Arhive pe etichete: Mihai-Athanasie Petrescu

AŞTEPTÂNDU-L PE FLORIAN de Mihai-Athanasie Petrescu

AŞTEPTÂNDU-L PE FLORIAN

La marginea de nord a oraşului, pe un camp ocupat în alte vremuri de un institut de cercetӑri în domeniul agriculturii, un întreprinzӑtor avusese ideea de a-şi amenaja un mic aerodrom. Preluându-l, la început cu chirie, dar dupӑ mai mulţi ani, mai cu împrumuturi la bancӑ, mai prin proiecte de dezvoltare cu finanţare europeanӑ, Cӑtӑlin Manea reuşise sӑ cumpere terenul şi, în colaborare cu alţi pasionaţi de zbor, reuşise sӑ amenajeze un teren cu pistӑ înierbatӑ, iar aviatorii înscriserӑ curând în agenda lor noua facilitate.

Pentru cineva nefamiliarizat cu aeronautica, aerodromul “Project” ar putea pӑrea un tӑpşan ca toate tӑpşanele, numai bun pentru o miuţӑ. Şi poate, dacӑ nu ar fi fost spiritul de aventurier şi curajul lui Cӑtӑlin Manea, locul chiar aşa ar fi rӑmas: o pӑşune, frecventabilӑ de locuitorii blocurilor din cartierul de Nord pentru un grӑtar şi o plajӑ. Numai cӑ, alӑturi de suprafaţa acoperitӑ cu iarbӑ, Manea ridicase, la început, un mic hangar din tablӑ ondulatӑ, în care îşi gӑsea adӑpost primul sӑu avion. Un Apollo Fox, cumpӑrat la mâna a doua din Ungaria, aflat deja la limita resursei de zbor. Vorba aia, atâţia bani, atâta Fox.

Dupӑ câteva luni, micul avion galben a devenit, prin ineditul prezenţei sale, o micӑ legendӑ printre cei care frecventau cârciuma de la capӑtul liniei de autobuz. Sunetul motoraşului Rotax de 90 de cai, chiar dacӑ nu era destul de puternic pentru a acoperi zgomotul din salonul localului, atrӑgea, totuşi, privirile celor de pe terasӑ. Comentariile nu erau chiar favorabile, mulţi dintre muşterii fiind inamici declaraţi ai micii gângӑnii.

– Alţii n-are ce pune pe masӑ, iar alţii ia pâinea de la gura copilului şi îşi ia avion, cӑ aşa l-a fӑcut mӑ-sa, în avion … (urma, desigur şi o altӑ aluzie la mama aviatorului).

La un moment dat, alӑturi de Foxul galben a mai apӑrut unul alb, iar zborurile lor line, în formaţie, au atras şi mai multe comentarii nefavorabile. Dar şi Cӑtӑlin, ca şi Andrei Iordӑnescu, cel de-al doilea pilot, îşi bucurau sufletul, fӑrӑ sӑ ştie sau sӑ le pese de invidia beţivilor de la capӑtul lui 28.

Pentru cӑ unde-s doi, puterea creşte, hangarul din tablӑ a fost înlocuit cu unul mai mare, din beton, în care cele douӑ ULM-uri s-au lӑfӑit, dar pentru scurt timp. Li s-au adӑugat şi alte aeronave, iar Catӑlin şi Andrei nu mai erau singurii piloţi privati din oraş. “Project” s-a transformat dintr-un simplu teren de zbor într-un aerodrom, organizat dupӑ toate regulile, foarte stricte, impuse de Autoritatea Aeronauticӑ Civilӑ, iar faima sa a crescut rapid, atrӑgând atenţia multor zburӑtori. Unii şi-au stabilit reşedinţa aici, alţii au profitat pentru a face escale în timpul zborurilor turistice, ba chiar şi armata a profitat de existenţa lui şi de bunӑvoinţa şi priceperea lui Cӑtӑlin, atunci când un avion de instrucţie de faza întâi a avut nevoie de o micӑ “intervenţie chirurgicalӑ”. Iar când un miting aerian, organizat cu ajutorul Aeroclubului naţional, a atras câteva zeci de mii de curioşi la “Project”, clienţii de la capӑtul de linie şi-au pӑrӑsit mesele şi paharele, venind, aproape toţi pe aerodrom – desigur, şi patronul cârciumioarei era acolo, cu câteva dozatoare de bere, deci prietenii lui, muşterii, nu au avut deloc de suferit.

Ca sӑ încheiem convingӑtor descrierea istoricӑ a aerodromului “Project”, sӑ adӑugӑm şi amânuntele privind finanţarea actualӑ a instituţiei. Nu mai vorbim de un simplu capriciu al unui aviator amator, ci deja discutӑm despre o afacere. Piloţii nu se mai pimbӑ doar pentru plӑcerea lor, ci şi pentru a aduce plusvaloare. “Project”, cu aeronavele sale moderne – nici vorbӑ de micile Apollo Fox, care, rӑmӑse în hangar, nu mai apar decât rar pe cer, când mult mai tinerele avioane din dotare nu mai fac faţӑ solicitӑrilor – executӑ zboruri de orice naturӑ şi pentru orice client serios. Taxi aerian, raiduri de agrement, fotografie aerianӑ, nimic nu este imposibil pentru cei 11 aviatori cu combinezoane de un alb imaculat ca şi avioanele pe care le piloteazӑ. Şi pentru cӑ, mai ales în ultimul timp, cei care se îndrӑgostesc iremediabil de zbor creşte în ritm alert, la “Project” s-a înfiinţat şi o şcoalӑ de pilotaj, iar rezultatele sale, reflectate în rapoartele oficiale dar şi în impresiile elevilor, sunt excelente.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Într-o dimineaţӑ rӑcoroasӑ din aprilie 201…, în apropierea hangarului în care se odihnesc noile avioane de şcoalӑ Diamond DA20, o ureche indiscretӑ ar fi putut asculta un dialog purtat pe tonuri ridicate. Ca sӑ fim mai exacţi, pe un singur ton ridicat, pentru cӑ doar unul dintre interlocutori dorea sӑ iasӑ în evidenţӑ, în timp ce al doilea rӑspundea cu o voce calmӑ, fӑrӑ patimӑ. Se ştie cӑ oamenii care îşi petrec o mare parte din viaţӑ în medii zgomoase se obişnuiesc sӑ vorbeascӑ foarte tare,pentru a se face auziti, de aceea era uşor de imaginat cӑ acolo un aviator încerca sӑ convereseze cu un ins din afara fenomenului.

De fapt,chiar aşa era. Chiar în uşa hangarului puteau fi vӑzuţi doi bӑrbaţi de talie mijlocie. Unul din ei, un bӑrbat de vreo 45 de ani, îmbrӑcat în combinezonul de zbor cu logoul şcolii de pilotaj “Project” sta spriijinit de uşӑ cu mâna stângӑ, sub manşeta cӑreia se vedea un ceas Emporio Armani. Era slab şi nebӑrbierit, cu o figurӑ care îi trӑda oboseala. În mâna dreaptӑ rӑsucea, parcӑ într-un tic nervos, o pereche de ochelari de soare. Pe ecusonul de pe piept putea fi citit numele omului: Iordӑnescu.

Al doilea bӑrbat, mult mai tânӑr, era complet diferit de primul. Fӑrӑ a fi înalt, dӑdea impresia de forţӑ a naturii. Purta o pereche de pantaloni gri, de trening, cu vipuşcӑ roşie, al cӑror elastic era dublat cu un şnur vişiniu, şi un tricou alb, cu inscripţia “I’m a genius”, atât de strâmt încât îi scotea în evidenţӑ musculatura. Pe ambele braţe se vedeau tatuaje complicate, pe care numai cu multӑ atenţie ai fi putut sӑ le descifrezi; inscripţiile în limba englezӑ se suprapuneau cu şiruri de hieroglife chinezeşti. Avea capul ras, strӑlucitor, în schimb purta o barbӑ neagrӑ, impunӑtoare. Şi, da, aşa cum cititorul probabil a ghicit deja, el era acela care vorbea foarte tare, în timp ce aviatorul se mulţumea sӑ îl asculte şi sӑ intervinӑ foarte rar, cu vocea lui calmӑ.

Probabil cӑ musculosul îşi expusese punctul de vedere, pentru cӑ Iordӑnescu avea atitudinea omului convins ca nu are rost sӑ mai argumenteze. Privirea lui îl ocolea pe celӑlalt, îndreptându-se cӑtre zӑri, poate, cine ştie, în cӑutarea vreunui avion în zbor – deşi nu se auzea nici un sunet de motor. Dar voinicul pӑrea cӑ vrea sӑ mai aducӑ argumente.

– Bӑ, nea Andrei, eu deja am vorbit cu nea Manea şi a zis cӑ azi zbor cu aldeo mata. Am plӑtit tot ce mi-a cerut pentru aia … cum se cheamӑ, zbor de comoditate …

– De acomodare, îl corectӑ aviatorul.

– De ce vrei mata, nu-i problemӑ. Dacӑ e, te plӑtesc şi pe mata, ca la mine banii nu e problemӑ.

– Nu, nu, ai plӑtit la casierie, nu mai ai nimic de plӑtit, dar …

– Dar ce? Dacӑ vrei şi un plocon, îţi dau, cӑ eu am bani. Ai vazut, bӑ nea Andrei, ce maşinӑ am eu? Am X6, bӑ! Full option, ca sӑ vezi cӑ nu mӑ zgârcesc. Dar azi vreau sӑ zbor, nu pot amâna pe mâine sau poimâine. Azi!

– Domnule … ӑӑӑ … nu am reţinut … Barbu …

– Pe dracu Barbu! De unde Barbu? Pe mine mӑ cheamӑ Dragu Mieluş, de fapt Dumitru, da’ lumea îmi zice Mieluş.

– De acord, domnule Dragu, am înţeles, dumneavoastrӑ aţi plӑtit prima lecţie de zbor şi doriţi sӑ o executaţi azi. Nici o problemӑ, imediat ce domnul Parpalӑ îmi pregӑteşte avionul vom decola. Pânӑ atunci, v-aş ruga sӑ luӑm loc şi sӑ discutӑm puţin despre motivul pentru care doriţi sӑ urmaţi şcoala de pilotaj şi de eventualele aptitudini pe care le aveţi

Mieluş Dragu încercӑ sӑ mai argumenteze ceva, dar deja Iordӑnescu se îndrepta cӑtre bӑncuţa din umbra hangarului. Aşezându-se şi el, tânӑrul începu, touşi, o nouӑ tiradӑ:

– So, bӑ nene, eu am bani şi fac tot ce-mi place. Cӑ eu dacӑ vreau sӑ îmi iau X6, îmi iau X6, şi nu mӑ uit la bani. Şi dacӑ vreau sӑ-mi iau motor, îmi iau motor …

– Noroc cӑ nu doriţi sӑ vӑ luaţi motor, interveni Iordӑnescu.

– De unde ştii mata cӑ nu vreau? Cӑ poate vreau, ce, n-am voie?! Da’ nu vreau, ce dracu sӑ fac cu un motor.

– Exact, nu aveţi ce sӑ faceţi cu el. De fapt, dumneavoastrӑ vreţi sӑ vӑ luaţi elicopter. Dar noi nu vindem elicoptere.

– Ce elicopter, bӑ frate? Nu domne, eu am bani, da’ nu-I dau pe nimicuri. Eu vreau sӑ îi arӑt la gagica mea cӑ dacӑ vreau sӑ fac şcoala de aviator, fac şcoala de aviator. Ce, banii mei nu e buni la voi la şcoalӑ.

– Aha, deci de aia aţi venit la noi … ca sӑ vadӑ domnişoara cӑ sunteţi un barbat tare şi curajos. Sigur, domnule … ӑӑӑ … Bradu?

– Barbu, nea Andrei … pe dracu! Dragu Mieluş!

-Aşa, deci, domnule Dracu … ӑsta, Dragu, ziceţi cӑ aveţi aptitudini de zbor?

– Am, bӑ nene, cum sӑ n-am? Nu vezi cӑ merg la salӑ?

– Nu ai nevoie de forţӑ pentru a pilota un avion. Ai nevoie de atenţie, de coordonare a mişcӑrilor şi a gândirii, ai nevoie de reflexe …

– Am! Reflexe am destule, cӑ eu am X6 şi ӑsta merge repede. Pӑi, la mine eu merg cu vitezӑ, cӑ am mania vitezei. Şi am reflexe. Cӑ am fӑcut şcoala de şoferi cu nea Florian, cu fratele lu mata şi a zis cӑ sunt bun.

– Da, sigur. Aţi mai zburat? Nu cu X6le, cu avionul.

– Cum sӑ zbor, bӑ nene? Nu, frate, nu am zburat.

– Nici cu avion de pasageri?

– Nu, bӑ nene, cӑ eu merg cu maşina. Când ai X6 nu mai mergi cu avionul. Mata ai maşinӑ?

– Da, am, dar nu asta e discuţia. Vreau sӑ îmi dau seama dacӑ o sӑ poţi sӑ stӑpâneşti avionul.

– O sӑ pot, bӑ nea Andrei. I-am zis lu aia cӑ fac şcoala, o fac şi gata, cӑ eu …

– Da, ştiu, ai bani şi faci tot ce vrei. Uite, domnul tehnic ne aduce avionul, hai sӑ facem walk around-ul şi cunoaşterea cabinei.IMG_5415

– Hai, bӑ nene, ce mӑ iei pe mine cu d-astea … nu ştiu engleza şi nici n-am nevoie! La banii mei plӑtesc pe unu’ sӑ-mi traducӑ şi …

– Bine, atunci facem o turӑ de jur-împrejur, sӑ ne asigurӑm cӑ aeronava e în perfectӑ stare de zbor. În timp ce vorbea, Andrei Iordӑnescu privea cu mare atenţie avionul, încercând mobilitatea comenzilor. Domnule … ӑsta … Ciobanu …

– Hai, bӑ nene, nu eşti în stare sӑ ţii minte cum mӑ cheamӑ … Dragu Mieluş!

– Miel, Cioban, tot aia. O sӑ vӑ rog sӑ vӑ urcaţi în cabina avionului. Puneţi piciorul cu grijӑ numai unde e pasajul negru, sӑ nu se rupӑ aripa, vӑ rog.

Cu o figurӑ în care se citea dispreţul pentru aparatul de zbor, Dragu respectӑ îndrumӑrile instructorului de zbor, instalându-se pe locul din dreapta al cabinei avionului Katana.

– Lasӑ-mӑ, domne, cu centura aia, ce dracu … cine ne vede, doar n-o fi poliţie pe drum! Eu nu pun centura la X6 decât când merg la Bucureşti, acilea mӑ cunosc cu toţi ӑştia de la circulaţie.

– daţi-mi voie, domnule … ӑӑӑ … dragӑ, sӑ vӑ leg centura, cӑ avem camerӑ de supraveghere în avion. Dacӑ vӑ vede domnul director Manea, vӑ dӑ jos imediat din avion, nici nu discutӑ. E foarte strict,şi la o mie de metri dacӑ suntem vӑ pune sӑ coborâţi din avion.

Elevul nu mai protestӑ. Se lӑsӑ legat şi apoi, disciplinat (se ştie de când lumea cӑ orice elev se simte timorat când aude de director), îl ascultӑ pe instructor prezentând bordul avionului.

– Deci, aţi reţinut? Manşa, palonierul, gazul … Andrei Iordӑnescu atingea şi denumea fiecare manetӑ, buton sau cadran de pe bord, fӑcând, în acelaşi timp, şi reglajele necesare. Acum v-aş ruga sӑ vӑ puneţi cӑştile, dragӑ domnule … elev, dupӑ pornirea motorului vom comunica numai prin cӑşti.poza bord

Iordӑnescu îşi fixӑ, cu grijӑ, ochelarii de soare pe nas, dupӑ care vorbi tare şi rӑspicat:

– Papa, Romeo, Alpha, permiteţi pornirea motorului pentru un zbor de acomodare în zonӑ cu elevul Dragu Dumitru. Am vorbit prin radio cu domnul director Manea, el e azi conducӑtor de zbor, îi explicӑ instructorul celui din dreapta.

Elevul auzi şi el în cascӑ: “Permit pornirea motorului”. La comanda directorului, elicea începu imediat sӑ se roteascӑ şi avionul de şcoalӑ începu sӑ se deplaseze uşor pe pista înierbatӑ. Ajuns la capӑtul pistei, Iordӑnescu întoarse şi opri, vorbind din nou în microfon:

– Papa, Romeo, Alpha, permiteţi decolarea!

De data asta, rӑspunsul veni cu o micӑ întârziere: “Papa, Romeo, Alpha, negative, avem un elicopter militar în apropiere. Andrei, dupӑ ce aterizeazӑ Puma poţi decola”.

– Roger! rӑspunse pilotul, lӑsând motorul sӑ se roteascӑ în relanti.

– Bӑ nene, cine dracu-s ӑştia de tot zici mata, Romicӑ, Roger, nu ştiu care?

Pentru cӑ elicopterul tocmai ateriza, pilotul n-a mai avut timp sӑ rӑspundӑ, pentru cӑ în cӑşti se auzi: “Papa, Romeo, Alpha, permit decolarea”. Imediat, pilotul acţionӑ maneta de gaz, puse motorul în plin şi avionul tâşni înainte … pentru a se opri în câţiva metri. Mieluş Dragu, cu o figurӑ disperatӑ îl lovise peste mânӑ pe Iordӑnescu.

– Opreşte, vreau sӑ mӑ dau jos! Nu mai vreau sӑ zbor! Nu mai vreau sӑ zbor!

Adoptând cea mai severӑ expresie de care era în stare, Iordӑnescu întoarse din nou aeronava şi se îndreptӑ se hangar. Deszӑvorând cupola cabinei, rosti în microfon: “Papa, Romeo, Alpha, permiteţi oprirea motorului. Elevul a fӑcut pe el de fricӑ. Ehei, Cӑtӑline, sӑ vezi ce o sӑ râdӑ gagica de el când o afla cӑ se teme de zbor. Vorba aia, are atâţia bani, dar se teme sӑ zboare cu avionul …”

Mieluş Dragu îl atinse din nou pe Iordӑnescu.

– Domnu’ instructor … domne … sӑ nu mӑ spuneţi lu’ aia … vӑ rog eu, ce dracu! Mӑ fac de râs, vӑ daţi seama ce o sӑ se râdӑ de mine. Şi o sӑ le zicӑ şi la alţii … Serios, nu-i ziceţi!

– Domnule Dragu, uite ce-i: sau … sau! Zbori şi nu am ce zice, sau te dai jos şi asta e. Dacӑ mӑ întreabӑ domnişoara cum a fost, eu nu mint.

Gesturile şi mimica lui Dragu îi trӑdau disperarea. Era consţient cӑ era într-o situaţie penibilӑ, iar orgoliul lui de bӑrbat puternic se lupta cu senzaţia de fricӑ prin care trecuse când avionul se pusese în mişcare.

– Domnu Iordӑnescu, ce credeţi domne, nu se întâmplӑ nimic dacӑ …

– Ce, Doamne iartӑ-mӑ, sӑ se întâmple? Avionul e în perfectӑ stare de zbor, vremea e OK, ce credeţi dumneavoastrӑ cӑ se poate întâmpla? Sӑ coborâm din mers, sau ce?

Cu un efort de voinţӑ, tânӑrul îngӑimӑ:

– Mai vreţi sӑ zburaţi cu mine? Eu … eu trebuie sӑ încerc. Acuma, ce o fi, o fi, n-o sӑ mor tocmai astӑzi … poate …

Zâmbind în barbӑ, instructorul zӑvorî cupola şi, primind aprobarea, porni din nou motorul; de data asta, deşi îl vӑzu pe cel din dreapta cum se face mic în scaun, Andrei Iordӑnescu decolӑ perfect şi se înscrise în turul de pistӑ. Aterizӑ apoi fӑrӑ nici o problemӑ, privindu-l cu coada ochiului pe Dragu, care nu scosese nici un sunet în timpul zborului. Trӑgând la hangar şi deszӑvorând cupola, instructorul vorbi în microfon, dar ca sӑ audӑ şi pasagerul: “Turnule, zborul s-a desfӑşurat în bune condiţii, pasagerul este viu, dar mut”.

Totuşi, Dragu nu era mut. Expresia de pe figura sa era complet alta decât în momentul celei de-a doua porniri a motorului.

– Domnu’ instructor, dacӑ vӑ spun ceva, vӑ supӑraţi? Cât costӑ sӑ mai zburӑm o datӑ?zbor

Cum banii nu erau o problemӑ pentru Mieluş Dragu, Alpha, cum îşi alinta Andrei Iordӑnescu avionul, zburӑ mult în acea zi pe cerul din nordul oraşului. Cu greu reuşi aviatorul sӑ îşi convingӑ elevul sӑ întrerupӑ activitatea.

– Domnule Dragu, avionul are şi el nevoie sӑ se mai rӑceascӑ, sӑ fie verificat de tehnic şi sӑ fie alimentat. Mai zburam şi mâine, dacӑ vreţi.

– Domnu’ instructor, fac cinste! E cea mai frumoasӑ zi din viaţa mea! Mergem la Excelsior, dau o fripturӑ, un spriţ de vin, dau tot ce vreţi dumneavoastrӑ sӑ mâncaţi şi sӑ beţi!

– Deci, domnule Dragu, nu pot … am o întâlnire cu fratele meu la Catarigu. Dacӑ vreţi, mergem acolo împreunӑ şi face eu cinste cu un Prigat.

Mieluş Dragu acceptӑ fӑrӑ rezerve. Plecarӑ spre garӑ cu Loganul lui Iordӑnescu, lӑsând suvul noului elev pilot lângӑ hangar.

– Domnu’ instructor, sӑ ştiţi cӑ aţi fӑcut din mine alt om. Pânӑ acum nu am ştiut ce înseamnӑ sӑ trӑieşti. Maşinile nici nu se comparӑ cu zburatul. Sӑ ştiţi cӑ o sӑ fac şcoala şi o sӑ vedeti, o sӑ iau şi carnetul, o sӑ vedeţi cӑ nu mint.

– Ei, mӑ Mielule, aşa îmi placi. Zborul nu e doar o deplasare cu avionul, zborul e o stare, o bucurie a sufletului. Dacӑ vrei sӑ înveţi cu mine, eu sunt de accord sӑ te fac aviator.

În acel moment, barmanul strigӑ din spatele tejghelei.

– Domn’ Andrei, aveţi mobilul închis? A sunat fratele domneavoastrӑ Florian, profesorul de conducere. E ocupat şi nu mai poate veni în seara asta. A zis cӑ vӑ sunӑ acasӑ mai târziu, când scapӑ de la lucru.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (30) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (30)

Drumul cu autobuzul albastru pânӑ la Catania a fost lipsit de evenimente.WP_20180207_14_54_17_Pro  Poate ar trebui sӑ notez, ca sӑ nu o uit, fapta bunӑ a şoferului: l-am întrebat dacӑ trece prin apropiere de Piazza Borselino în drum spre autogarӑ, omul mi-a rӑspuns, foarte politicos, cӑ are cap de linie la Catania Centrale. Dar a adӑugat, fӑrӑ punct şi virgulӑ, sfatul di non scendere, pentru cӑ dupӑ aia merge la treaba lui, trecând prin apropiere de Borsellino.

Binenţeles cӑ i-am urmat sfatul, pentru cӑ urmӑtorul obiectiv al zilei era Palazzo Platamone, pe Via Vittorio Emanuele, no. 121. De ce?

Oraşul era plin – şi nu aveam cum sӑ nu le remarcӑm şi noi, de afişe care aunţau expoziţia “Toulouse Lautrec – La Ville Lumière”. Un astfel de eveniment, cu care nu ai şanse sӑ te întâlneşti, din întâmplare, de mai multe ori în viaţӑ, e un “must” pentru orice iubitor şi cunoscӑtor de artӑ plasticӑ – aşa cum sunt unii dintre noi. Expoziţia s-a deschis pe 7 februarie – da exact în ziua asta – şi era planificatӑ sӑ rӑmânӑ astfel pânӑ la 7 iunie, dar se vede treaba cӑ s-a bucurat de o mare popularitate, pentru cӑ a fost “prorogato fino al 9 settembre”.

Am gӑsit cu uşurinţӑ Palazzo Platamone, pentru cӑ sistemul waze a funcţionat corect (n-o fi gӑsit nici un tunel prin apropiere) şi oricum, ştiam adresa. Iar bannerele atârnate pe pereţii exteriori ne-au confirmat cӑ ştim sӑ ne orientӑm la timp în spaţiu.

Palazzo Platamone (famiglia Platamoni a fost cea care a construit şi folosit palatul), pe numele lui de botez Palazzo Gentilizio, a venit pe lume în secolul 15 (multe s-au mai întamplat în veacul acela!…). A rezistat în forma iniţialӑ pânӑ la terremoto din 1693, ӑla cu bisericile. Datoritӑ seismului, edificiul şi-a schimbat forma, denumirea şi destinaţia, devenind Convento San Placido. Astӑzi, aici funcţioneazӑ Palazzo de la Cultura, o instituţie cu o activitate bogatӑ şi prestigioasӑ, aşa cum rezultӑ cel puţin din afişele din februarie 2018 şi ulterioare.IMG_7720IMG_7716IMG_7715IMG_7714IMG_7713IMG_7712

Eroul momentului, Henri de Toulouse-Lautrec, este un pictor extrem de faimos. Nu are rost sӑ-i fac aici o biografie, informaţii despre el se gӑsesc peste tot, dar, ca un nepriceput ce sunt, nu mӑ pot împiedica sӑ mӑ gândesc cӑ, dacӑ nu ar fi avut o existenţӑ atât de ciudatӑ, probabil nici opera lui nu ar fi fost atât de cunoscutӑ. A devenit faimos şi dupӑ ce despre el s-a scris un roman biografic, ecranizat înmai multe variante, de obicei cu titlul “Moulin Rouge”. E important şi în istoria medicinei, pentru cӑ a botezat (probabil fӑrӑ voie, dar ce dacӑ?) cu numele lui un sindrom al bolilor bazate pe osteoporozӑ. Statura lui micӑ, mersul caraghios provocat de numeroasele fracturi şi prezenţa perpetuӑ în caberete l-au fӑcut un personaj faimos, talentul de pictor, grafician şi tipograf specializat în ilustraţii în negru şi în culori l-au plasat în cӑrţile de istorie a post-impresionismului, iar prietenia cu alţi mari artişti ai perioadei şi curentului estetic … i-a fӑcut şi pe ӑia faimoşi.DSCN9182DSCN9185

Sӑ reţinem, totuşi, cӑ toate comentariile astea sunt absolut lipsite de profesionalism, pentru cӑ eu chiar nu mӑ pricep la artӑ. De aceea, din faţa casei de bilete de la Palazzo, drumurile noastre, ale turiştilor în Sicilia s-au despӑrţit vremelnic. Doar 50% dintre noi au pӑtruns în universul tuluzlotrician, în timp ce ceilalţi 50% au pornit-o aiurea pe strӑzi, în cӑutare de alte obiective turistice şi de bere Moretti.

Pentru moment, cronica urmӑreşte destinul iubitoarei de artӑ. Biletul de 13 euro, în afarӑ de el însuşi, adicӑ un obiect pӑstrat pentru colecţie,palazzo della cultura catania TOULOUSE-LAUTREC (1) mai punea la dispoziţia vizitatoarei o pereche de cӑşti-ghid-audio în limba italianӑ sau englezӑ. Înţeleg importanţa celor douӑ limbi în contextul sociopolitic actual, dar cred, totuşi, cӑ şi limba artistului expus şi expozant ar fi trebuit sӑ facӑ parte din patrimoniu. În rest, lucrӑri de graficӑ şi picturӑ Moulin-rougistӑ, aranjate în aşa fel încât sӑ refacӑ atmosfera sfârşitului de XIX-ème siècle parisien montmartrien, cu muzica favoritӑ a lui Toulouse Lautrec (mare amator de can-can şi de cancanuri) şi cu filme alb/negru.DSCN9196DSCN9197

Destul material pentru a umple peste o orӑ şi jumӑtate, DSCN9175DSCN9177DSCN9178DSCN9179DSCN9180DSCN9181DSCN9182DSCN9183DSCN9184DSCN9185DSCN9186DSCN9187DSCN9188DSCN9189DSCN9190DSCN9191DSCN9192DSCN9193DSCN9194DSCN9195DSCN9198DSCN9199DSCN9200DSCN9201DSCN9202DSCN9203DSCN9204DSCN9205iar cei care şi-au petrecut astfel timpul au ieşit de acolo cu un mare zâmbet de satisfacţie.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (29) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DIN SANT’AGATA (29)

Dacӑ am reuşit sӑ vedem/vizitӑm douӑ amfiteatre într-o zi, putem spune cӑ principalele atuuri ale Taorminei, în afarӑ de plaje şi Duomo, au fost jucate. E iarnӑ, aşadar plajele, cu atracţiile lor, nu sunt de interes (am vӑzut deja, asearӑ, plaja de la Catania şi m-am lӑmurit, nu sunt peisaje – şi nici nu cred cӑ vor fi pânӑ la varӑ). Duomo, însӑ, trebuie vӑzut, dar fӑrӑ ajutorul sistemelor de navigaţie. Suntem sӑtui de tunele.

Cea mai la îndemânӑ – mӑ rog, îndepicior – variantӑ de deplasare este via Umberto. DSCN9025Avantaje: este arterӑ comercialӑ, putem vedea vitrine şi cӑuta magneţi de frigider (chiar, bietul frigider, pe el nu-l întreabӑ nimeni dacӑ are chef sӑ îşi asume greutatea toturor locurilor vizitate de deţinӑtorii sӑi – noroc cӑ nu exista, încӑ, un sindicat al frigiderelor cu magneţi) fiind arterӑ principalӑ, cu siguranţӑ cӑ duce undeva – unde? Vedem când ajungem.

Impresia pe care mi-a facut-o Via Umberto, mie, ca braşovean: o stradӑ care amestecӑ specificul a douӑ drumuri din Braşov: Republicii şi Dupӑ Ziduri. Republicii, pentru cӑ pe ambele pӑrţi ale arterei fӑrӑ trotuare sunt prӑvӑlii, multe dintre ele cu un aspect de început de secol 19.DSCN9026DSCN9033DSCN9035DSCN9047 Din loc în loc, gangurile de pe Rep sunt echivalate (nu înlocuite) de straduţe în pantӑ, Salita, fiecare pe numele ei, unde sӑlӑşluiesc artişti stradali, la concurenţӑ cu pizzerii şi alte restaurante.DSCN9045DSCN9046DSCN9050DSCN9072DSCN9080DSCN9081DSCN9084DSCN9085DSCN9086DSCN9089DSCN9093DSCN9094DSCN9100DSCN9101DSCN9104DSCN9105 dscn9091.jpgDSCN9088La capӑt, … dar n-am ajuns încӑ acolo, întâi trebuie sӑ justific asemӑnarea cu Dupӑ Ziduri. La Braşov se trece pe sub Bastionul Graft, pe Via Umberto se trece pe sub porţi de piatrӑ : Porta dell Orologio, Porta Catania …DSCN9071DSCN9110DSCN9133DSCN9134

Dupӑ prima Porta, Piazza IX Aprile. Incӑ nu e Duomo, e doar Chiesa di Sant’Agostino. Iniţial aparţinând lui San Sebastiano, chiesa asta a venit pe lume în secolul 15 (1486). Aspectul actual dateazӑ de prin 1981, dupӑ ultima restaurare, când lӑcaşul a fost menit sӑ adӑposteascӑ biblioteca “Giovanni di Giovanni”. Habar n-am, aşa il chema, poate, pe custode?DSCN9051DSCN9063DSCN9077

Altӑ asemӑnare … aproximativӑ cu Rep: strada se varsӑ într-o piaţӑ. Dacӑ la Braşov piaţa are o Casӑ a Sfatului, iar în apropiere o bisericӑ mӑreaţӑ, spatial din capӑtul lui nea Umberto ӑsta are o bisericӑ mӑreaţӑ, dar …

Sӑ le luӑm pe rând:

  1. Biserica mӑreaţӑ e chiar Duomo, pe care domnul waze l-a cӑutat prin tunele. Serios. E o chiesa mare şi frumoasӑ, închinatӑ lui san Nicola di Bari. Ca orice bisericӑ sicilianӑ, şi asta e construitӑ într-un loc folosit pentru biserci încӑ din cele mai vechi timpuri şi pânӑ azi. De-a lungul mileniilor, toate neamurile mai mult sau mai puţin pӑgâne care s-au perindat prin ţara aia şi-au adus o contribuţie, mai mult sau mai puţin importantӑ, la construirea şi reconstruirea, la închinarea şi pictarea lӑcaşului. Aspectul din ziua de azi se datoreazӑ arhitectului napoletan Armando Dillon, iar rangul ei de Basilica minore a fost atestat, în 1980, de Papa Ioan Paul al II-lea. Nu sunt destul de bun cunoscӑtor al stilurilor arhitectonice, pentru a face o descriere amӑnunţitӑ a monumentului, asta se poate gӑsi cu uşurinţӑ pe internet.DSCN9098DSCN9099DSCN9102IMG_7658 - CopyIMG_7658IMG_7659IMG_7660IMG_7661IMG_7662IMG_7663IMG_7664IMG_7665IMG_7667IMG_7669IMG_7670IMG_7671IMG_7672IMG_7673IMG_7674IMG_7675IMG_7676IMG_7677IMG_7678IMG_7679IMG_7680IMG_7681
  2. Acum 60 de ani, prin Piaţa (pe atunci) 23 August din Braşov un bebe alerga dupӑ porumbei. Nu-mi amintesc sӑ fi prins vreodatӑ vreunul, dar intenţia bunӑ conteazӑ. Acum sunt prea puţin antrenat ca sӑ mai alerg dupӑ hulubi, dar (şi aici apare a doua asemӑnare cu piaţa Sfatului), aş fi avut ce vâna.DSCN9140DSCN9141
  3. Asemӑnarea a treia e, de fapt, o deosebire. Foarte micӑ, ce-i drept: la Braşov, ieşind în piaţa de la capӑtul Republicii întorci privirea la stânga şi admiri extraordinara privelişte a Tâmpei. Un munte pe care poţi urca şi de acolo sӑ admiri (de la Panoramic, sau, mӑ rog, what’s left of it) panorama metropolei. La Taormina nu mai urci, eşti deja destul de sus pentru a admira priveliştea mӑrii Ionice. Poţi folosi, în acest scop, telescopul pus cu dӑrnicie, în schimbul unui euro, la dispoziţie de cӑtre … el ştie cine e ӑla. Noi am folosit nu lentilele telescopului, ci pe cele ale camerelor foto din dotare.DSCN9055DSCN9056DSCN9057DSCN9058DSCN9068DSCN9069DSCN9065 A, soacrele care au scos limba la noi nu ne-au fӑcut nici un rӑu.
  4. DSCN9067
  5. Sigur, pentru asta mai trebuie sӑ faci câţiva paşi dupӑ ce vezi Duomo. Şi esti în siguranţӑ, polizzia nu e departe.DSCN9116DSCN9117DSCN9118DSCN9120DSCN9121DSCN9122DSCN9123DSCN9125
  6. Nu lipseşte nici fântâna prefӑcutӑ.DSCN9102.JPG
  7. Piaţa Sfatului are un trecut istoric cu care istoricii locali încearcӑ sӑ se mândreascӑ. La Taormina, localnicii au luat asupra lor trecutul istoric, pe care l-au afişat cu mândrie: tocmai acolo a venit Garibaldi pentru a marca istoria. Ecco de voila!DSCN9150

Bun, deci am vӑzut Duomo, am admirat peisajele, acum sӑ mergem şi la Porta Catania, apoi sӑ vedem şi Chiesa San Antonio.

Porta Catania e construitӑ prin secolul 15; ce grijulii erau taorminezii de atunci pentru viitorul turistic al oraşului.DSCN9110

Chiesa din apropiere, cea a Sfantului Antonio, dateazӑ din evul mediu aragonez, adicӑ are o istorie lungӑ, dar forma actualӑ e obţinutӑ dupӑ ultima restaurare, prin anii ’60 ai veacului ce trecu.DSCN9111DSCN9113

O ultimӑ bisericӑ întâlnitӑ în drum, care nu e chiesa, ci church.DSCN9168.JPG

Sa mai admirӑm o datӑ conţinutul vitrinelor umbertiene, pentru cӑ dupӑ un astfel de periplu prin istoria sicilianӑ avem nevoie de o readaptare la realitatea contemporanӑ (adicӑ preţuri în euroi),DSCN9127DSCN9130DSCN9155 dupӑ care ajungem de unde am plecat: Porta Messina, adicӑ la capӑtul lumii interesante de vizitat. Iar acolo, din nou Dacia cuceritoare, atot … pardon, autoputernicӑ. Atât de tare, încât staţioneazӑ unde vrea ea.DSCN9159DSCN9160

Ceasurile de prin toate buzunarele ne aratӑ cӑ nu mai avem prea mult timp de flanat, aşa cӑ ne îndreptӑm spre autogarӑ. DSCN9161Mӑ mai opresc o datӑ la pândӑ la telecabinӑ, dar, deşi se aude ca un motor electric de mare putere – cu siguranţӑ al instalaţiei de transport pe cablu, ştiu sӑ recunosc aşa ceva – tramvaiul suspendat nu-şi face apariţia.DSCN9166

Treaba lui, ar fi avut onoarea de a fi fotografiat. Aşa, rӑmân doar cu imaginea cablului.

Autobuzul albastru apare în scurt timp şi demareazӑ spre Catania exact la ora prevӑzutӑ în orar.DSCN9170.JPG Drumul este la fel de frumos şi la întoarcere, deosebirea este cӑ de data asta ştiu cӑ urmeazӑ sӑ trecem pe lângӑ reprezentanţa Renault şi sunt pregӑtit din punct de vedere tehnic; cu alte cuvinte,reuşesc sӑ prind în chip un R 4 şi singurul Renault Floride pe care l-am vӑzut vreodatӑ în afara celor conduse de protagoniştii filmelor franţuzeşti.mz2018-11-04

Deşi nu sunt Mario Lanza şi nu am un scenariu musical la îndemânӑ, putem sӑ cântӑm: Arrivederci, Taormina! Una città mişto, valeva la pena visitarla.

Mergem la Catania, ziua încӑ nu s-a terminat.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (28) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (28)

Orice sfârşit e o nouӑ tentativӑ de început. Aşa gândim în momentul când ne vedem coborâţi din Mercedesul alb. Şi nu stӑm sӑ pierdem timpul, imediat pornim în cӑutarea urmӑtorului obiectiv.

Nu e greu de gӑsit, deşi nu asta cӑutam: Teatro Odeon.DSCN8989

Pentru cârcotaşi: nu e vorba de cel din Giuleşti. E un teatro etilist … pardon, elitist, un mic amfiteatru ascuns printre clӑdiri destul de recente. Cea mai importantӑ dintre ele se numeşte Palazzo Corvaja; o clӑdire din secolul al XIV-lea, construit pentru a reuni parlamentul Sicilian. Ca orice clӑdire veche care se respectӑ, şi acest Palazzo a avut o mulţime de destinaţii de-a lungul anilor, azi fiind reşedinţa Museo Siciliano di Arte e Tradizioni Popolari (nu-mi amintesc sӑ fi vӑzut acolo un afiş sau un program de funcţionare – sau poate chiar asta e tradiţia?!). DSCN8987DSCN8986

Amfiteatrul Odeon, aşadar. DSCN8988

I se mai Spune si Teatro Romano, pentru cӑ a fost construit în secolul 2 B.C., sponsorizat fiind de împaratul Cezar Augustus Octavianus. Am spus elitist pentru cӑ talia lui a fost conceputӑ atât de micӑ special pentru a fi accesibil numai celor cu bani şi putere, nu şi maselor largi, populare. Se pare cӑ şi genul de spectacole pe care le gӑzduia era mai aparte decât în cazul Amfitetrului Grec, aici avand loc numai reprezentaţii de literaturӑ şi muzicӑ, nu şi de artӑ dramaticӑ, mai uşor de receptat de lume.DSCN8990DSCN8991DSCN8992DSCN8993DSCN8994DSCN8995DSCN8996

Scena şi orchestra au parte şi de un fel de zonӑ destinatӑ actorilor, iar gradenele puteau adӑposti cel mult douӑ sute de spectatori – banuiesc cӑ preţurile erau, totuşi, destul de mari pentru a acoperi cheltuielile curente: apӑ canal, curent electric, salarii, mite, etc. Cu atât mai mult cu cât, dupӑ cum spun arheologii, se pare cӑ tribuna era acoperitӑ (nu ştiu cu ce).DSCN8998DSCN8999DSCN9000DSCN9001DSCN9002DSCN9003DSCN9004DSCN9005DSCN9006DSCN9007DSCN9008DSCN9009DSCN9010DSCN9011DSCN9012DSCN9013DSCN9014DSCN9015DSCN9017DSCN9018

În zilele noastre, accesul vizitatorilor e gratuit. Totul e sӑ ajungi acolo pe soare – adicӑ sӑ ştii când apune – iatӑ la ce e bun un telefon smart.DSCN9019f (1)DSCN9016f (2)

Chestia asta cu accesul fӑrӑ platӑ cred cӑ asigurӑ şi numӑrul mic de curioşi. Încӑ o dovadӑ cӑ ce e ieftin sau gratis nu e interesant.

Durata vizitei la Odeon e direct proportionalӑ cu mӑrimea sӑlii, adicӑ scurtӑ. E ok, ne rӑmâne timp şi pentru altceva, Duomo ӑla trebuie sӑ fie, totuşi, pe undeva.

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

WEEKEND IN BANAT (final) de Mihai-Athanasie Petrescu

WEEKEND IN BANAT (final)

Dupӑ o excursie prin ţara cascadelor, defileelor şi morilor de apӑ, a oraşelor miniere cu aer semifantomatic şi a mocӑniţei cu aer de tren personal, ziua a treia ar fi fst bine sӑ se termine cu o masӑ copioasӑ. Dupӑ afişul  descurajantde pe poarta pӑstrӑvӑriei de pe Miniş, singura speranţӑ ar fi trebuit sӑ fie cel mai bine cotat restaurant din Herculane. În sensul ӑsta, facem apel la bunul nostru prieten posesor de hӑrţi, gogu, iar el ne face câteva sugestii.

O alegem pe prima, binenţes, şi nu ne pare rӑu. Dacӑ acolo am nimerit atât de prost, ce sӑ mai zicem de cele slab clasificate de cei care fac astronomie pe seama localurilor … O salӑ cât se poate de banalӑ, dar prea micӑ pentru o staţiune atât de mare, chiar dacӑ trӑieşte doar din amintiri. O terasӑ şi mai banalӑ, cu mobilier rӑmas de la cantinele muncitoreşti de pe vremea tovarӑşilor şi o pizza tot banalӑ, care se rӑceşte în câteva clipe, pentru cӑ nu funcţioneazӑ încӑlzirea centralӑ, şi nici cuţitele de pe masӑ.

În ciuda banalitӑţii, ne trece foamea în mod acceptabil, ceea ce ne încurajeazӑ sӑ aşteptӑm, cu încredere, înserarea, executând o plimbare pe malul stâng al Cernei.IMG_4252IMG_4255IMG_4256

Nu avem ce regreta. Dacӑ n-ar fi existat peisajul, cu siguranţӑ n-ar fi existat nici staţiunea de la picioarele lui Hercule.

Chiar şi “resorturile” moderne aratӑ bine la ora asta crepuscularӑ. Chiar, oare de ce le denumesc naşii lor “resorturi”? Nu era mai simplu “arcuri”, aşa, mai pe româneşte?IMG_4260

Facem şi o descoperire geograficӑ: resortul nostru … ӑsta, vila noastrӑ, Deea. Frumos încadratӑ în peisaj.IMG_4258

Dupӑ o plimbare atât de plӑcutӑ, contactul cu frigul nereparabil din camerӑ (chiar, oare de resortul cui o fi încӑlzirea la Deea?) nu e chiar apoteotic. Noroc, însӑ, cӑ reprezentanţii patronatului de resort îşi fac apariţia în persoana unui apel telefonic – pe mobilul meu, nu pe fixul, inexistent, din camerӑ – şi mӑ invitӑ, politicos, la recepţie. Chiar începusem sӑ ne temem cӑ plecӑm şi nu apucӑm sӑ ne plӑtim şederea … I-am dat cameristei numӑrul de vouchere, am primit în schimb un zâmbet şi o carte de vizitӑ (a pensiunii, nu a cameristei) şi invitaţia de a reveni. Da, da, cu plӑcere, dar în nici un caz toamna sau iarna, dacӑ nu porniţi cӑldura!

………………………………………………………………………………………………………………….

Dimineatӑ, pe luminӑ, descoperim cӑ Deea se pregӑteşte de iernat. Bazinul nu mai conţine apӑ termalӑ, ci doar aer rӑcoros.IMG_4453

În schimb, peisajul e la fel de frumos, chiar dacӑ, pe ici pe colo, mai fumegӑ câte-un coş.IMG_4459IMG_4461IMG_4462IMG_4467IMG_4468IMG_4469

Ne pregӑtim micul dejun, conştienţi cӑ o sӑ avem mare nevoie de energie pe drumul de întoarcere spre serviciu. Da, da, e luni …IMG_4464IMG_4465

Ultimul obiectiv pe care ni l-am propus în cӑlӑtoria noastrӑ în vest este podul lui Traian. Toatӑ lumea, în afarӑ de noii descoperitori de ipoteze istorice, ii pun podul în cârcӑ lui Appolodor. Dar, dupӑ cum e şi firesc, istoria reţine numele beneficiarului, care e “imperatul” Traian.

Prima oprire, obligatorie, o benzinӑrie pe malul Dunӑrii. Cu cardul de fidelitate în mânӑ, încerc sӑ obţin informaţii de la pompişti: cum se ajunge, dacӑ nu vӑ supӑraţi, la podul lui Traian? Încasând, cu amabilitate, contravaloarea motorinei, cei doi benzinari se uitӑ unul la altul, se scarpinӑ în cap (individual, nu reciproc) şi mӑ îndrumӑ, competent: A, e la Severin, pe lângӑ port. Întrebaţi acolo.

Mulţumesc frumos. Am telefon, care se dovedeste mai cult decât pompiştii. Imediat îmi traseazӑ itinerariul pânӑ la obiectiv, îmi mӑsoarӑ şi distanţa şi îmi aminteşte sӑ aprind luminile de întâlnire.

Indicaţiile preţioase ale lui waze, în care încӑ mai cred, chiar dacӑ m-a indus şi în oroare uneori, mӑ fac sӑ intru printr-un loc care de abia dacӑ mai seamanӑ a cӑrӑruie, în nici un caz a şosea care duce la un monument istoric. Nu ştiu ce pӑrere a avut suspensia Rachetei roşii, dar sunt sigur cӑ, dacӑ ar fi fost pe acolo cei care fac, întreţin şi indicatorizeazӑ drumuri ar fi auzit multe cuvinte care nu exprimӑ respectul şi admiraţia. Câteva sute de gropi şi câteva zeci de boscheţi mai târziu, orice urmӑ de entuziasm se disipeazӑ; am ajuns în faţa unei porţi legate cu lanţ şi cu un lacӑt (chinezesc) ca în evul mediu, iar waze nu a gӑsit destinaţia. Ar mai vrea sӑ avanseze niţel.

Adicӑ … cum? Am chinuit degeaba suspensia? Soţia mea îşi exprimӑ admiraţia pentru: waze, primarul de Turnu Severin, Universitatea din Craiova (care are o clӑdire exact pe poteca aia de pe malul Dunӑrii), Traian, Appolodor şi, nu în ultimul rând, pentru şoferul care a adus-o pânӑ acolo, dând dovadӑ de încӑpӑţânare, în ciuda avertismentelor. “Ţi-am zis eu!…”

Întorc Racheta (sӑraca, va trebui sӑ mai înfrunte o datӑ vicisitudinile severinene), dar nu renunţ. Ce dacӑ lângӑ lacӑt se vede o tӑbliţӑ cu inscripţia “Accesul intersis”? Orice interdicţie este instituitӑ special pentru a fi încӑlcatӑ, aşa cӑ pӑrӑsesc nava şi execut o ieşire solitarӑ în spaţiu. Poarta poate fi ocolitӑ, dând la o parte ramurile unui tufiş,IMG_4473 iar dincolo de ea aflu care ar fi fost mijloacele de transport cele mai adecvate pentru a ajunge acolo. Nu Racheta roşie, sӑraca …IMG_4478IMG_4480

Cu curaj, mai ales cӑ nu se vede nici ţipenie (nici scuterist, nici marinari), pornesc la atac. Iar vitejia mea de pui de lei (nu bӑnuţ, ci din Schei!) este, curând, rӑsplӑtitӑ. Anticul monument este expus chiar aici, în cel mai perfect anonimat, aşa cum se cuvine oricӑrui monument de asemenea valoare. Este aşezat în fundul unui bazin de beton şi protejat cu un gard din sârmӑ. Mӑcar bine cӑ poate fi vӑzut şi fotografiat.IMG_4471IMG_4476IMG_4481IMG_4482IMG_4483IMG_4487IMG_4488

Concluzia este cӑ severinenii ţin foarte mult la vestigiul lor, pe care îl ascund şi îl pӑzesc cu grijӑ. Îl pot vedea doar puţini aleşi, ӑia care au în dotare şlepuri, scutere, sau trenuri.

Revenit la bordul Hyundaiului, raportez: “Ţeapӑ!” Restul raportului rӑmâne pentru mai târziu, deocamdatӑ trebuie sӑ ne luptӑm iarӑ cu gropile …

Am început sejurul în Banat cu o cafea turceascӑ pe terasa Ada-Kaleh. Cred cӑ cel mai frumos rӑmas bun nu poate fi luat în altӑ parte.IMG_4490IMG_4491

Acum, vorba celor din presa audiovizualӑ, concluzia finalӑ: trei zile (şi un sfert) de aventuri, de obosealӑ şi uzurӑ mecanicӑ, dar noi credem cӑ am ieşit în câştig. Locurile, lucrurile şi oamenii vazute/vӑzuţi au compensate toate greutӑţile cu care ne-am înfruntat. Nu sunt convins cӑ o sӑ revenim curând acolo, Terra asta are încӑ multe de arӑtat, dar, printre expediţiile noastre, Banatul este plasat, alӑturi de multe altele, pe primul loc.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (27) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (27)

Dupa o porţie de paste bune şi sӑţioase, vizita la Taormina nu poate fi decât şi mai interesantӑ. Iar obiectivul care ne atrage atenţia este, binenţeles, Domul din Taormina, aflat la o distanţӑ nu prea mare de mica terasӑ cu paste.

Aşadar, hai sӑ andiamo la drum. Piazza del Duomo nu e chiar departe, mai puţin de un kilometru dupӑ mintea lui google maps, deci accesibil în scurt timp şi minim de efort. O luӑm la picior DSCN8814DSCN8817şi, dupӑ câţiva paşi pe via Dietro la noce,DSCN8818DSCN8819DSCN8820 pe langӑ o prӑvӑlie cu prea multe suveniruri si o taraba de aceeasi facturaDSCN8935DSCN8937ne oprim la Chiesa din San Pancrazio, nu pentru cӑ ar fi importantӑ, ci doar pentru cӑ este acolo. O construcţie edificatӑ pe locul unui antic templu închinat lui Jupiter. Bazele bisericii creştine au fost puse în epoca spaniolӑ, iar în secolele urmӑtoare s-a pus şi restul. Adicӑ … încӑ o bisericӑ la fel ca toate celelelalte. Adica monument istoric, nu? Ceva banal.DSCN8939DSCN8941DSCN8942DSCN8943

Waze continuӑ sӑ ne ducӑ pe drumul cel bun, de unde putem admira, în continuare, relieful de care au profitat cei care ştiau cӑ odatӑ şi-odatӑ Taormina va fi vizitatӑ de turişti, dar cei câteva sute de metri calculaţi initial se tot întind, ca elasticul.DSCN8944DSCN8945DSCN8946DSCN8950DSCN8951DSCN8953DSCN8957DSCN8959 Totuşi, dorinţa de a vedea Duomo di Taormina învinge reticenţa noastrӑ, mai ales cӑ vegetaţia primӑvӑratecӑ ne stimuleazӑ optimismul.DSCN8964 Rӑscrucea la care ajunge e usor rezolvatӑ de waze,DSCN8966DSCN8970 o luӑm la stânga şi … ce dracu-i asta?! Un tunel? Doar n-o sӑ mergem pe sub munţi?DSCN8971

Ba o sӑ mergem, waze e foarte sigur pe el.

Nu e amuzant deloc. Tunelul e dotat cu trotuare, dar zgomotul produs de numeroasele maşini care trec pe lângӑ noi e extrem de puternic şi stresant.DSCN8972

În momentul ӑsta al naraţiunii, orice autor, obosit de la mersul pe jos, s-ar opri pentru pentru odihnӑ şi s-ar apuca sӑ filosofeze. Nu vӑd de ce nu aş respecta şi eu şablonul ӑsta, mai ales cӑ am şi un pretext valabil pentru meditaţie. Aşa cӑ … hai sӑ!

De-a lungul mileniilor de existenţӑ a omenirii, s-au emis şi pus în aplicare sute, mii şi milioane de legi. Cum zicea un tovarӑş cӑpitan de la unitatea unde mi-am fӑcut armata, legile sunt fӑcute pentru a fi încӑlcate. Da, dar existӑ şi excepţii: singurele legi care nu pot fi încӑlcate – şi nu de frica sancţiunilor – sunt legile lui Murphy. Pe cuvânt! Nu pot face demonstraţii ştiinţifice într-un tunel rutier, dar, iatӑ, existӑ şi demersuri empirice.  Cel mai prost telefon celular din istoria mea, mӑ refer la smartceasul de la mâna stângӑ, începe sӑ sune exact în buricul pӑmântului. Nu are identificator, aşa cӑ nu ştiu cui rӑspund şi nu înţeleg nimic din ce spune vocea femininӑ din micul difuzor al ceasului. Singurul cuvânt pe care cred cӑ îl înţeleg este numele meu, deci ar trebui sӑ dau dovadӑ de bunӑvoinţӑ. Murphy ӑla e şi mai vehement, aduce în tunel un şir continuu de maşini zgomotoase, iar cumunicarea cu restul lumii devine imposibilӑ. Îmi exprim speranţa cӑ interlocutoarea mea din ceas e o persoanӑ înţelegӑtoare şi încerc sӑ spun asta cu voce tare, dar nu sunt convins cӑ mӑ fac înţeles.

Orice lucru, bun sau rӑu, pe lumea asta (sau sub ea) are un sfârşit. Apare luminiţa de la capӑtul tunelului (cred cӑ e la vreo douӑ sute de kilometri de noi), apoi apare şi capӑtul. Iar acesta e mult mai simpatic din exterior …DSCN8974DSCN8975DSCN8976

Ieşim la suprafaţӑ într-un loc care numai a piazza Duomo nu seamӑnӑ. Drumul continuӑ sӑ şerpuiascӑ, în zare observӑm o autostradӑ spectaculoasӑ şi ne bucurӑm cӑ nu conducem pe acolo, DSCN8979DSCN8980DSCN8981DSCN8984dar peisajul apropiat urcӑ pe o colinӑ cu viaducte şi clӑdiri moderne, dar ceea ce waze îmi indicӑ a fi “my destination” e exact pe mijlocul unui astfel de viaduct.

Sigur cӑ trebuie sӑ ne revedem strategia. Am trecut printr-o aventurӑ interesantӑ, am scӑpat cu bine, dar acum trebuie sӑ ajungem iar în zona interesantӑ a Taorminei. Nu suntem de accord cu initiativa sistemului de navigaţie, de a ne duce pe unde venisem, aşa cӑ facem o oprire pentru revitalizare pe terasa unui restaurant pӑrӑsit. De fapt, se vede un uomo în interior, dar tentativele mele de a-i atrage atenţia nu sunt fructuoase.

Ifonul ne scoate din încurcӑtura în care tot el ne bӑgase. Gӑsim, prin internet, un numӑr de telefon pentru a apela un taxi, îl formӑm, iar cel care ne rӑspunde e un tip isteţ, înţelege imediat unde ne gӑsim şi ne gӑseşte şi el dupӑ câteva minute. Surprizӑ sau nu, este exact acelaşi taximetrist care, cu vreo douӑ ore mai devreme, ne ajutase sӑ gӑsim Amfiteatrul grecesc. Adicӑ 50% din taximetriştii de la la Porta Messina. Iar Mecedesul lui alb şi mare ne debarcӑ, 15 minute şi 10 euro mai târziu, exact acolo unde ne întâlnisem prima datӑ. Mӑcar acum ştim unde suntem … Viva Porta Messina!DSCN8811

 

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

WEEKEND IN BANAT (ziua a treia) de Mihai-Athanasie Petrescu

Duminica noastrӑ bӑnӑţeanӑ începe cât se poate de bine: nu plouӑ, aşa cum ameninţase Busu. Nu e nici soare de varӑ, ce-i drept, dar e bine (dacӑ facem abstracţie de temperatura cam scӑzutӑ).

Beneficiem, aşadar, de condiţii bune de cӑlӑtorie spre valea Minişului, acolo unde Wikipedia şi hӑrţile ne asigurӑ cӑ se poate vedea unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Deci, repede micul dejun şi cafeaua, sӑ nu mai pierdem timpul.

Harta e destul de clarӑ: trebuie sӑ ajungem la Bozovici, ce-o fi ӑla, iar apoi sӑ continuӑm pe Valea Minişului. La jumӑtatea distanţei dintre Bozovici şi Anina, undeva pe marginea şoselei, ne vom întâlni cu obiectivul.

Harta e clarӑ, drumul mai puţin; dar îl avem pe waze, bunul nostru prieten, la înderoatӑ, cӑ doar mergem pe roti, nu în mâini. Îi cerem indicaţii preţioase şi ni le va da. Aşadar, o luӑm pe Valea Cernei, în direcţia opusӑ Orşovei, ne luptӑm cu pustietatea drumului – e duminicӑ dimineaţӑ, oamenii normali dorm la ora asta – şi, dupӑ câţiva kilometri, vocea blondӑ a lui waze din telefon ne convinge sӑ cotim spre stânga. Drumul pe care ne angajӑm, deşi cu borne rosii (DN) e îngust şi sinuos, dar extrem de frumos. Şerpuieşte printre dealuri, traversând, rpin vӑi, nişte localitӑţi rurale demne de descrierile lui Vlahuţӑ. Pӑcat, oarecum, cӑ aspectul lor patriarhal e afectat de tehnica modernӑ, dar asta nu poate fi împiedicat. Dacӑ ar fi fost, în mod sigur nu am fi ajuns pe-acolo, pentru cӑ nu am permis de conducere categoria “cӑruţӑ cu cai”.

Câteva vӑi mai încolo ajungem la denumirea pe care o cunoşteam din lecţiile învӑţate: Bozovici. Ce sӑ fie, e un sat mai mare, cu blocuri urâte (ca orice bloc care se respectӑ) şi cu multe maşini. Nu ştiu dacӑ e categorisit comunӑ sau oraş, nici nu conteazӑ, e doar o etapӑ şi nu un obiectiv. Dar este şi semn cӑ foarte curând trebuie sӑ fim atenţi, ajungem la destinaţie.

Valea Minişului, parte a unei rezervaţii naturale, adӑposteşte o şosea foarte bunӑ şi, la ora asta matinalӑ, încӑ necirculatӑ. Am auzit cӑ Bigӑr e vizibil pentru şoferi, sper cӑ aşa e, sӑ nu cumva sa-l ratӑm.

Nu, nu-l ratӑm. Vedem întâi un nene îmbrӑcat în verde, cu pӑlӑrie vânӑtoreascӑ pe cap şi cu tolba atârnatӑ de de gât. Apoi îl vedem şi pe-al doilea, îmbrӑcat cam la fel, dupӑ care vedem şi un fel de portal din lemn. Clar, am ajuns unde voiam. Traficul lipsӑ îmi permite sӑ opresc în dreptul nenilor, de la care aflu cӑ existӑ un loc de parcare la 50 de metri.

E, de fapt la vreo juma’ de kilometru, o cârcimӑ popas, unde abandonӑm Racheta Roşie şi revenim pe un fel de trotuar amenajat dincolo de glisierele drumului, pe malul gârlei. IMG_4273img_42751.jpgimg_42671.jpgDupӑ câteva minute, vânӑtorii ne salutӑ respectuos, şi vedem cӑ nu sunt chiar vânӑtori, nu poartӑ arc sau puşcӑ, ci doar un maldӑr de bilete. Ne oferӑ douӑ astfel de bilete, pe care le acceptӑm bucuroşi, pentru colecţie, chiar dacӑ ne cer şi tribut pentru ele: 2×5.CHEILE NEREI-BEUSNITA (1)

Pӑtrundem în incintӑ. Ni se promite cӑ vom vedea pârâul Bigӑr, izvorul Bigӑr şi grota Bigӑr (dӑm Bigӑr factor comun şi vedem mai simplu, un pârâu, un izvor şi o grotӑ).

Vedem şi cascada, binenţeles, dar o lӑsӑm la urmӑ, pour la bonne bouche.

Parcul e fain şi bine întreţinut. Oamenii care se ocupӑ de el se pricep la propagandӑ vizualӑIMG_4346IMG_4285

şi au simţul umorului, dupӑ cum rezultӑ şi din panouri şi din recicle bins înşirate de-a lungul aleilor.IMG_4284IMG_4292 IMG_4337Profitӑm şi de indicatoare,IMG_4293 IMG_4304.JPGşi ne delectӑm privirile. Pӑdure, pârâu, pӑstrӑvӑrie (nu şi pӑstrӑvi, de fapt nici nu ştiu dacӑ locul chiar e pӑstrӑvӑrie sau doar se numeşte aşa).IMG_4282

Izvorul nu e abundent, apa apare din sol şi se opreşte, pentru puţin timp, sӑ admire peisajul printre pietre.IMG_4317IMG_4315IMG_4314IMG_4298IMG_4297IMG_4295 Apoi o ia la vale, cӑtre şosea, trecând pe sub podeţele de lemn şi pe lângӑ un pavilion, tot din lemn, un loc bun unde sӑ iei cafeaua. Datӑ fiind natura materialului de construcţie, sper cӑ fumatul e interzis.IMG_4291IMG_4289IMG_4290IMG_4327IMG_4331IMG_4334IMG_4335IMG_4338IMG_4339IMG_4340IMG_4345IMG_4288IMG_4287IMG_4281

Ca nişte alpinişti curajoşi ce suntem, urmӑm şi indicatorul pe care scrie “grota”. Locul pare accesibil, aşa cӑ încercӑm cӑţӑrarea. Dar la primul pas, talpa mea, nedotatӑ cu cauciucuri de iarnӑ, îşi pierde total aderenţa. Mai fac vreo douӑ tentative, apelând şi la bara de oţel menitӑ doar sӑ îmbogӑţeascӑ stânca cu oxizi de fier (pentru cӑ e montatӑ în aşa fel încât sӑ nu poatӑ fi utilizatӑ). E o frustrare sӑ ajungi la zece metri de un obiectiv şi sӑ nu poţi, totuşi, sӑ-l atingi. Ghinion, cum ar zice un fost coleg, profesor de fizicӑ.IMG_4318IMG_4320IMG_4321IMG_4322IMG_4323

Revenim spre cascadӑ. Am spus, încӑ de la început, cӑ drumul nostru în Banat avea Cascada Bigӑr ca prim ţel. Peste tot scrie cӑ este consideratӑ cea mai frumoasӑ cascadӑ din lume, iar asta chiar trebuie verificat, pentru cӑ locul este aproape, uşor de gӑsit pe hӑrţi şi pe şoselele patriei noastre, nu ale altora. Vӑzând cascada, cu o privire cât se poate de subiectivӑ, desigur, dӑm dreptate reclamelor. Chiar e fainӑ!IMG_4277IMG_4348IMG_4349IMG_4353IMG_4359WP_20180930_10_39_59_Pro

Legendele locale, preluate de toţi marii cӑlӑtori cu acces pe siturile de specialitate, explicӑ denumirea: era numele unui flӑcӑu, îndrӑgostit, ca orice flӑcӑu din legende, de o fatӑ.

Eu încerc o altӑ etimologie, asemeni celor care explicau cuvintele prin negare. Vӑzând cascada, constat cӑ nu e bigger, ci de fapt e chiar smaller. Deci se numeşte “mai mare”, amintind de Niagara, poate pentru a atrage turiştii, dar, în realitate, e destul de micӑ, are o înӑlţime de numai câţiva metri şi un debit mic de apӑ. Particularitatea şi frumuseţea nu e datӑ de mӑreţie, ci de formӑ, de scurgerile de apӑ şi de culoare. Pozele pot vorbi mult mai bine decât cuvintele pentru a demonstra cât de frumoasӑ este cea mai frumoasӑ cascadӑ din lume.

Obiectivul numӑrul doi al zilei ar fi putut fi “Simeringul bӑnӑţean”. Prospectele turistice gӑsite pe la Herculane descriu “Simeringul” ca pe o mocӑniţӑ care, pe un traseu presӑrat cu zeci de tunele şi viaducte, leagӑ Anina de Oraviţa. Din pӑcate, “mocӑniţa” nu e chiar o mocӑniţӑ, ci un tren cu un LDH şi douӑ-trei (în funcţie de anotimp) vagoane de cӑlӑtori obbişnuite, pentru linie normalӑ. Ce-i drept, traseul este aşa cum îl prezintӑ afişele, adicӑ foarte spectaculos, dar … trenul are prima pornire de la Oraviţa. Adicӑ, mai pe scurt, ar fi trebuit sӑ ajungem la Oraviţa, trecând prin Anina, sӑ abandonӑm maşina acolo pentru a reveni la Anina, de unde sӑ remergem la Oraviţa ca sӑ ne recuperӑm Racheta Roşie. Toate astea le-am aflat de la unul dintre cei doi vânӑtori şi pӑzitori ai fenomenului Bigӑr.

Deci, fӑrӑ Simering, dar nimeni nu ne împiedicӑ sӑ o luӑm, totuşi, spre Oraviţa, sӑ vedem locurile. Şi nu alegem greşit, pentru cӑ şoseaua, de la Bigӑr la Anina, strӑbate un defileu de toatӑ frumuseţea, sӑpat de râul Miniş în calcare, dar, interesant, şi în bazalt, sau, cel puţin, aşa pare din zborul Rachetei.WP_20180930_11_04_50_ProWP_20180930_11_04_55_ProWP_20180930_11_05_08_ProWP_20180930_11_05_10_ProWP_20180930_11_05_18_ProWP_20180930_11_06_08_Pro

Trecem pe làngӑ Anina şi, dupӑ un drum cu numeroase serpentine care ne-au dus deasupra norilor,IMG_4369IMG_4380IMG_4381 descindem în Oraviţa. Un orӑşel asemӑnӑtor cu cele din Ardeal, a cӑrui bisericӑ ne întâmpinӑ cu bӑtaie de clopot. Nu sunt convins cӑ ӑsta e tot centrul, dar aşa ne-a asigurat Waze. Iar micul monument din faţa lӑcaşului de cult ne aminteşte de … Romy Schneider, actriţa care a jucat rolul împӑrӑtesei Sissi.IMG_4384IMG_4385IMG_4392IMG_4382

Ca sӑ ieşim din oraş, înapoi spre Anina, waze ne urcӑ pe un deal de unde oraşul se vede mai frumos decât este, dar unde sistemul de suspensie al Rachetei protesteazӑ vehement. Are şi de ce, coclaurile alea nu sunt demne de un Hyundai respectabil. Noroc cӑ ocolitoarea se terminӑ destul de repede şi regӑsim drumul cel sinuos care, preţ de vreo 20 de kilometri, ne poartӑ înapoi, spre celalalt capӑt de linie al Simeringului.

Anina nu e nici ea vreun oraş remarcabil, dar … exact când trebuia sӑ profit de waze pentru  gӑsi centrul, ifonul îşi aminteşte cӑ meseria lui de bazӑ e aceea de telefon şi îl aduce lângӑ noi pe patronul de la Deea. Omul e nemulţumit cӑ nu am stat în bazinul cu apӑ termalӑ (sau nu) din curtea pensiunii pentru a-l aştepta pe el. Ne roagӑ sӑ revenim la bazӑ, pentru a face cunoştinţӑ, îi spunem la cât ajungem şi, drept mulţumire, îl recӑpӑtӑm pe waze şi gӑsim gara Anina. Da, chiar e un monument demn de a fi vӑzut. Ditamai clӑdirea, cu vreo (vorba teleormӑnenilor) 7-8-10 linii, pe unde trece un singur tren pe zi: aşa-zisa “Mocӑniţӑ”.IMG_4397IMG_4398IMG_4396IMG_4400IMG_4405 Ceasul spune cӑ trenul ar trebui sӑ aparӑ cam peste o jumӑtate de orӑ, dar fiind unul atât de banal nu ni se pare necesar sӑ-l aşteptӑm. Adicӑ, hai sӑ recapitulӑm: noi, pe şoseam, am ajuns de la Bigӑr la Oraviţa, am ascultat clopotele şi ne-am întors, sӑrind peste coclauri, iar trenul nu a ajuns încӑ în rӑstimpul ӑsta. No, şi se mai zice cӑ numai ardelenii is lenţi?!

Are, n-are clienţi, dar plӑcile comemorative nu-I lipsesc!IMG_4407IMG_4406

Trecând pe lângӑ un obiect care pare colivia unei mine de cӑrbuni (ce-o cӑuta asta într-un bazin carbonifer?) ajungem în centrul oraşului, unde vedem un monument închinat minerilor, mai ales celor care şi-au gӑsit sfârşitul în subteran.IMG_4411IMG_4412 Mi se pare interesant şi turnul de rӑcire al (habar n-am, o fi o termocentralӑ?), seamӑnӑ cu cele de la antica uzinӑ electric de la Braşov – numai cӑ acolo erau din lemn.IMG_4419 În rest … cam atâta.IMG_4426IMG_4415

Hai înapoi, spre defileul Minişului, cu gândul la pӑstrӑvӑria Miniş, semnalatӑ de waze, de foamea noastrӑ şi de spiritul nostru de observaţie pe drumul dinspre Bozovici. O gӑsim exact acolo unde o lӑsasem, dar, dupӑ ce iar ţopӑim peste câteva obstacole, citim pe uşӑ: “nu avem restaurant”. Grrrr! O sӑ rӑbdӑm pânӑ la Herculane, ce sӑ facem.

Ultimul episod al zilei urmeazӑ dincole de Bozovici. Morile de apӑ de la Eftimie Murgu.

Tipul ӑsta cu nume care vine, vorba lui Gogol, de la cal, în afarӑ de faptul cӑ a fost revolutionar paşoptist a mai fost şi originar din satul Rudӑria. Care sat Rudӑria se gӑseşte pe valea Rudӑriei, la ieşirea din defileul Rudӑriei. Pentru cӑ, asemeni lui Mark Twain, Eftimie Murgu a vrut sӑ facӑ ceva pentru satul lui, i-a oferit un nume mai complicat: al sӑu, propriu. Prin urmare, discutӑm despre satul Eftimie Murgu, aşezat pe valea Eftimie Murgu, la ieşirea din defileul Eftimie Murgu.

Indicatoarele rutiere sunt uşor de urmat, adicӑ drumul cӑtre Eftimie Murgu e perfect identificabil. Dar, cu mâna pe tastaturӑ, recunosc, cӑ, dacӑ nu era foarte devreme şi chiar vremea destul de caldӑ, am fi abandonat dupӑ primii metri de şosea. Gropi imposibile pentru un SUV, iar pentru un sensibil, cum e Hyundai Accent ar trebui interzise prin lege. Am dovedit ambiţie şi sӑraca Rachetӑ Roşie a suportat şi a rezistat (excelentӑ maşinӑ!) celor cam trei kilometri de hârtoape denumite DJ. Vorba e cӑ, dupӑ vreo alţi zece kilometri, cu un asphalt acceptabil, am ajuns în localitatea Eftimie Murgu, pe o uliţӑ centralӑ asfaltatӑ, dar bordatӑ de lucrӑri de instalare a … ce ştiu eu, telefonie, canalizare, aducţiune de apӑ, canalizare? Dar, ce-i al lor e-al lor, drumul cӑtre morile de apӑ e indicatorizat cum trebuie şi l-am nimerit fӑrӑ grijӑ, ocolind prin stânga piaţa centralӑ.

La un moment dat, vӑzând cӑ stau sӑ citesc indicatoare, de noi s-a apropiat un june localnic de vreo 80 de ani, un tip simpatic şi vorbӑreţ, care ne-a explicat, cu voce (foarte) tare, cӑ suntem chiar în faţa primei mori dintre cele 22. Moara Firez. Îmi confirm: firez înseamnӑ fierӑstrӑu, exact ca la noi, în Ardeal, pentru cӑ, pe vremea dacilor, moara avea şi un gater.

Omul e prea convngӑtor ca sӑ putem sta nepӑsӑtori în maşinӑ, aşa cӑ ne dӑm jos şi îi acceptӑm discursul. De fapt, omul spune exact ceea ce vrem noi sӑ auzim: ca suntem în faţa unei mori, cӑ el e morarul, cӑ, dacӑ vrem, putem sӑ o vizitӑm fӑrӑ taxe de intrare, având parte şi de explicaţii. Adiţional, aflӑm cӑ morarul este şi fericitul posesor a douӑ cutii cu gogoşi, din care putem sӑ ne servim pentru un leu bucata (întreagӑ) şi a unui raft cu sticle de ţuicӑ şi palincӑ.

Binenţeles cӑ îi acceptӑm invitaţia. Gogoşile sunt extraordinar de bune, mai ales dupӑ ce citisem inscripţia de pe pӑstrӑvӑrie. Cӑ sӑ repetӑm experienţa gustului, devenim şi noi deţinӑtori ai unei pungi de douӑ kile de fӑinӑ integralӑ obţinutӑ la acea moarӑ. Ba, pentru un experiment cu brânzӑ de burduf de la Covasna, cumpӑrӑm şi o pungӑ de mӑlai. Tot integral şi tot de la moara Firez.

În plus, morarul ne conduce la scoc, unde ne explicӑ mecanismul utilajului: are o morişcӑ din fier – eu o numesc, în glumӑ, turbinӑ, cu gândul la invenţiile lui Henri Coandӑ, iar gazda confirmӑ: turbine aia se numeşte chiar turbinӑ. IMG_4427Ne uitӑm la ea cum se învârte,

dupӑ care suntem invitaţi în “casӑ”, adicӑ în moara care funcţioneazӑ normal, mӑcinând un amestec de boabe de grâu şi de porumb (din producţie localӑ) spre deliciul turiştilor curioşi şi al porcilor din gospodӑria moşmorarului.

Aflӑm şi cum se executӑ întreţinerea tehnicӑ a morii, mai bӑgӑm în portbagaj şi douӑ sticluţe de pӑlincӑ producţie proprie (da, excelentӑ, dar faţӑ de horinca maramureşeanӑ … ) şi, la indicaţiile gazdei, o pornim în amonte pe valea Rudӑriei (morarul  a trecut sub tӑcere denumirea oficialӑ). Câtiva kilometri parcurşi cu vitezӑ redusӑ, pe un drum extrem de îngust şi sinuos printre pereţi de stâncӑ de calcar şi bazalt. Nu sunt eu geolog, dar dupӑ expediţii la Detunata, Racoş, Vezuviu şi Etna am învӑţat sӑ recunosc bazaltul.IMG_4431IMG_4434IMG_4437

Ne oprim şi pentru o moarӑ cu tunel, al cӑrei morar chiuleşte (sper cӑ şi-a tӑiat ziua), IMG_4439IMG_4440IMG_4441IMG_4442dupӑ care coborâm în sat, unde îl mai salutӑm o datӑ pe nenea morarul de la Firez. Omul, gazdӑ bunӑ, foloseşte o expresie pe care numai eu puteam s-o înţeleg: “Cine mânӑ maşina?” Aflând cӑ eu sunt şoferul, moşul o invitӑ, fӑrӑ succes, pe soţia mea la o ţuicӑ, pentru a certifica valoarea mӑrfii cumpӑrate de la el. E bunӑ, excelentӑ, cum ziceam, dar am aflat dupӑ ce am ajuns acasӑ.

Înainte de a ieşi din Eftimie Murgu, mai fotografiez o casӑ interesantӑ (model de kitsch rural bӑnӑţean)IMG_4443.JPG şi apoi rӑmânem blocaţi în piaţa centralӑ, unde o nuneascӑ închide toate unghiurile.IMG_4444IMG_4445IMG_4446IMG_4447 Am stins dieselul, pentru cӑ nu aveam nici o intenţie de a strica nunta oamenilor, dar, dupӑ vreo zece minute de horӑ, am luat-o pe urmele altei maşini, care ştia o rutӑ ocolitoare.

Aceasta a fost expediţia echipajului nostru în a treia zi de şedere în Caraş Severin. Apreciem cӑ a fost o investiţie folositoare, am vӑzut şi apreciat nişte locuri unice şi extraordinare din patrimoniile noastre naţionale: geografic, cultural şi tehnic.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized