Arhive pe etichete: traducere

752. OMUL-FANTӐ de AUREL PENTELESCU

OMUL-FANTӐ de AUREL PENTELESCU

Rӑstӑlmӑciri profane dupӑ Nichita Stӑnescu

 

Ha, mâncam avioane!

Destinul meu se hrӑneşte

Numai cu avioane, fiindcӑ ele zboarӑ sus,

Cu mult mai sus

Decât pӑsӑrile.

 

Vine Omul-fantӑ

Şi-mi zice:

  • Nu mai mânca…

Zic:

  • Puţin îmi pasӑ ce zici!

Dӑ-mi altceva, cu mult mai important

Sau mӑcar

De acelaşi ordin de mӑrime.

 

Omul-fantӑ

Îmi dӑdu o sferӑ

Şi-mi zise sӑ o înghit.

Aura de dinţi de pe frunte

Se sfârmӑ. O greaţӑ

Sartreianӑ

Mӑ cuprinse.

  • Nu pot sfera sӑ înghit.

 

E sterilӑ. Pӑsӑrile fac

Cel puţin un ou. Dӑ-mi un ou!

 

Dar vorbeam singur.

Omul-fantӑ dispӑruse,

Probabil nu se aştepta

sӑ-l vomit.

Mâncam mai departe avioane

Cu şi mai mare apetenţӑ,

Fiindcӑ numai avioanele

Zboarӑ sus,

Cu mult mai sus

Decât pӑsӑrile.

 

Nu rezistӑm ispitei,

Nici chiar atunci când

Omul-fantӑ

Ni se aratӑ, fie şi perfid,

Sub forma Uciderea pruncilor

De Pieter Brüegel cel Tânӑr.

 

Vai  mie, am zis,

Nӑscut sunt sӑ mor

Pe pӑmânt! În vis.

 

1971, martie

IMG_20190926_0004

L’HOMME-FENTE    TRADUIT par MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

Interprétations profanes de Nichita Stӑnescu

 

Ha, je mangeais des avions!

Ma destinée se nourrit

D’avions seulement,

C’est parce qu’ils volent là-haut,

Beacoup plus haut que les oiseaux.

 

Et puis l’Homme-fente

Vient me dire:

  • Arrête de manger …

Je réponds:

  • Je me fous de ce que tu dis!

Donne-moi autre chose

Beaucoup plus important,

Ou, au moins

Tout aussi grand.

 

L’Homme-fente

Me donna une sphere

Et m’ordonna de l’avaler.

Les dents sur mon front

Volèrent en éclats. Une nausée

Sartréienne

Me prit.

Je ne peux l’avaler, cette sphere

Elle est sterile. Les oiseaux, aux moins

Pondent un oeuf. Donne-moi un oeuf!

 

Mais je parlais tout seul.

L’Homme-fente s’était évanoui

A croire qu’il ne s’attendait pas

Que je le vomisse.

Je continuais à manger des avions

Parce que seuls les avions

Volent là-haut

Beaucoup plus haut que les oiseaux.

 

On ne résiste pas à la tentation

Pas même au moment où

L’Homme fente

Se fait voir, meme perfidement,

En tant que Massacre des innocents

Par Pieter Brüegel le Jeune.

 

Pauvre de moi, je me dis

Je suis né pour mourir

Sur cette terre! Dans mon rêve.

 

  1. Mars.

Scrie un comentariu

Din categoria Aurel Pentelescu, Uncategorized

UN TOREADOR, UN AEROPLAN ŞI UN AUTOMOBIL de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Aceasta a fost turburată de un incident întâmplat în primele zile ale lui 1920. Aflând că unul dintre aparatele noastre a aterizat în pană la Algesiras am luat hotărârea să mă duc după el. După ce am făcut verificările necesare şi am degajat câmpul, m-am îndreptat către Malaga. Motorul torcea frumos şi totul părea că merge cât se oate de bine, când a apărut un nou incident mecanic. Din fericire, o plajă lungă şi lată se afla în prelungirea sierrei abrupte deasupra căreia zburam; am aterizat. Rezervorul meu de benzină era complet gol şi fusesem înşelat la decolare de proasta funcţionare a indicatorului. Mă găseam la Fuengirela, la 25 de kilometri de bază. Chemat prin telefon, un mecanic veni să-mi aducă canistra cu benzină.

Prezenţa unui avion atrăsese o mulţime de curioşi, care se înghesuiau în jurul nostru în timp ce alimentam. Câţiva fotoreporteri, chemaţi de urgenţă, făceau poze şi puneau întrebări. Mi s-a pus întrebarea dacă aş lua la bord un pasager de marcă. Era vorba de un toreador celebru, venit acolo pentru o coridă; am acceptat.

Matadorul, ovaţionat de lume, s-a aşezat pe locul pasagerului şi eu am pornit. Cum rulam ca să mă aşez cu faţa la vânt, pentru decolare, suflul elicei a ridicat un nor opac de parf. În spatele acestui ecran, m-am aplecat către tovarăşul meu de drum şi l-am atenţionat:

– Atenţie! Decolăm! Ţine-te bine de fuselaj!

El a făcut un gest, a sărit magistral de pe locul său pe sol, ca în arenă după luptă şi mi-a strigat: „Adios!

wilhelm-hunt-diederich-matador-and-bull(Wilhelm Hunt Dietrich – Matador and Bull – sursa foto http://www.artnet.com/artists/wilhelm-hunt-diederich/matador-and-bull-NaNggMH8-pqOEwkX5E9JXg2)

Fiind încă ascuns de praful ridicat, el îmi strânse mâna sşi îmi făcu semn să plec fără el. Hotărât lucru, aviaţia nu era pentru el!

Când am aterizat, câteva minute mai târziu, pe aerodromul Malaga, am avut surpriza să mă reîntâlnesc cu toreadorul meu. Îşi povestea cu vervă impresiile de zbor şi pretindea că a fost lăsat în drum într-un loc de unde venise cu maşina până la teren. Ziariştii îşi luau notiţe, scriind, după dictare, mulţumirile pe care el mi le adresa. Ce mai, ajunsesem amândoi eroii unei aventuri imaginare. A doua zi, toată presa regională reproducea declaraţiile uluitoare ale pasagerului meu.

Am survolat grădini încântătoare, am zărir, în apa limpede din apropierea malului, toată fauna subacvatică.

Rezultatul acestui bluff magistral a fost o cascadă de cereri pentru botezul aerului, pe care m-am grăbit să le onorez.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

MOARTEA UNUI ERETE / LA MORT D’UN VAUTOUR de Nicolae Dărăbanţ, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Moartea unui erete

 

Ieri, o ciocănitoare,

Pe un stâlp de telegraf,

Căutând vieţuitoare,

Scotea cu ciocul praf

Din lemnul cel inert,

Bătând în ritm alert.

Mai sus, un mic erete,

Ce-avea-n supraveghere

Afaceri şi secrete

Din plaiuri şi unghere,

Îşi zise : « E-o cucoană,

Dar cred că-i o spioană,

Altfel de ce insistă

Să bată un mesaj,

Ca o telegrafistă?”

Şi se lăsă-n picaj,

Ca să o prindă-n ghiare.

Dar s-a lovit, se pare,

De sârmele de-aramă,

Murind, de bună seamă.

 

Vedeţi un prost cum moare,

Pentru-o … ciocănitoare?

 

120831_115639

 

La mort d’un vautour

 

L’autre jour, un gros pivert,

Sur un poteau de télégraphe,

Avec son bec cherchait des vers

Mais trouvait de la poussière,

De la pourriture inerte,

En frappant au rythme alerte.

Un petit vautour, hissé plus haut,

Avait la tâche de surveiller

Des affaires et des secrets.

Pensa-t-il : « Cette compagnonne

Doit être une espionne.

Je vois qu’elle insiste

A taper ce message

Comme une télégraphiste. »

Et il tomba en vol piqué,

Ayant l’air bien agressif,

Pour la prendre dans ses griffes.

Mais se heurta aux fils de cuivre,

Et la mort vint s’ensuivre.

 

C’est, sans doute, la mort stupide,

Réservée aux gens cupides.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

FORMELE ȊNTREZĂRITE ERAU CADAVRE de Didier Daurat, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

Formele întrezărite erau cadavre

Aşteptam zorile cu nerăbdare, o dimineaţă care avea să-mi dezvăluie câmpul de luptă. Pe când se lumina, simţeam cum creste în mine un amestec de groază şi de mândrie: eram chiar acolo unde se desfăşura răboiul. Încet-încet, obiectele deveneau mai vizibile, iar umbrele întunecate pe care le distingeam pe deal, încurcate în sărma ghimpată, deveneau cadavre, franceze sau germane. Era ger, aşa că m-am întors în adăpost. Acesta fusese construit din resturi umane îngheţate, cimentate cu pământ; morţii încă îi mai apărau pe vii. Oamenii se instalaseră cu groază, cuprinşi de un fatalism liniştit. După câteva zile, ordonanţa mea, fost vizitiu de caleaşcă din Nisa, reuşea să coacă aluatul în mijlocul acestui aluat de cadavre. Când n-a mai rezistat, a făcut el cum a făcut şi a fost rănit la o mâna, şi apoi trimis în spatele frontului. Tranşeele erau la câţiva metri una de alta, La distanţa asta, orice luptător care se lăsa văzut era ucis imediat. Era imposibil să urci pe deal ca să instalezi alte rânduri de sărmă ghimpată; atunci încercam să le înlocuim cu cai de friză, arunccaţi cu putere. Uneori, chestia asta, aruncată cu prea multă forţă, cădea în tranşeea adversă, de unde izbucneau atunci înjurături şi focuri de armă. Se auzeau clar ordinele:

Ein, zwei, drei …

şi caii de friză aterizau în mijlocul nostru.

Nemţii instalaseră numeroase puşti pe trieped, orientate câtre mortierele noastre şi priveau mişcările noastre prin periscop. Uneori, reflexul prismei îi dădea de gol. Noi numeam asta “a trage în neamţul din vitrină”.

Un an an întreg am participat la astfel de lupte, mici, dar dure. Ne agăţam de pantele prăpăstiilor şi majoritatea acţiunilor erau precedate de explozii de mine. În faţa localităţii Fleury ne-am luptat cu pierderi grele pentru fiecare trunchi al unei păduri. Artileria de tranşee declanşa, din amble părţi, represalii violente. Şi, o dată la opt zile, supravieţuitorii istoviţi, asurziţi, intrau în repaus la Ansonville.

Puterea exemplului

La 21 februarie 1916, inamicul a atacat la Verdun. Alertată imediat, divizia noastră a fost transportată cu camioanele pe frontal Meusei. Acolo a dat peste infernul de sub zapadă. Din toate părţile, tunurile scuipau şi asalturile infanteriei germane se succedau fără încetare. Încă de la instalarea pe linie, compania mea a pierdut trei sferturi din efectiv, iar în seara primei zile, tânar sublocotenent, m-am pomenit în fruntea a trei sute de oameni scăpaţi din diferite unităţi. Am urcat împreună pe pantele de la Samogneux, apoi pe cota 344 unde dădea garda prusacă. Terenul semăna cu un peisaj selenar, craterele muşcau unul din altul. Într-o seară am fost chemat de către un general solitar şi fără stat major, care îşi instalase punctul de comanadă în ruinele bisericii din Avocourt. Încercările prin care trecuse îl făcuseră să înnebunească. Cu un gest halucinat mi-a ordonat să îi scap brigada, care căzuse prizonieră la nemţi.

– E acolo … în faţa ta … Mergi tot înainte, o s-o găseşti.

Era dezordine, domnea panica, iar în zori, câteva patrule germane, infiltrate în sat, strigau la noi să ne predăm. Atunci am măsurat puterea exemplului şi eroismul profound al oamenilor mei. Ei, care crâcneau tot timpul, au tăcut imediat când le-am împărtăşit decizia mea de a contraataca. Asaltul a fost declanşat cu o pregătire de 75. Forţa sa îl surprinse pe inamic, care evacuă în grabă tranşeea de prima linie. Unul dintre camarazii mei căzu ângă mine, rupt în două de o rafală de mitralieră. Am pierdut aproape o treime din efectiv. Câteva ore mai târziu, nemţii reveniră la atac cu aruncătoare de flăcări. Focul tunului de 75 îi opri în loc. Pierduţi în fum şi zgomot, inamicii se predau în grupuri. Ei primiseră ordin să vină să petroleze poziţiile noastre şi, pentru a le permite să îşi recupereze furtunurile, li se legase de centură o panglică lungă albă, care se desfăşura pe măsură ce avansau. Gloanţele şi schijele le rupseseră firul conducător şi ei se învârteau în loc ca nişte marionette dezarticulate.

Legat de Avocourt a rostit Pétain aceste cuvinte, adresându-se trupelor în faimosul său buletin:

“… Asalturile furioase ale Kronprinz-ului au fost respinse peste tot. Germanii vor mai ataca, fără îndoială. Fiecare să muncească şi să vegheze pentru a obţine acelaşi success ca ieri. Curaj! Îi vom învinge!”

Si aceşti oameni care, chiar în ajunul luptei, vorbeau cu un ton defetist numai bun să-i ducă în faţa Curţii Marţiale, aceşti oameni care tocmai alergaseră deliberat spre moarte, au mai găsit forţa să ia în glumă comunicatului generalului şef:

– Da, o să-i învingem … corectară ei … cu picioarele degerate.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

CONSTATARE DE DECES / CONSTAT DE DECES de Nicolae Dărăbanţ, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Constatare de deces

 

Cică n-a fost accident,

Ci un fapt premeditate,

Că s-a-ntors din Occident

Unde-a fost asigurat.

Însă azi s-a spânzurat,

C-ustensile de resort,

Care, lucru necurat,

Toate erau de import.

Şi frânghia, şi săpunul,

Folosite ca support,

De la noi, numai nebunul,

Care-i mort.

Cred c-a fost de vină criza,

Cu-ale ei purtari haine,

Cea adusă cu valiza

Chiar de el, din ţări străine.

Multă minte, dac-avea,

S-o fi spânzurat pe ea!

 

 

 

Constat de décés

 

Ce ne fut pas un accident,

Mais un fait prémédité.

Il revenait de l’Occident

Où il avait travaille.

Au fait du jour il s’est pendu;

Il est mort, mais attention,

Tous ses biens, bien entendu,

Etaient de l’importation,

Du savon jusqu’à la corde,

Utilisés comme support.

De chez nous, miséricorde,

N’est que le mort.

Ce n’est la faute qu’à la crise,

Bien méchante et sans pitié,

Qu’il amena dans sa valise

Lui-même, de l’étranger.

Ah ! Mais il devait comprendre :

C’est la crise qu’il aurait du pendre !

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

UN ZBOR MEMORABIL AL LUI SANTOS DUMONT de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Un zbor memorabil al lui Santos-Dumont

Dar aviaţia, o să mă întrebaţi?

Aviaţia îi făcea pe mulţi să alerge, cu pălăriile lor melon şi cu umbrele, şi să se entuziasmeze în fată realizărilor lui Santos-Dumont:

– A parcurs 82 de metri! Strigau unii venind de la demonstraţie, într-o atmosferă eroică de paradă militară.

Pe mine mă interesau doar în mică măsură de aceste manifestări în acelaşi timp sportive şi mondene. Tata mă dusese într-o după-amiază la Juvisy, unde brazilianul anunţase un nou zbor. Trenurile erau supraaglomerate, îmi era cald şi, cât a durat experienţa, n-am văzut nimic. Ca o culme a ghinionului, la întoarcere, când moţăiam pe imperiala vagonului, un derbedeu care se găsea într-un tren venind din sens invers mi-a furat pălăria, profitând de o oprire într-o gară.

 

Nu, cerul nu mă atrăgea decât din punct de vedere al cosmografiei, materie care avea un loc important în programa mea de studii. Îmi dădeam toată osteneala sa descifrez secretele stelelor şi să înţeleg eclipsele. Studiul ştiinţific al cursului astrelor şi aplicaţia sa în mecanică: ceasornicăria; acestea mi-au dezvoltat noţiunile de armonie şi de ierarhie, indispensabile în funcţia de comandă. La nouăsprezece ani am fost admis la Şcoala de Lucrări Publice. În timpul când majoritatea colegilor mei, printre care şi celebrul Jaeger, nu visau decât aviaţie şi erau pasionaţi de isprăvilor unora ca fraţii, Wright, Blériot, Farman, Latham şi ale altor pionieri, eu nu mă gândeam decât la epure, angrenaje, curbe terminale de spirală şi la calcule privind rezistenţa metalelor. Dar asta nu l-a împiedicat pe Jaeger să devină constructor de instrumente de măsură iar pe mine să devin pilot de avion.

 

Când mi-am terminat studiile şi m-am văzut cu diploma în buzunar, am fost chemat, în 1911, la Batalionul de Vânători pedeştri, avându-şi cazarma la Vincennes, unde trebuia să fac cei trei ani de stagiu militar. Eram pe punctul de a absolve cursurile de ofiţer de administraţie în rezervă când a izbucnit războiul. Aşadar am fost trimis, cu gradul de caporal, la gara de la Gray, în Bourgogne. Era 2 august 1914. toată lumea credea că războiul avea să se termine după câteva luni – cel mult patru sau cinci – de încăierări minore. Astfel că rezerviştii, în majoritate patroni de brutării, care luaseră în primire manutanţa în campania de la Gray, trăiau pe picior mare. În barăcile instalate între linii se chefuia până la ore adânci din noapte. Ca să spun tot adevărul, soldaţii erau preocupaţi mai ales de jefuirea vagoanelor de provizii care defilau, în ritm rapid, către front. Cu o lovitură de târnăcop, ei spărgeau butoaiele cu vin şi îşi umpleau propriile burdufuri. Restul de vin se scurgea în timpul transportului. Eu aveam douăzeci de ani, iar starea aceasta de lucruri mă revolta. În fiecare zi trebuia să iau măsuri împotriva beţivanilor pe care îi găseam adormiţi cu nasul în aluat. Simţeam cum creşte gradul de nemulţumire în jurul meu şi, într-o seară, în timp ce mă plimbam sigur pe malul Saonei, am fost înşfăcat brutal pe la spate şi aruncat în apa râului. Era frig şi mi-a fost destul de greu să ajung, înot, la mal. Până să urc pe uscat, agresorii mei dispăruseră. Poate că gestul lor îi trezise din beţie şi acum nu se gândeau decât cum să scape? Pentru mine, asta era prima lovitură pe care o primeam în calitate de şef. Reacţia mea a fost inspirată mai ales de ciudă. În săptămânile care au urmat am înăsprit pedepsele, iar seara mă plimbam de-a lungul Saonei. Ca să afle toate lumea uneori chiar strigam atunci când ieşeam din baracă:

– Mă duc să fac o tură!

Îmi făgăduiam mie însumi să le plătesc cu vârf şi îndesat, dar, spre mirarea mea, atacul nu s-a mai repetat. Mi-au trebuit mai mulţi ani ca să înţeleg incitarea de felul acesta nu era o metodă de a comanda.

Vestea retragerilor din Alsacia şi din Belgia, apoi cea a victoriei de pe Marna au provocat emoţii puternice la Gray. “Brutarii” de noi nu ne mai mulţumeam cu rolul de figuranţi în drama prin care se juca destinul ţării. În fiecare zi plecau spre Statul Major cereri de mutare. În ce mă priveşte, uniforma de intendenţă nu-mi mai convenea. În septembrie am obţinut să fiu vărsat într-o unitate combatantă. Câteva săptămâni mai târziu eram afectat Regimentului 163 infanterie şi trimis la Nisa. Nu cunoşteam Coasta de Azur decât din afişele însorite pe care le vedeam în sălile de aşteptare ale micilor gări din periferie. A fost o minune! Chiar şi azi, când mă plimb pe Promenade des Anglais, imediat îmi revine în memorie impresia primului contact. Sejurul meu din 1914 a durat şase săptămâni consacrate unui antrenament intens, la sfârşitul căruia m-am alăturat regimentului meu aflat la Ansonville, nu departe de Toul.

Intrarea mea în război a coincis cu intrarea într-un hambar întunecat. Mi se spusese:

– Oamenii dumitale sunt acolo …

Am împins uşa. Imediat m-a sufocat un miros cald de paie putrezite şi de animale înghesuite. Fixate în gâtul unor sticle, câteva lumânări iluminau slab tabloul. Nimeni nu-şi făcea griji că ar putea izbucni un incendiu. Culcaţi pe jos, soldaţii discutau disperaţi despre răni şi despre moarte. Unul dintre ei avea picioarele degerate, altul nu-şi revenise după o criză, un al treilea era în agonie. Speranţa nu mai exista. Una câte una, flăcările lumânărilor pâlpâiră şi se stinseră. Hambarul se cufundă în întuneric, şi nu se mai auzeau decât gemete şi suspine. Am adormit foarte târziu, fără ca măcar să le fi văzut feţele celor pe care aveam să-i comand. În zori, i-am descoperit: palizi, traşi la faţă, murdari, pe figura fiecăruia se citea moartea.

În cursul luptelor din toamna lui 1914, corpul nostru de armată se distinsese negativ, retrăgându-se primul şi meridionalii îşi câştigaseră o reputaţie proastă. Oamenii mei, din Corsica sau din Nisa, se jucau de-a scepticii. După părerea lor nimic nu mai avea importanţă. În primele zile am fost tentat să-i judec cu severitate, dar mi-am dat repede seama că ei ascultau de un sentiment de pudoare rănită. Acuzaţiile şi bătaia de joc îi afectaseră şi acum parcă le făcea plăcere să fie văzuţi rău. Asta se traducea prin butade, ridicări din umeri şi zâmbete de dezamăgire. În acel moment am primit ordinul să intrăm în front. Schimburile se făceau de obicei noaptea. În şir indian, noi înaintarăm spre tranşee, iar când ajunserăm acolo începurăm să aşteptăm.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

PRIMELE ZBORURI de DIDIER DAURAT, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Dacă mă iau după actele de stare civilă, începând cu 2 ianuarie 1956 aş avea şaizeci şi cinci de ani. De fapt, eu am patruzeci de ani – patruzeci de an idea aviaţie – şi adevărata mea naştere a avut loc la 16 decembrie 1916, ziua în care mi-am trecut examenul de brevetare. De fapt cu această zi ar fi trebuit şi această carte să înceapă, dar, pe măsură ce-mi aşterneam amintirile pe hârtie, memoria îmi era invadată şi de momente “de înainte de avion”. Până la urmă am cedat atracţiei primilor ani, care sunt în cealşi timp şi cei mai îndepărtaţi, şi cei mai apropiaţi. Fiind copilul unui locuitor din Auvergne, care lucra ca şofer la Compania de Gaz, şi al unei mame din Lorraine, mi-am petrecut copilăria la Montreuil-sous-Bois.

Acolo am cunoscut, alături de părinţii şi sora mea, bucuriile pe care le cunoaşte orice copil crecut într-o familie unită. La şase ani m-am dus la şcoala comunală a cartierului, unde eram un elev mediocre, cunoscut mai ales prin nebuniile pe care le făceam. Singura amintire importantă pe care o păstrez din această perioadă este aceea a unei încăierări, în mijlocul străzii, cu un băiat mai tare decât mine. Cred că aveam vreo unsprezece ani, şi, pentru că aveam gura mare, îmi creasem printer colegi o reputaţie solidă de justiţiar. Orice formă de nedreptate mă revolta. În seara aceea tocmai ieşeam de la şcoală, sora mea şi cu mine, când unul dintre prietenii mei cei mai buni a încasat o bătaie bună de la un derbedeu mai mare cu doi ani decât mine. Fără să stau prea mult pe gânduri, m-am năpustit la agresor, iar sora mea, conştientă de ce avea să urmeze, a fugit să dea alarma acasă. Cu şorţuleţul rupt, plin de sânge pe faţă, eram atât de ocupat cu datul pumnilor şi paratul loviturilor care se abăteau asupra mea, încât nici n-am văzut-o pe mama venind. Pentru mine, ea era întruchiparea severităţii blânde, cea în faţa căreia trebuiau să cedeze toate răutăţile. Cu ajutorul câtorva trecători, ea a reuşit să mă scoată din supărătoarea postură în care măăgasem din cauza ardorii mele. Când am văzut-o cât era de îngrijorată, dar şi jenată din cauza mulţimii care se adunase în jurul nostrum, am fost cuprins de ruşine. – Hai cu mine la poliţie! mi-a poruncit mama. Azi îmi dau seama de gravitatea unei astfel de decizii. Erau plrimii ani ai secoluli şi cuvântul poliţie conţinea în el toată decăderea. Acolo erau duşi hoţii, oamenii care se arătau cu degetul. Din fericire, comisarul de poliţie era un bun psiholog şi a ştit foarte bine cum să educe un tânăr delincvent cum eram eu. Întâi s-a apucat să facă un elogiu pentru curajul nefericit, apoi pentru respectarea legilor. Am primit astfel prima lecţie de disciplină, care a avut asupra sensibilităţii mele de copil un efect extrem de puternic. Din ziua aia am devenitr un elev silitor, mai puţin de frica unei noi săpuneli, cât din dorinţa de a-mi croi un drum în viaţă altfel decât prin forţa pumnilor. La cincisprezece ani am fost admis ca bursier semi-intern la Şcoala de Ceasornicărie şi Mecanică din Paris. Încă de când eram mic îmi plăceau maşinăriile, iar tata îmi înucaraja această înclinaţie luându-mă de multe ori cu el la Uzina Cours de Vincennes. Plus de asta, îmi plăcea să merg cu bicicleta şi uneori participam la curse pentru începători în periferia pariziană, pe la Sainte-Mande, acolo unde stăteam.

3 comentarii

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

SEPTEMBRIE de Florina Isache, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Septembrie
Anotimpurile au încurcat temperaturile.

Acadelele se topesc şi curg peste oraşul
ce se învârte în căluşei.
10 lei o călătorie până la cer ( dus- întors)
cu ,,balerina zburătoare’’.

Fumul de carne arsă se aşază pe ziduri,
gros, sa-l tai cu cuţitul.

O invazie de omizi ameninţă verdele.

În sala de aşteptare, o femeie mută naşte.

Dorin ne privea de sus.
Un crâng de irişi înverzise în orbite.
,,Nu am venit să stric amintirea,
ci să o împlinesc’’, a zis.

Septembre
Les saisons se sont trompées de température

Les sucettes fondent et se répandent sur toute la ville
Qui tourne dans un carrousel.
10 francs un voyage en « ballerine volante »
Aller-retour jusqu-au ciel.

La fumée de la viande brûlée se dépose sur les murs,
Grosse, à couper au couteau.

Une invasion de chenilles menace la verdure.

Dans la salle d’attente, une femme muette accouche.

Désiré nous regarde d’en haut.
Un bocage d’iris avait verdi sur les orbites.
« Je ne suis pas là pour gâcher les souvenirs,
Mais pour les accomplir », dit-il.

Scrie un comentariu

Din categoria Florina Isache

SLUGA NECREDINCIOASĂ / LA TRAHISON DU SERVITEUR de Vasile Berlic, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Sluga necredincioasă

Într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, asemănător Grădinii Maicii Domnului, trăia un tânăr frumos la înfăţişare, bun la suflet şi smerit în toate.
Era moştenitorul unui mare împărat şi trăia alături de cele douăsprezece slugi ale sale, înconjurat de dragostea supuşilor tatălui său. Nu de puţine ori mergea şi mângâia cu cuvântul său şi cu fapta pe săracii din împăraţia sa.
Cu slugile trăia într-o adevărată armonie, nefăcând deosebire între stăpân şi slugă. Îi consider ca pe prieteni, îi sfătuia şi îi mustra, dar niciodată nu-i înjosea. Prin aceasta, stăpânul tânăr se făcea iubit de cei apropiaţi lui şi de cei care locuiau prin împrejurimi.
Zilnic, tânărul rostea rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, învăţându-şi cele douăsprezece slugi şi pe cei apropiaţi lui să se roage şi ce vor cere în numele Tatălui vor obţine. Îi învăţa că rugăciunea este plugăria sufletului, îi ajuta pe oameni să depăşească multe necazuri ale vieţii, să îndepărteze şi să biruie pe cel necurat.
Mai marii locului, temându-se de tânărul care care căpăta încredere tot mai mare din partea poporului, încercau în diverse moduri să-i ştirbească autoritatea, ba chiar să-l întemniţeze.
Dar cum şi printre prieteni se pot găsi trădători, unul dintre cei doisprezece fu momit şi mituit cu promisiuni deşarte dacă va trăda pe stăpânul său, spunând în ce cameră din palat doarme şi când poate fi găsit singur. Cum şi în acele vremuri de demult pământul era bântuit de hoţi şi asasini, se găsiră o hoardă nemiloasă să-l atace pe tânăr şi să-l înjunghie în urma denunţului slugii trădătoare.
Mult a fost plâns şi regretat de slujitorii palatului şi de oamenii săraci cărora le făcuse bine. Zadarnic se căia acum sluga necredincioasă şi trădătoare pentru sângele nevinovat vărsat şi cunoscând că plata păcatului este moartea, se aruncă şi se înecă în apele limpezi ale unui râu ce trecea prin apropiere.
Dar, în marea sa dragoste faţă de oameni, Dumnezeu, care nu lasă nimic nepedepsit şi nerăsplătit, îl învie pe tânăr, spre marea bucurie a slugilor credincioase şi a supuşilor săi devotaţi.
Învăţătura care izvorăşte din această întâmplare, petrecută cu mulţi ani în urmă, ne spune că prietenia este un lucru măreţ şi înălţător, pe când trădarea este îngrozitoare şi pierzătoare de viaţă.

La trahison d serviteur

Dans un endroit béni par Dieu, semblable au Jardin de la Sainte Vierge, vivait un jeune homme d’un aspect plaisant, qui avait une bonne âme et qui était très pieux.
Il était l’héritier d’un grand empereur et il vivait au palais, entouré par ses douze serviteurs, comblé de l’amour des sujets de son père. Il allait souvent caresser de son geste et de ces paroles les pauvres de son pays.
Il vivait en véritable harmonie avec les serviteurs, il ‘y avait pas de différences entre le maître et les serviteurs. Il les traitait en amis, il leurs donnait des conseils, des fois il les grondait, mais jamais il ne les humiliait. C’est ainsi qu’il se faisait aimer par les gens de la capitale, de même que par ceux qui vivaient aux alentours.
Le jeune prince disait chaque jour la prière seigneuriale « Notre Père », et il enseignait aux serviteurs et à ses proches de prier, en leur disant qu’ils obtiendront ce qu’ils demanderont à Dieu dans leurs prières. Il leur disait que la prière est le labour de l’âme, il aidait les gens à passer outre les pépins de la vie, à vaincre et éloigner Satan.
Les gouvernants du pays, craignant le jeune homme et la confiance croissante des gens en lui essayèrent diverses méthodes d’affecter son autorité, et même de le mettre en prison.
Même parmi les amis on peut trouver des traîtres. Ce fut un des douze serviteurs qui fut tenté et corrompu pour trahir son maître, en disant quelle était sa chambre au palais et quand il pouvait être surpris tout seul Et comme des assassins existaient même à cette époque, on trouva bien vite une bande de crapules prête à attaquer le jeune homme et à le tuer à la suite de la délation du serviteur traître.
On regretta et on pleura beaucoup le jeune prince, surtout par les pauvres à qui il avait fait tant de bien.
Le traître se repentit d’avoir vendu son maître et, sachant que la conséquence du péché était la mort, il alla se noyer dans les eaux claires d’une rivière de la région.
Mais voilà que, à cause de Son grand amour pour les hommes, Dieu, qui n’oublie jamais de punir et de récompenser, ressuscita le jeune prince, ce qui fit la grande joie des serviteurs fidèles et de ses sujets dévoués.
La morale de cette histoire passée il y a si longtemps est que l’amitié est quelque chose de beau et de grandiose, tandis que la trahison est un péché de mort.

Scrie un comentariu

Din categoria Vasile Berlic

PROFESORUL / THE TEACHER de Aurel Pentelescu, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

PROFESORUL

Mergând printre bănci,
Profesorul punea întrebări
Împungând cu băţul
Pe fiecare.

Spune tu: cine-i mai mare,
Gaina sau oul? Reformulez:
Cine a fost mai întâi,
Găina sau oul ? … Tăcere

Tu să-mi vorbeşti de Homer,
Ai auzit de Troia ?
– Nu, domnule profesor,
Lecţia aceasta nu a fost predată.

Te admir că mă înfrunţi,
Ar trebui să-ti pun nota doi!
Ştii cine sunt eu?

– Teroristul nostru, domnule …

10 noiembrie 2005

THE TEACHER

Walking in the classroom,
The teacher woul ask questions,
Pointing at every pupil
With his stick.

You, tell us: which is bigger,
The hen, or the egg? Rephrase:
Who came first,
The hen or the egg? … Silence

You tell us about Homer,
Have you ever heard of Troy?
“No, teacher, sir,
This lesson was never taught”.

“I admire your confounding me,
I should give you a two!
Do you know who I am?”

“Sir, our terrorist, sir …”

Scrie un comentariu

Din categoria Aurel Pentelescu