Arhive pe etichete: Aurelia Petrescu

758. PORTRET DE AVIATOR: MARIUS IONICA RADULESCU (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

DSCF4020

(Foto: Aurelia Petrescu)

În anul de graţie 2004 am luat examenul de admitere la Facultatea de Inginerie Aeronauticӑ şi Spaţialӑ „Elie Carafoli” din Bucureşti şi am reuşit sӑ execut primul meu zbor în simplӑ comandӑ. Se zbura foarte puţin şi, cum eu aveam doar 17 ani la momentul în care am intrat la Aeroclub, nu am fost prioritar pentru ieşirea la simplӑ în anul 2003, aşa cӑ am fost pregӑtit pentru anul 2004. Ţin minte perfect primul zbor cu domnul Ţone, care era un instructor foarte strict şi de care majoritatea elevilor se temeau. A venit pentru a-mi face un control pentru simplӑ comandӑ în luna august. Factorul psihologic şi-a spus cuvântul şi la prima aterizare am fӑcut o figurӑ demnӑ de un airshow şi care mi-a atras pentru o perioadӑ porecla „Cobra”. Cam ce face Kayris cu avioanele lui aşa am fӑcut şi eu cu Zlinul 726 … din greşealӑ, în timpul filӑrii pentru aterizare. Domnul Ţone fiind pe comenzi a scos aparatul din atitudinea total neobişnuitӑ pentru un Zlin 726, iar aterizarea urmӑtoare am efectuat-o împreunӑ. Zborul în simplӑ comandӑ l-am efectuat în urma celui de-al doilea control cu domnul Ţone, pe data de 3 octombrie 2004. Îmi amintesc şi acum, cu plӑcere şi o oarecare nostalgie, de ultima zi de zbor din anul 2004, descrisӑ în rândurile ce urmeazӑ.

Avionul vine cam sus pe pantӑ … şi încӑ nu îi este redus motorul, trece ca sӑpunul pe lângӑ T-eu şi se aşeazӑ dupӑ 200 de metri, un pic bontisat pe jambele groase, frâneazӑ şi degajeazӑ pista! Vine apoi înapoi la T-eu, Ionuţ maltrateazӑ frânele şi motorul, în spate domnul Ţone priveşte calm, privirea îi izvorâşte din ochelarii fumurii şi se înfige în ceafa colegului meu! ZLIN-ul este aliniat din nou, Ionuţ cautӑ cu privirea prin cabinӑ vre-un contact pus aiurea, coboarӑ flapsurile pe 150 şi spune ceva în microfon … cere decolarea! Motorul urlӑ în plin iar Zullu Bravo Papa este azvârlit de cei 180 CP cӑtre cerul patriei … Îl tine bine pe direcţie, virajele pariez cӑ le face excelent dar … la aterizare uitӑ sӑ reducӑ motorul complet şi redreseazӑ prea de sus! Speram ca la urmӑtoarea turӑ sӑ nu mai facӑ aşa, dar de fiecare datӑ urmӑtoarea turӑ lasӑ de dorit ca toate celelalte!

  Stau zgribulit la start, s-a lӑsat frigul şi este toamnӑ, este o toamnӑ târzie, altӑ datӑ pe 09 noiembrie era ceaţӑ sau ploaie! Acum este vreme de zbor! Ma înghesui mai bine în colegii de zbor, stӑm pe banca veche de lemn, pe marginea pistei! Fiecare sperӑ ca astӑzi sӑ zboare, se vede asta în ochii lor, şi eu vreau sa zbor! Vine Octav sӑ se aşeze pe bancӑ, mӑ mai înghesui un pic în colegul din stânga, iar din capӑtul stâng al bӑncii se aud proteste! Ne uitӑm la avionul care vine pe pantӑ, aripile trapezoidale sprijinӑ fuselajul în alunecarea cӑtre pistӑ, este avionul meu, Zullu Bravo Papa, sau Zamfir Barbu Petre … mai pe scurt Petricӑ! Acesta este numele lui, nume sec de avion îmbӑtrânit de atâta acrobaţie, şi atâtea aterizari bontisate, atâtea aterizӑri forţate! Trece din nou prea sus şi cu motorul neredus complet! Ionuţ în prima cabinӑ, domnul Ţone in cabina a doua … douӑ destine unite pe aceeaşi traiectorie pentru câteva momente de supremӑ existenţӑ! Avem toţi capetele întoarse cӑtre avion, aşa am rӑmas imortalizaţi cand ne-a fotografiat Costel, toţi cu ochii ţintӑ la avionul care venea pe o pantӑ greşitӑa! Cineva întreabӑ, plictisit:

– Al câtelea tur a fost ӑsta?

I se rӑspunde pe acelaşi ton cӑ a fost al şaptelea sau al optulea!

– Iese azi, trebuie sӑ iasӑ în simplӑ! Nu se poate altfel!

– La felul în care aterizeazӑ … nu îi dau prea mari şanse!

Ne dӑm toţi cu pӑrerea … majoritatea suntem optimişti! Vântul începe sӑ sufle mai puternic, şi cum venim la aterizare … bate cam de stânga! Destul de urât pentru ieşit azi la simplӑ!

Tiby vine cu un pacheţel de mâncare, râde, are certitudinea cӑ o sӑ zboare azi! Împarte „masa” luatӑ în fugӑ cu mine, mor de foame, mâncӑm şi ne uitӑm la avioanele Extra 300 L care fac acrobaţie la verticala, toţi visӑm la ele, câţiva ajung sӑ le piloteze! De pe partea stângӑ a pistei decoleazӑ un planor, taie aerul cu aripile imense, aerul şuierӑ spintecat şi saltӑ planorul sus, în câteva secunde planorul este la 350-400 metri! Ridic privirea şi la verticala mea  douӑ Extra sunt învârtite în tonouri nebuneşti de doi aşi ai aviaţiei sportive!

Vine Petre cu flapsurile uitate pe 400, ruleazӑ în zig-zag, se opreşte nehotӑrât, privim uimiţi la domnul Ţone, la Ionuţ … Ionuţ se desface din chingi, semn clar cӑ nu este bun de simplӑ! Este fleaşcӑ de transpiraţie şi  pӑşeşte încurcat de paraşutӑ, iar un zâmbet fals îi taie faţa! Domnul instructor ne priveşte din cabina a doua umplutӑ pânӑ la refuz de burta acestuia, nici mӑcar un ac nu ar mai avea loc acolo!

– Urmӑtorul!

Îl privim nedumeriţi … nu s-a stabilit nici o ordine la zbor! Suntem complet derutaţi cei care zburӑm cu acest avion ne indreptӑm paşii timizi cӑtre aparat! Domnul instructor observӑ nedumerirea din ochii noştri, face o minӑ iritatӑ şi întreabӑ, uşor enervat, care este urmӑtorul. Mӑ fixeazӑ o secundӑ lungӑ cu privirea, am înţeles! Mӑ duc la avion, curentul de la elice tinde sӑ îmi smulgӑ hainele de pe mine, pӑrul îmi fluturӑ aiurea …

– Nu s-a stabilit ordinea la zbor, spun, cine trebuie sӑ urce?

– Pai urcaţi unul dintre voi … hai, urcӑ, ia-ţi paraşuta şi urcӑ!

– O.K!

Sar de pe aripӑ şi alerg la Ionuţ, care încӑ nu a dat paraşuta jos! Îi dau mobilul, ca sӑ nu mӑ stânjeneascӑ în timpul zborului şi îmi pun paraşuta pe mine! Este grea, mӑ grӑbesc, iar degetele mi se încurcӑ în cele 4 chingi ale paraşutei, instructorul mӑ priveşte uşor ironic; ziua grea, joasӑ, mӑ face sӑ mӑ simt mic, infim, biet elev pilot care vrea doar sӑ zboare! Oricum, în faţa domnulului Ţone toatӑ lumea pare micӑ; vântul îmi mângâie obrazul, îmi fac deja calculele ca la decolare şi la aterizare sӑ fiu atent şi sӑ contrez cu palonierul! Şi un pic manşa în vânt … dar nu cred cӑ are rost … nu ştiu … o sӑ vӑd acolo! Pornesc greoi cӑtre avion, paraşuta roşie mӑ trage înapoi, merg un pic aplecat în faţӑ şi îl rog pe Ionuţ sӑ mӑ ajute sӑ mӑ prind în chingi, sӑ mӑ ajute sӑ fac încӑ o datӑ corp comun cu avionul! Mӑ urc pe plan, regulamentar, pe partea stӑngӑ, elicea toacӑ, fâlfâind, aerul, şi chiar şi aşa, cu motorul redus la minim, curentul de aer generat de aceasta îmi taie respiraţia.

Intru greoi în cabina strâmtӑ şi mӑ las sӑ alunec în scaun, atent sӑ nu ating maneta de gaze cu piciorul! Domnul instructor mӑ priveşte de dupӑ lentilele ochelarilor fӑcuţi special pentru aviatori, cu rame puternice şi lentile imense, ochelari care nu distorsioneazӑ imaginea şi care nu cad de pe nas la acrobaţie!

Îmi pun cu atenţie chingile, încӑ cinci chingi pe lângӑ cele patru ale paraşutei, simt cum avionul mӑ îmbrӑţişeazӑ cu chingile, mӑ face al lui, mӑ ţine strâns ca sӑ îi simt fiecare vibraţie, fiecare unduire şi fiecare centimetru de mişcare! Îmi ajustez atent chingile, întind mâinile în faţӑ sӑ vӑd dacӑ pot atinge orice contact, strâns aşa în chingi, constat cӑ totul este bine, îmi pun cӑştile pe urechi şi înfig picioarele în paloniere … apuc levierul roşu din dreapta şi îmi ajustez şi palonierele. Scaunul este bine pus, aşa cӑ nu mai este nevoie sӑ-l ajustez! Se pare cӑ nu m-am mişcat destul de repede, cӑ în cӑşti aud vocea instructorului, care cere intrarea la pistӑ şi alinierea la T-eu. I se aprobӑ, iar maneta de gaze îmi fuge de sub mânӑ şi avionul începe sӑ ruleze, clӑtinându-se pe jambele groase!

– Eşti gata?

– Afirmativ!

Rӑspund scurt, nu este nevoie de prea multӑ vorbӑ, cel putin nu în avion! Aşa am fost învaţaţi: scurt şi la obiect! Preiau comenzile, lucrez uşurel cu motorul şi din paloniere şi frâne, aliniez avionul pe direcţia de decolare, iar in lungul botului avionului  îmi stabilesc drept reper un tufiş la vreo doi kilometri. Mӑ apuc şi trec în revistӑ bordul, verific atent cantitatea de combustibil din rezervoare, parametrii motorului normali, apuc levierul flapsurilor şi îl pun pe pozitia de decolare, îl siguranţez, verific siguranţarea cupolei, mai trec încӑ o datӑ în revistӑ bordul, apoi strivesc butonul de emisie:

  • Aprobati decolarea pentru Petre cu cabina pregӑtitӑ şi siguranţatӑ!

Ma uit atent spre zebra de unde trebuie sӑ-mi vinӑ aprobarea, radioul bubuie şi în cӑşti aud relativ clar aprobarea datӑ de domnul Ochiana. Îmi fac semnul crucii cu limba in cerul gurii, eliberez frânele şi duc progresiv maneta de gaze în plin, iar Petre ascultӑ docil de comandӑ şi se repede înainte, acceleraţia mӑ preseazӑ în scaun, tufişul din depӑrtare, ales ca reper, se deplaseazӑ uşor în dreapta botului avionului … prea mult picior, am plecat cu prea mult picior stânga, presez un pic de palonier dreapta şi înscriu avionul pe o traiectorie bunӑ! Presez un pic de manşӑ în faţӑ, presez un pic mai mult cӑ am greutate în spate, domnul instructor nu este chiar aşa de uşor, avionul sare caraghios de pe o jambӑ pe alta şi un dâmb mӑ saltӑ un pic în aer … deja am vitezӑ mare şi ar fi destul de nasol dacӑ aş lua din nou contact cu solul aşa cӑ trag manşa un pic, avionul este încӑ în limitӑ, încӑ o secundӑ cu manşa un pic trasӑ, o secundӑ grea de zbor la câteva palme de pӑmânt cu avionul în limitӑ; gata … am luat vitezӑ, dar încӑ mai ţin aparatul în zbor orizontal la o jumӑtate de metru – un metru înӑlţime, cӑ sӑ iau şi mai multa vitezӑ … ştiu cӑ sunt pӑţit, nu de mult, astӑ primavarӑ, prin mai, am dat cu instalaţia de stropit a AN-2-ului de pӑmânt din cauza unei decolӑri asemӑnӑtoare cu asta, dar atunci a fost altӑ poveste, AN-2-ul însuşi este o altӑ poveste … oricum am învӑţat cum sӑ NU fac de atunci!

  Acum sunt cu ZLIN-ul, trec încӑ în palier pe lângӑ cei de la lotul naţional care au startul amenajat la jumӑtatea pistei, pe retinӑ îmi rӑmâne întiparitӑ imaginea câtorva persoane uitându-se la decolarea mea, aşa cӑ mӑ strӑduiesc sӑ nu mӑ fac de râs! Pun avionul pe o pantӑ de urcare un pic prea abruptӑ … VITEZA … a scӑzut la loc la 120 km/h şi presez rapid de manşӑ, am doar 20 de metri înӑlţime, iar o angajare nu mi-ar surâde absolut deloc acum! Viteza creşte înapoi la 140 km/h şi menţin panta, escamontez flapsurile şi mai presez un pic de manşӑ … S-a dus dracului direcţia … am ieşit de pe direcţie, tufişul meu fulgerӑ pe sub aripa stangӑ … îmi corectez direcţia şi reduc motorul la regim de croazierӑ rapidӑ. Uff … vântul ӑsta de stânga este mai puternic decât am crezut eu! În sfârşit, m-am mai liniştit un pic, îmi arunc ochii pe afarӑ, sub mine se aflӑ lacul de acumulare de la Mihӑileşti, urcӑm în continuare spre cerul albastru de deasupra, ZLIN-ul se leagӑnӑ melodios pe fileurile de aer … gata, am ajuns la 200 de metri înӑlţime, suntem la jumӑtatea lacului şi pun avionul uşurel la orizontalӑ, viteza creşte, trece de 160 km/orӑ iar motorul îşi schimbӑ un pic mersul, elicea îşi schimbӑ pasul, aşa cӑ mai reduc din gaze pânӑ la turaţia de regim normal de croazierӑ: 2500 ture/minut cu boost 0,8! Fac primul viraj, mӑ uit la pistӑ … Dumnezeule, cât m-a deplasat vântul faţӑ de axul pistei…

– Uite, vezi cӑ aici te-a cam deplasat vântul!

–  Am observat!

– Data viitoare sӑ vii cu mai mult picior stânga! Sӑ ai grijӑ la vânt! Şi ai vӑzut cӑ la decolare ai presat prea mult stânga, ai vazut cum a fӑcut avionul dacӑ l-ai bruscat din paloniere!    

–  Am vӑzut!

– Pӑi nu este de ajuns sӑ  vezi, trebuie sӑ şi acţionezi!

Simt în ceafӑ privirea instructorului! Nu il vӑd, dar simt cum mӑ arde privirea aceea aproape ironicӑ! Domnul Ţone este un foarte bun psiholog, atunci când era sӑ intrӑm în pӑmânt nu mi-a zis nici mӑcar un cuvânt, mӑ aşteptam la o reacţie durӑ, dar domnul instructor a tӑcut, a tӑcut şi ne-a salvat … pe mine, pe dânsul şi nu în ultimul rând, pe Petre, avionul nostru drag!

Petre merge bine, motorul toarce liniştit, parametrii normali, ciupesc un pic manşa şi el ascultӑ docil, se lasӑ în mângâieri de manşӑ de pe o aripӑ pe cealaltӑ … zborul este frumos, îmi este necesar! Mӑ uit la casele de sub mine, la aerodrom, la avioanele care zboarӑ la verticala aerodromului, undeva sub mine şi mai in stânga, un Extra începe un luping, iar pe pantӑ vine la aterizare un planor, de aici îl vӑd ca pe o cruce albӑ, ce alunecӑ spre pistӑ. Am ajuns la travers şi mӑ apuc de treabӑ … trebuie sӑ încep pregӑtirile pentru aterizare … verific dacӑ trenul este scos şi siguranţat, apӑs emisia şi îmi cer aterizarea. De undeva, de jos, domnul Ochianӑ îmi rӑspunde scurt, dupӑ câteva secunde lungi de tӑcere!

– Sӑ ai grijӑ la vânt, pe panta de aterizare!

Asta a spus-o domnul Ţone, din cabina a doua! Apӑs intercomunicaţia:

– Confirm!

Acum este acum … partea cea mai grea, dupӑ virajul patru. Virajul patru îl fac un pic prea devreme, dar corectez asta înainte sӑ pun pe pantӑ! Scot din viraj şi reduc motorul de tot, viteza scade vertiginos şi din nou simt vântul care bate din stânga, simt cum mӑ deplaseazӑ aiurea în dreapta! Scot flapsurile pe poziţia de aterizare, şi pun iute avionul pe pantӑ, punând şi motor ca sӑ menţin viteza de 140 km/h.  Vântul mӑ duce puternic spre banca pe care stau colegii mei, reacţionez prompt cu palonier stânga şi venim derapat pe pantӑ … altӑ soluţie nu este. Înclin şi un pic avionul pe stânga … înӑlţimea 100 metri în scӑdere … deja, de la aceasta înӑlţime nu mai pot face mare lucru dacӑ mӑ angajez … trebuie sӑ ţin bine de vitezӑ … mai pun un pic de motor, domnul instructor tace, nu zice nimic! 50 de metri în coborâre, cu 3 metri pe secundӑ, cam 17 secunde pânӑ sӑ ating solul, încep sӑ reduc motorul de tot, încӑ 400 de metri pânӑ la locul unde o sӑ pun roţile! Hop … o rafalӑ de vânt mӑ basculeazӑ brusc spre dreapta, contrez brusc cu manşӑ şi picior, asta m-a facut sӑ îmi mai scadӑ un pic din vitezӑ, aşa cӑ mai pun un pic de motor, simt avionul cum se infundӑ … 10 metri înӑlţime, 100-150 de metri pânӑ la locul de aterizare, reduc gazele la minim şi îndulcesc panta de coborâre … din nou o rafalӑ de vânt, de data asta din faţӑ, îmi stricӑ manevra de redresare şi în loc sӑ mӑ înfund brusc rӑmân la orizontalӑ, în pierdere de vitezӑ! Am timp sӑ gândesc cӑ asta era una din greşelile lui Ionut, redresa prea sus, aşa cӑ reacţionez propt şi presez un pic de manşӑ … avionul se înfundӑ violent … vântul mӑ împinge puternic în dreapta … presez picior stânga … NU … nu presez, pentru cӑ risc sӑ iau contact cu solul derapat şi pot rupe trenul, mӑ las purtat de vânt şi trag de manşa energic pentru a mӑ opri din înfundare! Mӑ opresc la câteva palme de Terra şi filez, iau contact cu solul destul de finuţ pentru vântul de afarӑ … sunt leoarcӑ de transpiraţie … AM INVINS! Am aterizat, am mai amânat încӑ o datӑ moartea … asta este fiecare aterizare, o amânare a morţii, o victorie asupra damei în pelerinӑ neagrӑ şi cu coasa în mâna dreaptӑ!

Corectez direcţia prin mişcӑri fine de palonier, iar pe la 60 km/h ciupesc frânele … Degajez pista pe partea dreaptӑ, se poate şi mai bine … întorc avionul cu 1800 şi rulez cӑtre start în zig-zag! Râd! Explodeazӑ tӑcut în mine gândul cӑ se poate şi mai mult, şi mai bine, instructorul mӑ simte şi ştiu asta pentru cӑ imediat cӑştile prind viaţӑ:

– Deci ai  vӑzut ce s-a întâmplat la decolare! Sӑ ai grijӑ cum lucrezi cu palonierele! De asemenea, la aterizare pe pantӑ, sӑ ai grijӑ la vânt, ai vӑzut cӑ te deplaseazӑ destul de bine, nu?!

Aşteaptӑ rӑspuns, sӑ vadӑ dacӑ sunt atent! Ţi-am spus cӑ este un bun psiholog!

– Da am observat! O sӑ vin cu mai mult palonier pe stânga!

– Pӑi aşa sӑ faci! Te duci singur?

Pe faţӑ îmi rӑsare un zâmbet. Aş fi tâmpit sӑ zic nu?!

– Da, mӑ duc în simplӑ! 

– O.K. Atunci vezi cӑ avionul o sӑ fie mai uşor şi o sӑ te fure mai mult în dreapta pe pantӑ! Ai grijӑ!

Opresc avionul la start, îl întorc cu 900, perpendicular pe axul pistei şi reduc motorul la minim! Arunc o privire afarӑ, la colegi, s-au ridicat toţi în picioare, mai putin Ionuţ care stӑ amӑrât pe un colţ de bancӑ! Îmi este milӑ de el … eu fac simpla, pe când el stӑ şi se uitӑ la mine … Parbrizul este un pic murdar, mӑ încurcӑ aşa cӑ iau cârpa din buzunarul interior al avionului şi mӑ întind ca sӑ ajung la partea exterioarӑ a parbrizului, nu ajung decât foarte puţin … mӑ ţin chingile. Vali sare pe plan, îmi ia cârpa şi şterge parbrizul de ulei. Gata, acum vӑd bine!

– Vezi cӑ ţi-am dat centrajul un pic mai pe faţӑ! Sӑ îl trimerezi pe latura mare a turului de pistӑ!

Este domnul instructor, mereu mӑ informeazӑ asupra centrajului înaintea simplei, mai mult îl aud decât îl vӑd, întorc mult capul spre stanga şi îl vӑd în picioare pe plan, leagӑ chingile în spate. Îi zâmbesc tâmp, Doamne … îţi dai seama, asta este ultimul zbor pe anul în curs … trebuie neapӑrat sӑ închei anul cum se cuvine, aş vrea ca zborul ӑsta sӑ fie cu adevӑrat frumos, sӑ îmi rӑmânӑ plӑcut întipӑrit în memorie! Trag cupola peste mine … gata … din nou mӑ întâmpinӑ atmosfera aceea de pilot singur cu avionul sӑu! Cupola trasӑ peste mine mӑ separӑ de lumea de afarӑ, mӑ separӑ de colegii mei, de râsul lor limpede, de ai mei, care sunt acum la Videle, de natura moartӑ de toamnӑ de afarӑ, de instructorul meu, care, uite, îmi face semn încurajator, cu pumnul strâns şi degetul mare ridicat … ”bafta” vrea sӑ spunӑ! Rӑspund cu acelaşi gest şi zâmbesc!

– Aprobaţi intrarea şi alinierea pentru Petre!

– Aprob Petre! Simplӑ?

– Afirmativ!

Acţionez maneta de gaze, închis în universul meu mirosind a avion, a benzinӑ de aviaţie, a metal rece şi a cauciuc sleit, univers care ţine fix pânӑ în plexiglasul cupolei! Rulez atent pânӑ la 10 metri în spatele T-eului şi acolo mӑ aliniez din nou în axul pistei, îmi iau din nou ca reper tufişul şi verific din nou cabina, întocmai ca la primul tur, numai cӑ acum verific mai atent şi cu mult mai multӑ responsabilitate, acum nu mai este instructorul, sӑ îmi descopere greşelile, iar aviaţia nu iartӑ! Trec comanda trenului pe cabina mea, pun flapsurile pe decolare şi verific … pentru a câta oarӑ?! … siguranţarea cupolei!

– Decolarea pentru Petre, cu cabina pregatitӑ şi siguranţatӑ!

– Se aprobӑ Petre, dacӑ ai trecut comanda trenului pe cabina I!

– Afirmativ, am trecut comanda!

Duc maneta de gaze uşor în plin, Petre zvâcneşte, uşurat de greutatea instructorului, uimitor cât de repede prinde vitezӑ când sunt doar eu cu el, abia rulӑm câţiva metri cӑ am şi ridicat bechia! De data asta îl ţin pe direcţie fӑrӑ probleme, vântul nu mӑ mai încurcӑ, m-am obişnuit cu el, avionul aleargӑ din ce în ce mai repede, şi devine din ce în ce mai uşor! Îl ridic uşor, trag finuţ de manşӑ şi … minunea se întâmplӑ şi de aceastӑ datӑ! ZBOR! Privesc o jumӑtate lungӑ de secundӑ triumfӑtor asupra celor din lotul naţional; mӑ încearcӑ ideea unei decolӑri cu palier lung, ţin avionul mai mult timp la o jumӑtate de metru – un metru de sol … mӑ uit la vitezometru şi îmi indicӑ 140 km/h ajunge … trag de manşӑ şi urc pe o pantӑ destul de abruptӑ … iar scade viteza, mӑ joc, presez iar manşa şi îl pun pe panta normalӑ de urcare! Mӑ uit în faţӑ, în stânga, în dreapta … totul indicӑ urcare! Urc spre albastrul cerului, iar cerul îmi umple cabina stramtӑ, mӑ apasӑ pe coşul pieptului şi deodatӑ mӑ eliberez! Trӑiesc, respir zborul, urc spre înӑlţimile visate de când eram copil şi gândeam cӑ pot culege avioane de pe cer, vise de copil … Privesc albastrul cerului şi vӑd acolo chipuri dragi care nu mai sunt, colegii mei din neştiut … strig în cabina goalӑ, strig tare: „Dorulee!!!” Îi vӑd şi pe cei care sunt în viaţӑ şi care m-au ajutat sӑ ajung aici, la 150 metri în urcare cu 4 metri pe secundӑ! Mângâi fin manşa avionului, iar avionul mӑ îmbrӑţişeazӑ cu chingile lui, mӑ ţine strâns legat de el, pentru azi avem acelaşi destin, în momentul acesta urmӑm aceeaşi traiectorie, nu suntem doi ci suntem unul singur … facem CORP COMUN!!! Stau în universul strâmt şi plӑcut al cabinei şi iubesc la nesfârşit acest loc de refulare, acest univers care nu se poate rupe decât o singurӑ datӑ … şi atunci este definitiv …

200 de metri, viraj stânga, înclin avionul mai mult decât ar trebui, stӑm aşa agӑţaţi între cer şi pӑmânt la 200 de metri cu o aripӑ înfiptӑ în cer şi una sprijinitӑ de pӑmânt, sub noi este lacul, strӑlucitor, apa lui atrage ca o Fata Morgana, îmi ridic ochii şi spun „nu”… mӑ înfioarӑ gândul apei reci … Doamne fereşte! Am învӑţat sӑ mӑsor viaţa în ore de zbor, iar in universul strâmt al cabinei nu au voie gândurile negre, aici au loc numai orele de zbor, experienţa … atâta câtӑ are fiecare, şi atât … restul ricoşeazӑ din cupola strӑlucitoare de plexiglas şi se risipeşte în atmosferӑ!

Am ajuns pe latura mare … trimerez avionul iar Petre stӑ calm la orizontalӑ! În faţӑ, la 20 de kilometri, Casa Poporului este scӑldatӑ în luminӑ, în stânga este din nou aerodromul … privesc în depӑrtare, în dreapta … spre Dunӑre … aiurea, abia vӑd pӑdurea cu reactorul de la Mӑgurele, zona interzisӑ survolӑrii!

Între douӑ convorbiri dintre startul lotului naţional şi formaţia de Extra îmi cer şi eu permisiunea de aterizare, mi se aprobӑ, confirm şi îmi vӑd mai departe de zbor! Execut virajul trei deasupra silozului din Bragadiru, vӑd jos albul dur al betonului, extrem de curat … cum poate fi aşa de curat betonul din curtea unui siloz? Gata … s-au dus gândurile înӑlţӑtoare, trebuie sa trec din nou la treabӑ … în aviaţie este o regulӑ: de decolat decoleazӑ oricine, dar aterizarea o fac numai piloţii! Şi altӑ regulӑ spune cӑ şmecheria în aviaţie este sӑ pastrezi semnul egal între numӑrul de decolӑri şi numӑrul de aterizӑri! Aşa cӑ am de lucru! Execut virajul patru şi mӑ stabilesc undeva în stânga axului pistei, ca sa mӑ pot lӑsa luat de vânt un pic, execut panta optimӑ … vântul mӑ streseazӑ din nou, şi se duce fix  la dracu’ tot  romantismul zborului! Sunt împins cu brutalitate spre dreapta, iar pe marginea din dreapta a pistei stau colegii mei … şi nu prea aş vrea sӑ îi scarpin  cu elicea pe spinare, aşa ca trag o corecţie din manşӑ, vin din nou cu palonier mult stânga … şi uite cӑ vin destul de bine, reduc motorul şi startul nu zice nimic. Trec pe deasupra drumului din capul pistei la 4-5 metri, reduc motorul complet şi … GREŞEALӐ … aduc palonierele la mijloc, lӑsându-mӑ la dispoziţia vântului care mӑ împinge din nou spre colegii mei … trec la doar 10 metri de ei, parez din nou cu palonier stânga, trag de manşӑ, avionul se înfundӑ şi trag mai mult de manşӑ, iau contact cu solul un pic derapat şi mult deplasat dreapta faţӑ de axul pistei … GROAPA DE NISIP … Groapa în care sar parasutiştii este chiar în faţa mea şi la viteza asta fac piruetӑ cu avionul dacӑ încerc sӑ schimb direcţia brusc … altӑ şansӑ nu am aşa cӑ ciupesc uşor palonierele …

– Petre ai grijӑ la groapa de nisip, ridicӑ flapsurile pe 150 şi decoleazӑ în continuare! Ai grijӑ cu palonierele şi nu brusca motorul … astfel o sӑ ai timp sӑ parezi cu palonier furӑtura!

– Confirm!

Dumnezeule! Am trecut la vreo 10-15 metri de groapa de nisip, îmi pӑstrez calmul … nu am mai fӑcut niciodatӑ continuare în simplӑ comandӑ … iar în dublӑ tot timpul eram ajutat de instructor … iar acum, pe vântul asta risc sӑ fac vreo prostie … Nu am timp sӑ mӑ gândesc la asta decât o fracţiune de secundӑ, cӑ în urmӑtoarea fracţiune de secundӑ mӑ apuc sӑ fac manevrele de touch & go … escamontez flapsurile pe 15, simt cӑ nu s-au siguranţat cum trebuie dar le las aşa, nu mai am timp de ele pentru cӑ scade viteza iar domnul Ţone mӑ preseazӑ:

– Hai Petre, pune uşor maneta de gaz în plin şi decoleazӑ!

Ii confirm în grabӑ şi duc maneta de gaz în plin … dar totuşi prea brusc … fapt ce face ca botul avionului sӑ fugӑ brusc în dreapta! PICIOR STÂNGA … nu … prea mult picior … mai trag din picior … avionul, care avea deja vitezӑ, ridica bechia şi mai repede decât m-aş fi aşteptat, şi eu eram cu manşa un pic presatӑ … EROARE!!! Simt cum elicea muşcӑ din iarba şi instantaneu îmi trece prin minte o regulӑ de baza, veche din al II-lea razboi mondial: nu împinge prea mult de manşӑ la decolare, şi nu lӑsa botul avionului prea jos! Trag uşor de manşӑ … şi smulg pӑmântului ce nu trebuie sӑ fie niciodatӑ al pӑmântului … smulg avionul oarecum necontrolat şi trag o îinjurӑturӑ groaznicӑ, însoţitӑ de un semn nu tocmai cuminte! Mӑ uit din nou în dreapta spre lotul naţional şi apuc sӑ vad albind spre mine câteva feţe mirate … zâmbesc … ce şi-or fi închipuit când au vӑzut ce fӑceam eu în avion?! Simt cum maneta de flapsuri, nesiguranţatӑ la timp, îmi alunecӑ pe piciorul drept şi sare pe poziţia de 00 la nici mӑcar 10 metri înӑlţime … am vitezӑ şi compensez din manşӑ înfundarea; dacӑ eram mai jos … Radioul bubuie din nou:

– Petre, dacӑ bruschezi motorul, avionul devine greu controlabil şi nu mai poţi sӑ-l ţii pe direcţie!

Ah … va sӑ zicӑ, figura mea s-a vӑzut urât şi de la sol! Şi acum domnul Ţone mӑ trage un pic de urechi!

– Am observat! Au … nu trebuia sӑ spun asta, a sunat un pic obraznic! De fapt eu eram supӑrat pe mine, nu pe domnul instructor cӑ îmi atrage atenţia! Drept pedeapsӑ, îmi spune tӑrӑganat în cӑşti:

– Mӑ bucur cӑ ai observaaat, sӑ nu mai faci aşa cevaaa, cӑ nu mai zbooori!

Simt cum roşesc în cabinӑ şi dintr-o datӑ am o poftӑ nebunӑ sӑ mӑ dau jos din avion şi sӑ las totul baltӑ!

– Confirm!

Îmi vӑd de pantӑ şi îmi vine sӑ îmi trag una peste frunte, lovesc cu palma în casca radio … deodatӑ în cabinӑ este prea cald, iar cabina este prea micӑ pentru mine! Din nou cerul îmi umple cabina şi mӑ liniştesc, gândindu-mӑ cӑ domnul instructor aşteaptӑ sӑ îi aduc avionul întreg la sol, aşa cӑ trebuie sӑ fiu calm cu orice preţ! Şi, in plus, dacӑ m-a lӑsat sӑ zbor acum în simplӑ şi sӑ fac şi un element nou pe care pânӑ acum nu îl fӑcusem, este semn cӑ se bazeazӑ pe mine!

Privesc înainte … înainte trebuie sӑ fie Videle, aşa cum urc pe direcţia de decolare pot ajunge la Videle, la ai mei, care nici nu ştiu acum cӑ fiul lor se joacӑ puţin cu viaţa, la Biserica din Fotӑcheşti, unde mӑ aşteaptӑ, veşnic zâmbind, cu zâmbetul încremenit la 40 de ani pe crucea implantatӑ în pӑmântul cimitirului, omul care mi-a spus prima oarӑ cӑ pot zbura. Mӑ uit înainte, unde trebuie sӑ fie oraşul meu şi mӑ gândesc la surioara mea, care mӑ aşteaptӑ sӑ-i aduc „palmieri” de la patiseria Pami Pat, la Viorel, la Angelica şi la banca ei de la poartӑ, pe care mi-am petrecut câteva din serile de astӑ varӑ … adicӑ mӑ gândesc la cele câteva  persoane simpatice mie … dar care, totuşi, niciodatӑ nu au reuşit sӑ mӑ înţeleagӑ … Vai Angelica … nici nu îţi dai seama cât de mult te înşeli atunci când crezi cӑ eu la volan mӑ comport indisciplinat în trafic … sӑ ştii cӑ un zburator la volan nu înseamnӑ neaparat un nebun la volan … şi in nici un caz dacӑ zbor pe avioane de acrobaţie nu înseamnӑ cӑ merg cu vitezӑ pe unde nu îmi permt condiţiile de trafic…

Motorul funcţioneazӑ normal, fiecare trepidaţie a lui o resimt, inima îmi bate în acelaşi ritm cu inima lui de avion, burta lucioasӑ de ulei alunecӑ pe fileurile de aer, ducem cu noi bucӑţi de cer scӑmoşat pe aripi şi sunt din nou rӑpit de gânduri înӑlţӑtoare, de frumuseţea zborului, de acea fericire pe care o aştept, care vine dupӑ fiecare aterizare. Asta … se numeşte pasiune, poate chiar ceva mai mult decât pasiune, patimӑ aş putea spune!

Sunt pe latura mare, iar sub planuri vӑd şoseaua care duce la Alexandria, vӑd maşini care rostogolesc asfaltul sub roţi … mӑ gândesc la ce gândesc plozii când îmi vӑd avionul pe deasupra lor, mӑ gândesc la ce mӑ gândeam şi eu cand eram de vârsta plozilor din maşini şi vedeam un avion pe cer! În general, toţi copiii gândesc acelaşi lucru când vӑd un avion: „Este minunat sӑ fii pilot! Vreau şi eu!” apoi încep sӑ strige poezia aceea cu „avion cu motor..etc etc.”

Fulger cu o privire bordul, becurile de la trenul de aterizare ard verde în cabinӑ, „soldӑţeii” îmi aratӑ cӑ trenul este siguranţat, ascult atent la radio sӑ nu vorbeascӑ cineva şi constat cӑ, uite, acum este o perioadӑ de linişte! Apӑs emisia şi raportez:

 – Petre la travers, cu trenul scos şi siguranţat! Aprobaţi aterizarea!

Mӑ uit atent jos, la doi kilometri în stânga vӑd zebra vopsitӑ în pӑtrӑţele alb-roşu, de acolo trebuie sӑ îmi vinӑ aprobarea, şi aprobarea chiar vine! Viraj deasupra FNC-ului, din nou mӑ minunez de curӑţenia care domneşte în curtea acestuia, mӑ uit la pistӑ, vizez T-eul şi, câand aripa stangӑ este la 150 de acesta încep virajul de axare. ZLIN-ul ascultӑ docil, se înclinӑ, gliseazӑ, se aşeazӑ cuminte pe traiectorie, tremurӑ şi din nou se linişteşte, pista îmi danseazӑ pe bot, trag de manşa şi avionul se înfundӑ, pierde vitezӑ, aştept … acul vitezometrului o ia la vale, coboarӑ constant cӑtre 140 km/h, şi atunci cobor flapsurile pentru aterizare, avionul tresare, urcӑ în poziţia aceea ciudatӑ cu ampenajul deasupra, pun motor şi motorul prinde imediat, menţin panta constantӑ şi reglez viteza din regimul motorului! Sunt în simplӑ, acum îmi permit şi eu luxul de a încerca o pantӑ cu vitezӑ mai micӑ, asta conteazӑ foarte mult! Vântul îşi face din nou simţitӑ prezenţa, mӑ târӑşte cӑtre unitatea militarӑ, apas pedala palonierului şi îmi tremurӑ piciorul de atâta încordare! Altimetrul îmi indicӑ 150, 100, 50 metri, la 50 metri am probleme cu nişte turbulenţe rӑtӑcitoare, este ceva ciudat, pentru cӑ mereu la 50 metri, fix în locul ӑsta, avionul este scuturat! Pista îmi danseazӑ în faţӑ şi un pic în dreapta botului, aşa cum vin derapat, încep sӑ simt din nou sudoarea care îmi iese prin piele, se prelinge uşor pe spate şi coloreazӑ îmbrӑcӑmintea!

– Petre, mai redu din motor, cӑ eşti prea sus şi ai vitezӑ prea mare!

Mare?! Abia am 130 km/h sӑ dacӑ reduc fix acum motorul aterizez pe drum! Ah … drumul … de câte ori vreo maşinӑ îmi taie calea la aterizare, trecând pe „drumul oaselor”, de atâtea ori aterizez prost, şi uite acum un nebun îmi trece cu maşina prin faţӑ şi eu nu mai am decât 30 metri înӑlţime, şi sunt în coborare!

– Confirm, sunt nevoit sӑ mint, am 135 km/h! Sper sӑ nu îmi mai zicӑ sӑ reduc! Sper aiurea.

– Pӑi da, redu la 130 km/h!

Hmm … mai bine spuneam adevӑrul! Îndulcesc panta, dacӑ vântul nu mӑ mai deplaseazӑ deloc voi ateriza fix pe culoarul meu, redresez şi pun avionul pe direcţie, simt cum vântul mӑ ia din nou în primire, mӑ împinge, dar de data asta mai puţin decât prima oarӑ, trag de manşӑ şi pun avionul un pic pe douӑ roti, sare şi se aşeazӑ cuminte pe jambele groase. Sunt nevoit din nou sӑ ocolesc groapa de nisip, din nou mişcӑri fine, aştept indicaţii şi acestea nu întârzie!

– Petre, pune motor şi decoleazӑ! Ai grijӑ sӑ nu îl mai bruschezi!

Confirm, de data asta o sӑ fiu mai atent! Fac din nou manevrele pentru touch & go, de data asta îmi ies bine, motorul merge parcӑ mai lin şi ţin bine direcţia! Imediat cum mӑ desprind, simt cum pӑmântul fuge câtre stânga, presez un pic palonier stânga, decolez derapat, sӑ fiu atent la mosorul planoriştilor, care fulgerӑ roşu la vreo 20 metri de mine, am timp sӑ mӑ gandesc la nea Şumi care, probabil, priveşte decolarea mea de dupӑ adӑpostul plasei de sârmӑ a mosorului, şi mai am timp sӑ mӑ gândesc la faptul cӑ, uite … am avut timp sӑ mӑ gândesc la nea Şumi! Acum startul tace, nu îmi mai zice nimic. Înseamnӑ cӑ sunt pe drumul cel bun, înseamnӑ o grӑmadӑ de chestii asta, înseamnӑ cӑ Aeroclubul României nu a consumat degeaba benzina cu mine, iar eu nu am stat încӑ 7 minute degeaba în aer, cӑ nu am fost bagaj în avion, ci cӑ am gândit şi am acţionat corect, iar instructorul nu a mai considerat cӑ ar fi nevoie sӑ îmi atragӑ atenţia!

Pe panta de urcare mӑ sprijin de elicea care toacӑ aerul, îl înghesuie în spatele ei, mi-l trimite în parbriz, iar parbrizul mӑ apӑrӑ de curentul ei! Îngheaţӑ transpiratia pe mine, dau drumul la caldurӑ la maximum, simt aerul cald cum intrӑ pe la picioare, inunda cabina … este ultimul zbor! Este al patrulea tur de pistӑ pe ziua de azi, este ultimul pentru mine, ultimul pe acest an! Trag linie şi pun punct, la anul o sӑ o iau de la cap, examen în primavarӑ, examen de trecere la zbor, caiet de pregӑtire, apoi zbor. Anul ӑsta a fost cel mai bun an al meu de pânӑ acum, am avut greutӑţi în prima parte, nu s-a zburat, apoi, când s-a zburat, era sӑ nu mai zbor, era sӑ nu mai exist, asta a marcat, a schimbat multe, nu pot spune cӑ am trecut pe lângӑ moarte pentru cӑ nu am ajuns sӑ fac accident, dar nici mult nu mai era … cel mult o jumӑtate de secundӑ … cel mult! Apoi au venit vremurile bune, am ieşit la simplӑ şi acum uite-mӑ pe ultima pantӑ de decolare pe anul asta, ultima oarӑ când bag flapsurile, când pun motorul în regim de croazierӑ rapidӑ, sunt multe lucruri pe care le fac pentru ultima oarӑ pe anul ӑsta, care, uite, deşi a fost greu, mi-a adus rezultate frumoase! Petre … o sӑ-mi fie dor de tine! Mângâi din nou avionul inteligent, îl pun la orizontalӑ, virajul 1, virajul 2 … pe latura mare închid ochii, nu mult, doar o clipӑ, mai mult nu am voie, o clipӑ care totuşi este lungӑ, dureazӑ la nesfârşit şi uite, aşa o sӑ-mi rӑmânӑ în memorie clipa asta … apoi deschid ochii, înclin avionul stânga – dreapta – stânga … în semn de salut pentru anul de zbor care se va încheia cu aterizarea mea, cel puţin pentru mine! Aş vrea sӑ mai urc un pic, urc 2-3 metri şi mӑ rӑzgândesc, nu am voie, manualul de zbor nu îmi dӑ voie sӑ depӑşesc înӑlţimea de 200 metri în tur de pistӑ! 200 metri de fericire, de spaimӑ; 200 metri de triumf, sunt deasupra, zbor! Cine nu vrea sӑ zboare?! Dacӑ zborul ar fi sigur 100% toatӑ lumea ar vrea sӑ zboare! Dar nu toatӑ lumea are chef sӑ se împrӑştie pe câmp cu avion cu tot, de fapt nu toatӑ lumea îşi asumӑ riscul!

Mӑ strӑduiesc sӑ fac un tur de pistӑ cât mai corect, ţin variometrul pe 0, IVG-ul îl ţin cu bila la mijloc, şi cu limba mare între repere! Înclin din nou avionul, sӑ îl simt, sӑ îl am pentru veşnicie, dau comenzi coordonate manşӑ şi picior, avionul se unduieşte dupӑ cum îi cer … stânga – dreapta – stânga … din nou salut, salut zborul, pe cei de jos care se uitӑ la mine, salut cerul şi pӑmântul, cele douӑ elemente unite de orizont, salut avionul şi aviaţia în general! La sol m-a întrebat un coleg, cam curios din fire, pe cine am salutat?! Pe toatӑ lumea, am spus, de fapt minţeam, când am clӑtinat din aripi mӑ gândeam doar la cele câteva persoane, la care ţin foarte mult, cele câteva persoane pe care le port în mine oriunde m-aş afla, persoane cu care seara mӑ culc în gând şi dimineaţa mӑ trezesc tot cu ele în gând, plec şi le iau cu mine! Unele nici mӑcar nu mai sunt, dar asta nu mӑ împiedicӑ sӑ mӑ gândesc la ele!

Aterizarea a fost cea mai reuşitӑ din ziua aceea! Am ţinut avionul derapat pe pantӑ pânӑ în ultima clipӑ, am redresat cu avionul venind derapat, am filat derapat, botul mi-a acoperit orizontul, m-am uitat în stânga la 15-200 şi, fix în momentul când a început sӑ se înfunde mai puternic, am presat violent picior stânga, avionul s-a îndreptat chinuit şi s-a pus pe direcţie, elicea toca în faţӑ, neputincioasӑ, ultimii metri cubi de zbor, avionul s-a lӑsat moale pe toate cele trei roţile odatӑ şi gata, s-a terminat! Nu a mai fost nevoie sa ocolesc groapa de nisip, în cӑşti mi s-a spus sӑ degajez şi sӑ mӑ duc la schimb, am degajat pista cu vitezӑ micӑ, aproape stӑteam pe loc, am întins picioarele în paloniere şi m-am relaxat aşa, de-odatӑ. Am rulat la schimb îin viraje largi pe sol, botul îmi acoperea toatӑ calea de rulaj, nu vedeam nimic în faţӑ.

– Spune-i lui nea Uţӑ sӑ plece la acrobaţie cu elevul lui!

– Confirm!

Am ajuns la start destul de posomorât, niciodatӑ nu mi-a fost pe plac sӑ spun „gata, s-a terminat!”. Ei, uite cӑ pentru anul ӑsta chiar s-a terminat! Deschid cupola şi din afarӑ intrӑ aer rece, mirosind a iarba uscatӑ şi a toamnӑ târzie! Nea Uţӑ nu este la start, este la ZLIN-ul 142 şi nu am cui sӑ dau în primire avionul! De la startul nostru, domnul instructor vorbeşte cu nea Uţӑ, se hotӑrӑsc lucruri mari, care pentru mine nu mai au importanţӑ!

– Petre, dacӑ mai esti pe recepţie!

Elicea toacӑ aerul în gol, motorul la ralanti toarce cuminte, colegii râd la mine … se naşte gândul revoltӑtor … de ce dracu’ râd ӑştia?

– Afirmativ, continuaţi!

– Opreşte motorul. Vine nea Uţӑ acum şi pleacӑ cu avionul într-o zonӑ de acrobaţie!

– Confirm! Opresc motorul!

Duc mana cӑtre contactul pe magnetouri, mӑ opresc nehotӑrât la jumatatea mişcӑrii, nu am oprit niciodatӑ motorul, nu în simplӑ comandӑ. Pun mâna pe contactul magnetourilor, rӑsucesc spre stânga o poziţie, douӑ poziţii, mӑ opresc pe a treia poziţie, duc uşor maneta de gaze in plin, elicea fâlfӑie neputincioasӑ, se opreşte fӑrӑ nazuri! Tai contactele în prima cabinӑ, rӑspund încӑ de avion, îl rog pe Alin sӑ taie contactele din cabina a II-a, mӑ desfac din chingi, gata … nu mai fac deloc corp comun cu avionul, aş vrea sӑ-l sӑrut, dar nu pot, nu de faţӑ cu colegii de zbor! Mӑ salt peste marginea cabinei, calc nehotӑrat pe planul stâng, verific dacӑ sunt tӑiate toate contactele din cabina a II-a, Alin le-a tӑiat pe toate! Sar de pe plan cu paraşuta in spate, picioarele îmi sunt moi, mӑ sprijin de avion şi sub tӑlpi simt, fierbinte, pӑmântul … pӑmântul acela vӑzut de la 200 metri, acum îl ating, calc pe el cu paşi moi şi nehotӑrâţi. Merg sprijinindu-mӑ de avion, paraşuta mӑ strânge iar sudoarea devine rece în bӑtaia vântului, îmi plimb palma de-a lungul fuselajului, ocolesc avionul prin spate, mângâi fuzelajul, deriva, stabilizatorul, profundorul, trag un picior bechiei, aşa … din prietenie, trec pe cealaltӑ parte a avionului, şi îmi plimb palma dea-lungul planului drept, ajung la capӑtul planului, mângâi bordul de atac, încastrarea aripii, capota motorului … capota este caldӑ, mӑ lipesc de ea şi mӑ încӑlzesc, Petre … oare când o sӑ mai zburӑm? Doar noi doi? Pun mâna pe elice, elicea lucioasӑ, argintie, mӑ uit la colegi şi ei se uitӑ în altӑ parte, nu mӑ vӑd, sau doar se prefac … poate nu vor sӑ mӑ vadӑ! Îmi dau paraşuta jos şi o pun pe bancӑ! Banca scârţâie îngrozitor … îmi iau caietul de zbor, dau sӑ traversez pista, Johanna mӑ apucӑ de braţ şi mӑ întreabӑ de ce sunt supӑrat … sӑ-i rӑspund sincer?! Johanna, cu sufletul ei mare, m-ar înţelege şi ar tӑcea, dar unele lucruri chiar nu se spun! Şi Doru spunea asta … dragostea nu se spune, ura nu se spune … pentru cӑ şi ura şi dragostea pot lovi dur, fix atunci când te astepti mai puţin! Rӑspund fals …

– Pӑi nu ai vӑzut ce aterizӑri am fӑcut?

– Ce aterizӑri, mӑi? Ce au avut?! Ţi-am zis cӑ Johanna are suflet mare!

– Ei, am venit prea aproape de voi…

Mӑ smulg de lângӑ Johanna, traversez pista şi merg la domnul instructor, de fapt la domnii instructori, cӑ şi domnul Ochianӑ mi-a fost instructor! Îmi zâmbesc amândoi, şi domnul Ţone şi domnul Ochianӑ … îi intreb ce greşeli am fӑcut şi rӑspunsul este unanim … tu ştii … ai fost în simplӑ …

Da eu ştiu … Şi sper sӑ le îndrept … pânӑ la anul am tot timpul sӑ mӑ gândesc la ele!!!

 

Susţinut moral de domnul Stӑnculescu, în anul 2005 m-am înscris pentru examenul de admitere la Academia Forţelor Aeriene, dar se pare cӑ Dumnezeu avea altӑ cale pregatitӑ pentru mine. Toate lucrurile au mers bine şi aş fi intrat în primele 10 locuri dacӑ nu m-aş fi blocat efectiv pe subiectele de la matematicӑ. Poate cӑ a fost mai bine aşa, dar lucrarea mea trebuie sӑ-i fi amuzat teribil pe profesorii care au corectat-o, deoarece am dat foaia aproape goalӑ. Subiectele le-am rezolvat dupӑ examen fӑrӑ prea mari probleme, dar ştiind cӑ nu sunt un elev excepţional la matematicӑ şi fiindu-mi teamӑ de acest examen, efectiv m-am blocat. Drept urmare, în timp am terminat facultatea începutӑ şi am obţinut licenţa de inginer structurist, iar în cadrul Aeroclubului României am reuşit sӑ obţin licenţa de pilot privat, devenind astfel primul elev al Aeroclubului ce a obţinut aceastӑ licenţӑ. Nu mi-a luat decât 5 ani pentru a strânge cele 45 ore necesare obţinerii licenţei, ore strânse cu greu, varӑ de varӑ. În anul 2008, spre bucuria mea, am început pregӑtirea ca pilot de acrobaţie, dar visul frumos s-a terminat repede. Totuşi, am fost angajat la Aeroclubul României în toamna aceluiaşi an, şi iatӑ cӑ începea sӑ prindӑ contur şi cariera mea de pilot.

Din pӑcate, anul 2009 a venit cu o palmӑ durӑ datӑ nouӑ, celor care zburam la Clinceni în acea vreme. Mihai Dobre Ţone, comandantul aerodromului Clinceni, cu care eram prieten şi coleg de zbor încӑ de cand am venit in Aeroclub, el începuse zborul cu 1-2 ani inaintea mea şi,  între timp, devenise triplu campion naţional la acrobaţie aerianӑ, s-a prӑbuşit cu avionul YR-EWD în timpul unui zbor de antrenament, pe data de 5 iunie. Lovitura primitӑ în plin de la viaţӑ ne-a cutremurat pe toţi, cu atât mai mult cu cât era unul dintre cei mai iubiţi instructori de pe aerodrom, pilot foarte talentat şi foarte tânӑr, având aproape 24 ani. Cauzele accidentului exclud cu desӑvârşire eroarea de pilotaj şi se presupune cӑ una din piesele ce intrӑ în componenţa lanţului de comandӑ al palonierului s-a rupt, avionul intrând în pӑmânt în vrie platӑ.

Întrebӑrile sunt inutile, iar la vârsta aceea am fӑcut cunoştinţӑ cu un adevӑr pe care îl ştiam din auzite dar nu-l simţisem niciodatӑ: suntem oameni şi suntem vulnerabili în orice moment. Pânӑ atunci am crezut cӑ suntem nişte mici zei, noi cu avioanele noastre strӑlucitoare, iar eu, plin de încredere, mӑ avântam sӑ învӑţ tot ce îmi pica în mânӑ despre acrobaţie, cu un uşor aer arogant. Vai, cât de mult puteam sӑ mӑ înşel! Se spune cӑ dacӑ vrei sӑ-l faci pe Dumnezeu sa râdӑ, povesteşte-I de planurile tale. Adevӑrat, suntem ca nişte furnicuţe … Ne credeam nemuritori şi a trebuit sӑ-mi înghit lacrimile când i-am predat domnului Ţone, tatӑl lui Mişu şi instructorul meu, cheile Peugeot-ului albastru pe care Mişu nu a mai putut sӑ-l aducӑ acasӑ. Încӑ mai am sӑpat în umӑr şanţul adânc tras de muchia grea a sicriului în care se odihnea, pentru totdeauna, omul pe care l-am îndrӑgit când era în viaţӑ dar pentru care, în mod ciudat, dragostea mea a crescut exponenţial dupӑ ce a plecat sӑ înveţe îngerii sӑ zboare. N-am plâns atunci. Nici unul nu a plâns. Horicӑ, cel mai bun prieten al lui Mişu, s-a aşezat în faţa mea la parastas, mâncând din colivӑ şi zâmbind în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji:

– Ştii, mi-a spus privind prin mine, am pus pariu cu Mişu cine mӑnâncӑ primul coliva celuilalt. Şi am câştigat …

Lacrimile mi-au izbucnit târziu, când deja eram în tren câtre Videle, iar cerul albastru şi vremea frumoasӑ de afarӑ nu se potriveau nicidecum cu ce se întîmpla cu noi. Aş fi preferat sӑ plouӑ, sӑ fie toamnӑ şi frig, copacii sӑ fie goi, iar pӑmântul sӑ fie roşcat, dar afarӑ era început de varӑ, iar lumea îşi fӑcea planuri sӑ meargӑ la mare … Eu plângeam uitându-mӑ în gol pe geam şi mӑ rugam fierbinte sӑ nu intre cineva în compartiment, iar pe fundal cânta una din melodiile preferate ale lui Mişu.

Apoi l-am vӑzut şi pe Uţӑ Mugurel intrând în pӑmânt, la nici o lunӑ de la accidentul lui Mişu, când încӑ mai aveam pe retinӑ imaginea avionului cӑzând ca o frunzӑ moartӑ în bӑtaia vântului şi coloana de fum verticalӑ adusӑ ca ofrandӑ cerului. Apoi nici unul din noi nu a mai fost cel de dinainte. Lacrimile acum ni s-au uscat pe obraji şi aşa vom îmbӑtrâni iar Mişu va continua sӑ ne zâmbeascӑ trist, dar veşnic tânӑr, de pe pala pusӑ pe mormântul de aviator. Am crezut cӑ ce a scris Doru este doar frumos, dar, cu timpul, am constatat cӑ este dureros de REAL!

Acum, privind înapoi, e momentul meu sӑ strig aşa cum a fӑcut şi Dumitru Berbunschi, referindu-se la Doru: „Colega, mi-e tare dor sӑ zbor cu dumneata!”

Un an mai târziu am continuat pregӑtirea ca pilot de acrobaţie, dar nici de data aceasta minunea nu a durat mult. Cu durere în suflet dar şi cu speranţa pentru o dezvoltare a carierei m-am despӑrţit de Aeroclub şi am plecat la malul mӑrii, pe aerodromul de la Tuzla, unde am avut şansa de a fi angajat de domnul Vasilache Adrian în cadrul şcolii Regional Air Services.

 

Spre norocul lui şi al prietenilor lui din afara aerodromului, Marius a prins la Tuzla câţiva ani din perioada de frumoasӑ amintire a mitingurilor “Aeromania”. Ne gândim cu drag la acele mari festivaluri aeriene pe care le aşteptam cu nerӑbdare chiar din din momentul în care, pe întuneric adânc, dupӑ încheierea unei ediţii, închideam în urma noastrӑ portierele maşinii şi pӑrӑseam parcarea improvizatӑ pe mirişte, dincolo de gardul aeroportului tuzlean. Sau, mai bine, hai sӑ pomenim momentul de bucurie când opream în acea parcare vineri la prânz, dupӑ un drum de câteva sute de kilometri şi ne întâlneam, în “palatul administrativ” al aeroportului sau “la doamna Vali”, cu prietenii nostri, oameni de-ai casei, sau oaspeţi obişnuiţi, ca şi noi, de fapt tot “de-ai casei” . Printre ei, cele douӑ gazde binevoitoare: MiGutzu şi Garfield, sau, cu denumirile lor  oficiale, Marius Rӑdulescu şi Andrei Lucescu.

 

 

Aici am avut onoarea sӑ întâlnesc oameni care au fӑcut istorie, care au dus aviaţia românӑ în spate ani la rând, foşti piloţi de vânӑtoare sau instructori în aviaţia militarӑ, piloţi cu experienţӑ vastӑ în aviaţie, cerebrali şi modeşti. Toţi mi-au fost instructori şi cu toţi am zburat ca elev, ei continuând munca depusӑ de instructorii mei de la Aeroclub. Am avut ocazia sӑ-l întâlnesc pe domnul Necşoiu Ioan, cu aerul de pilot de vanӑtoare, fost instructor pe MiG 29 şi coleg cu Dorel Luca, pe domnul Postolache Ioan, mereu tӑcut şi binevoitor, de o modestie rar întâlnitӑ, care mi-a fost instructor şi în cadrul Aeroclubului Romaniei în anii 2003 – 2004. L-am întâlnit pe domnul Gheorghe Dumitru, tot timpul vesel şi optimist, pilot cu foarte bune abilitӑţi de instructor, care a reuşit sӑ se facӑ plӑcut de toatӑ lumea fӑrӑ a depune vreun efort. De asemenea, l-am întâlnit pe domnul Rusu Remus, fost instructor de zbor în şcoala militarӑ, prin mâinile cӑruia au trecut generaţii întregi de piloţi de vânӑtoare şi nu numai, pe domnul Guramba Victor, pilot foarte experimentat în zborul în misiuni aviochimice şi pe domnul Ghiţiu Ioan, care şi-a îndeplinit rolul de şef al şcolii de zbor, remarcându-se prin calitӑţile sale de foarte bun organizator şi pilot. În şcoalӑ am întâlnit şi doi instructori strӑini: Delgado Jorge, un instructor de 34 de ani, foarte talentat şi cu un suflet mare, care mi-a rӑmas prieten chiar şi dupӑ plecarea sa în Chile şi Caroline Wynthon Rodes, o legendӑ vie a şcolii noastre, fost pilot de linie, cu aproximativ 25000 ore de zbor la activ.

Licenţa de pilot profesionist am obţinut-o în anul 2011, în acelasi an, câteva luni mai târziu devenind şi instructor de zbor.

De departe, cele mai frumoase zboruri, pe lângӑ cele de acrobaţie, sunt zborurile de noapte. Am avut ocazia sӑ trӑiesc zboruri parcӑ desprinse din romanele lui Doru, pe timp de noapte, cu furtuna de toamnӑ târzie şi fulgere pe mare, cu întunericul inundând cabina caldӑ, luminatӑ, a avionului şi pete irizate de ploaie pe parbriz. Aşa am constatat cӑ de sus, noaptea se vede mult mai frumoasӑ decât de pe pamânt.

Sigur cӑ, pentru un zburӑtor de la Tuzla, survolarea mӑrii Negre nu e un eveniment. Dar când alӑturi de Marius, la bordul lui  YR-SCL se aflӑ şi prietenul lui (şi al meu) Aurel Bucur, peisajul e, parcӑ, mai frumos.DSCF3967

DSCF3999

(Foto: Aurelian Bucur)

Scurta mea experienţӑ de instructor nu m-a ferit nici de cazuri speciale, ce-i drept, uşoare, dar care m-au ţinut puţin în prizӑ pânӑ am pus roţile jos şi, cu ajutor divin, avioanele au putut fi reutilizate chiar în ziua urmӑtoare.

Ceea ce Marius nu aminteşte aici, dar prietenii lui o ştiu, e cӑ, pe lângӑ activitatea de pilot  instructor, a avut, pentru un timp, şi şansa de face şi ceea ce lui îi plӑcea mai mult: acrobaţie. RAS Tuzla a folosit câteva luni avionul Extra-200 YR-ITA, cu care dl. Rӑdulescu şi-a perfecţionat tehnica de zbor acrobatic, ba mai mult, alӑturi de Ioan Postolache i-a introdus şi pe elevii lor în lumea mirificӑ a voltijei. Iar în toamna lui 2016, în cadrul airshow-ului AERONAUTIC, MiGutzu ne-a surprins şi încântat cu evoluţia sa la bordul lui India-Tango-Alpha. IMG_3855IMG_3907IMG_3914IMG_4522IMG_4526

Scrie un comentariu

Din categoria Portrete, Uncategorized

754. NOUL TEATRU FRANCEZ : CONSIDERAŢII GENERALE de Aurelia Petrescu

NOUL TEATRU FRANCEZ : CONSIDERAŢII GENERALE

d91bfa0c3fe8a036d772af65a3943bba_original

Secolul al douazecilea a marcat o schimbare majoră la toate nivelurile. Totul este pus din nou în discuţie, totul devine relativ. Valorile altă dată recunoscute îşi pierd încet, încet importanţa sau sunt eliminate.

Cu Einstein şi relativitatea sa, distincţia spaţiu – timp este invalidată.

Freud şi psihanaliştii distrug o psihologie raţională şi superficială.

Tehnica şi descoperirile ei dau omenirii alte puncte de reper.

În literatură nu au întârziat să apară schimbări esenţiale la nivelul scriiturii poetice. Proust inovează discursul narativ, consacrând victoria « duratei asupra timpului ».

Si discursul dramatic trebuie să răspundă unor exigenţe ridicate de noua viziune a lumii. Creaţiile unor Cocteau, Giraudoux, Anouilh, Claudel, Montherlant au zdruncinat scriitura dramatică.

Al doilea Război mondial însemnă un nou şoc pentru artă. Acest război a însemnat dispariţia încrederii dintre oameni, lipsa de comunicare nu mai părea ciudată, iar crima, moartea, devenită obsesie, nu a rămas fără ecou în preocupările scriitorilor.

În Franţa, pentru că o astfel de dezlănţuire a oamenilor împotriva oamenilor nu putea să-i lase indiferenţi pe scriitori, Sartre şi Camus sunt puternic impresionaţi de evenimentele războiului, aşa cum se vede în opera lor. Singurătatea, angoasa, înţelegerea absurdului condiţiei umane, iată câteva elemente comune la scriitorii secolului trecut.

Cu toate că războiul a luat sfârşit în 1945, spectrul morţii va continua să îi îngrozească pe oameni. Anii ’50 vor vădi că omenirea este încă pradă aceloraşi sentimente. Războiul nu a făcut decât să le demonstreze oamenilor  cât de absurdă şi derizorie este viaţa. Pentru ei, singura realitate era moartea, viaţa nefiind decât unul dintre aspectele acesteia, o clipă în eternitate.

În ceea ce priveşte teatrul, care părea, într-un fel, ignorat, anii ’50 au fost ca o tresărire, un şoc care i-a speriat atât pe dramaturgi cât şi pe spectatori. Nu era sigur că acest teatru, numit « de avangardă », « al absurdului », « derizoriu », « al deosebirii » va putea rezista trecerii timpului. Am putea să includem toate aceste etichete definitorii pentru noile creaţii teatrale într-o denumire mai generală: NOUL TEATRU. Nou nu din punctul de vedere al tehnicilor utilizate (de altfel, acestea sunt împrumutate de la predecesori), ci prin viziunea asupra lumii. Nu trebuie să uităm că reprezentarea lumii este pentru fiecare scriitor un element original, cu atat mai mult cu cât aceşti dramaturgi arătau pe scenă o cu totul altă lume faţă de cea a lui Jarry sau Apollinaire.

În ceea ce priveşte « Muştele » sau « Porţi închise » ale lui Sartre, oricine poate vedea abisul care îl separă pe Sartre (sau pe Camus) de Ionesco, Beckett sau Adamov.

Anul 1950 relua, într-un fel, evenimentele din 1896 : scandalul provocat de Ubu roi. Este vorba acum de reprezentaţia de la 11 mai cu Cântăreaţa cheală, numită « anti-piesă » la Théâtre des Noctambules. În acealaşi an au apărut şi operele lui Adamov Parodia, marea şi mica manevră şi  Invazia, eclipsate intr-o anumită măsură de piesa lui Ionesco.

În ciuda originalităţii sale date de frazele absurde din manualul Assimil, piesa a fost rău primită de un public prea obişnuit cu teatrul de bulevard sau cu creaţiile brechtiene. Cântăreaţa cheală a fost trăsnetul care avea să declanşeze o furtună : Noul Teatru!

Pentru Ionesco care îşi făcuse mâna în România, dar în alte genuri literare, această surpriză pe care i-a rezervat-o teatrul l-a urmărit toată viaţa. Teatrul, pe care el nu îl putea suferi, avea să-l consacre, iar insuccesul primei sale piese nu l-a descurajat, ba dimpotrivă !

Tragicul vieţii, cu convenţiile sale rigide şi absurde, cu degradarea limbajului până la transformarea acestuia în automatism, totul se regăsea în această primă piesă a lui Eugène Ionesco. El nu voia să repare aspectul urât al lumii, ci să-i dea un contur şi mai vizibil. De altfel,el o spune clar : Nu trebuie să ascundem sforile, ci să le facem şi mai vizibile /…/ să ne cufundăm de tot în grotesc, în caricatură, dincolo de palida ironie a comediilor de salon … Să ducem totul la paroxism, acolo unde se găsesc sursele tragicului.  Să facem un teatru violent : violent de comic, violent de dramatic.

Cum am spus, în acelaşi, an Adamov a dat Invazia iar puţin mai târziu, în 1953, Beckett a propus Aşteptându-l pe Godot. Toate aceste piese au fost atacate dur de critici, dar în sprijinul lor au sărit destui, printre care : Queneau, Breton, Gide, Anouilh, Prevert, ca şi unii regizori care şi-au dat toată silinţa să le monteze. Să-i amintim aici pe Roger Blin şi Jean-Marie Serreau. Toţi aceştia au văzut în Noul Teatru o forţă care nu putea fi ignorată. Dacă publicul din marile capitale europene nu a înţeles de la început semnificaţia Noului Teatru, nu la fel s-a întâmplat cu deţinuţii de la Saint-Quentin, care au asistat pe 19 noiembrie 1957 la reprezentaţia cu Aşteptându-l pe Godot. Ziarul închisorii semnalează ceva uluitor : Un trio de herculi cu bicepşi proeminenţi, /…/ pândeau intrarea fetelor şi aşteptau să râdă. Pentru că acest lucru nu se întâmpla, au început să se agite ostentativ, cu gândul să se strecoare afară când se vor aprinde luminile. Dar au făcut o greşeală. Au ascultat şi au privit câtva minute şi … au rămas pe loc. n-au mai plecat decât la sfârşit, tremurând. Aceasta pentru că, probabil, ei au văzut în această piesă  şi mizeria în care trăiau, dar şi libertatea simbolizată de Godot.

Lumea concepută de acest teatru este tot ce poate fi mai pesimist, mai sumbru.

În cartea sa Un teatru al deriziunii, Emmanuel Jacquart subliniază că ajunge un tur rapid de orizont pentru a evidenţia un tablou deosebit de sumbru al raporturilor umane : faliment al iubirii şi al prieteniei, absenţa comunicării între fiinţe, domnia terorismului sadic sau al naivităţii ubueşti. În faţa dezastrului, individul poate fi ispitit să se replieze în el însuşi. In cazul acesta va fi într-o situaţie de neinvidiat : lipsit de Dumnezeu, chinuit de singurătate, vinovăţie sau angoasă, înlănţuit de mediocritate sau urâţenie, victimă a himerelor sale, orb, sau din contră, prea lucid, ros de un timp neiertător care îl duce direct spre groapă, nu îi mai rămâne nimic în afară de o existenţă lipsită de sens şi de speranţă.

Constantele acestor piese ale Noului Teatru sunt, aşadar : incomunicabilitatea, singurătatea, suferinţa, moartea.

Să încerci să comunici atunci când nici o comunicare nu este posibilă nu este decât o maimuţăreală vulgară sau o comedie oribilă, spunea Beckett.

Poate că acest sentiment nu este chiar nou, imposibilitatea comunicării cu semenii apare de multă vreme la unii scriitori. În secolul XX se pare că această situaţie tinde să câştige teren. Omul devine un străin pentru ceilalţi şi chiar pentru el însuşi, ceea ce eroii lui Ionesco, Beckett sau Adamov observă cu mai multă sau mai puţină luciditate.

Familiile Smith şi Martin se prefac că nu se cunosc ; în Scaunele, Oratorul pe care Bătrânul îl invită să transmită un mesaj nu poate vorbi, se bâlbâie ; e surd şi mut şi nimeni nu va înţelege ce vrea să spună.

Aceeaşi imposibilitate de a comunica este resimţită şi de Jean, personajul din Setea şi foamea, a cărui soţie nu îl înţelege. Această imposibilitate de a comunica îşi are sursa într-o continuă căutare a unui « altceva » sau alienarea omului într-o societate căreia nu-i pasă de el.

Singurătatea urmează inevitabil acestei imposibilităţi de a comunica. Dacă în Muştele lui Sartre sau în Antigona  lui Anouilh solitudinea este apanajul fiinţei excepţionale, în Noul Teatru aceasta se impune ca o boală. Ionesco, Beckett, Adamov concretizează singurătatea, o trasnformă într-o experienţă emoţională. Fie că rămâne singur sau în cuplu, personajul Noului Teatru este un solitar care duce în spate toată povara existenţei.

Singuratatea cuplului este aducătoare de disperare. Bătrâna şi Bătrânul din Scaunele par să trăiască împreună numai cu scopul de a resuscita trecutul, de a găsi o raţiune pentru existenţa lor.

La Beckett, unde cuplul este mai prezent decât la Ionesco sau Adamov, personajele suferă de asemenea de Solitudine : o singurătate în doi.

Cuplurile lui Beckett încearcă să îşi uite singuratatea prin limbaj. Ele vorbesc despre orice ca să uite de ei înşişi. Dar aceasta nu e decât o iluzie. Exemplu : Clov şi Hamm, fiu şi tată, se încurcă în cuvintele fără sens pe care le rostesc.

La Adamov, şi mai ales în Parodia, Invazia  şi Marea şi mica manevră avem aceeaşi viziune a singurătăţii. Funcţionarul şi N. sunt cei doi mari solitari care iubesc aceeaşi femeie, Lili, probabil o întrupare a morţii, mereu frumoasă şi atrăgătoare, ca şi la Cocteau. Singurătatea îşi găseşte încununarea în moarte ; după ce şi-a îndepărtat soţia prin munca sa înverşunată, Jean este ucis de partizani. Mazochismul prezent în opera lui Genet nu lipseşte nici din creaţia lui Adamov. Un singur exemplu : lui N. îi place să sufere şi vrea să îşi ofere o moarte lentă.

Claustraţia este a doua modalitate de a prezenta solitudinea. Pierre din Invazia va găsi posibilitatea de a nu cădea pradă disperării claustrându-se într-un spaţiu închis singur cu hârtiile sale. Vladimir şi Estragon sunt şi ei claustraţi într-un spaţiu şi un timp din care nu pot evada.

Nu putem găsi în tot Noul Teatru un singur personaj care să nu fie o victimă a solitudinii, a angoasei, a suferinţei. Regelui îi este frică de moarte. Fraza Mor devine obsedantă ; Bătrânul şi Bătrâna suferă intens din cauză că viaţa lor a fost ruinată, dar insistă să o prezinte ca fiind radioasă. Profesorul Taranne se pomeneşte că e abandonat de toată lumea, considerat vinovat, umilit. Nici el nu mai poate comunica cu cei care pe vremuri îl respectau şi, inevitabil, va deveni un solitar, un claustrat. Claustrarea (mai ales fizică), singurătatea, duc, de multe ori, personajul la moartea fizică sau psihică. Moartea este singura evidenţă, ea însoţeşte toată existenţa noastră. Cei care îi scapă sunt şi mai nenorociţi ; Didi şi Gogo încearcă, fără succes, să se sinucidă, dar nu sunt în stare. Condamnaţi să trăiască, ei trebuie să se suporte unul pe celălalt. Sunt obligaţi să-i facă jocul lui Godot, care îi păcăleşte de fiecare dată.

Într-un univers în care nu se întâmplă nimic, nimeni nu vine, nimeni nu pleacă, nu mai e nimic altceva de făcut decât să aştepţi moartea. În Regele moare, Ionesco montează pe scândură tot spectacolul morţii, a cărei sosire devine o adevărată obsesie.

Ca şi la Genet, la Ionesco (mai puţin la Adamov) moartea apare în fiecare piesă, fie că e doar o aluzie, ca în Cântăreaţa cheală, fie că ea constituie un subiect de discuţie.

Personajele lui Ionesco suferă mai puţin decât ale lui Beckett, unde moartea refuză să se instaleze. Vladimir şi Estragon, Pozzo şi Lucky, Hamm şi Clov, Winnie şi Willie îşi târăsc viaţa mizerabilă cu speranţa mântuirii. Dar ei nu mai pot părăsi viaţa pentru că sunt legaţi de ea. În cazul lui Beckett s-ar putea vorbi despre acelaşi sadomazochism care se regăseşte şi în piesele lui Genet.

Ucigaşul din Asasin fără simbrie omoară oameni cu sânge rece. Béranger este indignat de acest lucru, dar,în cele din urmă, găseşte o raţiune pentru faptele ucigaşului : aceea că moartea este implacabilă şi reprezintă o evadare a omului în necunoscut.

Sătui de o viaţă fără perspectivă, quasitotalitatea prsonajelor Noului Teatru caută o altă identitate în vis, considerat ca un fel de refugiu. Visul, care începuse să-i preocupe pe scriitori după apariţia teoriei lui Freud, şi care  fusese exploatat intens de suprarealişti, deţine un loc important la autorii  Noului Teatru. Ionesco, Beckett, Adamov găsesc în utilizarea visului una dintre cele mai bune modalităţi pentru a oferi mai multă originalitate pieselor lor.

Arthur Adamov, autorul pentru care visul este extrem de important, îl aduce pe scenă cu mai multă claritate decât ceilalţi autori dramatici. El începe să scrie după ce a citit Visul lui Strindberg şi nu uită să vorbească despre « teatrul oniric ». Personajele lui Adamov, dar şi el însuşi, caută scăparea în vis.

Visele lui Beckett sunt de fapt coşmare. Didi şi Gogo vor să scape de ele, dar nu  reuşesc.

La Ionesco, ca şi la Adamov, viziunile onirice ocupă un loc de seamă. « Pentru un autor dramatic, visul poate fi considerat ca un eveniment esenţialmente dramatic. În vis eşti întotdeauna « în situaţie ». Pe scurt, cred că visul este în acelaşi timp un gând lucid, mai lucid decât în starea de veghe, un gând în imagini, care deja înseamnă teatru … » spune Eugène Ionesco în Viaţa şi visul. În unele piese ale sale, momentele de vis, reverie şi realitate sunt adesea suprapuse, ceea ce duce la insolit. Este vorba de ceea ce Jacques Monférier numeşte o « derogare de la obiciuri ».

Insolitul se regăseşte in tot Noul Teatru ; Beckett, Ionesco, Adamov şi ceilalţi scriitori nu fac altceva decât să-l demonstreze prin personajele lor, surprinse în locuri şi în situaţii bizare. Ele încearcă cu orice preţ să o rupă cu convenţionalul, cu obişnuitul.

 

Abolirea bazelor unui teatru care îşi construise faima în sute de ani, cerea din partea Noului Teatru nu numai punerea în discuţie a unor teme deja apărute (incomunicabilitatea, singuratatea, moartea, visul, chiar insolitul), dar şi spargerea tiparelor unor elemente dramatice care nu voiau să abandoneze scena : personajul, categoriile de spaţiu şi timp, construcţia clasică, decorurile care copiau fidel natura (verosimilitatea clasică). Din acest refuz al teatrului tradiţional au apărut piese extrem de originale, în care spaţiul, construcţia dramatică, personajele, limbajul, toate sunt reformate.

Personajele, singure sau în cuplu, la Ionesco, Beckett şi Adamov primesc o tentă confuză care le asigură posibilitatea de a deveni interschimbabile. Citind Cântăreaţa cheală ne putem da seama, nu numai datorită obsedantului nume al lui Bobby Watson, dar şi cu ajutorul celor două cupluri care joacă acealşi rol şi care se diferenţiază numai prin nume : familiile Smith şi Martin nu sunt decât două posibilităţi de a marca imposibilitatea dialogului, tragicul limbajului.

« Dacă figurile centrale ale pieselor lui Beckett sunt cupluri complementare, interdependente, dacă teatrul lui Adamov ne oferă contrastul perechilor de oameni extravertiţi şi introvertiţi, Ionesco recurge cel mai adesea la personaje tip din familia mic-burgheză. » spune undeva Martin Esslin. Acesta este mediul cel mai fertil în care se naşte absurdul, banalul, dorinţa de evadare. Aceste personaje din cuplul soţ – soţie sunt şi mai nefericite, existenţa lor este şi mai tragică decât a solitarilor.

Bătrâna şi Bătrânul din Scaunele  ne emoţionează mai mult decât orice alt cuplu prin existenţa lor fără sens, pe care ei înşişi o dezvăluie. După o viaţă plină de eşecuri, ei rămân singuri, despărţiţi de o lume imaginară.

Vorbind despre personajele sale, Eugène Ionesco preciza într-o discuţie cu Claude Bonnefoy: “Cuplul este o lume, este bărbatul şi femeia, Adam şi Eva, aceste două jumătăţi ale umanităţii care se iubesc, care nu pot să nu se iubească, care nu pot trăi unul fără celălalt. Cuplul, aici, nu înseamnă numai un bărbat şi o femeie, ci întreaga omenire divizată care încearcă să se reunească. »

Spre deosebire de personajul ionescian, care întotdeauna caută ceva, eroii lui Beckett nu sunt decât imaginea unei lumi doborâte. Ei trăiesc într-o stare de abandon, viaţa lor nu este decât o rătăcire, ei nu fac decât mişcări prin spaţiu ca să-şi omoare timpul. Cei doi vagabonzi, Didi şi Gogo, aşteaptă, poate, moartea (în tot cazul aceasta ar fi o soluţie pentru ei), dar nu sunt capabili să şi-o dea singuri.

Personajul lui Becket suferă cu atât mai mult cu cât el se găseşte într-un loc şi într-un timp din care vrea neapărat să scape. Toate aceste personaje îşi aşteaptă eliberarea,evadarea din locul care le restrânge aspiraţiile. Didi şi Gogo sunt legaţi de drumul de ţară, Hamm nu se poate ridica din fotoliul său, Clov nu reuşeşte să stea în picioare, Willie şi Winnie sunt supţi de mamelonul care îi împinge spre centrul Pământului. Deşi toate personajele beckettiene sunt strâns legate de de un loc, acest loc nu este niciodată determinat. La el spaţiul ţine de domeniul metafizicului. În acest spaţiu al universului infinit, personajele aşteaptă, fără nici o speranţă, să se întâmple ceva. Şi, de la un moment la altul, timpul se scurge şi nimeni nu-şi dă seama. Ai impresia că lumea creată de autor se găseşte într-un prezent etern. Prezentul, trecutul şi viitorul se suprapun. De la un act la altul, decorul piesei Aşteptându-l pe Godot se schimbă marcând scurgerea timpului ; pomul se umple de frunze, Pozzo orbeşte.

La Ionesco, timpul nu este perceput intr-un mod obişnuit, nu contează decât timpul trăit. În aproape toate piesele sale, se sfârşeşte un ciclu pentru a reîncepe imediat. Aşa se întâmplă în Lecţia, unde fiecare lecţie nu face decât să o repete pe precedenta pentru a prevesti viitorul. Imaginea finală a închisorii sugerează, mai dedegrabă, infernul etern.

În ceea ce priveşte construcţia, dramaturgii Noului Teatru datorează mult predecesorilor lor. Absenţa intrigii, observată la Genet, Beckett, Ionesco, Adamov, reprezintă unul dintre punctele esenţiale ale rupturii categorice cu tradiţia. Piesele nu au nici măcar final (fericit sau nefericit). Ionesco scrie o piesă unde începutul şi sfârşitul se confundă, la el, ca şi la Beckett, putem vorbi de o dezvoltare circulară.

În ceea ce priveşte decorurile, de cele mai multe ori ele sunt extrem de simple. Obiectele, interioarele caselor nu mai definesc personajul, caracterul său, dar proliferarea lor, în unele piese ale lui Ionesco, spune multe despre obsesia răului, care afectează fiinţa umană.

La Beckett,spaţiul scenic se vede investit cu o funcţie importantă. El este materializarea concretă a alienării eroului. El prelungeşte corpul personajului, îl închide. Decorul sonor vehiculează semnificaţii pe care cuvântul nu mai trebuie să le exprime. Simbolizează imobilismul care loveşte personajele şi imposibiliatatea lor de a se părăsi.

 

După Ionesco, Beckett şi Adamov, drumul Noului Teatru este urmat de un mare număr de scriitori care se ataşează de principiile unuia dintre cei trei. Astfel, am putea să-l clasificăm pe Boris Vian ca pe un scriitor ionescian. Misterul care domină piesa sa Constructorii imperiului este asigurat de către Schmurz, un fel de « acar-păun » înfăşurat în bandaje şi îmbrăcat cu zdrenţe. În această piesă, Vian, ca şi ceilalţi dramaturgi, utilizează mijloacele vizuale şi sonore cele mai adecvate, care îl ajută să realizeze imaginea ascensiunii tatălui, ce echivalează cu drumul către moarte. Regăsim chiar şi limbajul plin de clişee, folosit de Ionesco.

O altfel de viziune asupra condiţiei umane găsim la Fernando Arrabal, care, continuând tradiţia Noului Teatru, parcă se apropie mai mult de Genet decât de Ionesco sau de Beckett. Vorbind despre contribuţia lui Arrabal la evoluţia teatrului, W. K. Mayo îl considera un copil minune al noii generaţii teatrale, al cărui aport în domeniu e comparabil cu cel al lui Picasso în evoluţia picturii.

Acest teatru al violenţei, unde sadismul se aliază cu erotismul pentru umilirea personajelor, este profund subiectiv, pentru că Arrabal, ca şi Genet, transmite lumii că el crează o mare parte a sensibilităţii sale. Un exemplu este Arhitectul şi Împăratul Asiriei. În această piesă, în care este folosit procedeul teatrului în teatru, sunt dezvăluite toate instinctele primare ale omului, printre care canibalismul (arhitectul îl devorează pe împărat ca să devină încarnarea suveranului Asiriei).

În concluzie, credem că este potrivit să folosim cuvintele lui Emmanuel Jacquart: “… mi se pare că Teatrul Deriziunii, care a ştiut să facă să coincidă structurile dramatice, estetice şi semice cu structurile comunicării, posedă dramaturgia cea mai complexă, cea mai bogată şi cea mai perfecţionată din istoria literaturii franceze. De aceea are un răsunet mondial. În ce priveşte valorile pe care le exprimă, fiecare le poate judeca prin propria sa filosofie şi experienţă »

/

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (30) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (30)

Drumul cu autobuzul albastru pânӑ la Catania a fost lipsit de evenimente.WP_20180207_14_54_17_Pro  Poate ar trebui sӑ notez, ca sӑ nu o uit, fapta bunӑ a şoferului: l-am întrebat dacӑ trece prin apropiere de Piazza Borselino în drum spre autogarӑ, omul mi-a rӑspuns, foarte politicos, cӑ are cap de linie la Catania Centrale. Dar a adӑugat, fӑrӑ punct şi virgulӑ, sfatul di non scendere, pentru cӑ dupӑ aia merge la treaba lui, trecând prin apropiere de Borsellino.

Binenţeles cӑ i-am urmat sfatul, pentru cӑ urmӑtorul obiectiv al zilei era Palazzo Platamone, pe Via Vittorio Emanuele, no. 121. De ce?

Oraşul era plin – şi nu aveam cum sӑ nu le remarcӑm şi noi, de afişe care aunţau expoziţia “Toulouse Lautrec – La Ville Lumière”. Un astfel de eveniment, cu care nu ai şanse sӑ te întâlneşti, din întâmplare, de mai multe ori în viaţӑ, e un “must” pentru orice iubitor şi cunoscӑtor de artӑ plasticӑ – aşa cum sunt unii dintre noi. Expoziţia s-a deschis pe 7 februarie – da exact în ziua asta – şi era planificatӑ sӑ rӑmânӑ astfel pânӑ la 7 iunie, dar se vede treaba cӑ s-a bucurat de o mare popularitate, pentru cӑ a fost “prorogato fino al 9 settembre”.

Am gӑsit cu uşurinţӑ Palazzo Platamone, pentru cӑ sistemul waze a funcţionat corect (n-o fi gӑsit nici un tunel prin apropiere) şi oricum, ştiam adresa. Iar bannerele atârnate pe pereţii exteriori ne-au confirmat cӑ ştim sӑ ne orientӑm la timp în spaţiu.

Palazzo Platamone (famiglia Platamoni a fost cea care a construit şi folosit palatul), pe numele lui de botez Palazzo Gentilizio, a venit pe lume în secolul 15 (multe s-au mai întamplat în veacul acela!…). A rezistat în forma iniţialӑ pânӑ la terremoto din 1693, ӑla cu bisericile. Datoritӑ seismului, edificiul şi-a schimbat forma, denumirea şi destinaţia, devenind Convento San Placido. Astӑzi, aici funcţioneazӑ Palazzo de la Cultura, o instituţie cu o activitate bogatӑ şi prestigioasӑ, aşa cum rezultӑ cel puţin din afişele din februarie 2018 şi ulterioare.IMG_7720IMG_7716IMG_7715IMG_7714IMG_7713IMG_7712

Eroul momentului, Henri de Toulouse-Lautrec, este un pictor extrem de faimos. Nu are rost sӑ-i fac aici o biografie, informaţii despre el se gӑsesc peste tot, dar, ca un nepriceput ce sunt, nu mӑ pot împiedica sӑ mӑ gândesc cӑ, dacӑ nu ar fi avut o existenţӑ atât de ciudatӑ, probabil nici opera lui nu ar fi fost atât de cunoscutӑ. A devenit faimos şi dupӑ ce despre el s-a scris un roman biografic, ecranizat înmai multe variante, de obicei cu titlul “Moulin Rouge”. E important şi în istoria medicinei, pentru cӑ a botezat (probabil fӑrӑ voie, dar ce dacӑ?) cu numele lui un sindrom al bolilor bazate pe osteoporozӑ. Statura lui micӑ, mersul caraghios provocat de numeroasele fracturi şi prezenţa perpetuӑ în caberete l-au fӑcut un personaj faimos, talentul de pictor, grafician şi tipograf specializat în ilustraţii în negru şi în culori l-au plasat în cӑrţile de istorie a post-impresionismului, iar prietenia cu alţi mari artişti ai perioadei şi curentului estetic … i-a fӑcut şi pe ӑia faimoşi.DSCN9182DSCN9185

Sӑ reţinem, totuşi, cӑ toate comentariile astea sunt absolut lipsite de profesionalism, pentru cӑ eu chiar nu mӑ pricep la artӑ. De aceea, din faţa casei de bilete de la Palazzo, drumurile noastre, ale turiştilor în Sicilia s-au despӑrţit vremelnic. Doar 50% dintre noi au pӑtruns în universul tuluzlotrician, în timp ce ceilalţi 50% au pornit-o aiurea pe strӑzi, în cӑutare de alte obiective turistice şi de bere Moretti.

Pentru moment, cronica urmӑreşte destinul iubitoarei de artӑ. Biletul de 13 euro, în afarӑ de el însuşi, adicӑ un obiect pӑstrat pentru colecţie,palazzo della cultura catania TOULOUSE-LAUTREC (1) mai punea la dispoziţia vizitatoarei o pereche de cӑşti-ghid-audio în limba italianӑ sau englezӑ. Înţeleg importanţa celor douӑ limbi în contextul sociopolitic actual, dar cred, totuşi, cӑ şi limba artistului expus şi expozant ar fi trebuit sӑ facӑ parte din patrimoniu. În rest, lucrӑri de graficӑ şi picturӑ Moulin-rougistӑ, aranjate în aşa fel încât sӑ refacӑ atmosfera sfârşitului de XIX-ème siècle parisien montmartrien, cu muzica favoritӑ a lui Toulouse Lautrec (mare amator de can-can şi de cancanuri) şi cu filme alb/negru.DSCN9196DSCN9197

Destul material pentru a umple peste o orӑ şi jumӑtate, DSCN9175DSCN9177DSCN9178DSCN9179DSCN9180DSCN9181DSCN9182DSCN9183DSCN9184DSCN9185DSCN9186DSCN9187DSCN9188DSCN9189DSCN9190DSCN9191DSCN9192DSCN9193DSCN9194DSCN9195DSCN9198DSCN9199DSCN9200DSCN9201DSCN9202DSCN9203DSCN9204DSCN9205iar cei care şi-au petrecut astfel timpul au ieşit de acolo cu un mare zâmbet de satisfacţie.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

IDENTITATEA UNUI ORAŞ (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

cronici in orizontul campiei (2)

Cronici în orizontul câmpiei este o lucrare scurtă, dar extrem de densă, realizată de Aurelia Bărbuţ şi Liviu Comşia, tipărită în condiţii grafice excelente la Tipoalex, sub egida Primăriei şi Consiliului Local Roşiorii de Vede, prin intermediul Direcţiei pentru Cultură, Educaţie, Creaţie şi Sport.

Textul, însoţit de un foarte bogat material fotografic, înfăţişează Municipiul Roşiorii de Vede în diacronie şi în sincronie, fiind o invitaţie argumentată la a-l vizita. Pentru a fi accesibilă oricui, prezentarea este oferită şi în cele mai vorbite limbi de circulaţie internatională, în traducerea profesorilor Mihai-Atanasie Petrescu (limba engleză), Aurelia Petrescu (limba franceză), Geta Văduva (limba germană) şi a elevei Andreea Militaru (limba spaniolă).

Ecoul acestei lucrări nu a întârziat să apară, Roşiorii de Vede fiind deja o destinaţie mărturisită pentru prieteni de-ai mei de peste hotare.

cronici in orizontul campiei (1)

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a XII-a

Béranger, acest personaj « chaplinian », cum spune Geneviève Serreau, apare în că o dată în Rinocerii, având din nou un comportament ambiguu. In această piesă există un contrast puternic între limbajul clar, clasic, şi fantasticul intrigii.

images

Creată în limba germană, piesa a fost reprezentată pentru prima oară în 1959, la Düsseldorf, înaintea montării în limba franceză, realizată două luni după aceea de către Jean-Louis Barrault.

La baza acestei piese se află experienţa trăită chiar de autor, în timpul petrecut în România, când, odată cu apariţia nazismului oamenii au suferit o asemenea metamorfoză încât orice comunicare cu ei devenise im[posibilă. Orbit de o ideologie, omul îşi pierde identitatea, acţionând ca un mecanism, fără să se gândească. Explicaţia opţiunii pe care o face (rinocerul este un animal solitar, dar la Ionesco trăieşte în colectivitate) este dată de către autor în Antidotes : Voiam un animal înfricoşător, mărginit, care aleargă tot înainte. Răsfoind dicţionarul Larousse am nimerit, din întâmplare, peste cuvântul rinocer şi peste imaginea animalului. Ca să fiu sincer, cuvântul acesta îl regăseam, pentru că îl mai folosisem în Jurnalul meu intim din România, în anii treizeci, şi îl uitasem complet. E amuzant[1].

Rinocerita, teribila boală al cărei virus se răspândeşte cu rapiditate, molipseşte tot oraşul.

De la singurul rinocer pe care îl vâd personajele în primul act se ajunge la masificare. :

––-[2]

Oraşul este invadat, încet-încet, de monştri.

––

Proliferarea pachidermelor duce la metamorfoza colectivităţii. Insolitul apariţiei primului rinocer dispare progresiv, pe măsură ce locuitorii oraşului trec de la umanitate la animalitate. Această trecere ar putea fi interpretată ca o metaforă a psihozei. Jean, prietenul lui Béranger, persoană disciplinată şi scrupuloasă, este, şi el, atins de rinocerită, boala nu îl iartă nici pe el. Este, de altfel, singurul personaj a cărei metamorfoză se vede pe scenă.

–––-[3]

Metamorfoza este însoţită,întotdeauna, de depersonalizare :

–––[4]

Proliferarea rinocerilor, imagine a nazismului în ascensiune care subjugă Europa, îl duce pe Béranger într-o stare de profundă angoasă : ––-[5]. De fapt, rinocerita poate semnifica orice totalitarism, orice conformism care inchistează gândirea şi alienează omul. Răul care proliferează şi şi afectează gândirea este este cu atât mai primejdios pentru omenire.

Nefiind un pesimist, Ionesco întrevede o soluţie : aceasta se numeşte Béranger. Personaj revoltat, nonconformist, el nu aderă la ideologia celorlalţi. El crede în om, în capacitatea sa de a nu se lăsa călcat în picioare, de a triumfa asupra răului care tinde să-l acapareze. Scurtele momente de şovăire ale lui Béranger sunt depăşite rapid, personajul fiind hotărâr să nu dea înapoi în faţa agresorilor săi : ____[6]

Vorbind despre această piesă în cursul unui interviu realizat de Claude Bonnefoy, Ionesco spunea : Exista un fel de coşmar, de coşmar îndepărtat, de coşmar asimilat. Aşadar nu mai era coşmar, era un lucru la care mă gândisem cu sânge rece … Nu trebuia să dau o rezolvare. Trebuia să spun cum este posibilă o mutaţie în gândirea colectivă, să arăt cum se petrece acest lucru. Pur şi simplu făceam o descriere fenomenologică a procesului de transformare colectivă[7].

Această lume în care totul prisoseşte se defineşte prin proliferare, care dezvăluie nu numai acumularea care ne asfixiază, ci şi haosul unei conştiinţe împovărată de greutatea vieţii[8].această greutate de a trăi resimţită de personajele sale provine din propria sa experienţă, aşa cum se vede în Note şi contranote : ––––[9].

Proliferarea duce inevitabil la moartea personajului, singura sa compensare fiind elanul zborului.

Obsesia proliferării apare, mai uşor sau mai greu de reperat, în majoritatea pieselor dramaturgului Eugène Ionesco, şi întotdeaună în strânsă legătură cu imaginile ameţitoare, angoasante, de scufundare sau de sufocare, adevărate leitmotive ale teatrului ionescian.

Temă imaginară care alimentează acţiunea, structură dramatică care ordonează compoziţia, mechanism verbal care animează dialogul, imagine simbolică menită să exprime una dintre obsesiile esenţiale ale omului şi autorului, proliferarea este, aşadar, în teatrul lui Ionesco, una dintre acele scheme în acelaşi timp formălă şi spirituală, prin care se recunoaşte astăzi coerenţa şi calitatea unei opere[10]

 

[1] Antidotes, Paris, Gallimard, 1977, p. 95 (trad. A. P.)

[7] Claude Bonnefoy, op.cit. p. 81

[8] Marcel Lioure, op. cit. p. 145 (trad. A. P.)[9]

[10] Marcel Lioure, op. cit. p. 148 (trad. A. P.)

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a XI-a

Epidemiile, îmbătrânirea nestăpânită, nu pot face concurenţă unui rău şi mai îngrozitor : războiul. Ca şi cănile din Victimele datoriei, cadavrele se îngrămădesc în jurul luptătorului, revelând monstruozitatea acţiunilor sale.

Lama spadei mele e roşie de sânge. Am ucis, cu mâna mea, zeci şi zeci de oameni. De douăsprezece ori câte doisprezece ofiţeri şi de soldaţi care nu-mi făcuseră nimic. Pe alţi, multe sute, am pus să fie împuşcaţi de plutonul de execuţie. Alte mii de oameni au murit arşi de vii în pădurile în care se ascunseseră şi pe care am pus să le dea foc. Zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii au murit sufocaţi în pivniţe, sub ruinele caselor lor pe care le-am aruncat în aer. Sute de mii au murit înecaţi în Marea Mânecii, atunci când, îngroziţi, voiau s-o traverseze. Milioane de oameni au murit de frică sau s-au sinucis. Alte zeci de milioane au murit de furie, de apoplexie sau de tristeţe.  Pe pământ nu mai sunt destui oameni ca să îngroape morţii …[1]

Acest regat înecat în sânge este devastat şi de tot felul de justiţiari : Lady Duncan, o adevărată descendentă a familiei lui UBU, care face tot timpul inventarul cadavrelor :

Patru, cinci, şase, şapte, şaptesprezece, douăzeci şi trei, treizeci şi trei, a ! cred că am sărit unul. […] O sută şaptesprezece, o sută optprezece, ce spectacol emoţionant ! […] Trei sute, ce ameţitor. Nouă mii trei sute. […] Douăzeci de mii.[2]

Şi Asasin fără simbrie cunoaşte proliferarea morţii. Oraşul înfloritor din primul act se metamorfozează sub imperiul răului, care se instalează sub forma unui Ucigaş misterios, ale cărui victime sunt din ce în ce mai numeroase :

BERENGER : Dar e apăsător, toate astea sunt apăsătoare, mai ales când crezi …când ţi se pare că întrezăreşti … când crezi că poţi să speri … Ah, ah, acum nu se mai poate … am obosit … ea e moartă, toţi sunt morţi … o să ne omoare pe toţi …nu poate fi împiedicat să …[3]

Pentru a ilustra mecanismul repetiţiei şi al proliferării, Ionesco foloseşte schema compoziţiei în abis, la care au făcut apel şi alţi numeroşi scriitori. Dar, oglinzilor care reflectă imaginea, el preferă principiul « cutiei cu cutii » :

BERENGER (scoate din cea de-a două o a treia cutie): Încă una. (O priveşte) Iar în ea e altă cutie … (o scoate) Şi în asta o  alta … (Deschide a patra cutie) … Şi înăuntrul ei – altă cutie … şi tot aşa, la infinit! Ia să mai Vedem …[…]

BERENGER (scoţând în continuare cutii): Cutii în cutii … cutie … cutie … Numai cutii!

Edouard: Numai cutii.[4]

Ca o replică la cutia aflată în altă cutie, dramaturgul crează piesa în piesă cu Improvizaţie la Alma sau Cameleonul păstorului. El reia încă un procedeu tradiţional: scriitorul se prezintă el însuşi gata să îşi redacteze şi să îşi prezinte creaţia. Ca şi cutiile care nu se mai termină, apariţia unei a treia piese în a doua este un exemplu de proliferare.


[1] Idib., pag 196

[2] Ibid.,  pag. 203

[3] Eugène Ionesco, Ucigaş fără simbrie, Teatru, vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 259

[4] Eugène Ionesco, Ucigaş fără simbrie, Teatru, vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 295

Un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a X-a

ionesco_1.thumbnail

În Ou tare, mulţimea de scoici, a căror număr creşte văzând cu ochii, imaginea (divizată, ca la cinematograf) gesturilor femeii ne transmit acest sentiment de plictiseală, de josnicie a existenţei noastre cotidiene : Lada de gunoi, pe jumătate plină, primeşte un număr mare de cochilii, atât de numeroase încât umplu lada şi o fac să dea pe din-afară. […] Începând cu “puteţi să tăiaţi” până la “ în salată”, se vede imaginea multiplicată de şapte, de opt, de zece ori, a femeii care face ceea ce spune, apoi zeci de mâini în imagini simultane, ocupând tot ecranul.[1]

Ispitit de tema romanului Ciuma, Ionescu oferă prin Jocul de-a măcelul, sau Epidemia o altă formă a proliferării : molipsirea. Obsesia morţii este, fără îndoială, unul dintre punctele esenţiale ale dramaturgiei ionesciene. Obsesia morţii este, fără îndoială, unul dintre punctele esenţiale ale dramaturgiei ionesciene. Ceea ce este important la el nu este fatalitatea, morţii, ci proliferarea, extensia răului realizată printr-o progresie geometrică. De luni încoace,am numărat  treizeci de mii de noi cadavre, bărbaţi, femei, animale. De trei ori mai multe decât săptămâna precedentă.[2] De la experienţa colectivă a flagelului din Jocul de-a măcelul, se trece la experienţa individuală din Regele moare. Şi aici avem de-a face cu o epidemie, dar aceasta este o epidemie de bătrâneţe, de slăbiciune a unei lumi.

Doctorul : Primăvara care mai era încă prezentă aseară ne-a părăsit acum două ore şi treizeci de minute. Iată-ne în noiembrie. […] La noi, frunzele s-au uscat, se desprind. Pomii supină şi mor. Pământul crapă şi mai mult decât de obicei.[3]. Este o imagine apocaliptică. Universul nu mai răspunde la ordinele regelui obişnuit cu supunerea totală din partea supuşilor săi. Totul se transformă în ruine. Piesa începe dimineaţă şi încă de la început se pot observa semnele răului care va deveni atotstăpânitor. Degradarea spaţiului scenic are loc în acelaşi timp cu agravarea sănătăţii Regelui.

MARIA : Aud pământul cum se crapă, îl aud, vai, îl aud !

MARGUERITE : E o fisură care se măreşte şi se propagă. […}

REGELE : […]Eu nu mă simt bine ! Nu ştiu prea bine ce am, îmi amorţesc picioarele, mi-a fost greu să mă ridic, mă dor picioarele.[4]

În lamentările sale, Regele vrea să facă un salt în trecut şi să redevină bebeluş. Deziluzia lui este teribilă. De aceea, Regele îşi exprimă ultima dorinţă într-un monolog care ar putea fi considerat o expresie a cultului personalităţii. Acesta este încă un model de proliferare :

REGELE : Memoria mea să fie perpetuată în toate manualele de istorie. Toată lumea trebuie să-mi cunoască viaţa pe din-afară. S-o retrăiască toată lumea. Şcolarii şi savanţii să nu mai aibă subiect de studiu în afară de mine, de regatul meu, de faptele mele. […] imaginea mea în toate ministerele, în toate birourile din toate raioanele, la controlorii fiscali, în spitale. Numele meu să fie dat tuturor avioanelor, tuturor vapoarelor, maşinilor şi trăsurilor […] Copiii să înveţe să citească silabisind numele meu: B-é-Bé, Bérenger. Să apar pe toate icoanele, să fiu pe milioanele de cruci din toate bisericile. […] Să fiu invocat mereu, să fiu rugat, implorat. [5]

Simbol al morţii, proliferarea apare şi în piesa Noroiul. Multiplicarea celulelor moarte (cancerul) se află la baza răului de care suferă personajul, ale cărui organe se umflă fără măsură anainte de a fi înghiţite de noroi. Stomacul meu de aerofag, supraîncărcat, apăsa pe inimă, care se zbătea, dezordonată, ca un înnotător prost, gata să se încece. Ficatul crescuse şi el. Invadase toată pareta dreaptă a toracelui, stătea la baza plămânului, îl împingea în sus,  se chinuia să-l dea la o parte, îl comprima printr-un atac lent, continuu, tenace. Unele coaste mai moi deja se rupseseră ; pielea era ca un sac de pânză care se rupea din locîn loc  de prea multă greutate …[6]


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, Teatru, vol. IV, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 19

[2] Ibid., pag. 171

[3] Ibid., pag. 189

[4] Ibid. , pag. 194

[5] Ibid.,  pag. 196

[6] Eugène Ionesco, Viitorul e-n oău, in Victimele datoriei, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1994, trad. Dan C. Mihăilescu, p. 191

Un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a IX-a

setea-si-foamea-teatru-iv-de-eugen-ionesco-p23258-0Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VIII-a

ionesco

Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VII-a

Tot în sânul unei familii, de data aceasta familia Bătrânului şi a Bătrânei din Scaunele, apare angoasa ca efect al proliferării. Ceea ce este ciudat în această piesă este faptul că proliferearea scaunelor goale (aşadar, obiecte) pune în evidenţă absenţa persoanelor, vidul existenţei celor doi soţi. Ei sunt victimele unui delir în doi, obligaţi chiar de ei înşişi să dovedească utilitatea existenţei lor. Scena seamănă cu un eşichier pe care pionii, adică scaunele, se deplasează în strânsă corelaţie cu sosirea unor personaje invizibile. Proliferarea apare din momentul în care scaunele nu mai sunt aduse de personaje determinate (Prima Doamnă, Colonelul, Frumoasa şi Soţul ei), ci pentru numeroase personaje fără nume. Scaunele iau rolul personajelor invizibile şi alimentează angoasa Bătrânilor. Importanţa scaunelor pentru spaţiul scenic este subliniată chiar de Ionesco în Între viaţă şi vis :

…piesa însăşi era : scaune goale, şi sosirea scaunelor, vârtejul scaunelor care sunt aduse, care ocupă tot spaţiul scenic, ca şi când, aş putea spune,  un vid solid, masiv, ar invada totul, s-ar instala definitiv. (…) aceasta însemna în acelaşi timp multiplicarea şi absenţa, în acelaşi timp proliferarea şi nimicul.[1]

Vorbind tot despre Scaunele, Ionesco încearcă să dea o explicaţie pentru vid, pentru absenţă. Pentru că lumea nu există cu adevărat, totul moare. El nu este de accord cu unele comentarii asupra piesei. De aceea, în Entretiens, ne dă o informaţie preţioasă pentru a-i înţelege mai bine ideile : Era absenţa totală : scaune ocupate de nimeni (…) Acestui fapt i s-a dat o explicaţie rezonabilă, psihologică, clară, dar aici este vorba de o altă conştiinţă, aceea a evanescenţei.[2]

468(Sursa foto: http://www.pascalgely.fr/photo/afficher/468/les-chaises)

Absenţa personajelor în Scaunele a produs regizorilor multă bătaie de cap; în cursul reprezentaţiilor de la Lyon, spectatorii s-au înfuriat pentru că ei aşteptau sosirea Doamnei, a Colonelului, a Frumoasei şi a celorlalte personaje care  nu apăreau, de altfel, în caietul-program. Crezându-se înşelaţi pentru a se face economie, spectatorii din provincie au văzut în această absenţă dispreţul faţă de ei din partea actorilor parizieni.

Decorul sonor este mai important decât spaţiul scenic pentru a crea ambiguitatea piesei. Dacă scaunele în număr tot mai mare rămân goale, zgomotele care marchează sosirea invitaţilor semnifică mai mult decât o prezenţă. Ei sunt foarte bine percepuţi de către spectatori : alunecarea bărcii pe apă, soneria de la intrare, uşile trântite, toate acestea, asociate cu irealul personajelor, crează o senzaţie bizară.


[1] Entre la vie et le rève – Entretiens avec Claude Bonnefoy, Belfond, 1977, pag. 72  (trad. A. P.)

[2] ibid. pag. 84 (trad. A. P.)

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu