Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT de Mihai-Athanasie Petrescu 1

coperta balzac 2

CAPITOLUL I

 DESCRIEREA, FRONTIERĂ A NARAŢIUNII

Principalul scop al lui Balzac a fost acela de a respecta realitatea. Adesea, el pomeneşte în paginile sale despre darul pe care îl avea de a observa, de a nota şi a reda realul, ca şi despre ceea ce el numea “al doilea văz”, darul de a vedea ce rămâne invizibil pentru cea mai mare parte a oamenilor. Poveştile pe care le spune, intrigile pe care le construieşte, locurile pe care le descrie, toate acestea, dacă nu sunt adevărate, ar fi putut să fie. El vede tot, ştie tot, povesteşte tot, pentru că obiectivul său de a construi “romanul absolut” nu poate fi realizat decât într-un singur fel: pătrunderea până la nucleu, descifrarea naturii lucrurilor ţinând seama de toate cele care pot concura la acest scop; pentru a spune bine o poveste, pentru a expune o dramă (pentru că majoritatea operelor lui Balzac sunt drame), trebuie să luăm în considerare, pornind de la macrocosmul unde este plasată acţiunea (şi aici trebuie să menţionăm: contextul istoric şi social, relaţiile dintre indivizi şi dintre indivizi şi mediu, habitatul – zonă urbană sau rurală, cu amănunte geografice şi topografice, elemente arhitectonice specifice unei regiuni, unui stil, unei categorii sociale, elemente ale naturii tipice pentru o regiune, pentru o climă, pentru o modă sau pentru un personaj, atunci când e vorba despre o grădină) şi ajungând până la microcosmul fiecărui personaj (portret fizic şi profil moral, bazate pe studii aprofundate de fiziologie şi psihologie).

Pentru a realiza universul fiecăruia dintre romanele sale, Balzac începe cu o descriere lungă şi minuţioasă a scenei unde se petrece acţiunea. Cei care l-au citit pe Balzac nu se poate să nu fi remarcat şi reţinut faimoasele descrieri. Trebuie menţionate, respectând o ierarhie, adică pornind de la vast la restrâns, descrierile unor regiuni (cum ar fi cea a Turenei, cu frumuseţile ei naturale şi arhitectonice în “Le Lys dans la vallée”, ale unor oraşe şi sate de provincie (melancolicul Saumur în “Eugénie Grandet”), ale Parisului, cu cartierele sale aristocratice şi burgheze (“Splendeurs et misères des courtisanes”), boeme (“Illusions perdues”), sau rău famate (“Histoire des treize – Féragus”) şi chiar artistice (“Gambara”), comerciale (“La Maison du Chat qui pelotte”) şi aşa mai departe. Fiecare cartier este regăsit în opera balzaciană cu individualitatea sa, dată atât de arhitectură cât şi de tipurile umane care îl locuiesc.

Se mai poate remarca şi plăcerea lui Balzac de a descrie case, sau “hoteluri”. Faimoasa pensiune Vauquer este un exemplu clasic “(“Le Père Goriot”), dar la fel de importante sunt textele care descriu casa lui Grandet (“Eugénie Grandet”), a lui Balthasar Claës (“La Recherche de l’absolu”), hotelul Hulot (“La Cousine Bette”), castelul contelui d’Hérouville (“L’Enfant maudit”) sau muzeul lui Pons şi casa prietenului său sărac, Topinard (“Le Cousin Pons”).

Descrierile încep aproape întotdeauna cu exteriorul clădirilor, cu numeroase detalii arhitectonice, şi continuă cu interiorul, cu mobilele, ajungând până la amănuntele de obicei mai puţin importante, ascunse, cum ar fi beciul sau podul (“Le Cousin Pons”). Fiecare detaliu are importanţa sa în ochii lui Balzac, şi de aceea el nu uită nimic, niciodată.

Cititorii s-au întrebat adesea prin ce mijloace a reuşit Balzac să “facă rost” de toate aceste detalii necesare unei descrieri. Exegeţii au propus numerose variante pentru fiecare descriere. Este sigur că scriitorul se documenta, că observa şi nota totul. Binenţeles că el cunoştea foarte bine cartierele pariziene şi le-a descris cu fidelitate, exactitatea descrierilor fiind apoi uşor de verificat de către cititori. La fel în cazul celorlalte oraşe sau al satelor.

Dar situaţia se schimbă când vine vorba de pensiunea doamnei Vauquer, de casa lui Grandet sau de alte clădiri. Zadarnic a fost căutată la Saumur casa lui Grandet; fiecare casă părea cea căutată, şi totuşi nici una dintre ele nu era aceea. Pierre Citron care a studiat amănunţit toate documentele existente, a găsit construcţii care semănau cu această casă chiar şi în regiuni depărtate de Saumur şi de Anjou[1]. Explicaţia oferită este aceea că Balzac a adunat elemente găsite în mai multe locuri şi din acestea a construit în imaginaţie casa tipică, cea care se potrivea cel mai bine cu naraţiunea sa. Iar apoi, el a descris această casă, cu toate detaliile posibile şi necesare, dar cu atâta forţă, încât cititorul  este făcut să creadă în veridicitatea cestui tablou.

La fel a procedat Balzac şi în ceea ce priveşte personajele. Toţi oamenii pe care îi întâlnea erau pentru el o sursă de inspiraţie. Le observa pe toate portăresele pentru a construi portăreasa (“Le Cousin Pons”). Îi studia pe toţi muzicienii pentru a crea muzicianul (“Gambara”). Şi, binenţeles, în acest fel şi-a construit el toate personajele, care sunt reprezentanţi ai speciei sociale căreia îi aparţin.

Există o multitudine de specii cu reprezentanţii lor. În calitatea sa de funcţionar la notariat, Balzac a avut timp şi ocazii pentru a face cunoştinţă cu multă lume, iar mai târziu, viaţa sa mondenă i-a permis să îşi completeze “colecţia”. Astfel, de la toate persoanele reale pe care le-a întâlnit, el a reţinut trăsăturile caracteriale care i-au permis să-şi realizeze personajele. Modelul lui Desplein, de exemplu, medicul la modă din “Comedia umană”, ilustrul chirurg care vindecă orice boală[2], a fost celebrul Guillaume Dupuytren, doctorul care, pe vremea lui Balzac, a reprezentat ultima speranţă a multor bolnavi. Tot după un model real a fost creat şi Bianchon, cel care apare ca tânăr aspirant în “Le Père Goriot” şi îşi savurează succesul în alte douăzeci şi şase de romane. Prototipul său a fost prietenul lui Balzac, studentul la medicină Emile Regnault[3].

Modelul real poate fi căutat şi găsit pentru multe alte personaje balzaciene. Dacă vrem să cunoaştem originalul pentru Eugénie Grandet pornind de la dedicaţia romanului: “Pentru Maria”, ajungem la Maria du Fresnay, care seamănă mult cu Eugénie, sau mai degrabă Eugénie seamănă cu Maria, având, totuşi şi alte trăsături de caracter, care pot fi regăsite şi la alte personaje din opera lui Balzac, scrise în tinereţe[4].

Pentru a-şi realiza personajele, Balzac face apel la toate ştiinţele şi pseudoştiinţele care erau la modă în epocă, printre care trebuie citată frenologia, aceea care defineşte caracterul omului pornind de la forma craniului.

Dar, ştiinţifice sau nu, portretele lui Balzac sunt foarte importante pentru a justifica pretenţia romancierului de veridicitate. E adevărat că uneori el cam forţează frenologia, pentru a pune în evidenţă o trăsătură sau alta a personajului, descriind cranii cu prea multe “bose”. Totuşi, caracterele personajelor sunt atât de tipice, încât trebuie să acceptăm toate exagerările creatorului lor.

Toate descrierile lui Balzac sunt foarte minuţioase. Grija romancierului pentru detaliu este remarcabilă, cu toate că astfel pasajele de text devin foarte lungi şi riscă să îl plictisească pe cititor. Dar trebuie subliniat faptul că fiecare descriere îşi are importanţa sa, pentru că, după părerea lui Balzac, amănuntele reprezintă o garanţie a realităţii. Fiecare detaliu are, la Balzac, importanţa sa majoră, diferită faţă de alţi scriitori, qui, ca de exemplu Flaubert, care prin descrierile lor realizează nişte exerciţii de stil.

Un element arhitectonic de interior sau de exterior, o piesă de mobilier, o plantă dintr-o grădină sau o haină, după ce au fost o dată menţionate vor deveni elementul arhitectonic, piesa de mobilier, planta sau haina, cu alte cuvinte, ca şi personajele, vor reveni în naraţiune pentru a întări impresia de adevărat şi stabil.

Asumându-şi conştient riscul de a-l plictisi pe cititor, Balzac se justifică de mai multe ori. În prefaţa de la “Massimillla Doni”, de exemplu, romancierul explică faptul că el descrie oamenii decriind mediul lor de viaţă, oferind, în acelaşi timp, posterităţii documentul care va dezvălui imaginea detaliată a Franţei şi a Parisului primei jumătăţi a secolului al nouăsprezecelea[5].

Începând romanul “La Recherche de l’absolu”, cititorul se află în faţa unui alt text prin care scriitorul îşi explică pasiunea pentru descrierile exacte şi minuţioase, pe care la numeşte “pregătiri didactice”[6]. Astfel, trebuie notat că, după părerea lui Balzac, între elementele vieţii oamenilor, fie ea publică sau personală, şi arhitectură, există nişte legături puternice. Aşa cum  un naturalist poate reconstitui un animal preistoric pornind de la un singur os, tot aşa un sociolog poate reconstitui o societate pornind de la un element constructiv, un mozaic, de exemplu. Arhitectura va influenţa oamenii aproape în aceeaşi măsură în care oamenii concep arhitectura[7].

Aceste două texte, printre multe altele, se completează reciproc pentru a surprinde concepţia lui Honoré de Balzac despre arta literară, despre necesitatea de a oferi descrieri capabile a pune la îndemâna cititorului cel mai bun instrument, principiul generator pentru a pătrunde în miezul emoţiilor unei intrigi.

Nu putem încheia această trecere în revistă a descrierilor realizate de către Balzac fără a menţiona, fie chiar şi în treacăt, acel magnific exerciţiu de stil care este “Gambara”. Departe de a face parte din şirul descrierilor clasice, “Gambara” propune descrierea muzicală. Prin intermediul cuvintelor pline de impresii şi emoţii ale personajului său – care este compozitor – scriitorul ne propune să ascultăm o simfonie, prezentându-ne toate momentele operei muzicale prin mijloace caracteristice literaturii[8]. Astfel, Gambara va fi clasificat printre personajele balzaciene care sacrifică totul pe altarul unui ideal, al acestui “absolut” pe care îl caută toţi: Balthasar Claës, Frenhofer, şi, de ce nu, Pons, Rastignac sau Chabert. Minuţioasa lectură literală a acestei simfonii ne trimite cu gândul la “Un Chef d’œuvre inconnu” a personajului Frenhofer, şi la piatra filosofală a lui Claës, toate trei nişte idealuri de neînţeles pentru restul lumii.

Studiind îndeaproape textul lui Balzac vom găsi elemente care ne ajută în demersul nostru de a face înţelese şi apreciate descrierile din “Comedia umană”.

[1] Pierre Citron, în prefaţa la romanul EUGÉNIE GRANDET, face o cercetare minuţioasă pentru a găsi modelele reale care l-au influenţat pe Balzac în creerea cadrului şi personajelor romanului (Balzac, EUGÉNIE GRANDET, Paris, Garnier Flamarion, 1966)

[2] c.f. Angela Ion, Note, in Balzac, COMEDIA UMANĂ, vol. 4, Ediţie critică, Bucureşti, Editura Univers, 1985, pag. 723, nota 3

[3] c.f. Angela Ion, op. cit. pag. 682, nota 135

[4] c.f. Pierre Citron, op. cit.

[5] c.f. Honoré de Balzac, MASSIMILA DONI, Paris, Calman-Lévy, Editeur, f.d., pag. 187

[6] c.f. Honoré de Balzac, LA RECHERCHE DE L’ABSOLU, Paris, Calman-Lévy, Editeur, 1981, pag. 1

[7] c.f. Honoré de Blazac, op. cit. pag. 12

[8] c.f. Honoré de Balzac, GAMBARA, Paris, Calman-Lévy, Editeur, f.d.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s