se poate de româneşte cӑ nu am zburat nuştiucâte mii de kilometric ca sӑ îi aduc ei bani de acasӑ. Dupӑ prima secundӑ de uluire, cerşetoarea mi-a replicat, cât se poate de politicos, cӑ nu ştia cӑ sunt roman. A mai încercat o discuţie amicalӑ cu noi, dar am scurtat-o şi i-am urat succes în activitate.

Am revӑzut-o, câteva minute mai târziu; îşi transmitea “urӑri de bine” cu alt cerşetor de origine românӑ (sau, cel puţin, bun cunoscӑtor al limbii române, secţiunea înjurӑturi) aflat la câteva zeci de metri distanţӑ de ea. Aveam sӑ repetӑm aventura cu un coleg de-al ei a doua zi, în altӑ zonӑ a oraşului. Şi ӑla a recunoscut cӑ nu îşi cautӑ prada printre români …

Strӑbatem piazza Ignazio Florio şi admirӑm stauia lui Florio, fӑcutӑ de (acelaşi) Benedetto Civiletti, în 1896. Cine nu mӑ crede, n-are decât sӑ-l întrebe. Dar … cine mai e şi Ignazio ӑsta? Credeam cӑ sunt eu incult (şi sunt, din punctual ӑsta de vedere), dar, având în vedere cӑ marii capitalişti ai secolului 19 sicilian nu au fӑcut niciodatӑ parte dintre personalitӑţile mele preferate, e de înţeles cӑ nu auzisem de el.IMG_7868.JPG

Recunoaştem, dintr-o datӑ, un pasaj rutier subteran pe lângӑ care ne purtaserӑ şi paşii autobuzului.IMG_7869.JPG Suntem pe via Francesco Crispi şi ne oprim o clipӑ şi în preajma unui monument de datӑ recentӑ: e vorba de Monumento ai Caduti nella lotta contro la Mafia. E realizat de artistul Mario Pecoraino, sub forma unor blocuri negre din oţel, înalte de vreo 15 metri. Victimele Mafiei, pe care le comemoreazӑ monumentul sunt extrem de numeroase; initial, eu am crezut cӑ e vorba de o anumitӑ luptӑ de stradӑ, petrecutӑ chiar în acel loc. Nu e chiar aşa. Şi, încӑ ceva, locul unde este amplasat, cam departe de zona turisticӑ a oraşului, deci poate mai greu de gӑsit de cӑtre vizitatori, se pare cӑ a fost ales pentru cӑ e la intrarea în oraş şi, se pare, e vizibil şi de pe mare. N-am verificat.IMG_7870IMG_7871IMG_7872

În jurul nostru se lasӑ înserarea, ceea ce îmi va ocaziona nişte fotografii frumoase – sigur, era mai bine dacӑ mai prindeam câteva ore de luminӑ, dar … Palermo aratӑ frumos la orice orӑ.IMG_7874IMG_7875IMG_7876IMG_7877IMG_7878IMG_7879IMG_7880

Obiectiv neplanificat, dar cu atât mai interesant: portul touristic, adӑpost pentru ambarcaţiunile sӑrӑcӑcioase ale bieţilor palermitani. Dar ce poze faine!…IMG_7882IMG_7883IMG_7884IMG_7885IMG_7886IMG_7887IMG_7889IMG_7892IMG_7894

Chiar şi un palmier e decor mişto.IMG_7896

O clӑdire monumentalӑ care îmi ispiteşte obiectivul ifonului. De fapt, e un Museo Diocesano, închis la ora asta. Ghinion …IMG_7897.JPG

Chiar în apropiere, tot ifonul îmi semnaleazӑ prezenţa lui Bӑlcescu. Îi urmӑm indicaţiile preţioase, traversӑm strada şi ne oprim la gardul unui pӑrculeţ.

Ce ziceam? A, da: ghinion! Gardul este etanş, are o poartӑ în raza noastrӑ vizualӑ, dar e încuiatӑ. E intuneric, dar pariez ca lacӑtul e chinezesc, dar eu nu am nici cheie, nici bomfaier. Iar Fratele Bӑlcescu e acolo, în pӑrculeţ, împodobit cu panglicӑ tricolorӑ dar … cu spatele la noi.IMG_7899IMG_7902

Ne dӑm bӑtuţi, doar nu o sӑ ne apucӑm de cascadorii ale râşilor la mii de kilometri de casӑ. Pornim spre centru şi, trecând pe lângӑ alt colt al parcului, descoperim încӑ o poartӑ. Deschisӑ larg, aceasta. Nu aşteptӑm invitaţii suplimentare, iar bustul lui Bӑlcescu e acum vizibil în toatӑ splendoarea şi inscripţia lui. Grande storico e patriota, desigur, frumos din partea oraşului Sicilian cӑ cinsteşte şi eroi ai altor neamuri. O singurӑ remarcӑ: lipseşte de pe bust menţiunea “personaj de bancnotӑ”.IMG_7903IMG_7908IMG_7909

Faţӑ-n faţӑ cu patriota romeno, e un altro patriota, cu care probabil Bӑlcescu ţine eterne şedinţe: Garibaldi. Dupӑ cum se vede, el nu are panglicӑ de nici o culoare. Italienii ӑştia … Sӑ notӑm, totuşi, cӑ pӑrculeţul se cheamӑ Giardino Garibaldi.IMG_7910.JPG

Pentru comparaţie, adaug şi monumentul aceluiaşi Nicolae Bӑlcescu, aflat în Giardino Bӑlcescu din Roşiorii de Vede.  Pӑi nu?balcescu

Pӑrӑsim locul mergând pe Via (cum altfel?!) Vittorio Emanuele. O arterӑ comercialӑ în acea porţiune, pe care o admirӑm ca atare, dar şi pentru stilurile arhitectonice amestecate.DSCN9456DSCN9457DSCN9458DSCN9460DSCN9461DSCN9463DSCN9464DSCN9466DSCN9467DSCN9468DSCN9471DSCN9473DSCN9474

Nu facem turism de shopping, nu prӑvӑliile sunt obiectivul nostru, dar numele ӑsta ne sare în ochi. Ce-o vinde nea Vasile ӑsta? Ce sӑ vândӑ … de-alea scumpe şi inutile: bijuterii (unele sub formӑ de ceasuri).DSCN9470

O clӑdire care atrage ochii şi lentilele de orice fel. E muzeu şi binenţeles cӑ e închis. Este Museo del Risorgimento Vittorio Emanuele Orlando.DSCN9475IMG_7912

Mergem şi mai departe. Altӑ clӑdire monumentalӑ ne atrage atenţia şi ne amintim cӑ vocea electronicӑ din cӑştile roşii ne spusese denumirea : Teatro Massimo. Nu aratӑ rӑu, luminat artificial, mai rӑmâne sӑ vedem cum e pe zi.DSCN9480

Cu acestea fiind vӑzute şi notate, ne apropiem de casӑ. Ne pregӑtim doza de îndulcire a seriiIMG_7920  şi urcӑm scara melc pânӑ la etajul camerei noastre. Trebuie sӑ ne facem planul de bataie pentru a doua zi.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized