ARGUMENT
Acum 114 ani, un român făcea la Paris ceea ce nimeni înaintea lui un reuşise: se ridica deasupra solului pilotând un aparat mai greu decât aerul, propulsat de un motor conceput special şi fără nici un ajutor din afară. În acel moment, lui Traian Vuia nici nu-i trecea prin cap ideea că, pentru realizarea sa, va deveni erou de cărţi. Despre el, pentru ceilalţi pionieri ai aviaţiei şi despre urmaşii lor, constructori şi piloţi de aeronave, s-au scris milioane de pagini, umplând mii de rafturi de biblioteca. Lucrări tehnice, ştiinţifice, de popularizare, de ficţiune sau de istorie, unele apărute ca omagiu, altele ca senzaţie sau negare, tratând despre aparate, oameni, fenomene, evenimente, broşuri de câteva pagini sau “ceasloave” de câteva sute de pagini, cărţile de aviaţie au devenit tot mai populare, pe măsură ce aeronautica însăşi devenea un subiect interesant pentru cunoscători, dar şi pentru cei care se mulţumesc să caşte gura (şi ochii) de la sol.
Pentru unii, o lectură întâmplătoare a fost declicul care a declanşat o mare pasiune, materializată, sau nu, cu transformarea cititorului în aviator. Mulţi dintre zburătorii militari români “dau vina” pentru orientarea lor profesională pe pilotul scriitor Doru Davidovici, cel care, primul în limba română, a făcut din avionul reactiv de vânătoare un personaj de roman. Dar câţi alţi zburători de oriunde nu îşi amintesc despre Saint-Exupéry sau despre Pierre Clostermann atunci când sunt întrebaţi ce i-a determinat să intre în aviaţie. Sau câţi nezburători, dintre cei pentru care manşa aeronavei e “un vis prea îndepărtat”, nu recunosc, măcar în sinea lor, că din cărţile acelora li se trage dragostea pentru zburători şi zburătoare.
Unul dintre titlurile literaturii române căzut, azi, în desuetudine (Sfârlează cu fofează, de Victor Ion Popa), m-a făcut, la o vârstă fragedă, să aflu că zborul nu înseamnă numai dârele alea albe care se desenau sus de tot, pe cerul Braşovului, sau, destul de numeroasele avioane, elicoptere sau planoare pe care le vedeam iţindu-se de după casele de la Ceasu’ Rău, sau, uneori, la aerodromurile de la Sânpetru sau Ghimbav, ci şi nişte oameni care le pilotau, oameni care, poate, ajunseseră la comenzile acelor aparate după sacrificii şi muncă, aşa cum a fost şi cazul lui Toader Mândruţă.
A urmat Antoine de Saint-Exupéry (a cărui descoperire i-o datorez dragei mele profesoare de Limba şi Literatura Franceză, Doamna Doina Taraş), cel care aviator fiind, a scris despre Terre des hommes.
Deşi perioada comunistă din istoria României a avut atâtea păcate, un lucru trebuie să-l recunoaştem şi să-l ţinem minte: acele puţine edituri de stat care existau atunci scoteau, în tiraje de sute de mii de exemplare, capodopere ale literaturii române şi universale, acestea din urmă în traduceri “meseriaşe”, pe care cititorii şi le disputau la cozi lungi în faţa librăriilor. Atunci au ieşit de sub tipar şi cărţile lui Doru Davidovici, pe care l-am descoperit prin 1976 (aveam “pile” la o librărie de pe Strada Lungă), sau, ceva mai târziu, cele ale lui Cornel Marandiuc şi Vasile Tudor. Am spus-o în multe rânduri şi nu ma jenez să o repet, Inimi cât să cuprindă cerul patriei a “fratelui Cornel” a fost o adevărată revelaţie, a fost declicul care m-a făcut să descopăr că există o istorie a aviaţiei, care poate fi scrisă în aşa fel încât să lăcrimezi cititind-o, empatizând cu oamenii ăia care, în 1944, decolau “la americani”, ştiind că şansele lor de a reveni acasă sunt sub 50% … Îmi permit să îl numesc “frate”. Şi el mă numea pe mine aşa, ştiind că amândoi ne închinam la acelaşi zeu … A urmat Vasile Tudor “nea Tudorică”, cel care cunoştea arhiva militară de la Piteşti la fel de bine cum îşi ştia propria casă, iar prin studierea arhivei ştia tot despre acei aviatori care au apărat ţara. Ne-am cunoscut şi ne-am respectat, prieteneşte, la fel, ca doi oameni mânaţi de aceleaşi idealuri.
De la o vreme, posibil şi probabil şi datorită acestor doi clasici ai istoriografiei de aviaţie de la noi, editurile s-au văzut alimentate tot mai des cu cărţi de aviaţie. Cercetători şi scriitori din generaţii mai vechi, ca Dan Antoniu, Valeriu Avram, Ion Cherecheş, Cristian Crăciunoiu, Dan Hadârcă, Aurel Pentelescu, George Paul Sandachi, sau mai tineri, cum sunt Alex Armă, Daniel Focşa, Alin C. Ionescu, Vasile Radu, Horia Stoica, ori Sorin Turturică, au abordat şi lămurit, argumentat diverse subiecte istorice, povestind despre oameni şi evenimente, fapte, stări şi fenomene acoperind întreg acest 1,14 secole de aviaţie românească. Sigur că numărul autorilor citiţi este mult mai mare, dar spaţiul tipografic m-a obligat să fac o selecţie …
Prin ochelarii mei de profesor de limbi străine, adică de om de la sol, priceput întrucâtva la literatură şi pasionat de aviaţie, au trecut zeci de cărţi. Chiar şi unele de ficţiune, cum sunt cele semnate de Ion Liviu Otânceală şi Héctor Martínez Sanz.
Din fiecare am învăţat câte ceva, la fiecare am avut câte ceva de remarcat, de reţinut, atât din punct de vedere literar, stilistic, cât şi ştiinţific. Recenziile pe care le-am reţinut pentru cărticica de faţă au fost consemnate în diferite momente, cu sau fără intenţia de a le publica on paper. Unele au fost deja tipărite în reviste, altele au putut fi citite doar pe un blog pe care l-am făcut pe vremuri ca “temă acasă” la un curs postuniversitar, dar a devenit, cu anii, ceva serios. Am ales să nu afectez textele, chiar dacă unele fac aluzii la evenimente petrecute demult în comunitatea din care fac parte.
Elevii mei au obiceiul (prost) de a înlocui lectura textelor literare recomandate (fie şi “în diagonală”) cu nişte priviri rapide aruncate pe prefeţe şi recenzii. Pentru astfel de cititori grăbiţi, volumul de faţă poate aduce informaţii (puţine şi subiective). Dar pentru cititorii normali, cărticica se vrea un îndemn la lectură. Literatura de aviaţie există şi e necesară, instructivă, plăcută, pasionantă. Iar conţinutul ei nu poate decât să atragă şi mai mulţi pedestraşi către aviaţie, să ne facă să ridicăm privirea spre slăvi – de ce nu? – şi cu dorinţa de a ajunge acolo, sus.
AUTORUL
un urs in oras 