Bărbatul deschise uşa, aruncă o privire iscoditoare în interior şi, cu paşi mici, intră în salon. La acea oră, restaurantul era aproape gol; la o masă de lângă fereastră, un grup gălăgios dezbătea, pesemne, probleme importante, dacă era să judeci după carneţelul pe care unul dintre consumatorii respectivi îl tot deschidea şi îl închidea, fără să citească sau să scrie ceva. Doi băieţi, la o masă mai depărtată, jucau avioane, aproape fără să se atingă de sticlele de bere din faţa lor. În apropiere de podiumul orchestrei, un televizor cu sonorul dat la maxim asigura ambienţa: se transmitea un meci de fotbal. Cei doi ospătari îmbrăcaţi în uniforma specifică urmăreau partida, nearuncând nici o privire către noul sosit.
Acesta îşi alese o masă, studie cu atenţie bucata de pânză care o acoperea, azvârlind, cu un bobârnac, câteva firimituri de pâine, apoi trase un scaun, pe care îl încercă cu grijă, să nu se clatine.
– Dacă sunteţi amabil!…rosti muşteriul, făcând un gest în direcţia celor doi chelneri.
Aceştia nici nu ridicară privirea, meciul era mult prea interesant.
– Domnu’ ospătar! nu se lăsă clientul.
– Da, da, imediat…mormăi unul dintre microbiştii în uniformă, fără să schiţeze nici o mişcare.
Mulţumit, parcă, de a fi fost luat în seamă, clientul se ridică de pe scaun, îşi scoase, cu gesturi încete pardesiul, pe care îl aşză pe al doilea scaun de la masa sa, apoi se reaşeză. Mai ridică o dată mâna, cu intenţia de a atrage atenţia asupra sa, dar renunţă. Scoase din buzunarul hainei un ziar, aruncă o privire asupra titlurilor, apoi se ridică în picioare şi se apropie de televizor.
– Cine joacă?
– Ai noştri cu ai lor, catadicsi unul dintre ospătari.
– Drapelu’? Şi cât e scorul?
– Zero la zero pentru ai lor! se răsti celălalt.
– Şi…mai au mult?
– Până se termină!…Auzi, domne, da’ ce mă tot baţi la cap?
– Păi…ziceam să beau şi eu o bere…
– N-ai decât, da’ mai stai niţel, că dă ăştia gol acuma.
– Atuncea “hai Drapelu’!”, scandă clientul, întorcându-se la masa sa.
Mai trecură câteva minute. Omul îşi răsfoi ziarul, apoi îl îndoi şi îl aruncă, nervos , pe scaun.
– Domnu’ ospătar, îmi aduceţi berea aia?
– Domne, mata ai chef de scandal? Ia vezi, că acum te iau de guler şi te dau afară! strigă ospătarul, arătându-i pumnul nerăbdătorului client.
Dezarmat, omul se ridică din nou şi se apucă să viziteze localul. Admiră un tablou de pe perete, se privi în oglinda din spatele barului, numără sticlele cu etichete străine, găsi, după miros, drumul către grupul sanitar, apoi reveni la masă. Drapelul albastru trecea, se pare, printr-o criză de inspiraţie, pentru că ospătarii tot nu se mişcaseră din faţa televizorului. Disperat, clientul le mai aruncă o privire, apoi începu să-şi îmbrace pardesiul.
În acel moment, dinspre bucătărie se ivi un foarte tânar angajat al localului. Se îndrepta şi el spre televizor, dar unul dintre mai vârstnicii ospătari îl admonestă:
– Bă, ăsta, clientul te-aşteaptă de-o oră, iar tu ai chef de fotbal? La masa clientului fuga-marş!
Parcă muşcat de un şarpe, micul picollo se întoarse din drum, repezindu-se la clientul care, fără speranţa de mai fi servit, pornise spre uşă: îl luă de mână, facându-l să se întoarcă din drum, îl ajută să-şi scoată din nou pardesiul, îi trase scaunul, îndemnându-l să ia loc, apoi duse la garderobă haina omului. Surprins, acesta se lăsă dus, fără a protesta.
– Cu ce vă servim stimate domn?
– Poţi să-mi aduci…o bere?
Picollo-ul aduse o listă cu tipuri de bere, îi explică clientului ce calităţi are fiecare dintre ele, apoi îşi demonstră talentul de viitor barman priceput răcorind paharul şi turnând lichidul cu un guler exact aşa cum îl recomandă producătorul. La final, tânărul aşeză pe masă si o mică farfurie cu alune sărate.
– Din partea casei, preciză el.
– Aş vrea să vorbesc cu patronul, spuse clientul, după ce achită nota.
– Îmi pare rău, domnule, răspunse tânărul picollo, dar patronul nu se află în restaurant, iar eu nu am voie să îi telefonez. Doar nea Damian, şeful de sală…
Auzindu-şi numele, unul dintre cei doi ospătari amatori de fotbal strigă:
– Ce-i cu mine?
– Domnul vrea să vorbească cu domnul Lungu, răspunse băiatul.
– Domne, mata ai impresia că patronul nostru se deranjează pentru orice fleac? se răsti şeful de sală.
– Dar pentru un inspector din partea Ministerului Turismului s-ar deranja? se interesă clientul.
– Dorin Ionescu, delegat pentru inspecţia în vederea acordării clasificării localului dumneavoastră, se prezentă clientul.
– Vai, ce onoare! Îmi pare aşa de rău că nu aţi fost primit aşa cum se cuvine! Să ştiţi că de obicei nu se întâmplă aşa! Noi avem cea mai mare grijă ca clienţii să fie mulţumiţi!
– Cu angajaţi ca dumnealor? Greu de crezut!
– A fost un accident regretabil…O să-i sancţionez!
– Într-adevăr, ar trebui. Cu un astfel de şef de sală nu primiţi nici măcar o stea.
– Îl dau afară!
– Foarte bine. Dacă îmi promiteţi că numiţi un om capabil…
– Desigur, pe domnul Costescu…
– Nu cumva celălalt ospătar?
– Păi…
– Păi tot aia e, domnule patron! Dumneata ai nevoie de o persoană cu adevărat competentă!
– O s-o caut…o să…
– Ce să mai cauţi, domnule? Ţi-am găsit-o eu!
– Pe cine?
– Cum zici că-l cheamă pe băiatul care m-a servit?
– Copilu-ăla? habar n-am.
– Ar fi bine să afli. Dacă vrei steaua, pe el îl angajezi, şi îi dai şi o leafă bună, ca să-l motivezi…Ştii că a refuzat bacşişul?
– Dar îmi daţi o stea?
– Pe cuvântul meu.
– Bine. Îl numesc şef de sală cu cinci milioane salariu.
– Şase milioane.
– O stea?
– O stea.
– De acord. Dacă îl recomandaţi dumneavoastră…
Chemat, tânărul proaspăt numit şef de sală se prezentă imediat.
– Băiete, domnul Lungu tocmai te-a numit într-o funcţie importantă. Vei primi un salariu pe măsură, dar, ţine minte, de comportamentul dumitale depinde în cea mai mare măsură viitorul acestui local. Va trebui să faci totul pentru a transforma numele restaurantului în renume! continuă inspectorul să îl prelucreze pe tânăr. Ai înţeles?
– Da, tată! răspunse, cu o voce fermǎ acesta.
un urs in oras 