PROLIFERAREA
procedeu folosit de către Eugène Ionesco
pentru a-şi materializa angoasele şi obsesiile
Se pare că accelerarea şi proliferarea fac parte din ritmul, din viziunea mea[1].
Acestea sunt cuvintele lui Eugène Ionesco pronunţate în timpul unei conversaţii cu Claude Bonnefoy. Cele două procedee îi sunt cu adevărat dragi scriitorului, care le utilizează în aproape toate piesele sale.
Dacă acceleraţia, oricât de slabă ar fi, mai este întâlnită şi la alţi autori, proliferarea, aşa cum a fost abordată de Ionesco, nu are egal, pentru că îşi are rădăcinile în copilăria lui, în prima sa piesă în care copilul furios va sfârşi prin a arunca totul pe fereastră : fără nici o discriminare, orice obiect sau fiinţă.
Acelaşi mecanism al accelerării îl găseşte la Feydeau, un autor care, după părerea lui Ionesco, ar trebui studiat mai în profunzime : … de curând, am citit cu atenţie una din piesele sale, La Puce à l’oreille. Intriga nu mi-o amintesc de loc. Ceea ce mi s-a părut într-adevăr interesant a fost mecanica sa. S-a vorbit mult despre mecanismul lui Feydeau, dar nu a fost niciodată studiat destul. Se spune că Feydeau făcea o critică, sau nişte tablouri pătrunzătoare ale epocii sale. De fapt, conţinutul operei sale este lipsit de interes, este stupid. Dar mecanismul, da, este interesant : un mecanism al proliferării, al progresiei geometrice, un mecanism de dragul mecanismului. Aproape toţi cunoaştem o frază celebră a lui Bergson : « Comicul este o mecanică aplicată vieţii ». la Feydeau aveam de-a face, mai degrabă (în La Puce â l’oreille), cu multă viaţă cu un pic de mecanică, apoi mecanica rămâne singură, nebună, dereglată.. o mecanică dereglată înseamnă un mecanism care funcţionază prea bine, atât de bine încât totul nu mai este decât mecanică, şi care pune stăpânire pe tot, lumea toată nu este decât un mecanism. Constat că şi la mine se întâmplă acelaşi lucru, că în Scaunele avem de-a face cu o dereglare mecanică ; şi Noul Locatar la fel, este tot o dereglare mecanică ; în Lecţia avem o dereglare de limbaj. Vedeţi, comicul este înfricocoşător, este tragic[2].
Comicul şi tragicul se confundă adesea în opera lui Eugène Ionesco. Dacă nu, acestea se pun în relief sau se neagă reciproc. Acest lucru se datorează mecanismului proliferării care le încurcă pe amândouă. La baza proliferării se găseşte obsesia unei rupturi cu lumea, ideea unei lumi în care omul ar fi în mod constant agresat de către natură, de obiecte, de propriul său limbaj, sau, cu alte cuvinte, de către nişte mecanisme incontrolabile, mecanisme pe care, de cele mai multe ori, chiar el le declanşează[3].
Această agresiune continuă a mediului înconjurător asupra omului va lua, în piesele lui Ionesco, proporţii de coşmar. E ca un cancer care îşi multiplică în proprţie geometrică celulele, fără a putea fi oprit, este răul care se întinde în faţa ochilor noştri neputincioşi. Acumularea progresivă de cuvinte, de obiecte, de materie, de cadavre sau de fiinţe monstruoase va dezvălui forţa obsesivă a proliferării. Fiecare dintre noi suntem astăzi atinşi de ea atunci când suntem sufocaţi de produsele unei societăţi de consum, de bolile care ucid mii de oameni. Dar, pe scenă, acest spectacol ar putea fi considerat insolit, bizar, produs de un autor îndrăgostit de ciudăţenii, care vrea să şocheze, indiferent prin ce mijloace.
Cititorul care înţelege bine opera lui Ionesco va observa destul de repede că proliferarea îi dezvăluie obsesiile şi angoasele, uimirea sa că este pe lume. Proliferarea apare încă de la prima sa piesă, Cântăreaţa cheală (La Cantatrice chauve). Cascada de cuvinte care ar fi trebuit să dezvăluie « tragicul limbajului » reuşeşte exact contrariul şi îi face pe spectatori să râdă. Un singur exemplu este suficient : acela al familiei lui Bobby Watson. Identitatea numelor despre care am vorbit provoacă o impresie de viermuială şi de confuzie. Se vorbeşte despre un anume Bobby Watson, care tocmai a murit, dar şi despre unchiul lui Bobby Watson, bătrânul Bobby Watson, apoi despre mătuşa lui Bobby Watson, bătrâna Bobby Watson, despre fiica lui Bobby Watson, despre mama lui Bobby Watson, care s-ar putea să se recăsătorească cu … Bobby Watson, fiul bătrânului Bobby Watson, celălalt unchi al lui Bobby Watson, morult[4]. Mania de a pălăvrăgi se întinde ca o epidemie la toate personajele piesei Cântăreaţa cheală. Din tot acest amalgam de fraze incoerente se evidenţiază un seducător poem al « Focului », recitat în cinstea Căpitanului de pompieri :
Policandrele străluceau în păduri
O piatră a luat foc
Castelul a luat foc
Padurea foc a luat
Bărbaţii au luat foc
Femeile foc au luat
Păsările au luat foc
Peştii foc au luat
Apa a luat foc
Cerul aluat foc
Şi cenuşa foc a luat
Fumul a luat foc
Focul foc a luat
Totul aluat foc
A luat foc, foc a luat [5].
Pentru că orice conţinut logic este dat la o parte, până la urmă limbajul se dezarticulează în totalitate, într-o mişcare mecanică, perpetuă. : Ce cascadă de cacade, ce cascadă de cacade Ce cascadă de cacade, ce cascadă de cacade Ce cascadă de cacade, ce cascadă de cacade Ce cascadă de cacade, ce cascadă de cacade[6].
[1] Claude Bonnefoy Entretiens avec Eugène Ionesco, Ed. Pierre Belfond, 1966, pag. 66 (trad. A. P.)
[2] ibid., pp. 13 – 14 (trad. A. P.)
[3] idb., pp. 23-24 (trad. A. P.)
[4] Eugène Ionesco, Călătorie în lumea morţilor, Teatru, volumul V, Bucureşti, Ed. Univers, 1998, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 331
[5] Eugène Ionesco, Călătorie în lumea morţilor, Teatru, vol. 5, Bucureşti, Ed. Univers, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 353
[6] ibid., pag. 356
un urs in oras 
agree with your thought. thank you for your sharing. lista de email lista de email lista de email lista de email lista de email