821. ÎN DRUM SPRE ŞCOALĂ de Ionel Bucur

Mulţumesc frumos, Moş Bucur, am citit cu mare plăcere povestirile dumneavoastră.

ÎN DRUM SPRE ŞCOALĂ

Spre şcoală dimineaţa, soare

Trecând pe lângă dispensar

Zicea copilul: “- Medic oare?

Ce-ar fi s-ajung aicea chiar!”

Mai sus la linia ferată

Pe pod copilul se gândea

“Pe-aici am să aduc odată

Şi eu locomotiva mea.”

Trecând apoi pe la uzină

El face paşii tot mai mici

Şi-n ochii lui joacă lumina

“Am să lucrez şi eu aici.”

Dar uite şcoala … bine-mi pare

La şcoală mult i-ar place, zău

Să vină şi când o fi mare

“- Ştii tu, nici profesor n-ar fi rău.”

820. POVESTEA SCRIITORULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA SCRIITORULUI

Maşina neagră opri, cuminte, în apropiere de “Bărbaţi”. Şoferul coborî, execută, ca pe un ritual, un ocol al automobilului, mai aruncă o privire vigilentă  de jur-împrejur, apoi intră în grupul sanitar. Ieşi după câteva secunde, se întoarse la limuzină şi deschise uşa din stânga, spate, pe unde ieşi imediat un domn cu trabucul aprins în gură.

– Dacă mă mai ţineai aşa zece secunde, te puneam să mă speli, mormăi, nemulţumit pasagerul, pornind apoi, în pas vioi, către WC.

Nea Mureşan îşi întrerupse discuţia cu Vasile, factotumul parcării, şi se apropie de maşină.

               – Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă el pe şofer.

               Oarecum surprins, acesta răspunse:

               – Ăăăă … nu prea, merci, ăăă … l-a apucat burta pe şefu, nu avem ce să-i facem.

               După care, urmărind din priviri o dubiţă Sprinter, al cărei şofer conducea fără convingere prin zona de parcare rezervată camioanelor, omul reluă:

               – Sper să fie mulţumit de condiţiile din budă, că, dacă nu, o să ascultăm multe vorbe frumoase …

               – E curat, n-aveţi grijă, îl asigură nea Mureşan. Cine e? se interesă el, pare o persoană importantă.

               – Poate aţi auzit de el, e Mieluş Georgescu, patronul, răspunse şoferul.

               – Ăla cu cimentul? Aaaaa, da, se explică Mercedesul negru, spuse nea Mureşan.

               – Se explică şi ăsta cu bagaje, replică şoferul limuzinei. Ne ducem la mare şi avem nevoie de bagaje multe, doar nu era să le car eu în maşina asta, continuă el, arătând, din gesturi, maşina pe care o conducea şi dubiţa din care tocmai coborâse un tânăr. Hai, mă, tată, ce te mişti aşa, cu încetinitorul, vrei să zică ăsta cine ştie ce?

               – Mai dă-l în … răbufni tânărul. Îl apucă cufureala, ce are de te opri acilea?

               – Îl apucă, bine că n-ai auzit ce ţipa în maşină. Şi bine că nu făcu pe el, să trebuiască să spălăm bancheta, nu mai ajungeam azi la Mamaia.

               – E fiul dumneavoastră? interveni nea Mureşan.

               Cei doi şoferi, fără a-i răspunde gazdei, porniră către dubiţă, consultându-şi ceasurile.

               – Dacă nu-i trece burta, o să întârziem. O fi ajuns maică-ta, să ia apartamentul?

               – Cred că da, mă sună mai devreme şi zicea că a trecut de avionul de la Tuzla.

               – Ar fi bine … Ha, ia uite!

               Şeful celor doi ieşise din clădirea din dreapta, dar, după doi paşi, se repezise înapoi.

               – Mai dă-l în … spuse tânărul.

               Nu era nevoie de multă pricepere în ale psihologiei pentru a înţelege că şoferii nu-l prea aveau la inimă pe patronul lor. Gândindu-se că poate era rost de vreo poveste interesantă, nea Mureşan se apropie de ei.

               – A mâncat ceva rău?

               – Mâncă, bău … cui îi pasă,răspunse tânărul. Mânca-l-ar!…

               – Ţi-am zis mereu să te stăpâneşti, îi reproşă cel mai în vârstă.

               – Mă stăpânesc, tată, dar uneori mă apucă şi pe mine.

               – V-a supărat rău, constată nea Mureşan.

               – Păi spune şi matale, nene, răbufni soferul Sprinterului, de două săptămâni îi zisei că azi trebuie să ajung la un târg apicol în Bulgaria, iar pe el îl apucă dorul de mare …

               – Îl doare pe el undeva de târgurile noastre, spuse şi soferul limuzinei. Parcă din miere face el bani? Mai bine îşi toacă cu femei banii pe care îi scoate din ciment, decât să ne lase să ne continuăm treba cu stupii. Şi e şi normal, la cât de mult îl chinuie albinele!

               – Face afaceri şi cu miere? încercă nea Mureşan să închege discuţia.

               – Dă-l dracu, n-are el, noi creştem albine, răspunse tânărul.

               – E alergic la albine, completă tătăl. Noi suntem cu stupii, iar el încearcă să ne saboteze, să ne forţeze să renunţăm

               – Nu prea înţeleg, spuse gazda. Nu vreţi să beţi o cafea şi să-mi povestiţi care e treaba?

               Înţelegându-se din priviri, cei doi şoferi îl urmară pe nea Mureşan la masa din beton, unde îi aştepta termosul adus, parcă la comandă, de îngrijitorul Vasile. Îşi luară în primire paharele din plastic şi se aşezară să le savureze.

               – Stai să  vezi, nene, începu tatăl. Noi aveam o stupină la marginea satului nostru …

               – Muşeteşti, din Dolj, completă fiul.

               – N-am auzit de Muşeteşti, e pe lângă Craiova?

               – Nu prea, e mai spre munte, încolo, pe un deal, lua-l-ar de deal, că ne găsirăm beleaua cu el.

               – Stai să vezi. E un deal … adică era, era dintr-o piatră bună pentru făcut ciment. Ne trezirăm cu ăsta pe cap, că nu ştiu ce chichiţe avocăţeşti găsi el de cumpără dealul. Bă, şi din ce deal bun era, o gradină de la Dumnezeu, făcu ăsta o fabrică de ciment acolo-şa de ne termină. Aveam şi noi acolo fo două sute de stupi, de făceam miere d-aia …

               – Miere de miere, mă nene, interveni fiul.

               – Şi tot felu … de aveam clienţi, venea lumea de peste tot să cumpere de la noi. Aveam firmă, îi ziceam “Mielus”, de la miel, e miere în latineşte, ne-a învăţat doamna profesoară din sat să o botezăm aşa, numa că nu fu bine.

               – De ce? Că nu era pe englezeşte? se miră nea Mureşan.

               – Nu, bre. Nu fu bine că veni ăsta, Mieluş Georgescu, cu bani căcălau de unde i-o fi avut, de plăti avocaţi şi ziseră că e firma lui, nu “Mielus”, ci “Mieluş”, şi că are dreptul să o transforme din stupină în fabrică de ciment, că găsi el că dealul e dintr-o piatră nuştiucum, cea mai bună pentru făcut ciment, explică tânărul.

               – Şi aşa ne trezirăm că ne puse să cărăm stupii de pe deal şi nu mai avuserăm loc să ducem albinele, adăugă tatăl. Şi îi duserăm, în satul vecin, da’ nu mai scoteam ca înainte. Şi Mieluş construi fabrica, iar noi, ca să putem să trăim şi să dăm mâncare la copii, ne angajarăm la el, pe salariu.

               – Măcar plăteşte bine? Că ăştia, la autostrăzi, îşi cam bat joc de noi, spuse nea Mureşan.

               – Destul de bine, dă-l dracu, şi mai facem şi niţică miere, dar nu mai avem decât cincizeci de stupi, nu mai e ca la două sute, da’ mulţumim lui Dumnezeu, avem ce mânca. Doar că, de, suntem la stăpân.

               – Şi e un stăpân al dracu, încheie fiul explicaţia, exact în momentul când Mieluş Georgescu ieşi a doua oară din grupul sanitar.

               Cu o mutră obosită, patronul se apropie de masa unde cei doi angajaţi ai lui îl aşteptau în poziţia de drepţi.

               – Băiii, ăsta, cum îţi zice, ia du-te, bă, la trusa aia de medicamente, vezi că am acolo nişte pastile de burtă. … r-aţi ai dracu albinele voastre, sigur de la voi mi se trage. Ufff … Iar mă ia … Tu cine mai eşti? întrebă capitalistul, văzându-l pe nea Mureşan.

               – De la parcare …

               – Ăla de spală weceurili? Vezi că am făcut mizerie, na colea … spuse vizitatorul, aruncând pe masă câteva sute de lei. Hai, bă, ăla, ai venit cu pastilele alea? Al dracu să fii tu …

               Rezistând dorinţei de a-I răspunde cum se cuvine impertinentului plin de bani, nea Mureşan îi răspunse, politicos:

               – Îmi pare rău că sunteţi bolnav, domnu Georgescu …

               – Bă, lasă, bă, vorbele, ştiu eu că … au, iar mă ia … Şi patronul, fără a mai aştepta medicamentele, se repezi iar în grupul sanitar.

               Râzând cu gura mare, şoferul dubei scoase din maşină un borcan cu miere, pe care i-l oferi lui nea Mureşan.

               – Uite, nene,ia şi matale, să vezi ce aveam şi nu mai  mai avem, din cauză lu’ ăsta … puşcăriaşul dracu’!

               – A fost la închisoare?! se miră nea Mureşan.

               – Cam fuse, răspunse tânărul. Păi cum să nu fie, când îl găsiră ăia cu fraudă fiscală, şi îi deteră cinci ani, că … câteva milioane de euro. Da’ făcu doi şi scăpă, că se apucă el de scrise o carte …

               – A, da, am auzit şi eu că le mai scade din ani dacă scriu cărţi, acceptă nea Mureşan. Deci, ziceţi că a scris o carte?

               Cu o figură fericită, patronul tocmai se arăta pe uşa clădirii care avea ca simbol o siluetă cu pantaloni şi pălărie.

               – Băiiii … când e omul cel mai fericit? întrebă el, aruncând o privire panoramică.

               – Când câştigă la bursă? îşi verifică nea Mureşan cultura generală.

               – Ce bursă, băiii … Băiii … cine ziceai că eşti? Căcănaru’ de la ăştia? Na, mai ia! spuse capitalistul, aruncând alţi bani pe masă şi pe lângă ea. Băiii … ce burticăraie mă luăăăă …

               Făcându-i semne discrete lui Vasile să strângă “murdăria” de la masă, şeful parcării îl abordă pe Mieluş Georgescu.

               – Îmi pare bine să vă cunosc, şefu!, rosti el. Am avut noroc cu cimentul dumneavoastră când am avut de reparat pe-aici, după ce a venit unu’ cu un plug defect şi mi-a arat parcarea până la fundaţie. Cimentul “Mieluş”, vorba aia, mai dulce ca mierea când îl bagi în fundaţie! …

               – De daţi-vă-n … cu mierea voastră, înjură patronul, căutându-I din priviri pe angajaţii săi. Iar v-aţi lăudat cu marfa voastră de … Băiii …

               Enervat de atitudinea dispreţuitoare a domnului Georgescu, nea Mureşan nu mai rezistă.

               – Ce justiţie nedreaptă avem în ţara asta, comentă el. V-au băgat la închisoare nevinovat …

               – He, he, nu chiar nevinovat, da’ noroc că nu putură dovedi mai mult … am păcălit statul cu cota aia de impozit … da’ şi mai tare i-am păcălit cu aia, cu cartea. Mi-o scriseră ăştia cu un stick de memorie şi mi-o aduseră la Poarta Albă … că de atunci m-a luat dragul de litoral, de o printai şi le-o dădui, să scap.

               – A, da, că am auzit că aţi scris o carte şi am redus timpul de detenţie … Dar nu au publicat titlul cărţii …

               – Eiii, na, ce titlu să aibă? “Industria constructoare de ciment din România”, că doar nu era să scriu despre fotbal, ca ăla, că habar n-am.

               – Se găseşte, să o cumpăr şi eu? Mi se pare interesantă.

               – De un’să ştiu eu, băiii?…

               – Poate vreun rezumat, undeva, pe net?

               – Ce ştiu eu, băiii …

               – Dar măcar spuneţi-mi despre ce e vorba în carte, vorba aia, ca să nu mor prost.

               – Pe dracu! Băiii … nene, habar n-am ce scrie în cartea aia! Ce dracu, nu pierdui timp destul ca s-o scriu, zici că mă mai chinuiam s-o şi citesc?

819. DE-A V-AȚI ASCUNSELEA … PE NOTE de Mihai-Athanasie Petrescu

O carte despre muzica, scrisa de o bunica muzicolog si de o nepotica cu talent poetic. Un altfel de a aborda si de a intelege muzica.

Extrag (sper sa nu se supere pe mine autoarele) una dintre lectii:

Lecție despre portativ

(pe o idee de Neta Cohen)

Păpușa e mică; de-aceea nu știe

Că ‘nainte de NOTE,

Aici, pe hârtie,

Și ‘nainte de CHEI,

Ba chiar și de MĂSURĂ,

Rânduim doar cinci linii

Egal depărtate, pe care se scriu

CÂNTĂRI minunate.

– „Acesta-i PORTATIVUL”

Îi explică fetița

Și, răbdătoare, cu creionul

Desenează atent matrița.

În ȘOAPTĂ, adaugă:

– „Pe el punem CHEIA…

…¥Care-i va fi scânteia;

Și-alături vom scrie,

Pe-aceeași hârtie,

MĂSURA DE TREI PĂTRIMI

Pentru VALS – în pulsație de inimi.

DANSĂM vaporos,

Cu ținută și grație,

Cu eleganță…

… și:

UN – DOI – TREI, UN – DOI – TREI,

VALSĂM cât vrei…”

Un alt PORTATIV – o altă chemare:

MĂSURA DE PATRU PĂTRIMI ne apare.

– „Acesta e MARȘUL” – fetița explică

Și arătătorul în aer ridică:

– „E important Să fie RITMAT,

TEMPO susținut,

Pas apăsat

Iar NUANȚA e FORTE – neapărat:

UNU – DOI și TREI și PATRU,

Stângul – Dreptul, Stângul

– Dreptul: Batem pasul, ținem RITMUL!”

(Carmen Stoianov, Portativul minune)

818. ADJ. (AV.) TRAIAN DÂRJAN de Mihai-Athanasie Petrescu

ADJ. (AV.) TRAIAN DÂRJAN

(Sursa Foto: Wikipedia)

Dincolo de semnificația schimbărilor în ordinea geo-politică a globului, al doilea Război Mondial a fost cel mai mare măcel din istoria omenirii. România a pierdut în cei patru ani de război peste o jumătate de milion de luptători, la care se adaugă un număr imens de victime în rândul populației civile. Românii au aruncat în luptă toate resursele, atât umane cât și materiale, dar durata conflictului cât și grelele lovituri primite din partea unor inamici mult mai puternici, mai ales prin raidurile de bombardament americane din vara lui 1944, au secătuit forțele țării.
Așa se face că în ultimile luni ale conflagrației, puterea Corpului Aerian Român era mult scăzută față de 1941; avioanele erau deja vechi, deteriorate în nenumăratele misiuni de luptă, iar piloții de la toate grupurile, inclusiv Gr. 9 Vânătoare erau obosiți, cu capacitatea de concentrare diminuată, dar nu mai puțin hotărâți să lupte până la sacrificiu pentru distrugerea inamicului. Confruntările aeriene au fost frecvente, iar pierderile grele pentru ambele tabere. Ultimul aviator român căzut pentru patria sa a fost adjutantul Traian Dârjan.
La 18 noiembrie 1920 s-a născut în satul Someșeni, de lângă Cluj (acolo unde se afla un aerodrom al armatei), al patrulea copil al familiei Dârjan, Traian. Rămas orfan de tată de la 3 ani, băiatul a fost nevoit să muncească încă de la vârsta de 14 ani, pentru a completa bursa parțială de elev de liceu la Cluj. În 1939 rămas șomer, Traian revine în satul natal, pentru a face agricultură, dar, privind ore în șir la avioanele care zburau de pe aerodromul din apropiere, decide să devină aviator. A învățat pilotajul, iar apoi a primit brevetul, în decembreie 1939, la Școala ARPA (Asociația Română pentru Propaganda Aviației) de la Cluj, apoi a trecut examenul de admitere la Școala Militară de la Tecuci. A absolvit-o la 11 aprilie 1942, cu gradul de adjutant stagiar.
Traian Dârjan a rămas pentru câteva luni la Tecuci, ca instructor, dar în octombrie 1943 nevoia de piloți pe front fiind acută, a fost trimis la Grupul 9 Vânătoare, unitatea care se pregătea la Tiraspol pentru luptă. A făcut trecerea pe Messerschmitt Bf 109 G, iar la 23 octombrie a fost trimis pe frontul din Rusia, acolo unde Grupul 9 trebuia să înlocuiască Grupul 7.
Nu a durat mult până la prima victorie, din 11, a lui Dârjan: a doborât un IAK de vânătoare la 22 februarie 1944. A urmat un al doilea, la 10 martie, apoi un Lagg la 17 aprilie și din nou un IAK, la 28 aprilie.În toate aceste misiuni (de vânătoare liberă sau de escortare a bombardierelor), Dârjan a fost coechipierul căpitanului Gheorghe Popescu-Ciocănel.
Deja luptele se desfășurau pe teritoriul României. Aviația noastră trebuia să facă față atacurilor sovietice, dinspre est, dar, și mai ales, celor inițiate de americani și englezi, care dirijau formații de sute de bombardiere către obiective ca Valea Prahovei, cu petrolul și rafinăriile sale, Brașov, unde era uzina I.A.R., București, capitala țării etc. Aviațiile aliate română și germană se confruntau acum cu forțe mult superioare. Deși numărul victoriilor individuale ale piloților noștri creștea (Dârjan însuși a adăugat câteva B 24 Liberator la scorul său – al șaptelea avion doborât la 24 iunie 1944, ceea ce a făcut ca el să fie considerat un “as”), avioanele pierdute de inamici erau rapid înlocuite iar aceștia continuau să provoace mari pagube patriei noastre.
Rămâne în istorie ziua de 26 iulie 1944, numită “Duminica neagră”. În acea zi, peste 300 de avioane americane (bombardiere B 24, însoțite de vânători P38 Lightning și P41 Mustang) au atacat obiective românești. Au fost primite cu foc de către români, , dar prețul a fost imens: 7 avioane românești au fost doborâte și 4 piloți au fost uciși. Mai contau cele 11 victorii obținute de ai noștri, printre care un Lightning doborât de Dârjan?
La 18 august, Traian Dârjan a făcut parte din formația de 12 Me 109 românești ieșite “la americani”. El a fost acela care a văzut cum comandantul Grupului, căpitanul Alexandru Șerbănescu, a fost atacat de mai multe Mustang-uri în timp ce el se afla pe urmele unui Liberator. Dâjan a încercat să-și prevină șeful că e în pericol, dar, din nefericire, stația de radio de pe “numărul 1 Galben” (Me-ul lui Șerbănescu) probabil că nu a funcționat, iar căpitanul a fost doborât în flăcări. A fost o pierdere deosebit de dureroasă pentru aviația română.
Ultima victorie a lui Dârjan în luptele pentru apărarea teritoriului a avut loc la 20 august, când, în patrulă cu Băzu Cantacuzino, a reușit să doboare un avion sovietic în zona Iași. A doua zi, în timpul unei lupte cu sovieticii, avionul lui Dârjan a fost lovit, iar pilotul a aterizat forțat…în apropierea unei unități sovietice de blindate. A fost făcut prizonier, dar în timp ce era transportat cu mașina a avut loc un atac al avioanelor Stuka românești (bombardiere în picaj) – chiar acelea pe care Dârjan avusese misiunea să le protejeze. Profitând de deruta rușilor, adjutantul român a reușit să fugă, pentru a fi din nou capturat, de altă unitate rusească. Neținând seama de armistițiul de la 23 august, rușii nu l-au eliberat, Dârjan evadând pentru a doua oară. A ajuns la unitatea sa tocmai la 30 septembrie. Grupul 9 era deja la Turnișor, lângă Sibiu.
Românii au continuat toată în iarna ‘44-’45 ofensiva spre vest. Vremea a fost destul de rea, îngreuind condițiile de zbor, dar misiunile nu lipseau. Dar cât a fost de greu pentru ai noștri, care trebuiau să lupte atât cu inamicul – germanii și hortyștii – cât și cu perfidia rușilor, noii noștri aliați!
La 25 februarie 1945, celula formată din căpitanul Băzu Cantacuzino, comandantul Grupului 9, și adjutantul Traian Dârjan a decolat pentru o misiune în folosul trupelor terestre. Au întâlnit o formație germană de 8 Focke-Wulf-uri 190, care mitraliau un detașament sovietic. Românii au angajat imediat lupta. Băzu a doborât un neamț, dar, preocupați să fotografieze avionul căzut, pentru omologarea victoriei, ei au slăbit atenția, fiind surprinși de o patrulă de Me 109 germane. Un proiectil de 13 mm l-a decapitat, pur și simplu, pe Dârjan. Cel care a tras a fost asul german Helmut Lipfert, cel care, culmea, îl instruise pe Traian Dârjan să piloteze un 109 G… Și Bazu a fost doborât în această luptă, dar el a scăpat cu viață, întorcându-se, pe jos, la unitatea sa. A fost apoi trimis pentru investigatii la Spitalul Militar romanesc de la Debrecen, unde cel care a incercat sa-i faca un examen radiologic a fost chiar tatal meu, maistrul militar Atanasie Petrescu. Se pare ca Bazu era prea mare pentru bietul aparat Roentgen de campanie al spitalului.
A fost ultima jertfă din rândul piloților români de vânătoare din Grupul 9 cerută de un război monstruos

817. POVESTEA SUSNICULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA SUSNICULUI

               – O dată lipsesc şi eu câteva zile de la moşie, şi ia uite ce belele se întâmplă! se lamentă nea Mureşan, scărpinându-se în cap.

               – Nu e vina mea, Şefu, pe cuvânt că nu e! se scuză îngrijitorul. A bătut vântu’ ca la balamuc toată săptămâna, de n-am avut ce să facem.

               – Cine te-a învinuit pe tine, mă Vasile? reveni nea Mureşan. Ştiu că a fost vreme rea, vezi de treabă. Doar că de, acum trebuie să-I chemăm pe ăştia să ne repare acoperişul, doar n-o să mă sui eu pe casă.

               – Lasă, Şefu, că-l fac eu, dă-l naibii. O aduc pe nevastă-mea să mă ajute şi îl repar una-două. Două cuie şi trei şuruburi şi e ca nou.

               Aşa cum se întâmplă de multe ori pe la casele acoperite cu tablă, clădirea de la marginea asfaltului, în care se afla biroul lui nea Mureşan, avusese de suferit de la furtuna care măturase Bărăganul cu câteva zile înainte. A fost de ajuns să cedeze tabla într-o margine, că două-trei foi fuseseră luate pe dedesubt de vânt şi acum erau înfăşurate pe acoperiş. Zgomotul maşinilor de pe autostradă era acoperit de huruitul puternic al tablei, ceea ce adăuga încă un stressor în viaţa oamenilor din parcare.

               – Fă-l, mă Vasile, dacă zici că te pricepi, să nu mai aşteptăm CNAIR-ul … Zici că nu e greu? Că n-ai semnat la protecţia muncii că te urci pe case.

               – Nu trebuie să te pricepi mare lucru, Şefu. Numa că nu pot singur, că trebuie ţinut de tablă.

               Liniştit în privinţa acoperişului, nea Mureşan se apucă să-şi aducă hârţogăraia la zi. Concentrat în faţa calculatorului, fu suprins de intrarea neanunţată a lui Vasile şi a unui necunoscut.

               – Hai, salut, băi şefulică! Hai că văd că ai nevoie de mine, am venit la fix!

               – Nu e fix, domne, răspunse nea Mureşan. E şi patruştrei, completă el, verificând monitorul laptopului.

               Vizitatorul, surprins de răspuns, îşi uită cuvintele.

               – Şefu, interveni îngrijitorul, zice că e d-ăla de face acoperişuri, vrea să-l facă pe ăsta ruptu’ …

               – Aaaaa, da? Aşa ziceţi, domne?

               Revenindu-şi, nou-venitul spuse:

               – Da, băi, şefulică! Văd că ţi l-a luat vântu’, ţi-l fac eu de ţine o mie de ani, n-ai treabă.

               – Gata, domne, ia şi fă-l răspunse gazda, făcându-se că nu vede semnele pe care i le făcea Vasile.

               –  Băi şefulică, ţi-l fac mai bun decât era nou. N-ai o scară, să vedem cum e?

               – Am, domne, e p-aici pe undeva. Ia vezi, mă Vasile, pe unde e scara aia de pompieri, să vadă domnu’ ce e de făcut.

               Resemnat, îngrijitorul aduse scara cerută, iar meseriaşul cel binevoitor se urcă pe acoperiş. Studie câteva minute starea construcţiei, apoi coborî şi se aşeză la masa de beton, unde nea Mureşan îl aştepta deja.

               – Băi şefulică, e cam albastră …

               – Tabla?

               – Ei, tabla! Asta, treaba. E dus dracu, băi şefulică, bine c-am venit eu şi ţi-l fac. Ai de mine şi de mine!

               Ignorând o nouă tentativă a îngrijitorului de a se face remarcat, nea Mureşan acceptă jocul meşterului.

               – Da’ zici că se mai poate face? Că-mi plouă-n casă şi mi-mi strică, dracu, laptopul, şi-i o grăma’ dă bani …

               – Dacă nu ţi-l fac eu nou, să nu-mi mai zici nea Ion din Zidurile! îl asigură meşterul.

               – Ba-ţi zic, ba-ţi zic, că sunt sigur că ştii matale ce faci. Da, ia zi, ce trebuie?

               – La asta? Băi şefulică, ai avut noroc cu mine, că asta e treabă de om ca lumea. Altu-ţi bate acolo nişte cuie şi după două zile iar pleacă tabla, de-ţi plouă şi-n pantofi. Dar eu am făcut jumătate din casele din judeţu-ăsta, că toată lumea mă cheamă. Am tot ce trebuie, scule, tot, când oi pune eu mâna …

               – Le ai la matale? Hai să facem treaba, îl provocă gazda.

               – Cum să le am la mine, băi şefulică, tu crezi că e aşa uşor? Acuma eu doar mă plimb, aşa, cu scuterul, că mă duc până la unu colea, cică să-I vopsesc tabla. Dar mâine vin cu ce trebuie, că e grele, nu aşa.

               – A, vii cu maşina, să cari sculele, spuse stăpânul parcării.

               – N-am maşină, băi şefulică, că mi-a luat ăştia permisul în Spania şi n-am avut timp să merg să mi-l iau. Da’ ce, n-ai tu maşină, că doar n-o să te zgârceşti la zece-cinşpe kile de benzină, acolo.

               – A, da, sigur, cum să mă zgârcesc.

               – Aşa, băi şefulică. Am de luat … ia zi, ai aici un compresor?

               – Compresor?! N-aaaam, îmi pare rău.

               – Las că am eu, că ne trebuie în toate zilele. Şi la foarfecile de tablă, că e pe aer, că alea electrice e mai grele de folosit, şi la vopsit … Şi la încercat table, să vezi că n-o mai ia vântu’ … Bine, dacă nu vine tornada de la Făcăeni, dar un vânt d-ăsta, normalu’, nu ţi-o mai ia. Am şi electrice, hai că le iau şi pe alea, că cine ştie, dacă nu merge compresoru’ sau ceva …

               – Păi bine zici, că dacă se ia curentul când să porneşti compresorul, ce faci?

               – Vezi că ştii, aia zic şi eu, o pun pe aia electrică în priză şi pac-pac, imediat!

               – Bun, bun … şi? Ce zici că mai trebuie?

               – Păi trebuie, o să iau şi butelia, trecem s-o umpli tu la staţie, că e goală.

               – Ne trebuie? Că am reşou electric, dacă vrem să încălzim mâncarea.

               – D-ăla cu inducţie? Că nu e bun ăla, iese ciorba nefiartă.

               – Da, de-ăla am.

               – Nu e bun, dă-l dracu. Lasă că luăm butelia, ca să ardem vopseaua veche, că mâncare comanzi tu de la ăia, aşa, şi arzător, am eu, nu-ţi face griji.

               – A, ce bine, că noi nu avem voie aici cu butelie, e cam periculos cu maşinile astea cu GPL, ştii.

               – Şi mai trebuie … ai tu ciocane d-astea, de tinichigerie?

               – D-ăla de cauciuc?

               – Ha, ha, băi şefulică, habar n-ai, nu d-alea, ce dracu’, că nu facem la maşini. Lasă, că am eu şi le iau, că trebuie … vedem atunci ce mărime, le iau pe toate.

               – Or încăpea toate astea în maşină? Că am şi eu, acolo, nu am dubă. A, ştii ceva, îl trimit pe Vasile, că are căruţă cu cai. Hai că se rezolvă.

               Fără a-l vedea pe Vasile, care, începând să înţeleagă jocul lui nea Mureşan, râdea cu poftă, prefăcându-se că mătură frunzele de pe asfalt, nea Ion din Zidurile îşi continuă demonstraţia de competenţă profesională.

               – Băi şefulică … hm … nu mai bine-l trimiţi tu pe Vasile să cumpere vopsea şi diluant? iar tu vii cu maşina şi … Dacă nu poţi, lasă că iau un taxi, acuma, na, să nu zici că te obosesc prea tare. Chem eu pe unu care are de-aia, furgonetă şi cară marfă cu ea când ia omu’ un frigider, un ceva.               

               – E bine şi aşa, dar să nu dai bani prea mulţi.

               – Nu contează acolo o sută-două, că, ce, doar n-o să te caliceşti! In câteva zile terminăm şi scapi.

               – Zile? Eu credeam că mâine termini.

               – Băi şefulică! Tu vrei treabă bună, sau ne batem joc? Să se uşte vopseaua.

               – Care vopsea?

               – Aia pe care o cumpără Vasile, aoleu, să nu uit să iau şi pistolu-ăla, bine că zisei, să-mi aduci aminte, că trebuie diluant şi diluant pentru pistol, şi aia.

               – Domne, ce noroc am avut cu matale, eu nu ştiam toate astea.

               – Păi nu-ţi spusei că eu ştiu meserie, nu ca ăştia. Jumate din casele din judeţ e făcute de mine, băi şefulică! Şi chiar că ai noroc, că se bate clienţii să mă prindă.

               – Da?

               – Păi tu ce crezi? Uite, acum i-am terminat acoperişu la unu de-i el profesor.Habar n-avea el cu tabla şi astea, da’ noroc cu mine. I-am făcut acoperişul model, dacă ajungi p-acolo să vezi cum luceşte. Tot aşa, a venit el la mine acasă de m-a luat cu sculele, dar avea o maşină cam mică, nici n-a încăput toate. I-am făcut tabla ştii cum, zici că-i argint. Dar s-a cam grăbit el, cică să nu-l ţin mult, în trei zile l-am făcut.

               – A ieşit bine, zici?

               – Băi, şefulică! Ce dracu! Ziceam să mai merg după o săptămână să mai dau o mână, că pe două părţi a ieşit mai negru, aşa, de la muşchiul ăla, că eu l-am curăţat eu, dar nu s-a prea luat, că el zicea să dau cu pompa aia de spălat maşini să spăl pe casă. De un’ să ştie el meserie, am dat cu peria de sârmă, dar dacă dădeam mai tare se ducea dracu!

               – Cine? Profesorul?

               – Ha, ha! Faci glume, ha, ha, ha! Păi, la banii ăia de i-am cerut, că nu i-am cerut mult, că doar nu-s jigodie, doar nu era să stau toată ziua pe casă … şi am dat cu peria cât s-a putut. P-ormă cu pistolul, cu vopsea d-asta, cea mai bună, că are ăsta de la mine din sat, când iau multă îmi mai scade din pret şi-I convine şi clientului.

               – Normal.

               – Sigur că normal, băi şefulică! Am luat vreo trei vedre de vopsea, să fie, să nu mai merg şi a doua zi la el …

               – Şi? I-a ajuns?

               – Păi cum să nu-i ajungă? I-a mai şi rămas, de i-am vopsit şi poarta, chiar dacă nu prea voia el, că el zicea că şi-o face singur. Da’ i-am făcut-o eu, ştii cum e? Băi şefulică,  luceşte ca ochiul lupului, nu mai e alta! Şi nici nu i-am luat bani, decât două milioane. Ştii cum? Am dat-o cu pistol-ăla una-două, de nici n-a mai trebuit să curat vopseaua veche, că nu se mai vede. Că omul mi-a umplut butelia, cică să ardem vopseaua veche … dar de ce să pierdem timpul dacă nu se vede?

               – A fost mulţumit, profesorul ăsta?

               – Păi cum să nu fie, băi, şefulică băi! Că când i-am dat telefon să merg să mai dau o mână a zis că nu-i nevoie, că ajunge aşa cum e. Adică făcută de mână de meserias, băi şefulică, nu aşa, aşa! Ştii cum a zis? A zis, bă, nea Ioane din Zidurile (aşa îmi zice mie, nea Ion, din Zidurile), bă nea Ioane, după cum ai făcut poarta asta, eşti chiar josnic, bă!

               – Aoleu, chiar aşa a zis?!

               – Da, băi şefulică, că lui i-a plăcut cel mai mult cum i-am făcut poarta, când am lucrat jos. Da’ eu i-am zis, băi şefulică, eu sunt josnic numai aşa, mai rar, că eu fac de obicei acoperişuri. Eu sunt susnic, băi, şefulică!

816. POVESTEA TRAFICANTULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

Povestea traficantului

               BMW-ul negru apăru pe bretela de acces de nicăieri, ca toate BMW-urile, reduse viteza pentru câteva clipe, dar tâşni imediat cu scârţâit de cauciucuri, pentru a frâna dupa câţiva metri, la fel de violent.

               – Genul de copil de bani gata! îl clasă imediat nea Mureşan. Nu-l doare sufletul de banii lui tac-su …

               Ca pentru a-l contrazice, din maşina luxoasă coborî un bărbat la vreo 50 de ani, grizonat, nebărbierit şi cu o figură obosită, dar, totuşi, părând foarte sigur de el. Îşi termină rapid vizita la WC, dar nu se grăbi să urce la volan. După ce aruncă o privire circulară, omul se îndreptă spre măsuţa de beton, se aşeză şi îşi aprinse o ţigară.

               Fumă, încet, cam jumătate din ea, apoi o aruncă pe jos, ignorând scrumiera mare din tablă. Nea Mureşan se simţi obligat să-i atragă atenţia că parcarea este un loc civilizat, dar şoferul îi închise gura:

               – Lasă, bă, nene, lecţiile de educaţie patriotică! Na, colea, zece lei şi adună tu mucul!

               Nea Mureşan avea experienţă cu genul ăsta de oameni. Se făcu că nu vede bancnota întinsă, cu un gest insolent, de către beamwist, se aplecă, luă ţigara aprinsă de pe jos, o stinse şi o aruncă în scrumieră. Continuându-şi mişcarea, el scoase o brichetă din buzunar şi se apropie de omul de la masă, oferindu-i foc pentru o nouă ţigară. Oarecum surprins, şoferul uită să mai exhibeze pachetul de “Dunhill” pe care îl scosese din buzunar.

               Trase două-trei fumuri, schiţă gestul de a arunca ţigara, dar, privindu-l pe nea Mureşan, care nu se departase de masă, omul se ridică şi se apropie de scrumieră. Totuşi, nu aruncă ţigara, mai trase o dată din ea şi se întoarse pe scaun.

               – Bă nenică, dar tu altă treabă n-ai, decât să mă pândeşti pe mine?

               – Aş avea, dar, cum vă văd atât de neajutorat, zic să vă economisesc banii. Dacă îi daţi cuiva mereu câte zece lei ca să vă stingă ţigara, mâine-poimâine o să ajungeţi să fumaţi “Mărăşeşti” …

               – Ce “Mărăşeşti” visezi nene? Astea nu mai există de când eram mic, dar nici atunci nu fumam eu aşa ceva. Aveam “BT”-uri, îmi aducea tata.

               Simţind că vizitatorul ar putea fi provocat să îşi povestească amintirile, nea Mureşan trase scrumiera mai aproape de masă.

               – Îmi aduc aminte de “BT”, spuse el. Nu se găseau niciodată la liber, aveam colegi care dădeau oricât pe un cartuş. Ehee …

               – Eu aveam beteuri câte voiam, dar atunci nu fumam, că mă bătea tata. Dar el le aducea, că avea un prieten care aducea de la bulgari şi de la sârbi.

               – Păi … se putea?

               – Cum să nu se poată? Păi tata avea prieteni peste tot, nene, şi la bulgari, şi la sârbi …

               Şoferul trase din ţigară, din nou vru s-o arunce, din nou îşi dădu seama că e privit atent de şeful parcării şi renunţă. Căutând, din ochi, scrumiera, apoi verificând lungimea ţigării şi distanţa până la recipientul de tablă, hotărî să mai tragă o dată din ea şi îşi completă ideea:

            – Cam o dată sau de două ori pe lună, tata mergea la Turnu Severin, că era şef de tren la ăştia, la C.F.R. Acolo, la Severin, avea el nişte prieteni, din ăştia care făceau Serbia. Bine, atunci îi zicea Iugoslavia, şi ei aducea de acolo una … alta, care nu se găsea la noi. Şi când venea acasă, avea câteva sacoşe pline cu de toate, ţigări bulgăreşti şi albaneze …

            – Albaneze?!

            – Da, nene, ce te miri? Albaneze, era bune, mai bune ca snagoavele noastre. Şi, oricum, mai ieftine, că le lua de la ăia cu 100 de lei cartuşul de 20 de pachete.

            – Dar fuma tatăl dumneavoastră atâta?

            – Ei, fuma! Cum să fumeze, când el era toată ziua pe tren şi înţepa bilete d-alea. Ei, că acasă mai fuma şi el, acolo, câteva ţigări, dar aşa nu fuma.

            – Păi … atunci la ce îi trebuia atâtea ţigări?

            Vizitatorul izbucni în râs.

            – Hai, mă nene, chiar eşti fraier? Cum la ce? Păi le vindea, nenicule, le vindea şi făcea bani.

            – Aaaaa … se dumiri nea Mureşan. Păi de, domne, de unde să ştiu eu?

            – Le vindea şi aveam o gramadă de bani. Păi cine mai avea în sat vilă? Nici popa nu avea bani cât aveam noi acasă.

            – Da, normal, sigur … Dar aducea numai ţigări d-astea nasoale?

            – Nene, stai să ne înţelem! Astea, bulgăreştile, albanezele, astea nu era nasoale. Astea era aşa, de fumat, înţelegi. Uite, astea era “nasoale”, continuă şoferul şi ridică mâna în care ţinea ţigara. Constatând că era cam scurtă, mai trase o dată din ea şi se ridică să o ducă la scrumieră. Asezându-se la loc, pe scaun, îşi termină demonstraţia. Uite, astea era “nasoale”, reluă el ideea şi ridică de pe masă pachetul de Dunhill. Astea, Kentu’, Malborou’, astea americane. Astea era mai scumpe, 25-30 de lei pachetu’, dar lumea nu le lua ca să le fumeze, ci ca să se descurce cu ele.

            – Păi cum?

            – Ai, mă nene, pe ce lume trăieşti? Ce, mata nu duceai la doctor un cartuş de Kentane ca să se uite la mata? Ce-i duceai, că la bani ăia de multe ori nici nu se uita. Kentu’ şi whisky-ul îţi deschidea imediat uşa, nu ca acuma.

            Aprinzându-şi o nouă ţigară (nea Mureşan nu îi mai oferi bricheta), şoferul continuă:

            – Noi aduceam şi Kent şi de toate, venea lumea la noi ca la magazin.

            – Nu s-a sesizat militia?

            – Păi ce? Şefu’ de post nu fuma şi el o ţigară ca lumea? Avea grijă tata să gasească la noi un pacheţel cu de toate, ca şaorma: ţigări, şi de fumat şi de doctori, dar ăsta le dădea la ei, la şefi, ca să-l lase în pace, gumă, Vegheta … Uneori mai erau şi ştrampi, mai era şi câte-o revistă d-aia cu femei goale, sau anticoncepţionale, ştia el, tata, ce-i trebe lu’ şefu’

            – Băi, frate!…

            – Păi cum!

            – Şi ziceţi că se faceau bani?

            – Se făceau. Tata mai făcea şi pe tren, că de multe ori era pe tren de navetişti, Da’ şi eu făceam bani!

            – Cum? nu eraţi copil?

            – Eram, bre! Da-mi dădea tata nişte d-alea şi le vindeam la şcoală, la copii.

            – Meserie!

            – Bă nene, la noi, la şcoală, era în curte o fântână veche, secată. O umpluse ăia cu pământ, dar tot mai scăpa copiii mingea acolo. Şi pusese directoru’, unu Vodă, că aşa-i ziceam noi, pusese un capac de tablă. Eu puneam pe capacul ăla o cutie de carton cu ceva scris în ceva limbă străină, de veneau copiii ca proştii să cumpere. Îmi zicea ăia “Traficantu’”, ca-n filme!

            – Ce să cumpere?

            – Păi d-alea. Mai ales gumă.

            – De mestecat?

            – Da, bă nene! Ce, matale n-ai mestecat gumă d-aia cu surprize? Era cu maşini, cu alea-alea …

            – Nu mai ştiu.

            – Hai bre!… Era maşinile alea mişto de nu le vedeam la noi, că nici Dacii nu apucam, decât după ani de zile … Făcea ăia poze cu maşini, cu avioane, d-alea, şi puneau în pacheţelele cu gumă, de erau turceşti, da’ la noi nu se găsea. Le aveam noi şi le vindeam pe fântână, în curtea şcolii. Se bătea copiii pe ele …

            – Păi profesorii nu vedeau? Vă lăsau să faceţi bişniţă, aşa?

            – Cum să nu vază? Ba vedea, normal că vedea, dar ce, nu lua şi ei?

            Beamwistul repetă scena cu ţigara, dar din nou observă că încă mai are resursă. Aşa că îsi continuă relatarea:

            – Venea profu’ de serviciu prin curte, se uita să vadă ce mai am prin cutia aia, eventual îmi dădea o castană şi gata. Aaaaa … era ăla de franceză, noi îi ziceam Francais, ne plăcea când se oftica că nu zicem franse. Asta era cel mai tare. Venea la şcoală călare pe o Mobră. Cum venea, se apuca să repare, dracu ştie, desfăcea şi strângea şuruburi, el ştie ce tot făcea. După aia se băga în cancelarie şi nu mai ieşea până nu suna de intrare. Am auzit că stătea şi citea, el ştie. Şi Francais ăsta avea copil mic, ceva, şi venea la mine de lua gumă. Ce, era să-mi fie frică de el?

            – Sigur că nu. Dar ce, era al dracu? se interesă nea Mureşan.

            – Nu era, săracu. Şi venea la fântână şi zicea “Bă, negustorule de piei de cloşcă, bă, ce gumă mai ai”?

            – Şi aveaţi?

            –  Pentru el, aveam. Puneam câteva gume de-o parte, că eram sigur că vine.

            – Profii ăştia … nu-şi văd decăt interesul! îl provocă  nea Mureşan pe beamwist. Măcar vă dădea zece la franceza lui?

            – Nu prea, că eram bâtă, replica povestitorul. Dar mă trecea, nu se punea cu mine. Nici nu mă certa că vindeam gumă pe fântână. Nu avea cine ce să-mi facă, Dacă mergea la miliţianu’, care era prieten cu tata, ce făcea? Dar nu s-a dus. Nici un prof nu s-a dus. Păi, profele nu avea şi ele nevoie de vegheta, că nu găseai în pravălii nici dacă dădeai cu trenu’!

            – Cu tunul?

            – Cu trenul, bre, nu-ţi spusei că tata era şef de tren?

            – Da, da … aveţi dreptate. Şi … a ţinut mult timp asta, cu guma, cu ţigările?

            – Nene, să ştii că a ţinut. Da’ l-au prins pe tata că lua bani la tren şi l-au mutat la regională, la Craiova, şi era s-o încurce cu ăia, dar a venit revoluţia, şi au uitat toţi. Nasol că prin ‘91, aşa, nu mai ţinea figura cu bişniţa prin sat. Aducea unii şi vindea în oraş, în magazine. Da’ ce, nu mi-am făcut şi eu consignaţie, ca ăia? Daaaa … şi vindeam în consignaţie la gume şi la bombonele de zici ce-i aia! Numai că aveau şi alţii, nu puteam s-o dau scump.

            – Pai ce, doar nu vindeaţi doar gumă?

            – Nu, nenică! Vindeam de toate. Am adus becuri, hârtie higienică, chiloţi şi dame, ăsta, lame, tot ce se obişnuise oamenii să nu  se găsească. Şi bere la cutie, de nu văzuse neam de neamul noştru! În doi ani am vândut Dacia lui tata şi mi-am luat maşină, Ford Fiesta, de n-avea nimeni în tot judeţu’, am adus-o din Ungaria.

            – Da, domne, când ai talent la comerţ, ai! Acum, bănuiesc că ai un magazin mare, nu?

            – No, nene, că nu se mai merită. Acum e ăştia cu supermarketurile, de a înghiţit comerţul de tot. Da’ mă descurc, ce crezi, că nu mă descurc eu?

            – Normal că vă descurcaţi, se vede şi după maşină.

            – Asta? Pai nu că se vede? Maşină de maşină, am luat-o din Germania, de la reprezentanţă, nouă-nouţă, nici 250 de mii n-avea când am luat-o, că la ei nu se mânăreşte kilometrajul, că-i prinde. Nici dracu nu mai are maşină ca asta în sat.

            – A, tot în sat staţi?

            – În sat, nene! Păi ce, sunt prost să plec la oraş? Nu nene, la mine în sat e boierie, frate! Mai cumpăr un sac de grâu de la unu şi-l dau pe o damigeană de ţuică pe care o duc la vreun prietenar de are bar pe la mare, mai cumpăr fier vechi, că are ăştia masini vechi, are de toate şi nu ştie cum să scape de ele, şi maşini de spalat, cutare. Tot felu’. Iese banu’, am tot ce-mi trebe.

            – Totuşi, e de muncă!

            – Ce muncă, nene? Eu nu sunt cu munca, dacă iese banu’! Că ziceam de profii ăia, când eram la liceu, la oraş, m-am ciocnit de un nene pe scară. M-a scos directoru în faţă, în careu, că el făcea careu, şi cică, bă, de ce l-ai dat jos pe domn’ profesor cutare? Păi, zic, de un’ să ştiu eu că e un domn’ profesor? Şi directoru’, de colo, cică: bă! Când vezi prin şcoală pe unu îmbrăcat mai aşa, mai şifonat, mai nu ştiu cum, să ştii că ăla e profesor, bă! Că profesorii n-are banii ca ăştia, bişniţarii, bă!

            – Nu prea … îngână nea Mureşan.

            – N-are, n-are! Păi, de exemplu să-ţi dau un exemplu: la liceu, la ăştia, era o măsuţă ca asta, da’ de fier, de ieşea ăştia, profii, de fuma. Ce zici că găseai în scrumiera lor? Păi numai mucuri de Dacia, de Carpaţi … numai unii care fuma puţin fuma d-astea de la mine, albaneze sau chinezeşti, cum apăruse atunci. Dar în spatele şcolii ce crezi că era, unde fumau băieţii, pe şest? De la chinezeşti în sus, că ăia de n-avea bani de ţigări nu venea să fumeze acolo, cu noi, se ascundea dincolo de colţu’ străzii. Şi-i prindea poliţia şi-i aducea la director, de-i tundea, completă beamwistul, ridicându-se să ducă ţigara terminată la scrumieră. Bă nene, hai că se făcu cam târziu, trebe să plec. Mă duc la ăştia, la mare, am vorbit cu unu de la noi de are butic să-i aduc nişte ţuică bună, de am luat-o eu pe nişte grâu, îmi dă bani pe ea. Păi nu?

815. POVESTEA TIRISTULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA TIRISTULUI

De câteva ore, nea Mureşan se tot învârtea în jurul camionului Scania. Pe vremuri, trenul galben al Angelei Similea era fără cai. Azi, camionul galben era fără şofer. Îl remarcase încă dinainte de lăsarea întunericului, apoi, ocupat cu programul de seară, uitase de el. Iar dimineaţă, se mirase că nu se vedea nici un şofer care să îşi facă micul dejun şi să îşi umple micul rezervor de apă. Iar după ce îşi dădu seama că nici măcar agregatul frigorific nu s-a auzit niciodată, stăpânul parcării se gândi că ceva nu e în regulă şi luă măsuri: îl puse pe google la treabă şi găsi numărul de telefon al firmei “Jordan Spedition” (denumirea era înscrisă, cu litere roşii, pe pereţii laterali ai remorcii camionului).

Îi răspunse o voce masculină, al cărei posesor îşi exprimă recunoştinţa.

               – Domne, chiar mă miram unde e camionul meu, l-am pierdut ieri de pe monitor, la ieşirea din Bucureşti … Am crezut că s-a oprit la … Dar unde ziceţi că e?

               Aflând locaţia exactă, omul de la firmă promise solemn:

               – Bine, domne, caut un şofer şi îl trimit să ia maşina. Ar fi trebuit să descarce încă de ieri, la Navodari …

               Descărcat si el de grija tirului galben, nea Mureşan se întoarse la fişa propriului post. Două ore mai târziu, fu luat prin surprindere de apariţia unui taxi, dar surpriza fu şi mai mare când maşina plecă, iar ocupanţii ei, un barbat de vreo 40 de ani şi o fetiţă de vreo 10, rămaseră pe loc.

               – Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi nea Mureşan?

               Mirându-se de notorietatea la care ajunsese, gazda îi întinse mâna noului venit.

               – Aurel Iordan, se prezentă acesta. Am vorbit mai devreme la telefon, în legătură cu camionul ăsta, ştiţi …

               – A, da, sigur, dar nu mă aşteptam să vină chiar patronul să-şi recupereze maşina. Şi mai ales cu taxiul.

               – Ce să fac, domnule, nu am putut prinde nici un şofer pe la firmă, toţi sunt plecaţi care pe unde, departe de Bucureşti. N-am avut încotro, am luat un taxi, i-am plătit şi drumul de întoarcere, că altfel n-a vrut şi asta e.

               În timp ce îi strângea, politicos, mâna lui nea Mureşan, Aurel îşi privea camionul, aflat la oarecare distanţă de biroul gazdei.

               – Uite-l săracu’, abandonat şi trist, încărcat cu un garaj subteran pentru Navodari. Bine că n-am acceptat transportul ăla de unt, că se ducea naibii de când e oprit pe-aicea …

               – Da, că să ştiţi, n-a pornit niciodată agregatul, am fost atent, răspunse nea Mureşan.

               Căutând prin toate buzunarele, Aurel scoase un rând de chei şi, împreună cu stăpânul parcării, se îndreptară spre maşină. Fetiţa era deja acolo şi îi întâmpină cu un inel de chei identice.

               – Uite, tati, am găsit cheile în ascunzătoare, le-a pitit nenea Marcu.

               – Bine, Steluţo, bine că măcar a lăsat cheile.

               – Tati, uite, am găsit şi fierul ăsta sub maşină, mai spuse Steluţa, aducând un dispozitiv strivit, după toate aparenţele, de roata în dreapta – faţă.

               – Al dracu om, Doamne iartă-mă! înjură patronul. Ce-o fi avut să distrugă GPS-ul? Nu putea să-l lase la locul lui, dacă tot l-a deconectat de la baterie?!

               După ce inspect cu grijă camionul, Aurel veni să se odihnească la masa de beton. Nea Mureşan aduse termosul şi două pahare de unică folosinţă.

               – Sper că nu refuzaţi o cafea, îl îmbie el pe patron. A, şi un suculeţ pentru domnişoara, observă el şi alergă la birou, de unde aduse o sticluţă aburită.

Aurel, deşi se uita tot mai des la ceas, nu refuză invitaţia. Iar Steluţa, mulţumită de o astfel de ocazie de a-şi petrece ziua în altă parte decât acasă, înşfăcă imediat sucul şi se duse să-l bea în şezlongul pe care nea Mureşan şi-l întinsese aproape de birou, la marginea suprafeţei asfaltate.

– Domne, dar ce-o fi avut şoferul ăsta al dumneavoastră de a fugit aşa şi a lăsat maşina de izbelişte? se interesă şeful parcării.

– A, chiar, ia să vedem ce o fi lăsat aicea scris, răspunse patronul, scoţând un bileţel din buzunar. L-am găsit pe bord, mi-a lăsat ăsta o scrisoare de amor. Ia: “Şefu’, să şti că mam saturat de mata şi îţ dau dreac şi maşină şi tot. Acu’ şi dacă mă rogi nu mai viu la mata, că mi sa luat de mata. Nai decât săţ găsăşti alt prost pe care sal hămăleşti cum vrei, că eu nus şofer de proşti casă mă trimeaţi pe coclauri cu material de construcţi. Din cauza la mata na-m mai văzuto pa mea do juma dă an că l-ai dat pă Crăcăne-l pă Italia, înlocs ă mă dai pă mine. Şi nai dăcât să te ei cu iel dă gât”

– Bună ortografie, comentă nea Mureşan, după ce citi şi el scrisorica. Nu-i de mirare că l-a dus capul să abandoneze camionul aici. Domne, dar e interesant cum o fi plecat de-aici, că nici nu l-am observat când a venit şi când s-a dus.

– Nu contează, dă-l în mă-sa, n-are decât s-o ia si inot. M-a lăsat pe mine cu ochii în soare, n-am nici un şofer şi va trebui să duc eu marfa la Navodari … Mama lui de om prost, să renunţe la un job bun pentru că nu l-am mai dat pe Italia!…

– Dar care e treaba cu Italia? Are familia acolo?

– Ce familie, domne?! Are nevasta şi copiii în Bucureşti, în Italia are o amantă!

– Amantă? I-auzi!

– Da, frate! S-a încurcat cu una acum câţiva ani, a luat-o la ocazie la frontieră la Nădlac şi a dus-o până unde stătea ea, într-un sat de lângă Florenţa, undeva. Am văzut eu GPS-ul că a deviat de la traseu, dar nu contează, nu a depăşit numărul de kilometri. Dacă nu mă pune pe mine la cheltuială n-are decât să meargă şi pe Lună, treaba lui.

– A, şi i-a căzut cu tronc?

– I-a căzut, i-a căzut … că n-a avut bani să-i dea pentru drum, spuse, zâmbind şmechereşte, Aurel. Şi pe urmă venea mereu la mine, şefu, mai dă-mi, bre, şi mie o Italie, ce dracu! Aveam curse, îi dădeam. Ei, şi îşi cam alegea, am văzut eu, nu voia nordul Italiei, căuta mereu Toscana şi, ţac-pac!, trecea prin exact acelaşi sat. Păi ce credea el, că nu mă prind?

– V-ati prins!

– Păi cum! Şi l-am luat la întrebări, ia spune mă, la cine mergi tu mereu acolo la Santobello? A trebuit să recunoască, ce să mai facă. Păi bine, mă, dobitocule, tu ai nevastă şi doi copii aicea şi te duci la italianca aia? Nu, că-i româncă şi vede acolo de o babă, de parcă avea vreo importanţă.

– N-avea, gestul contează.

– Domne, la mine nu contează. Până la urmă, dacă-mi ducea transportul unde trebuia şi descărca la timp, apoi încărca şi mergea iar unde aveam eu treabă, n-avea decât să se ducă şi pe sub ocean, cu avionul. Ce mă doare pe mine?

               – Păi chiar, dacă-şi făcea omu’ datoria … Dar ce, pe urmă n-aţi mai avut curse de Italia, sau cum, de ce zice că nu l-aţi mai dat pe Italia?

               – Aaaa, păi staţi să vedeţi ce figură mi-a făcut, de zici că-i din filmele cu Stan şi Bran.

               – Mă gândeam eu că v-a supărat cu ceva.

               – M-a supărat, dă-l în mă-sa. Nea Mureşan, aţi auzit acum vreun an de nişte şoferi români de s-au băgat cu tirul prin nu ştiu ce orăşele din Italia şi s-au blocat pe-acolo, de au venit carabinierii şi au demontat camionul ca să-i scoată? Au zis ăia la televizor, de râdea toată lumea de ei.

               – A, unul dintre ei a fost nea Marcu ăsta al dumneavoastră?

               – A, nu, dar el a zis că-i deştept, nu ca ăia. Ăia nu erau de-ai mei, erau de la unu’ din Ardeal, îl cunosc, dar nu suntem prieteni.

               – Tati, mi-e foameeee! se auzi glăsciorul Steluţei.

               – Stai că-ţi dă tati un sandviş acum, răspunse Aurel. Da’ unde e rucsăcelu-ăla, Steluţo, că nu-l găsesc?

               – Păi nu-l ţineai tu în mână în maşina-taxi?

               – … r-ar al naibii! L-am uitat în taxi! înjură Aurel. Ce-ţi mai dau eu acum să mânci?

               – O fi ăsta? interveni nea Mureşan. Tocmai l-a adus femeia de serviciu, l-a găsit pe jos la ieşirea din parcare.

               – L-o fi aruncat şoferul, mânca-l-ar ma-sa!

               După ce Steluţa îşi primi sandvişul dorit, nea Mureşan reluă discuţia.

               – Ziceaţi de ardelenii ăia blocaţi …

               – Ziceam, dar am uitat … aaaa, da, aia cu navigatorul?

               – Nu, ziceaţi că s-au blocat pe nu ştiu ce străduţe şi i-au scos carabinierii, pe bucăţi.

               – Pai da, că i-a băgat GPS-ul. Ei, dacă nu cunoşteau oraşul … Eu am făcut şedinţă cu şoferii mei şi le-am zis să fie atenţi, că eu nu am bani de dat ca să-i elibereze ăia dacă se blochează. Şi ei, băieţi deştepţi. Au început să se orienteze ca pe vremuri, cu harta şi busola. Domne, toţi s-au descurcat, n-am avut nici o reclamaţie, dar ăsta, Marcu ăsta, el ştie cum s-a învârtit, că m-a sunat disperat într-o dimineaţă, şefu, m-am trezit de dimineaţă pe pietonal, în faţa Domului din Florenţa. Cică a condus pe întuneric, a nimerit pe un loc mai larg, aşa, şi s-a culcat, a zis că e într-o parcare. Când s-a sculat, era în faţa Domului şi toată poliţia şi armata în jurul camionului. Am dat atunci două mii de euro amenda şi ca să-l remorcheze ăia cu tancul d-acolo. I-am zis, bă, Marcule, dacă mai faci una ca asta acolo te las, mai bine îţi confiscă ăia camionul cu încărcătură cu tot, dar eu nu-ţi mai plătesc prostia.

               – Da, e cam gogonată …

               – E nasoală rău, domne, m-a atins tare la buget. După aia, la vreo trei luni, ce zici că face Marcu al meu. Era întuneric, pe autostradă, îşi aduce aminte că vrea să meargă la femeia aia exact după ce trecuse de ieşirea către satul ei. Şi în loc să meargă înainte, să iasă pe unde o putea, el se bagă într-o parcare ca asta, întoarce şi o ia pe contrasens. Când colo, la zece metri îl şi aştepta duba de la Guardia di Finanza, cică, bă nene, unde fugi tu de noi, ia deschide maşina, că tu ai droguri ascunse în marfă.

               – Păi cum, Guardia di Finanza opreşte maşinile pe stradă?

               – Da, domne, l-a oprit, a zis că vrea să fugă de ei. Şi amărâtu-ăla, vai de capul lui, mergea la gagici. Şi nu zici că l-a ţinut la arest până au descărcat toată marfa şi au verificat maşina până la ultimul şurub? Mai mult, deşteptul uitase să bage cardul în tahograf şi a plătit amendă la poliţie şi pentru asta, nu numai pentru circulaţie pe contrasens! Şi-a plătit-o singur, săracu, eu n-am mai vrut să-l ajut cu nimic. Unde mai pui că poliţaii ăia au trântit marfa şi am plătit şi acolo penalizare, completă Aurel.

               – Grea meserie!

               – Ce-i drept, e grea, iar unii şi-o fac şi mai grea. Vedeţi, de-aia nu i-am mai dat drumul în Italia. Dacă vrea la femei, n-are decât să se ducă pe banii lui, nu pe-ai mei!…

               – Ştiţi ceva, eu nu prea înţeleg care e treaba cu tahograful ăla de ziceţi dumneavoastră. I-am mai auzit pe şoferi, pe-aici, dar nu m-am dus să-i întreb.

               – E un device care măsoară viteza şi timpul cât conduce şoferul. N-are voie să depăşească 9 ore de condus pe zi şi 45 pe săptămână. E impus de sindicatele noastre, ale şoferilor, să avem timp suficient de odihnă. E personalizat cu datele fiecărui şofer, când te sui la volan bagi cardul şi te înregistrează automat.

               – A, şi când mergi la garaj i-l dai şefului, să te ponteze?

               – Şi asta, dar te controlează ăştia pe drum, poliţia, RAR-ul … ăştia. În orice ţară te opreşte, îţi cere la control documentele maşinii şi încărcăturii, permisul şi cardul de la tahograf.

               – Cred că am înţeles, răspunse nea Mureşan. Ei, dacă aşa e legea …

               – Da, e simplu, noi le ştim şi o aplicăm. Dar ia staţi, să vă arăt cardul meu, că dacă tot trebuie să conduc maşina asta, trebuie să-l bag în device, continuă Aurel, căutându-se prin buzunare. Unde dracu e?… mormăi el nervos. Să fie el al … Băi, frate, am uitat să-mi iau cardul! L-am băgat în seif la birou, că şi aşa nu mai conduc demult, şi am uitat să mi-l iau! Pfaaa … ce mă-sa fac dacă mă opreşte?…

               – Păi ce să zic, domnu’ Aurel, mergeţi cuminte şi nu le atrageţi atenţia, poate scăpaţi neoprit; eu ştiu?

               – Fir-ar să fie! înjură Aurel. Toată ziua îi cert pe şoferii mei să nu neglijeze documentele, şi tocmai eu să uit cardul vieţii! De, domne, când e omul grăbit, aşa se întâmplă.

               După ce se mai căută o dată, cu grijă, prin toate buzunarele, Aurel se resemnă.

               – Asta e, dacă-s zăpăcit … Nea Mureşane, hai că plec, bine că măcar toate celelalte documente sunt în regulă, marfa e sigilată, măcar să nu mă duc şi la puşcărie pentru Marcu ăsta, că aşa-mi vine să zic şi vorba aia cu arcu’ … Domne, merci pentru ajutor şi pentru cafea, când mai trec pe-aici vin şi eu cu un termos de cafea. Hai, sănătate şi Doamne ajută! încheie Aurel, strângându-i mâna lui nea Mureşan, după care se urca în cabina tirului şi porni spre Năvodari.

               – De, nene, am mai văzut eu zăpăciţi, dar un patron atât de împrăştiat … murmură nea Mureşan. Aruncând o privire către camionul galben care dispărea pe autostradă, şeful parcării culese de pe masă termosul şi cele două pahare din plastic, după care se îndreptă către biroul de la limita asfaltului. În acel moment ceva îi atrase atenţia: în sezlongul lui dormea o fetiţă …

814. PERETELE DE STICLĂ – DUBLĂ PERSPECTIVĂ ASUPRA UNUI SCURT-METRAJ INEDIT (”Dragoste fără cuvinte”) de Nuți Gălețeanu şi Mihai-Athanasie Petrescu

În iulie 2023, la Timișoara au avut loc filmările pentru pelicula ”Dragoste fără cuvinte,” în fapt un scurt-metraj de 24 minute care aduce în atenția noastră o poveste de dragoste neobișnuită.

Premiera filmului regizat de domnul Octavian Iacob a avut loc în Săptămâna Comunității şi Culturii Surzilor (implementată de Asociația Națională a Surzilor din România în parteneriat cu International Organization for Democracy and Human Rights IODHR Norway și finanțată prin Granturile SEE și Norvegiene în cadrul apelului „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023”.) și este prima producție cinematografică românească în care joacă și persoane surde.

Premiera filmului a avut loc pe 22 septembrie dar eu l-am văzut abia recent, când Asociația Națională a Surzilor l-a pus la dispoziția publicului larg, pe pagina sa de Facebook și mai apoi pe Youtube.

Pe scurt, filmul prezintă povestea de iubire dintre un avocat auzitor, Mihai, şi  o pictoriță surdă, Alexia, care se îndrăgostesc unul de celălalt, la prima vedere. Am aşteptat cu nerăbdare să văd acest film, mai ales că în rolul celui mai bun prieten al Alexiei joacă un tânar deficient de auz, (Eduard Iacovache) pe care îl cunosc de mic.

Povestea e cu happy-end, dar vă las pe voi să o urmăriți în linkul pe care îl voi atașa la final….

Dar până să ajungeți la link….Cred ca filmulețul merită prezentat din dublă perspectivă, cea a unui auzitor,  și cea a unui deficient de auz fiindcă este destinat și spectatorilor din lumea tăcerii dar și celor care aud.

Din perspectiva auzitorului (Mihai Athanasie Petrescu-scriitor)

Este comunicarea o barierӑ în calea sentimentelor?

Mӑrturisesc de la început cӑ nu sunt un fan al filmelor sentimentale. Nu le evit, dar nici nu le caut, poate pentru cӑ, aşa cum mi-a spus cineva, sunt cam sensibil şi mereu gata sӑ umezesc batista. Nici la “Dragoste fӑrӑ cuvinte” nu aş fi ajuns dacӑ nu mi-ar fi fost recomandat.

E drept cӑ nu ştiam ce mӑ aşteaptӑ, nici mӑcar nu aveam o batistӑ la îndemânӑ, dar filmul m-a “prins”  imediat şi l-am urmӑrit cu plӑcere.

Aş dori sӑ îi pot provoca la o discuţie cât mai sincerӑ pe realizatorii şi protagoniştii scurtmetrajului pentru a afla care a fost obiectivul lor. Clar nu au urmӑrit sӑ creeze un film comercial, cadrul în care a fost lansat şi cele câteva interviuri (acordate dupӑ premierӑ) pe care am putut sӑ le accesez exclud asta.

Poate au vrut sӑ demonstreze cӑ un sentiment adevӑrat şi sincer nu poate fi anulat de o deosebire între personajele principale (de fapt, ăsta e un fel de şablon al poveştilor de dragoste, când eroii sunt îndepӑrtaţi fie de poziţia lor pe scara socialӑ, fie de avere, fie de vreo boalӑ … iar aici exemple clasice sunt “Romeo & Juliet” şi “Love Story”).

În cazul nostru, deosebirea dintre Alexia şi Mihai este una de acuitate auditivӑ. Alexia este surdӑ şi, din pӑcate, crede cӑ asta e o piedică între ei.  Se fereşte sӑ-i destӑinuie lui Mihai dizabilitatea ei, chiar dacӑ pare a fi atrasӑ de el.

În exemplele menţionate de mine mai sus, personajele trec peste prejudecӑţi. Julieta o spune, de la balcon: “Un nume ce-i?- Un trandafir, oricum / Il pui, exala-acelasi scump parfum!” (act II, scena 3).

Oliver Barrett IV observӑ “Ai pus între noi un perete mare, din sticlӑ, ca sӑ nu te rӑnesc. Dar peretele ӑsta te tine departe şi de sentimentele mele, nu-i aşa, Jenny? Dar, într-o zi, o sӑ trebuiascӑ sӑ mӑ accepţi. Va trebui sӑ recunoşti cӑ şi tu ai sentimente” .

Mihai, în momentul când înţelege de ce Alexia se fereşte de el, alege, fӑrӑ ezitare, singura cale de a comunica alesei inimii lui ceea ce simte: învaţӑ limba semnelor române.

Iniţiativa lui poate fi interpretatӑ în mai multe feluri; eu nu o vӑd ca o concesie, (sigur, el are nevoie de un efort, dar nu mi se pare un sacrificiu, cum e cazul în cele douӑ poveşti clasice din exemplul meu).

În câteva sӑptӑmâni, tânӑrul este capabil sӑ comunice cu Alexia destul de bine pentru ca amândoi sӑ înţeleagӑ cӑ sunt meniţi unul altuia. De fapt, e clar cӑ Mihai a bӑtut la o uşa deschisӑ, pentru cӑ Alexia nu a avut nevoie de un asediu pentru a rӑspunde, recunoscând, astfel, cӑ şi ea avea sentimente.

Dilema de la care am pornit, anume dacӑ, într-adevӑr, comunicarea este un obstacol, în speţa noastrӑ, în calea iubirii, în multe alte cazuri – în calea integrӑrii sociale, îşi gӑseşte aici o rezolvare simplӑ, pentru cӑ unul dintre personaje aflӑ exact calea corectӑ.

Mӑ tem, însӑ, cӑ în viaţa realӑ nu e atât de simplu. Dacӑ era invers, anume fata sӑ fi fost cea care trebuia sӑ facӑ pasul de a învӑţa limbajul gestual, oare l-ar fi fӑcut?

Oare personajul are un complex de inferioritate, sau e vorba şi de cochetӑria femininӑ? Probabil

cӑ discuţia ar trebui sӑ fie mult mai profundӑ şi poate dacӑ realizatorii vor reuşi sӑ dezvolte povestea într-un film mai lung, la care sӑ colaboreze mai îndeaproape cu un specialist în psihologia deficienților de auz, rezolvarea ar fi, poate mai complicatӑ, dar sigur mai aproape de realitate.

Dar întrebarea rӑmâne: de ce oare se creeazӑ o barierӑ artificialӑ între surzi şi auzitori? Iatӑ, problema comunicӑrii se depӑşeşte uşor, ce mai rӑmâne de rezolvat? Unde este adevӑratul complex? O fi unul de inferioritate la surzi, sau unul de superioritate la auzitori? Nu cumva termenul “persoanӑ cu dizabilități” atribuit surzilor este adevӑrata barierӑ?

Ajuns aici, poate ar trebui sӑ aduc un reproş realizatorilor filmului. E foarte adevӑrat cӑ orice film trebuie sӑ aibӑ o coloanӑ sonorӑ, poate chiar şi filmul ӑsta, fӑcut despre şi pentru surzi. Subliniez: şi pentru surzi.

Ei vor citi şi vor recepta mesajul scris (subtitrarea), dar sigur muzica nu va avea nici o semnificaţie pentru neauzitori. Ce înseamnӑ aia “muzicӑ emoţionantӑ” pentru un surd? Mergând mai departe, cred cӑ nu e potrivit sӑ foloseşti “muzica emoţionantӑ” chiar ca o cheie a rezolvӑrii situației– aşa cum e melodia din filmul lui Zefirelli “Romeo and Juliet” (1968).

***

Din perspectiva deficientului de auz

O să ”povestesc” eu…așa cum mă pricep și așa cum l-am perceput, fără sonor dar cu acces la subtitrare.

Citind însă perspectiva domnului Mihai Petrescu si frumoasa comparație cu Romeo și Julieta, cred că e mai bine să încerc să răspund cumva  dilemelor dânsului…

Domnul Octavian Iacob, regizorul acestui scurt metraj a avut amabilitatea să îmi dea câteva lămuriri (și îi multumesc și aici …)

Filmul este un fel de omagiu adus mamei domnului regizor Iacob, o doamnă cu deficiențe de auz (hipoacuzie).  Ceea ce mi se pare un lucru minunat!

Ideea că dragostea, la modul general,  nu are bariere, nu e un subiect nou, dar dizabilitatea, văzută ca o barieră e ceva mai puțin întâlnit în viața reală.

Prin comparație cu exemplele poveștilor clasice de mai sus (din ”opinia auzitorului”) aș zice că surditatea Alexiei și lipsa inițială a unui canal de comunicare între îndrăgostiți, chiar este ca un perete de sticlă. Dar din fericire, ”sticla” se mai și sparge dacă acționezi….

Comunicarea nu e un obstacol, dar lipsa acesteia, da….e adevărat că limba semnelor nu se învaţă chiar uşor, dar când o înveţi pentru persoana iubită, merită efortul.

Personajul principal feminin, Alexia, are complexul inferiorităţii, se teme de ce ar crede Mihai, se teme și mai mult de o eventuală respingere…dar personal, cred că barierele acestea sunt ridicate din ambele părți: și de către surzi și de către auzitori. Deficienții de auz cred că sunt respinși, etichetați și discriminați de cei cu auz.

Auzitorii pe de altă parte, nu au răbdare să descopere lumea tăcerii și calitățile celor fără auz. Mda, e în fond o mare problemă de comunicare!!! Și lipsa acestei comunicări, a înțelegerii, e de fapt marea barieră.

În privința coloanei sonore….ah, consider că termenul de ”muzică emoționantă” e cam vag (multe genuri muzicale/ melodii pot transmite emoții)…mai ales când cântă fata cu vioara (unde am cerut lămuriri că voiam neapărat să știu, concret, ce melodie era).

Aflând că e vorba de melodia din filmul lui Zefirelli “Romeo and Juliet”, înțeleg și rolul deosebit, simbolic,  al acestei alegeri . Dar cu toată subtitrarea, deficientul de auz pierde această ”emoție”, pierde simbolistica melodiei strecurată atât de fin, în cele 24 minute ale filmului. Totuși, să nu scăpăm din vedere că filmul e și pentru auzitori, așa că sper că au înțeles că regizorul nu a ales întâmplător melodia respectivă!

În privința personajelor, mi-au plăcut toți, dar în special am admirat actorii surzi. Deși amatori, au fost serioși și atenți la indicațiile primite (și așa cum mi s-a destăinuit Eduard Iacovache, au colaborat foarte bine, în timpul filmărilor, auzitori și surzi, laolaltă).

Desigur că au avut interpret (o doamnă din Reșița) dar domnul Iacob s-a declarat încântat și mulțumit de perspicacitatea și atenția actorilor deficienți de auz și de dorința lor de a lucra cât mai bine.

Aș vrea să închei cu răspunsul la o întrebare de mai sus:  în viața reală, această poveste ar fi posibilă sau e pură imaginație din partea regizorului????

Personal, am trăit o poveste reală, foarte asemănătoare (în condiții un pic diferite, dar a existat, cu adevărat). Deci, poate fi o situație reală, dragostea chiar nu ține seama de niciun fel de bariere! (deși eu as fi ales, cu siguranță altă  profesie pentru Mihai, dar aș păstra profesia Alexiei) .

Dragostea înseamnă nu doar comunicare, ci și respect și mai ales, cunoaștere!

Filmul mi-a plăcut foarte mult, „aud” că și altor deficienți de auz…Așa că așteptăm cu nerăbdare lung-metrajul, cu siguranță va fi un succes!

(Linkul filmului : https://www.youtube.com/watch?v=719K6hWAJuk)

813. POVESTEA INSTALATORULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA INSTALATORULUI

                De douӑ zile, nea Mureşan îşi închisese moşia. Dupӑ mai multe incidente la grupul sanitar pentru bӑrbaţi, a cӑrei instalaţie de apӑ de mult avea nevoie de reabilitare, a luat taurul de coarne şi s-a apucat singur sӑ repare, vӑzând cӑ de la şefii lui nu e nici o speranţӑ. A obţinut, pe prietenie, nişte tevi PPR de la magazie şi, bazându-se pe capacitatea sa de a dobândi rapid unele priceperi, având ca meditator internetul, a înlocuit, cu trudӑ multӑ cele câteva ţevi care îi fӑceau necazuri.

Totul a mers foate bine pânӑ când a dat drumul la apӑ şi a obţinut imediat o baltӑ, lângӑ lavoare.

A doua tentativӑ s-a soldat cu o nouӑ baltӑ, în acelaşi loc. E clar, greşea ceva, dar ce?

Scӑrpinându-se, nervos, în cap, nea Mureşan îşi aprinse o ţigarӑ şi se aşezӑ la masa de beton. Noroc cӑ traficul era destul de lejer, ca niciodatӑ, nici un TIR nu dormise în parcare. Erau ocupate, probabil, cu manifestaţiile de la Afumaţi. Deci îşi putea permite sӑ se odihneascӑ puţin, nu avea cine sӑ nesocoteascӑ afişul “Defect” de pe uşa de la Bӑrbaţi.

– Ia te uitӑ, frate, la barza chioarӑ-i face Dumnezeu cuib, tresӑri nea Mureşan.

În parcare tocmai îşi fӑcea apariţia o Dacie Jogger maro, iar inscripţia “John Piper – Instalaţii sanitare” era dӑtӑtoare de speranţe.

Joggerul opri chiar lângӑ “Bӑrbaţi”, iar din el coborârӑ doi tineri, în ţinutӑ de lucru. Cel din dreapta, mai tânӑr, mai scund şi mai blond, purta o salopetӑ curatӑ, portocalie, iar şoferul, mai în vârstӑ, mai solid şi mai brunet, îşi etala, parcӑ cu mândrie, salopeta albastrӑ, plinӑ de pete.

Pânӑ sӑ apuce nea Mureşan sӑ-i îndrume, cei doi ajunserӑ la uşa grupului sanitar şi se oprirӑ, descumpӑniţi, în faţa micului afiş.

– Domnilor, puteţi merge la “Femei”, nu mai e nimeni pe-aici ca sӑ vӑ deranjeze, îi linişti nea Mureşan.

– Ce, e înfundat? Întrebӑ cel mai în vârstӑ, mai solid şi mai brunet.

– Nu, am o ţeavӑ care curge, rӑspunse gazda.

– Aha! concluzionӑ omul şi se îndreptӑ spre cealaltӑ uşӑ.

Nea Mureşan îşi terminase demult a doua ţigarӑ când ieşirӑ cei doi, cel înalt ţinându-l pe dupӑ umeri pe cel scund. Dar îşi pregӑtise şi discursul.

– Domnu John, pot sӑ vӑ rog ceva?

– Ce John visezi, domne?

– Pӑi … scrie pe maşinӑ

– A, maşina, se lӑmuri salopeta albastrӑ, izbucnind în râs. Ha ha! Nu e nici un John, e doar denumirea firmei, imaginaţia lui Romi, spuse el, arӑtând stre salopeta orange.

– Am zis sӑ fie o denumire armonioasӑ, sӑ meargӑ cu Piper, ştiţi, de la pipe, completӑ Romi.

– Am înţeles, domnu … ӑӑӑ …

– Georgescu îmi zice, dar prefer nea Gicu, spuse omul, întinzând mâna. Ştiu ce vrei, ai vӑzut cӑ suntem instalatori şi vrei sӑ-ţi facem ţeava aia, domnu …

– Mureşan, dar mi se zice nea Mureşan. Cum ai ghicit?

– Era şi greu … Romi, ia hai sӑ vedem, spuse Gicu, intrând, cu Romi de mânӑ la “Bӑrbaţi”. Nea Mureşane, cine ţi-a fӑcut instalaţia asta?

– Pӑi … eu, cӑ degeaba m-a rugat de director sӑ-mi trimitӑ nişte meşteri, pânӑ s-a spart ţeava aia de tot şi n-am mai avut încotro.

– Tot PPR era?

– Nu, era ţeavӑ de fier, de zero cinci. Dar ӑştia mi-au trimis de la magazie plastic, am pus plastic, ce sӑ fac.

– Ai matale scule?

– Mi-am luat şi eu o placӑ, adezivi, ce sӑ fac.

– Pӑi … ce sӑ zic, pare bine lucrat. Unde zici cӑ picӑ? se interesӑ nea Gicu, dupӑ ce inspectӑ, cu mâinile şi cu ochii, toatӑ reţeaua de ţevi.

– Uite-aici, indicӑ gazda.

– Hmmm … ia sӑ vedem.

Ajutat de Romi, care se mişca grijuliu, sӑ nu-şi murdӑreascӑ salopeta cea portocalie, meseriaşul demontӑ mufa cu pricina, apoi, folosind sculele aduse de la maşinӑ, fӑcu o nouӑ îmbinare. Nici o picӑturӑ de apӑ nu se mai strecurӑ prin mufarea fӑcutӑ de meseriaşii aduşi de Dumnezeu.

– Mulţumesc, domnilor, se vede cӑ uneori e nevoie şi de o mânӑ calificatӑ, îşi exprimӑ nea Mureşan recunoştinţa.

– Lasӑ, domne, cӑ şi mata ai lucrat destul de bine, rӑspunse nea Gicu, refuzând bancnota pe care i-o întindea gazda. Ştii ce-ai greşit? Ai tӑiat capӑtul ӑsta oblic … cu ce-ai tӑiat? N-ai foarfecӑ d-asta?

– Cu bomfaierul

– D-aia e câş … uite … şi nu se etanşeazӑ. Sӑ-ţi iei o foarfecӑ, e cam scumpӑ, dar dacӑ mai faci, îţi trebuie.

– Dar mӑcar o cafea nu vreţi sӑ beţi, pânӑ vӑ mai odihniţi? întrebӑ nea Mureşan, bӑgându-şi în buzunar banii refuzaţi, a doua oarӑ, de cӑtre meşteri.

Cei doi se aşezarӑ la masa de beton, iar gazda cea bunӑ aduse imediat ceşcuţele pline.

– Nea Mureşane, sӑ ştii cӑ mi-a plӑcut de matale. Deşi te pricepi, n-ai stat pe capul nostru cu indicaţii preţioase, cum fac alţii.

– Eiii … nu mӑ pricep, încerc şi eu, mai iese, mai stric …Ce sӑ fac …

– Lasӑ, domne, cӑ ai fӑcut instalaţia asta destul de bine.

– Da, dar nu mӑ-ntrebi cât am tras la bomfaier … Nu, nea Gicule, nu ştiu meserie, dar, dacӑ trebuie, pun mâna. Dar ce ziceai, cӑ se bagӑ clienţii în munca voastrӑ?

– Aoleu, şi încӑ cum! Ne dӑ sfaturi, ne învaţӑ cum sӑ una, cum sӑ alta … sau se uitӑ cu ochii cât cepele, de zic cӑ sunt, vorba aia, normatori.

– Ca blonda aia de ieri, interveni Romi.

– Aia a fost peste firea omeneascӑ, pe cuvânt, întӑri nea Gicu.

Cu gândul cӑ poate sare vreun iepure aducând o poveste interesantӑ, nea Mureşan nu scӑpӑ momentul.

– Pӑi ce-a fӑcut? V-a dat, cum zici mata, indicӑţii? Cӑ, de obicei, femeile nu se pricep la ţevi.

Nea Gicu picӑ imediat în capcana gazdei.

– Nu, bre nea Mureşane, stai sӑ vezi! Deci, pe la prânz, aşa, pac telefonul. Noi avem pagina de facebook, cine are nevoie de instalatori ne gӑseşte uşor. Aşa şi cicӑ, alo, mi s-a stricat apa la bucӑtӑrie, veniţi repede s-o faceţi. Ne-am dus, ce sӑ facem. Când ajungem, femeia asta blondӑ, era o casӑ prin Bucureştii Noi, sun eu la uşӑ şi iese una, la vreo 45 de ani, da’ blondӑ …

– O fi fost vopsitӑ? interveni gazda.

– O fi fost, ce ştiu eu, şi îmbrӑcatӑ într-un fel de halat subţire, aşa, ne duce la bucӑtӑrie. Ştii matale cum e acum, chiuvetӑ d-aia pusӑ pe blat, de toatӑ instalaţia e ascunsӑ dedesubt …

– Da, ştiu, aşa avem şi noi.

– Aşa, d-aia. Şi zice, domne, s-a spart maţul ӑla şi curge.

– Maţ? Adicӑ racord.

– Racord, dar ea îi zicea maţ. Pӑi ce sӑ fac, m-am bӑgat cu capul sub blat sӑ vӑd unde curge şi am vӑzut imediat, era perforat şi femeia pusese un lighenuş acolo, sӑ strângӑ apa.

– Pӑi nu putea s-o opreascӑ de la general?

– Am întrebat-o şi eu, dar habar n-avea dacӑ are general. Avea, cӑ a oprit Romi apa, şi pânӑ sӑ desfac eu racordul l-am trimis pe Romi sӑ ia unul nou de la maşinӑ. Nu, Romi? Aşa, şi l-am scos de-acolo, dar, când sӑ ies de sub blat, ce zici dumneata, femeia aia era exact deasupra mea şi se uita sub blat. Nici n-am putut sӑ mӑ ridic, cӑ nimerisem exact sub halatul ei.

Dupӑ ce se potolirӑ din râs, nea Gicu reluӑ:

– A venit ӑsta micu, mi-a dat racordul, dar când sӑ-l mufez sub blat, observ cӑ nu are garnituri, ce ştiu eu, or fi cӑzut pe undeva, sau le-om fi cumpӑrat noi fӑrӑ, cӑ noi, când cumpӑram, luam câte-o cutie plinӑ, şi nu ne uitӑm. Mӑ Romi, du-te şi adu garnituri, zic, dar ce sӑ vorbesc eu cu Romi, cӑ femeia aia era pe jos, în patru labe, şi se uita sӑ vadӑ ce fac. Romi, în spatele ei, nici n-a auzit de prima datӑ ce i-am zis, de a trebuit sӑ ţip mai tare. Aşa, şi vine ӑsta cu garniturile, pun eu racordul, dar când sӑ ies de sub blat, iar am nimerit sub halatul ӑleia.

Nea Mureşam ştergându-si lacrimile de râs, îşi dӑdu cu pӑrerea:

– Ei, nea Gicule, asta voia şi ea ceva …

– Ce sӑ vrea, domne? Habar n-avea, cӑ aşa am crezut şi eu, cӑ vrea sӑ vadӑ ce fac, de curiozitate, ca copiii, dar asta nu pricepea nimic ce fӑceam eu acolo, cӑ i-am zis pe urmӑ cât costӑ racordul, cât costӑ manopera, dar ea, de colo, care record? Nici nu bӑgase de seamӑ cӑ am schimbat racordul …

– Eu cred cӑ se uita aşa ca sӑ aibӑ ce bârfi cu vecinele, intervene Romi. N-ai vӑzut cӑ avea bӑncuţӑ la poartӑ?

– Tot ce se poate, mӑ Romi, pӑi de, d-aia se tot inventeazӑ bancuri cu blonde.

– Şi altceva n-a mai avut de reparat, de desfundat? se interesӑ nea Mureşan.

– Nu, cӑ am întrebat-o. Ne-a dat iute banii cât i-am cerut şi ne-a şi dus la poartӑ, sӑ scape de noi. O nesimţitӑ!

– De ce nesimţitӑ?

– Pӑi d-aia, cicӑ nu e mulţumitӑ de noi. Cicӑ, altӑ datӑ nu vӑ mai chem pe voi, orice-ar fi! Ce dracu, voi n-aţi vӑzut niciodatӑ filme cu instalatori pe internet?

812. MAESTRUL MANŞEI de Mihai-Athanasie Petrescu

Peste câteva zile, la 10 februarie, se vor împlini 105 ani de la decolarea unui legendar aviator român la escadrila din ceruri. Prilej sӑ ne aducem aminte de

“Maestrul “ manșei” : Mr. (Av.) MIRCEA ZORILEANU

Motto: “Avem și noi oceanul nostru”
Mircea Zorileanu

Românii se pot mândri cu numele a numeroase personalități, oameni care au reprezentat pentru națiunea noastră deschizători de drumuri, sau, pur și simplu, excelenți specialiști într-un anumit domeniu. Una dintre aceste personalități este aviatorul Mircea Zorileanu, acela care a rămas cunoscut sub porecla “Maestrul”.

Mircea Zorileanu s-a născut la București,la 14 octombrie 1883. A urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie din orașul său natal între anii 1903 – 1905, absolvind-o cu gradul de sublocotenent, arma cavalerie. Cu acest grad a îndeplinit funcția de comandant de pluton la Regimentul 10 Roșiori, avansând până la gradul de locotenent, la 10 mai 1909.
În același an, ofițerul Zorileanu pleacă în Italia pentru a învăța și mai multe în specialitatea sa. Studiază la Școala de Cavalerie de la Tor-De-Quinto, dar acolo veștile despre realizările de excepție ale lui Blériot (traversarea Canalului Mânecii în 1909) au ajuns repede și l-au impresionat pe tânărul militar român în asemenea măsură, încât acesta a hotărât să învețe să zboare. A făcut-o la Paris, apoi la Mourmelon, devenind al doilea român, după principele George Valentin Bibescu, posesor al unui brevet internațional de pilot. Revenit în țară, Zorileanu și-a echivalat brevetul cu unul românesc, acela cu numărul 2.
Rămânând în “arma” aviației, Mircea Zorileanu participă la manevrele armatei din anul 1912, după care, recunoscându-i-se măiestria, este oprit ca instructor la școala militară de pilotaj de la Cotroceni
Iubitor de libertate, tânărul pilot află în zbor adevărata posibilitate de a se mișca fără constrângere. A hotărât să decoleze pentru zboruri de mare distanță, și primul de acest gen a fost raidul București – Târgoviște, efectuat între 17 și 19 iunie 1912.
În scurt timp, Mircea Zorileanu a devenit pilotul român cu cele mai frumoase performanțe. Era admirat și invidiat de ceilalți aviatori atât pentru talentul și finețea deosebite în mânuirea manșei (pentru care i s-a spus “Maestrul”), cât și pentru capacitatea excepțională de a naviga în orice condiții de vizibilitate, ziua sau noaptea, pe cer senin sau prin ceață. Andrei Popovici spunea despre el: “Zorileanu zboară ca păsările, după instinct.” Performanțele sale stau mărturie; cea mai importantă din acea vreme: recordul național de înălțime, la 30 septembrie 1912, cu un avion Blériot de 70 CP, depășit cu numai trei săptămâni mai târziu, la 20 octombrie 1912, ajungând la 2400 de metri.
Odată cu izbucnirea războiului în Europa, Mircea Zorileanu, cu gradul de căpitan (la care a ajuns la 1 aprilie 1014), a fost nevoit să se resemneze la executarea de ordine, punându-și îndemânarea în slujba patriei. Aflându-se sub comanda lui Andrei Popovici, de fapt un mare prieten al său, Zorileanu a realizat o mare premieră a zburătorilor români: a trecut în zbor Carpații, pilotând un avion considerat imposibil de către cei mai mulți piloți (un Nieuport, cu motor Gnome, de 80 CP), cu misiunea de a bombarda garniturile de tren germane aflate în garile Covasna şi Braşov. La comenzile unui avion Farman 40, el a continuat să acționeze în cadrul Escadrilei 4 Farman, executând misiunile specifice acestui tip de avion, dar evidențiindu-se în special pentru eficacitatea bombardamentelor executate pe timp de noapte.
Avionul Farman 40, monomotor de recunoștere, biloc, era un aparat destul de lent, dar cu o portanță care permitea zborul la o viteză redusă, favorabilă unor aterizări “scurte”. În 1916, decolând pentru un zbor de antrenament, Zorileanu a provocat panică printre colegii săi, pentru că a dispărut fără urmă timp de câteva zile. Într-un târziu, un cioban a adus vestea liniștitoare că avionul și pilotul erau sănătoși și în deplină siguranță, aterizați pe o culme a masivului Penteleu. Acolo unde și unui vultur i-ar fi fost dificil să aterizeze…
Un alt episod care a rămas memorabil este acela al contribuției lui Zorileanu la acțiunea unui regiment de … cavalerie. Aflându-se în zbor deasupra câmpului de luptă, cu misiunea de a aduce informații în legătură cu mișcarile inamicului, pilotul a observat din aer cum această unitate terestră se află în dificultate, atacul riscând să fie respins de germani. Indiferent la gloanțele care roiau în jurul său, Mircea Zorileanu a trecut în zbor, cu motorul redus, pe deasupra compatrioților săi, strigându-le: “La atac, fraților, trebuie sӑ învingeți! Trăiască Cavaleria Română!”. Se pare că îndemnurile sale au fost eficiente, pentru că unitatea respectivă a cucerit poziția pe care o avea în față.
Un bun profesor, Mircea Zorileanu a avut și elevi pe măsură. Nae Iliescu-Mitralieră își amintea cu emoție de lecția unică pe care a primit-o de la Zorileanu. Poate nu cu aceeași plăcere se gândea însuși Mircea Zorileanu, ajuns în 1917 la gradul de maior, la primul și singurul său accident, pa care l-a suferit atunci când a încercat să realizeze cu Nieuport-ul 11 al lui Vasile Craiu aceleași figuri acrobatice pe care le reușea cu Farman-ul. ”Bébé”-ul era un avion mai rapid, mai greu de ținut în pierdere de viteză, și de aceea Zorileanu a greșit, căzând de la o înălțime mică, fără a se accidenta, dar primind o lovitură serioasă în amorul propriu.
În acești ani au apărut în librării patru titluri care au arătat și o alță fațetă a personalității lui Mircea Zorileanu: “Pentru Carpații noștri”, “Caravana”, Să devenim popor de navigatori” și “Ion Pripitu, Poștaș aerian”. Iată că nu numai în literatura franceză găsim un mare aviator – scriitor, și noi îi avem pe ai noștri, și ne gândim aici și la contemporanii Doru Davidovici și Dumitru Berbuschi. În textele lui Zorileanu regăsim aceeași dragoste pentru zbor, pentru oceanul aerian al țării, pentru patria română. Ba chiar, în “Ion Pripitu…”, apărută în 1917, apare ideea revoluționară a folosirii avionului în scopul efectuării de transporturi comerciale. De abia cu cinci ani mai târziu această inițiativă a fost aplicată, dar nu în România…
Din păcate, Maestrul avea o sănătate șubredă. Poate că nici felul său de viață nu era cel mai adecvat pentru un om predispus la o boală de plămâni (era afectat de prea desele și bruștele treceri de la o altitudine la alta, de la o presiune atmosferică la alta). În 1917, boala îl obligă să caute un spital. Îl găsește în țara neutră, Elveția, unde pleacă fără a mai aștepta îngăduința superiorilor săi ierarhici, ceea ce se traduce în lipsa oricărei surse de bani. Tratamentul îi epuizează rapid economiile, de altfel destul de mici, dar prietenii din România găsesc puterea să rupă din puținul lor pentru a-l ajuta. Printre aceștia: Andrei Popovici și Tache Ionescu.
După demobilizare, în 1918, Mircea Zorileanu este din nou victima bolii. Încrezător în șansa de a se vindeca în Elveția, el pleacă într-acolo, dar rămâne în criză financiară în Italia, unde se internează în spitalul din Nervi. Acolo moare, la 19 ianuarie 1919. Corpul său este incinerat a doua zi, în afară de inimă, pe care el le-o lăsase, prin testament, aviatorilor români. Cenușa și inima sa sunt aduse în țară și sunt depuse, după mai mulți ani, în monumentul care i s-a ridicat pe strada Paris din București.
Pentru meritele sale, aviatorul Mircea Zorileanu a fost distins cu “Steaua României” și cu “Virtutea militară de aur” clasa I, iar numele lui este purtat de o stradă din capitala României. Aeroclubul din Brașov, acela fondat de Andrei Popovici, s-a numit mulţi ani “Mircea Zorileanu”. Este menționat și pe Monumentul Aviatorilor.

(Fotografii de Aurelian Bucur)

Monumentul dedicat lui Mircea Zorileanu, amplasat în Piaţa Quito din capitala României, a fost realizat de artistul Emil Ludovic Gove şi inaugurat în 1937 de Aeroclubul Regal Român.