Arhive pe etichete: proza

BUNII SAMARITENI de Mihai-Athanasie Petrescu

BUNII SAMARITENI

În apartamentul familiei Bunea domnea liniştea dupӑ-amiezii. Veronica era în oraş, iar tânӑrul om de ştiinţӑ Florin Bunea îşi intinsese, într-un colţ al balconului, micul banc de lucru. De câteva luni descoperise plӑcerea de a restaura jucarii vechi. În podul casei pӑrinteşti regӑsise câteva maşinuţe din frageda lui pruncie, aproape întregi, în tot cazul uşor de reparat. A fost nevoit sӑ confecţioneze câteva piese, cele originale lipsind sau fiind prea deformate pentru a fi refolosite iar reuşita a fost deplinӑ. Apoi, entuziasmat de rezultat, cercetӑtorul îşi folosi îndemânarea şi plӑcerea de a repara jucӑrii şi în folosul altor copii, de diferite vârste. Dupӑ o vreme s-a întâlnit, cu ajutorul reţelelor sociale, şi cu alţi pasionaţi de restaurӑri şi, prin aceleaşi reţele, a început sӑ caute – şi sӑ gӑseascӑ vechituri demne de a fi readuse la viaţӑ.

De data aceasta, savantul cerceta cu luare aminte un vechi ursuleţ vorbitor, al cӑrui mecanism, destul de simplu de altfel, trecuse prin grele încercӑri cu peste 30 de ani mai devreme. Tocmai când defectul începea sӑ se lase descoperit, soţia lui dӑdu buzna în balcon, încetinind procesul tehnologic.

– Florine, trebuie sӑ mӑ ajuţi, am promis cӑ mӑ implic şi nu se poate sӑ nu mӑ susţii.

– Sigur cӑ te ajut, n-am fost eu întotdeauna alӑturi de …

– Deci, trebuie sӑ facem ceva sӑ îl ajutӑm pe bietul pӑrintele, e disperat şi nu mai ştie pe unde sӑ scoatӑ cӑmaşa.

– Sau sutana, cӑ dacӑ e popӑ …

– Da, când îşi cer şi eu odatӑ ajutorul, tu mӑ iei la mişto!

– Da’ nu pe tine, mӑ nevastӑ, ci pe popa ӑla, care nu ştie decât sӑ scape de orice problemӑ aruncând-o în spinarea altora. Şi, ce zici cӑ mai vrea de data asta?

Veronica Bunea, fiica unor oameni credincioşi, dupӑ cӑsӑtoria cu Florin rӑmӑsese într-o relaţie apropiatӑ cu biserica în care purtaserӑ, amândoi, “pirostriile”. Atât de apropiatӑ, încât comitetul parohial o adoptase ca pe una de-a lor, mai întâi doar ca invitatӑ, dar, destul de curând, ca membru cu drepturi depline. Şi mai ales cu îndatoriri.

Aşa se fӑcea cӑ era la curent cu toate ale parohiei, cu cele mai bune, dar mai ales cu nevoile comunitӑţii şi ale bisericii în sine. De data asta, pӑrintele paroh Valentin cerea ajutorul tuturor pentru refacerea picturii murale. Clӑdirea bisericii, construitӑ în secolul al XIX-lea, trecuse prin numeroase lucrӑri de întreţinere sau renovare, dar încӑ niciodatӑ nu se ocupase vreunul dntre parohi de starea picturii. Unul dintre motive era cӑ nici unul dintre ei nu îşi putea asuma rӑspunderea de a încerca refacerea unei opere de artӑ realizatӑ de însuşi mare pictor Vasili Ionesci Zugravu. Dacӑ restauratorul ar fi greşit, valoarea monumentalӑ a bisericii ar fi scӑzut dramatic. De aceea era nevoie de un pictor foarte priceput, iar preţul lui ar fi mai mare decât îşi putea permite o biatӑ parohie de provincie din zilele noastre. Iar un meseriaş mai “de-ai nostri” în privinţa preţului ar fi putut reprezenta un risc, pe care, de asemenea, nici un paroh nu voia sӑ şi-l asume.

De aceea, pӑrintele Valentin încerca acum sӑ gӑseascӑ o soluţie cât mai accesibilӑ, iar apelul lui, lansat prin consiliul parohial, avea ca scop strângerea de fonduri suficiente pentru a angaja cel mai bun pictor restaurator de pe piaţӑ.

Numai cӑ Veronica nu la bani se gândea când cerea ajutorul soţului ei. Ştia cӑ institutul de cercetӑri nu îşi plӑtea angajaţii destul de bine pentru a le permite sӑ sponsorizeze acte de culturӑ. Sau de cult.

– Aşa cӑ aş vrea sӑ gӑseşti o soluţie ştiinţificӑ pentru restaurarea picturii, în aşa fel încât sӑ nu coste mult, dar sӑ readucem biserica la starea ei iniţialӑ.

Dupӑ ce o ascultase atent şi calm, Florin nu putu sӑ se abţinӑ sӑ arunce, totuşi, o sӑgeatӑ otrӑvitӑ înspre paroh:

– Da, da, da, deci, dacӑ înţeleg bine, popa nu mai e supӑrat pe mine cӑ sunt un cercetӑtor. E gata sӑ accepte chiar şi ajutorul ştiinţei pentru a-şi atinge scopul …

– Dacӑ nu sunt bani … Ştii vorba aia, te faci frate şi cu … începu Veronica, dar, luându-şi seama, se opri la timp.

– Am înţeles-o şi pe asta, adicӑ eu sunt dr …

Nu-şi putu continua fraza, pentru cӑ un deget al soţiei sale îi astupӑ buzele. Dar, chiar din acel moment, creierul lui de inventator începu sӑ caute o idee.

Iar aceasta nu întârzie (prea mult) sӑ aparӑ.

A doua zi, Florin îl abordӑ pe colegul şi prietenul sӑu mai experiementat.

– Domn’ profesor, oare s-ar putea curӑţa un obiect cu ultrasunete?

– Adicӑ cum, mӑ? Vrei sӑ lustruieşti lӑnţişorul cu cruciuliţӑ de argint al lui soacrӑ-ta?

– Ceva de genul ӑsta, dar la altӑ scarӑ. Nu doar o cruciuliţӑ, ci o bisericӑ întreagӑ.

Luat prin surprindere, profesorul Chifor rӑmase cu gura cӑscatӑ. Nu era prima datӑ când asistentul lui fӑcea glume pe seama muncii lor, dar de fiecare datӑ ochii lui râdeau şi îl fӑceau sӑ înţeleagӑ lipsa de seriozitate a discuţiei. De data asta, însӑ, Florin era prea sobru pentru a glumi.

– Mӑ, tu vorbeşti pe bune. Vrei sӑ cureţi o bisericӑ? Adicӑtelea cum, sӑ …

Bunea îi relatӑ discuţia lui cu Veronica din seara precedentӑ, din pricina cӑreia bietul ursuleţ continua sӑ fie mut. Iar ideea pe care o expuse, la final, îl atrase pe Chifor.

– Mӑ, se vede cӑ eşti studentul meu, ai mereu idei genitale … ӑsta, geniale. Eu zic sӑ mergem o ţârӑ pe la bisericӑ, sӑ vedem exact despre ce e vorba şi apoi sӑ studiem problema.

Biserica, monument istoric şi architectonic recunoscut ca atare de ministerul Culturii, avea nevoie de mai multe lucrӑri de înţreţinere. Mai o streaşinӑ, care, pӑtrunsӑ de ruginӑ fiind, permitea apei sӑ curgӑ pe ciubucӑrie şi pe perete, distrugând tencuiala, mai un vitraliu spart, prin care, odatӑ cu frigul, intra în nava bisericii şi ploaia, ba … Iar pictura interioarӑ … da, pӑrintele Valentin avea dreptate. Trebuia luate mӑsuri pentru a o scoate la luminӑ, pentru cӑ fumul milioanelor de lumânӑri care arseserӑ acolo în cele douӑ sute de ani o acoperise cu un filtru negru, anulându-i frumuseţea şi valoarea.

– Da, mӑ, trebuie sӑ încercӑm ceva. Oare nu e mai simplu cu detergent, decât cu ultrasunete?

– Am înţeles cӑ vopselele lui Vasili Ionesci au marele defect cӑ nu rezistӑ la apӑ, rӑspunse Bunea. Iar detergent fӑrӑ apӑ … nu prea e de resortul nostru, suntem fizicieni, nu chimişti.

– Am putea vorbi cu colegul Niţescu, dar ai dreptate, ce sӑ ne mai încurcӑm cu chimiştii ӑia, dacӑ putem rezolva noi, cu ştiinţa noastrӑ.

Parcӑ adus de o mânӑ invizibilӑ, tocmai atunci îşi fӑcu apariţia parohul.

– Nu se vorbeşte de ştiinţӑ în casa Domnului, fiilor. Singura ştiinţӑ e cuvântul lui Dumnezeu!

– Ne cerem iertare, pӑrinte, în cazul ӑsta spӑlaţi pictura cu vorba, iar noi ne ducem pe calea noastrӑ, îi replicӑ, destul de dur Chifor.

Suprins, preotul dӑdu înapoi:

– Nu aşa, fiule, eu nu zic sӑ eliminӑm ştiinţa, ci doar sӑ … adicӑ … sӑ vorbim despre ea în altӑ parte.

– Fie ca dumneavoastrӑ, pӑrinte, dar mӑcar în laboratorul nostru, unde domneşte ştiinţa, avem voie sӑ vorbim despre bisericӑ?

Împӑcaţi cu biserica şi liniştiti cӑ nu vor pӑcӑtui cӑutând o rezolvare ştiinţificӑ a problemei parohiale, Chifor şi Bunea se duserӑ sӑ se încuie în templul lor decorat cu aparate şi cӑrţi de fizicӑ.

– Mӑ eu cred cӑ ar trebui sӑ calculӑm exact frecvenţa necesarӑ pentru a curӑţa funinginea de pe picturi, dar fӑrӑ sӑ afectӑm vopseaua originalӑ, deschise Chifor tema de cercetare odatӑ cu  compendiul tipӑrit, tot de el, cu câţiva ani în urmӑ. No, mӑ Florine, cum facem noi ca sӑ generӑm ultrasunete de frecvenţӑ neobişnuit de mare?

– Pӑi sunt atâtea metode cunoscute … de la fluier la …

– Da, iar noi trebuie sӑ mergem tocmai dincolo de la … Doar nu vrem numai sӑ gonim câinii rӑi, vrem sӑ gonim urme de funingine.

– Magnetostricţiune?

– Magnetostricţiune, dacӑ zici tu. Avem, deci nevoie de un material feromagnetic, pa care îl putem cӑuta cu succes prin sertarele laboratorului. Vorba e cӑ trebuie obţinut un fascicul de ultrasunete destul de larg pentru a merge mӑcar pe dungi de la câţiva milimetri la … vorba ta … Adicӑ oricât de late. Hai sӑ calculӑm, sӑ cӑutam …

În institutul de cercetӑri exista o regulӑ foarte strictӑ, cunoscutӑ şi aplicatӑ de toţi angajaţii, fie ei savanţi de renume mondial (sau local), fie îngrijitoare. Când o uşӑ era încuiatӑ pe dinӑuntru, nimeni nu îndrӑznea sӑ insiste sӑ o deschidӑ, chiar dacӑ ceasul spunea cӑ deja cei din laboratorul respectiv ar putea fi morţi de foame. De aceea, şi Chifor şi Bunea furӑ lӑsaţi sӑ îşi vadӑ de experienţele lor, mai cu seamӑ cӑ din interior nu se auzeau explozii şi nu ieşeau pe sub uşӑ gaze toxice. Zgomote de ciocan sau flex, înjurӑturi sau sforӑieli, clӑnţӑnit de tastaturi sau bâzâit de bobine, chiar dacӑ erau ascultate cu atenţie (şi invidie) de alţi angajaţi, nu erau destul de îngrijorӑtoare pentru a se trece la pӑtrunderea prin efracţie. Dar, dupӑ peste 28 de ore de izolare, uşa cu inscripţia “Chifor & B” se deschise singurӑ, iar cei doi savanţi, cu obrajii supţi de obosealӑ, cerurӑ un şofer şi o camionetӑ. Generatorul lor de ultrasunete “Ulchib” era gata pentru a fi experimentat.

Pӑrintele Valentin nu îi primi cu prea mare entuziasm pe cercetӑtori, deşi şoferul institutului îl asigurӑ cӑ Bunea şi Chifor nu sunt draci, ci doar cercetӑtori dupӑ douӑ zile de muncӑ. Iar când acelaşi şofer deschise obloanele dubei pentru a descӑrca un obiect care pӑrea o creaţie a iadului, cu numeroasele bobine de toate dimensiunile şi cu douӑ coarne orientate asimetric. Cu greu se lӑsӑ el convins cӑ cele douӑ coarne nu sunt decât antene transmiţӑtoare de ultrasunete de o frecvenţӑ nemaiîntâlnitӑ pânӑ atunci, menite sӑ atace funinginea de pe pictura bisericeascӑ, dar avantajul pe care, cu atâta trudӑ, îl crease Bunea prin explicaţiile sale se reduse imediat la zero în momentul în care, conectat la priza din altar, “Ulchib-ul” prinse viaţӑ, manifestându-se printr-o multitudine de luminiţe de toate culorile.

Totuşi, pӑrintele îşi stӑpâni aversiunea faţӑ de lucrarea sataniceascӑ când, sub ochii lui mӑriţi şi miraţi, o fâşie de aproape doi centimetri de perete pictat îşi schimbӑ aspectul. Florin Bunea plimba, rӑbdӑtor, un fel de pâlnie la o distanţӑ micӑ de picturӑ, iar în urma sa afumӑtura dispӑrea ca prin farmec, iar icoanele seculare cӑpӑtau o culoare vie, strӑlucitoare.

– Uitaţi, pӑrinte, funinginea este desprinsӑ datoritӑ unor vibraţii de extrem de mare frecvenţӑ, observaţi cum cade pe jos. Vopseaua nu este afectatӑ, pentru cӑ noi am calculat frecvenţa la cea mai bunӑ valoare pentru materialele astea, explicӑ profesorul Chifor. Cu puţinӑ rӑbdare, pӑrinte, toatӑ funinginea o sӑ fie curӑţatӑ, iar pictura din bisericӑ va fi la fel de frumoasӑ cӑ în ziua recepţionӑrii lӑcaşului, acum douӑ sute de ani.

– Douӑ sute şi ceva, precizӑ preotul uluit.

Sub atenta supraveghere a savanţilor, pӑrintele Valentin şi, apoi, şi tanti Victoriţa, responsabila cu curӑţenia bisericii, învӑţarӑ sӑ mânuiascӑ Ulchib-ul. Apoi, dupӑ ce îşi primirӑ mulţumirile şi se pregӑtirӑ de plecare, Chifor precizӑ:

– Pӑrinte, am fӑcut un calcul aproximativ. Ţinând seama de suprafaţa totalӑ pictatӑ şi de viteza de lucru a aparatului nostru, cred cӑ în cel mult trei sӑptӑmâni toatӑ biserica va fi scӑpat de funingine. Hai, o lunӑ, cӑ poate mai oboşiţi şi dumneavoastrӑ. Aşadar, cu permisiunea dumneavastrӑ, ne revedem dupӑ sӑrbӑtori ca sӑ ne recuperӑm Ulchib, poate mai ajutӑm şi alte biserici sӑ repare picturile. Sӑnӑtate multӑ, pӑrinte!

– Domn’ profesor, oare am fӑcut noi bine cӑ i-am lӑsat popii aparatul. Sӑ nu facӑ, dracu’, cine ştie ce boacӑnӑ … spuse Bunea în drum spre institut.

– Ce, Doamne iartӑ-mӑ, ar putea sӑ facӑ? Dacӑ stricӑ Ulchibul, îl stricӑ şi gata. Doar noi l-am fӑcut, îl reparӑm imediat. Iar alte prostii nu existӑ, e protejat, nu ia foc sau ceva. Iar din punct de vedere al protecţiei muncii, din ce se ştie pânӑ acum frecvenţa aia mare nu afecteazӑ în nici un fel organismul. Deci …

– Domn’ profesor,  nu ştiu, eu parcӑ am aşa, ca un fel de presimţire.

– Du-te, mӑ, la popӑ, sӑ te dezlege! Ptiu, ptiu, piei satanӑ şi lasӑ-mi prietenul în pace! glumi Chifor.

 

Florin Bunea reuşise sӑ identifice defecţiunea ursuleţului. Veronica era plecatӑ de vreo douӑ ore la bisericӑ şi putea meşteri în linişte. Era nevoie sӑ schimbe un arculeţ, treabӑ simplӑ. Singura dificultate era sӑ gӑseascӑ bucӑţica ruptӑ, nu cumva sӑ se încurce prin mecanism şi sӑ provoace noi daune.

Liniştea atelierului fu, însӑ, spartӑ în mod brutal de intrarea bruscӑ a Veronicӑi. Animatӑ de entuziasm, vorbea cu un debit atât de mare, încât Florin cu greu reuşi sӑ o înţeleagӑ.

– Stai, mӑ omule, sӑ pricep şi eu. Ce zici tu de popa? Nu-i merge aparatul? Care aparat?

– Ba merge, şi încӑ foarte bine, nu mai poate pӑrintele de drag. A reuşit deja sӑ cureţe mai mult de un sfert de bisericӑ, sӑ vezi ce frumos e, zici ca e o bisericӑ nouӑ. Îţi mulţumeşte din suflet şi la fel tot consiliul parohial şi toţi enoriaşii, o sӑ se vorbeascӑ mult de invenţia voastrӑ …

Mintea ordonatӑ a tânӑrului fizician nu era, însӑ, împӑcatӑ.

– Zici cӑ a fӑcut deja un sfert din bisericӑ în douӑ zile? Dar nu avea cum, decât dacӑ lucra fӑrӑ întrerupere 25 de ore pe zi. Maşina aia nu e în stare de un asemenea ritm, imposibil …

– Se vede treba cӑ aţi calculat greşit cine ştie ce. Dacӑ-ţi spun cӑ a fӑcut un sfert de bisericӑ, ce Dumnezeu, ştiu şi eu sӑ mӑ uit în jurul meu, nu? Popa şi coana Victoriţa sperӑ sӑ termine toatӑ biserica într-o sӑptӑmânӑ şi sӑ-l cheme pe preasinţitul la slujba de Crӑciun. Va fi şi pentru voi, tu şi domnul Chifor, un mare triumf.

Era destul de logic ce spunea Veronica, iar Florin, care se scufundӑ la loc în mӑruntaiele jucӑriei, nu-şi mai bӑtu capul. Pânӑ la urmӑ, dacӑ popa face pe stahanovistul, n-are decât sӑ facӑ, sӑ se dea şi el mare în faţa episcopului. “Bravo lui, sӑ se dea, ia sӑ vedem, unde dracu s-a bӑgat arculeţul ӑla nenorocit?”

Dupӑ douӑ ore de muncӑ migӑloasӑ “Care muncӑ, mӑ nevastӑ?! Asta nu e muncӑ, fac ceva ce-mi place şi mӑ relaxeazӑ!”, ursuleţul prinse grai şi începu sӑ îşi exprime dragostea faţӑ de oricine l-ar fi ţinut în braţe: “Ich liebe dich!” spunea el cât îl ţinea arcul. Evenimentul se cerea sӑrbӑtorit, iar profesorul Chifor nu refuzӑ invitaţia la o bere.

– Eşti sӑrit de pe fix, Florine, sӑ-ţi strici tu ochii cu jucӑrii de-astea în loc sӑ-i pӑstrezi pentru cercetӑrile noastre, îşi exprimӑ, Chifor, entuziasmul.

– A, domn’ profesor, apropo de cercercӑri. A fost Vero azi la bisericӑ, şi cicӑ popa nu mai poate de bucurie cӑ a reuşit sӑ cureţe deja un sfert din suprafaţӑ.

– Bravo lui, mӑ, şi bravo nouӑ. Deci am fӑcut un lucru buu … Dar cum sӑ facӑ atâta suprafaţӑ?! Imposibil! Nici dacӑ lucra fӑrӑ pauzӑ nu reuşea asta.

– Aşa i-am zis eu lui Vero, dar dacӑ ea zice cӑ a fӑcut, a fӑcut. Om fi greşit noi la calcul, sau cine ştie.

– Cum sӑ greşim noi? Nu am revӑzut împreunӑ totul şi am stabilit cӑ, din toate variantele de setare a Ulchibului, optimӑ era cea pe care am adoptat-o, singura care curӑţa funinginea fӑrӑ sӑ afecteze vopselele? Nu am zis noi cӑ se poate lucra şi mai repede dacӑ schimbӑm setӑrile, cӑ doar aveam potenţiometre şi butoane, dar asta ar afecta iremediabil pictura, cӑ vopseaua aia pe baza de apӑ se va dezintegra şi vӑ cӑdea pe jos dupӑ zece-douӑsprezece zile. Deci, clar, nu avea cum sӑ atingӑ o asemenea vitezӑ de lucru, exagereazӑ Veronica, probabil din entuziasm …

Prea bine crescut pentru a-şi contrazice maestrul şi şeful, Florin nu mai continuӑ discuţia şi, odatӑ cu altӑ sticlӑ de bere, cei doi deschiserӑ şi alt subiect de discuţie.

 

Moş Craciun fu extrem de darnic. Florin Bunea gӑsi sub brad o cutie mare, plinӑ cu jucӑrii. Stricate, binenţeles, adunate de Veronica şi de doamna Chifor prin cartier, de la mame bucuroase sӑ scape de vechituri. În schimb, tânӑrul fizician trebui sӑ îi promitӑ soţiei sale cӑ o va însoţi la slujba de Crӑciun de la bisericӑ. Era conştient cӑ acolo va fi în centrul atenţiei, atunci când pӑrintele vӑ spune, din amvon, cui se datoreazӑ noul aspect al bisericii, dat de frumuseţea picturii strӑvechi readuse la viaţӑ datoritӑ unei invenţii. Dar nu voia sӑ îi strice bucuria nevestei, care de douӑ zile se pregӑtea pentru momentul de glorie al soţului ei – şi, implicit, al ei. Cu atât mai mult cu cât episcopul confirmase cӑ va participa la slujba naşterii Domnului. Ce glorie pentru familia Bunea! Cercetӑtorul îşi compusese şi un scurt discurs, în care intenţiona sӑ evidenţieze rolul ştiinţei în societatea contemporanӑ, dar şi sӑ pronunţe, de mai multe ori, numele institutului de cercetӑri la care lucra şi, mai ales, numele colegului şi mentorului sӑu, eminentul profesor Chifor.

Ajungând la bisericӑ, soţii Bunea remarcarӑ imediat cât de însufleţitӑ era mulţimea de credincioşi. Se vede treba cӑ toţi erau plӑcut surprinşi de frumuseţea picturii lui Vasili Ionesci Zugravu, care picturӑ arӑta exact ca acum douӑ sute de ani.

Intrarӑ în bisericӑ şi, din prima secundӑ, observarӑ cӑ luminile  becurilor şi lumânӑrilor erau amplificate de … albul pereţilor. Iar în a doua secundӑ, auzirӑ vocea pӑrintelui Valentin, care, de la înӑlţimea amvonului, îi vӑzuse intrând:

– Fir-aţi ai dracului cu ştiinţa şi cu aparatele voastre …

Mihai-Athanasie Petrescu

23.12.2018

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

ŞTIRE DE PRESӐ de Mihai-Athanasie Petrescu

ŞTIRE DE PRESӐ

 

Motto: Oamenii sunt de patru feluri: ӑia care ştiu, şi ştiu cӑ stiu; ӑia care ştiu, şi nu ştiu cӑ ştiu; ӑia care nu ştiu şi ştiu cӑ  nu ştiu, şi ӑia care nu ştiu, dar nici nu ştiu cӑ nu ştiu. (Maior Maior Stroe)

 

În biroul celor doi savanţi e linişte. Profesorul Chifor, împreunӑ cu mai tânӑrul lui coleg, Bunea, stau pe scaune, adânciţi în gânduri. Dacӑ subiectul de cercetare al unui coleg de institut nu ar fi funcţionat ireproşabil, s-ar fi auzit musca – dar inginerul genetician Argata reuşise sӑ obţinӑ o rasӑ de muşte silenţioase, cu care populase clӑdirea savanţilor, contribuind, astfel, la liniştea necesarӑ studiului.

S-ar zice cӑ atitudinea de gânditori e absolut caracteristicӑ unor cercetӑtori. Da, numai cӑ de data aceasta, motivul meditaţiei lui Chifor şi Bunea nu e o nouӑ temӑ de cercetare – încӑ lucrau la definitivarea celei vechi – ci un articol din ziarul desfӑcut pe birou. O ştire micӑ, de câteva rânduri, care arunca oprobriul public asupra instituţiei:

“Atac terorist în centrul oraşului

Pânӑ de curând, actele teroriste au fost pentru noi, cetӑţenii paşnici ai acestui oraş al nostru, doar nişte ştiri din ţӑri îndepӑrtate. Iatӑ însӑ cӑ ieri am fost martorii unui astfel de eveniment chiar in centrul municipiului.

Dar sӑ citӑm raportul poliţiei: În jurul orelor 17 şi 23 de minute am fost sesizaţi prin numӑrul unic de urgenţӑ 112 cӑ pe strada Castanilor, la Rolex, a fost tras un foc de armӑ. Echipajul operativ format din colegii nostri agent principal şef Ababei şi agent şef Cotoaşcӑ s-au deplasat urgent la faţa locului, unde au constatat cӑ un grup de cetӑţeni au reţinut pe numitul Bunea Florin, de 30 de ani, din localitate, conducӑtor al autoturismului marca Logan TV-10-BUN, care trӑsese un foc de puşcӑ prin eşapamentul autoturismului proprietate personalӑ pe care îl conducea. La ordinul superiorilor, cei doi poliţişti au dus autoturismul în incinta autoserviceului Cosmopolitan, aflat în apropierea locului faptei, iar pe conducӑtorul auto l-au supus testului alcooltest, constandu-se cӑ acesta nu consumase bӑuturi alcoolice. În continuare, acesta a fost reţinut sub învinuirea de terorism şi condus la sediul poliţiei municipiului, pentru cercetӑri. În caz s-a deschis un dosar penal.

Dragi cititori, vӑ vom tine la curent cu desfӑşurarea cercetӑrilor”

– Urâtӑ treabӑ, Florine … Cum dracu de te-ai nimerit tocmai atunci şi acolo?

– Pӑi, de, domn profesor, trebuia sӑ fiu şi eu undeva. Tocmai mӑ gândeam sӑ intru la Rolex sӑ mӑnânc ceva când s-a întâmplat.

– S-a întâmplat … s-a întâmplat … dar ce dracu s-a întâmplat, mӑ omule? Cum sӑ tragӑ maşina ta cu puşca în oameni ziua în amiaza mare?!

– Domn profesor, pӑi dumneavoastrӑ  vӑ luaţi dupӑ ce spune presa? Maşina mea era Loganul, ӑla fӑrӑ nici un fel de şmecherii suplimentare. Şi doar ştiţi cӑ nici pe Jeep nu am instalat arme, doar toate accesoriile le-am inventat împreunӑ şi sunt la fel ca pe Tuaregul dumneavoastrӑ.

– Eu ştiu, mӑ, dar ce ne facem cu poliţia, cu presa şi cu gura lumii? Şi, mai ales, ce ne facem cu şeful nostru, vezi cum ţipӑ cӑ, târâm numele institutului şi pe al lui prin noroi?… se aprinse Chifor, dând cu ziarul de podea. Mӑ! Trebuie sӑ facem şi noi ancheta noastrӑ şi sӑ le demonstrӑm … ӑstora cӑ eşti curat. Ce dracu!

Şi Chifor se ridicӑ, nervos de pe scaun, cu ochelarii în mânӑ.

– O luӑm ştiinţific. Întâi studiem maşina cu atenţie, sӑ vedem ce ascunde. Apoi …

– Maşina e încӑ la Croitoru. A demontat-o de tot, binenţeles cӑ nu a gӑsit nimic deosebit la ea. Mi-a promis cӑ în câteva zile o monteazӑ la loc şi o trimite încoace.

– Sӑ nu adauge ei la service cine ştie ce!

– N-o sӑ adauge. Ne cunoaştem de când eram elev, mi-a fost prof de românӑ. La cât de slab eram la materia lui … normal cӑ mӑ tine minte.

– Da, bun. Deci nu putem discuta despre maşinӑ, aşa hai sӑ discutӑm despre tine. Ce fӑceai acolo, tocmai la Rolex?

– Pӑi … v-am zis, mӑ oprisem din cauza ploii, şi mӑ gândeam sӑ merg sӑ manânc ceva. Cicӑ au un muşchiulet la grӑtar de numa’!

– Te-ai oprit la Rolex, apoi? Te-ai dat jos din maşinӑ?

– Nu, cӑ ploua prea tare. Stӑteam şi mӑ uitam afarӑ cum plouӑ şi mӑ jucam cu dispozitivul ChiFlo. De fapt, îmi fӑceam socoteala dacӑ nu l-am putea upgrada ca sӑ-l folosim şi pe oameni.

– Cum sӑ-l folosim pe oameni? Ӑsta e fӑcut ca sӑ acţioneze doar asupra unor fiinţe inferioare, pӑsӑri, animale mici … Un creier atât de mare, cum e al omului, nu poate intra în rezonanţӑ cu emiţӑtorul nostru …

– Aşa e, dar ar fi interesant touşi, ca principiu. De exemplu acum, în povestea cu maşina care trage cu puşca. Aş influenţa aşa-zişii martori sӑ schimbe declaraţiile, sӑ spunӑ cӑ ei au tras în Loganul meu, nu invers.

– Eşti sigur cӑ n-au tras ei în tine, ca sӑ ne saboteze cercetӑrile? Bun, gluma ca gluma, dar sigur ChiFlo nu poate acţiona asupra omului. Eventual sӑ fabricӑm un ChiFlo mare cât Loganul, care sӑ consume curent cât un cartier întreg.

– Eu mӑ gândeam atunci la altceva. Ştiţi cum zicea Ceauşescu, sӑ transformӑm cantitatea într-o nouӑ calitate.

– Nu te ştiam un nostalgic, mӑ Florine.

– Nu sunt, domn’ profesor. Sӑ vedeţi: aparatul ӑsta e fӑcut sӑ emitӑ un anumit semnal electromagnetic, capabil sӑ influenţeze biocurenţii din creierul unui animal mic. Noi ne-am orientat la un semnal de frecvenţӑ micӑ, care acţioneazӑ doar asupra unui creier aflat în apropiere.

– Pӑi da, într-o primӑ etapӑ a cercetӑrilor. Vedem ce efect are şi apoi îl perfecţionӑm. Poate reuşim sӑ determinӑm un câine sӑ asculte de noi fӑrӑ sӑ-l ducem la dresori. Pӑi nu?

– Pӑi da. Deocamdatӑ am reuşit sӑ dresӑm şoareci şi pӑsӑrele cu un emiţӑtor de talia unui telefon mobil. Chiar la asta mӑ gândeam în maşinӑ. Voiam sӑ gӑsesc vreo vrabie, ceva şi sӑ mӑ joc cu ea. Dar ploua foarte tare şi pӑsӑrelele stӑteau la adӑpost.

– Da, eşti bun sӑ te joci cu aparatele institutului … Glumesc, sigur, doar noi l-am fӑcut. Am uitat sӑ-ţi povestesc, acum câteva zile am reuşit sӑ chem la mine un şobolӑnel, la ghenӑ. L-am fӑcut sӑ stea pe coadӑ, ca un cӑţel. A stat câteva secunde, apoi s-a ridicat şi a fugit. Am greşit eu, am mişcat Chifloul şi l-am orientat în altӑ direcţie. Dar s-a dovedit cӑ aparatul poate funcţiona şi asupra rozӑtoarelor din naturӑ, nu doar asupra cobailor din institut. Dar spune la ce te-ai gândit, dincolo de pӑsӑrele.

– Sӑ vedeţi: un emiţӑtor radio dӑ un semnal cu atât mai bun cu cât frecvenţa e mai mare. Ce-i drept, raza lui de acţiune scade, dar se folosesc relee. Dacӑ facem şi noi cumva sӑ creştem frecvenţa Chifloului, nu ştiu cu cât, trebuie sӑ calculӑm, dar sigur vom reuşi sӑ transmitem un semnal mai accurate, iar noi ştim cӑ dacӑ semnalul este mai precis, influenţa lui este mai sigurӑ. De aia ne-am mulţumit noi pânӑ acum sӑ ne impunem voinţa doar creierelor mici, pentru cӑ nu am putut transmite ordine clare. Dar o sӑ reuşim, sӑ vedeţi.

Profesorul Chifor deja nu mai asculta. Cu ajutorul calculatorului, el cӑuta materialul cel mai potrivit pentru a construi o bobinӑ capabilӑ sӑ treacӑ de frecvenţele ultra. Tot restul zilei, cei doi cercetӑtori fӑcurӑ calcule peste calcule, iar rezultatul a trebuit sӑ aparӑ: un aliaj, pe care ei îl denumirӑ Achibun, pentru cӑ era invenţia lui Chifor, dar şi un conductor, acel celebru Cobuchif, la care principala contribuţie îi revenea lui Bunea. Iar noua variantӑ a Chifloului, pe care savanţii reuşirӑ sӑ o construiascӑ a doua zi, uitând sӑ mai plece acasӑ pentru masa de prânz, nu mai avea nevoie decât de aprobarea directorului institutului pentru a fi testatӑ în laborator, pe animale de diferite mӑrimi. În teorie, aparatul ar fi putut acţiona asupra unor animale cu creier de mӑrimea unei mingi de pingpong, în nici un caz mai mari. În etapele urmӑtoare, dacӑ vor mai avea permisiunea sӑ continue, poate vor reuşi şi un Chiflo capabil sӑ influenţeze voinţa unui om. Dar, pânӑ atunci, savanţii aveau nevoie de odihnӑ şi deciserӑ sӑ plece acasӑ, luând cu ei şi dispozitivul, spre a-l feri de orice ochi indiscret.

– Ei, Florine, sunt obosit frânt, se plânse profesorul Chifor în timp ce îşi invita colegul în Tuaregul sӑu. Sper cӑ ne apropiem de ceea ce dorim.

– Sunt sigur cӑ da, domn’ profesor. O sӑ avem acces la câinii laboratorului şi o sӑ vedem cât de bine putem sӑ-I dresӑm. N-aţi vrea sӑ trecem pe la Rolex, sӑ mâncӑm un muşchiuleţ la grӑtar? Fac cinste, mai ales cӑ mor de foame!

– Mӑ omule, acum cӑ ai pomenit de Rolex, îmi dau seama cӑ noi am uitat complet de ancheta ta. Te bagӑ ӑia la puşcӑrie dacӑ nu reuşim sӑ aflam cine dracu a tras cu puşca. Mergem întâi sӑ vedem unde a tras Loganul în copac, apoi mergem şi sӑ ne salvӑm de la moartea prin inaniţie.

Cei doi oameni de ştiinţӑ, ca nişte veritabili detectivi, se apucarӑ sӑ cerceteze cu luare aminte locul unde îşi amintea Bunea cӑ aşteptase oprirea ploii. Era o parcare de tip spic, construitӑ la ordinul expres al primarului Lӑutaru. Pentru aspectul estetic al strӑzii Castanilor, pe aliniamentul parcӑrii fuseserӑ plantaţi câţiva castani şi în jurul lor muncitorii presӑraserӑ nisip, astfel netezind locul şi oferindu-i şi permeabilitatea necesarӑ pentru a asigura umiditatea solului.

– Aşadar, tu erai parcat aici, recapitulӑ Chifor. Cum te-ai bӑgat, cu faţa, sau cu spatele?

– Cu faţa, domn’ profesor. Ploua atât de tare încât nu puteam sӑ dau cu spatele, nu vedeam nimic.

– Şi zici cӑ Loganul a tras cu puşca în pomul ӑsta? Bine cӑ nu i-a venit ideea sӑ tragӑ cu mitraliera, cӑ-l punea la pӑmânt şi te acuzau ӑştia de pomucidere. Dar deja un lucru e clar, ţeava armei nu era în eşapament, ci în altӑ parte, degeaba ţi-au demontat ӑia evacuarea. Era undeva în faţӑ, mӑ.

Exact ca Sherlock Holmes, Chifor se apucӑ sӑ cerceteze castanul cu o lanternӑ şi o lupӑ.

– Mӑ, Florine, sӑ ştii cӑ oamenii ӑia minţeau adevӑrat. Ia uite aici, se vӑd urme de arsuri pe pom şi pe sol. Uite, aici, vezi, uite nisipul ӑsta, chiar a avut parte de un tratament termic intens. Ai avut o armӑ laser, sau aruncӑtor de flӑcӑri, nu o biatӑ puşcӑ!

– Domn’ profesor, hai sӑ oprim cercetarea, domn’ profesor!

– De ce mӑ, rӑspunse Chifor, cu privirea aţintitӑ asupra lupei, te temi cӑ dovedesc cӑ eşti un terorist periculos, înarmat cu arme de distrugere în masӑ şi în pomi?

– Domn’ profesor, nu mai glumiţi, cӑ …

– Hai, mӑ, ce dracu, nu mai ştii de glumӑ? se mirӑ Chifor, ridicând privirea, exact la timp pentru a-l vedea pe tânӑrul sӑu coleg încӑtuşat de un sobofiţer gras de poliţie.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

O orӑ mai târziu, în biroul comandantului poliţiei, profesorul Chifor încerca sӑ fie convingӑtor. Dar pledoaria sa nu avea deloc succes în faţa chestorului Dumitrescu.

– Domnule profesor, aici vorbim de acţiuni teroriste reale, nu avem timp, domne, de sefeuri. Ce mama dracului, doar nu suntem copii de grӑdiniţӑ sӑ ne fraieriţi cu fulgere globulare şi alte gogoriţe d-astea. Sӑ ştiţi cӑ om fi noi doar poliţişti, dar avem şi noi carte şi culturӑ generalӑ şi noi nu am auzit în manualele noastre de aşa ceva.

– Domnu’ chestor, dar v-am explicat şi v-am arӑtat în tratatele de fizicӑ şi meteorologie. În anumite condiţii, în timpul unor furtuni însoţite de descӑrcӑri electrice poate apӑrea şi fenomenul ӑsta. E drept cӑ foarte rar şi numai în anumite condiţii: atunci când se produce o descӑrcare electricӑ în sol, datoritӑ cӑldurii imense se poate întâmpla ca siliciul din sol sӑ se vaporizeze, formând ceva asemӑnӑtor cu o bilӑ de foc, adicӑ un fulger globular. Iar ӑsta se deplaseazӑ prin atmosferӑ şi poate exploda la contactul cu anumite obstacole, cum e, în cazul nostrum, pomişorul. Am vӑzut acolo arsuri la trunchiul castanului şi la frunzele de pe jos. Asta e cea mai bunӑ dovadӑ.

– Baliverne, domnule! Vӑ rog, cu respect deocamdatӑ, sӑ nu mai încercaţi sӑ introduceţi în anchetӑ tot felul de presupuneri şi fantasmagorii. Noi, aici, lucrӑm ştiinţific, ne bazӑm pe rezultatele cercetӑrii  noastre criminalistice, la care suntem foarte buni. O sӑ ne spunӑ numitul Bunea cu ce fel de armӑ a tras şi în ce scop.

– Dar am dovedit cӑ prietenul şi colegul meu nu avea arme asupra lui, iar expertul în reparaţii auto Croitoru v-a spus cӑ maşina lui Florin nu avea montat nici un dispozitiv capabil sӑ funcţioneze ca o armӑ. Singura ipotezӑ valabilӑ este fulgerul globular, aşa cum v-am dovedit …

Deja ultimele cuvinte ale profesorului Chifor erau rostite pe holul instituţiei, pentru cӑ acelaşi agent de poliţie Ababei, care deja îl arestase de douӑ ori pe Bunea, de data asta îşi folosea puterea pentru a evacua biroul comandantului.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Domn’ profesor, cum aţi reuşit sӑ îi convingeţi sӑ îmi idea drumul? Eu mӑ vedeam deja condamnat la moarte …

– Simplu, mӑ, Florine. Dacӑ nu am reuşit cu argumente logice şi ştiinţifice, am folosit forţa. Asta e, nu sunt foarte mândru de mine, dar nu aveam încotro.

– L-aţi bӑtut pe poliţistul ala voinic?! Nu pot crede, e de douӑ ori mai mare decât dumneavoastrӑ!

– Cum sӑ-l bat, mӑ?! Pӑi mӑ fӑcea surcele dacӑ încercam sӑ dau în el.

– Şi-atunci?

M- Mӑ, suntem noi inventatori, sau nu suntem? Nu am folosit forţa fizicӑ, mӑ ci forţa gândirii. Sӑ vezi: Ababei, ca sӑ fie sigur cӑ nu mӑ mai întorc în sediul Poliţiei, m-a îndesat în maşinӑ şi mi-a trântit uşa. Ei, şi în maşinӑ aveam noul nostru Chiflo. Cu sau fӑrӑ aprobarea directorului, trebuia sӑ încerc. Am pornit aparatul şi l-am folosit pe poliţist. L-am determinat sӑ meargӑ în biroul chestorului şi sӑ raporteze cӑ, în ziua aia, se juca cu pistolul din dotare şi, din greşealӑ, a tras în castanul de lângӑ maşina ta. Aparatul a funcţionat perfect.

23.09.2018

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI de Mihai-Athanasie Petrescu

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI

 

Într-o dimineaţӑ de sfârşit de aprilie, 201…, în apropiere de una din numeroasele intersectii ale bulevardului Drapelul Albastru din oraşul TV – una dintre acele artere care pun multe probleme participantilor la trafic, nu departe de intrarea in Parcul Central, se afla staţionatӑ o maşinӑ cu însemnele şcolii de soferi “…escu”. Poate cӑ, în furnicarul de autoturisme, Modus-ul ar fi putut rӑmâne neobservat, dacӑ singurul sӑu ocupant nu fi fӑcut o mulţime de mişcӑri, în ciuda aparentei sale imobilitӑţi la volan. Cunoaşteţi tipul acela de bӑrbat între douӑ vârste – a sa ar fi fost greu de apreciat din exterior, pentru cӑ nici fizionomia, nici silueta nu erau destul de vizibile pentru un observator, dar, judecând dupӑ pӑrul sau destul de rar şi cu multe fire albe, putea sӑ aibӑ cam cincizeci – cincizeci şi cinci de ani. Un specialist ar fi putut, dupӑ forma capului, sӑ îi aprecieze caracterul, adicӑ un temperament aparent calm, dar capabil de izbucniri de furie – iar elevii lui probabil cӑ se fereau cu grijӑ de astfel de manifestari. Felul cum îşi mânuia telefoanele mobile îi trӑda, de asemenenea, nerӑbdarea şi iritabilitatea. Apuca, pe rând, când aparatul din buzunar, când pe cel aşezat pe bordul maşinii, cu gesturi care îi trӑdau, în acelasi, timp nervozitatea şi plictiseala, dar atitudinea calmӑ cu care vorbea la telefon sau tasta pe ecranul inteligent dovedea cӑ omul nostru ştia sӑ se controleze, sӑ converseze în mod corect – şi eficient –  cu interlocutorii sӑi. Ciudat, însӑ, deşi avea o mustaţӑ bogatӑ, omul nu se trӑgea de ea, spre deosebire de majoritatea mustӑcioşilor colerici. Din când în când, instructorul rӑsucea cheia de contact şi arunca o privire scurtӑ la ceasul din bord, semn cӑ aştepta pe cineva, cel mai probabil un elev care întârzia la ora de condus.

Instructoria auto e o profesie care pare sӑ prolifereze în ultimul timp, odatӑ cu apariţia pe şoselele patriei a tot mai multor autoturisme. Dacӑ, sӑ spunem, cu 30 de ani în urmӑ, exista o singurӑ şcoalӑ de şoferi amatori într-un judeţ, încadratӑ cu doi-trei instructori în fiecare oraş (fiecare dintre ei dotat cu o veche Dacie galbenӑ), astӑzi vedem maşini cu inscripţia “Şcoalӑ” aproape pe orice stradӑ, iar tradiţionalele rable de Mioveni sunt înlocuite cu maşini dintre cele mai moderne – uneori prea puternice şi prea electronizate pentru învӑţӑceii care de abia descoperӑ tainele circulaţiei rutiere. Modus-ul nostru nu era o maşinӑ chiar nouӑ, ba chiar putea fi consideratӑ o vechiturӑ. Fabricatӑ în 2002, de culoare gri-bleu, maşina dovedea, însӑ, dragostea şi priceperea deţinӑtorului sӑu. Curat, atât la exterior cât şi la interior, autoturismul era de asemenea într-o stare tehnicӑ de invidiat (poate cӑ un cârcotaş ar fi putut ghici, dupӑ anumite amӑnunte vizibile numai specialiştilor, o coliziune frontalӑ, urmatӑ de o reparaţie aproape perfectӑ). Nici o urmӑ de noroi şi nici un sticker nu strica strӑlucirea vopselei metalizate, a ornamentelor nichelate sau a geamurilor, încât era de mirare cât de bine putea rezista o maşinӑ de şcoalӑ.

La un moment dat, instructorul ridicӑ privirea. În apropierea maşinii se oprise o femeie care, judecând dupӑ expresia feţei, cӑuta ceva. Privirea ei era îndreptatӑ spre plӑcuţa de înmatriculare de pe botul Modus-ului, care, dupӑ toate aparenţele, corespundea cu aşteptӑrile ei.

– Doriţi ceva? întrebӑ instructorul dupӑ ce coborî geamul.

– Ӑӑӑ … cred cӑ da, rӑspunse femeia. Sunteţi domnul instructor Iordӑnescu Florian?

– Da … Dumneavoastrӑ?

– Nina Tecuceanu. Am fost … am discutat ieri şi am stabilit sӑ ne vedem azi, aici, pentru ore de conducere.

Instructorul aruncӑ sub bord, cu un gest nervos, telefonul pe care îl manipulase înainte de sosirea noii sale eleve şi ieşi din maşinӑ, cu un aer duşmӑnos. Deschise de mai multe ori gura pentru a vorbi, dar pӑrea sӑ îşi înfrâneze furia şi sӑ îşi caute cuvintele. Într-un târziu, rosti rar, privindu-şi interlocutoarea drept în ochi:

– Aţi întârziat. Aţi întârziar chiar la prima lecţie!

Intimidatӑ, eleva nu ştia ce sӑ spunӑ.

– Sӑ nu încercaţi sӑ vӑ justificaţi! Vӑ rog frumos! Sӑ nu-mi spuneţi cӑ programarea e la şi un sfert! La o primӑ întâlnire cu profesorul de conducere, elevul trebuie sӑ vinӑ cu cel puţin o jumӑtate de orӑ mai devreme, pentru a face inspectarea şi cunoaşterea autovehicului de şcoalӑ şi pentru a realiza cunoaşterea reciprocӑ dintre profesor şi elev. Dacӑ aţi fi profesoarӑ, mi-aţi da dreptate, stimatӑ doamnӑ!

– Dar …

– Nu avem de ce sӑ mai lungim discuţia. Aş putea sӑ vӑ dau un exemplu legat de fratele meu, continuӑ Iordӑnescu, dar cred cӑ e mult prea devreme pentru aşa ceva.

Şi, parcӑ plicitisit de lungimea discursului, instructorul îşi luӑ eleva de mânӑ pentru a executa inspecţia vizualӑ a Renault-ului.

– Lecţia numӑrul unu, stimatӑ doamnӑ, obligatoriul ocӑrond[1], cum spune fratele meu.

Nina Tecuceanu fu nevoitӑ sӑ remarce din nou, la îndemnul instructorului, curӑţenia şi starea tehnicӑ a maşinii. Cu toate cӑ Iordӑnescu nu era un bӑrbat înalt, Nina pӑrea pe lângӑ el o femeie micӑ şi fragilӑ. Trӑsӑturile feţei îi mӑrturiseau o vârstӑ de aproximativ 40 de ani, iar stӑruinţa ei de a zâmbi, în ciuda încordӑrii, îi scotea în evidenţӑ caracterul ambiţios. Din când în când, dupӑ aproape fiecare mişcare a capului, îşi alunga, cu un gest larg, şuviţele care îi acopereau obrajii. Neatentӑ la şuvoiul de vorbe al instructorului, Nina privea, uneori, în altӑ direcţie decât o îndemna acesta – provocând, binenţeles, un nou şuvoi de cuvinte şi gesturi nervoase ale bӑrbatului.

Inspecţia exterioarӑ fiind terminatӑ, eleva îşi luӑ locul la volan, executând, impecabil şi înainte de sfaturile instructorului toate gesturile preliminare: reglarea scaunului şi a a oglinzilor, fixarea centurii de siguranţӑ. Iordӑnescu îşi recitӑ, totuşi, începutul de lecţie, ca un copil care nu poate spune o poezie decât de la început, şi fӑrӑ sӑ se sinchiseascӑ de faptul cӑ femeia nu îi dӑdea nici o atenţie.

– Pornim, spuse el într-un târziu, dar reacţia elevei fu nulӑ. Am spus cӑ pornim! repetӑ omul, ridicând tonul. Ce ai, doamnӑ, nu auzi când îţi vorbesc? strigӑ, disperat, instructorul, scuturând, nervos, volanul.

Parcӑ surprinsӑ, eleva spuse:

– Da, ştiu cӑ acesta e volanul, e o glumӑ veche, domnu Iordӑnescu.

– Ştiu cӑ ştii cӑ ӑla e volanul, mârâi instructorul, aşa cӑ foloseşte-l, doamnӑ!

Oarecum derutatӑ, eleva îşi mai verificӑ o datӑ centura de siguranţӑ, atinse oglinda retrovizoare şi apoi cuvântӑ, hotӑrâtӑ:

– Domnu’ Iordӑnescu, ieri v-am scris un SMS … v-am spus despre mine cӑ am o deficienţӑ de auz … îmi pare rӑu, nu pot înţelege ce spuneţi. Trebuie sӑ vӑ uitaţi la mine când îmi vorbiţi, şi sӑ încercaţi sӑ articulaţi cât mai correct sunetele, ca sӑ pot citi pe buze. Îmi cer scuze, dar asta e!

Instructorul înghiţi în sec. Femeia avea dreptate, în ajun conversaserӑ prin mesaje scurte, dar de, dacӑ ea a întârziat, normal cӑ era nervos şi uitase condiţiile de lucru cu noua sa elevӑ. Mai înghiţi o datӑ în sec, dupӑ care, aşa cum îi ceruse Nina, rosti clar, uitându-se în ochii ei:

– Sӑ pornim, stimatӑ doamnӑ!

Apoi, întorcând din nou capul spre parbriz, adӑugӑ, cu grijӑ sӑ nu fie “citit”:

– Îmi cer scuze, doamnӑ …

Nina Tecuceanu nu era la prima experienţӑ de elev-şofer. Deja urmase un astfel de curs, cu un an înainte, dar sfaturile fostului instructor nu îi fuseserӑ de prea mare folos. Ştia sӑ conducӑ un automobil, dar încӑ nu avea destulӑ încredere în ea pentru a promova şi un examen. În plus, unele manevre îi erau încӑ necunoscute şi spera ca domnul Iordӑnescu sӑ i le desluşeascӑ; i le şi înşirase într-un mesaj: întoarcerea din trei mişcӑri, pornirea în pantӑ, parcarea lateralӑ. Mai erau şi altele, probabil, pe care trebuia sӑ le perfecţioneze, cӑ doar de-aia avea profesor, s-o înveţe.

Circulaţia într-un oraş aglomerat nu e chiar floare la ureche nici pentru şoferi mai experimentaţi. Nina se descurca, în general, bine, dar Iordӑnescu era destul de vechi în meserie încât sӑ remarce cӑ ea mai avea unele stângӑcii. Schimba vitezele corect şi la timp, fӑrӑ sӑ priveascӑ schimbӑtorul, nu se temea sӑ atingӑ o vitezӑ apropiatӑ de cea normalӑ, nu ezita când era nevoie sӑ ocoleascӑ obstacole sau sӑ frâneze la nevoie. Existau, aşadar, speranţe ca eleva sӑ atingӑ nivelul necesar pentru înscrierea la examen – şi pentru promovare. Dar pentru asta era nevoie de antrenament.

– Doamnӑ, oprim acolo, trebuie sӑ exersӑm parcarea lateralӑ.

Maşina asculta comenzile Ninei, dar, cel puţin la primele tentative, se încӑpӑţânӑ sӑ se opreascӑ la o distanţӑ cam mare de la bordurӑ. Înfuriat din nou, Iordӑnescu nu se abţinu:

– 25 de centimetri, mӑ doamnӑ! Ce nu înţelegi? ţipӑ el.

Timoratӑ, Nina greşi din nou.

– Ai tras la 40 de centimetri … Nu, azi nu merge, mai încercӑm şi data viitoare … Hai sӑ plecӑm, dar pornim ca şi cum am fi în pantӑ. Cu frâna de mânӑ, te rog … Nu aşa bӑ, femeie, cӑ cauciucurile sunt scumpe, fir-ar al …

Luându-şi seama, Iordӑnescu se stӑpâni şi rosti calm, pedagogic:

– Deci: la pornirea de pe loc nu e nevoie sӑ ambalӑm motorul mai mult decât la alte porniri de pe loc. Ai … aţi înţeles? Bun, atunci hai sӑ mergem, sӑ ne mai plimbӑm o ţârӑ prin târg.

Explicând calm fiecare situaţie de trafic, Iordӑnescu dirijӑ maşina cӑtre piaţa Unirii. Acolo reluӑ exerciţiile pentru parcarea lateralӑ, pe care, surprinzӑtor, Nina le executӑ destul de corect, nedepӑşind ecartul de 30 de centimentri.

– Vezi, doamnӑ, când te concentrezi îţi iese cum trebuie. Aoleo, ia uite cât e ceasul!… exclamӑ el. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei, fratele meu de care ti-am spus, peste … 23 de minute. Mai ai timp sӑ mai lucrӑm dupӑ aceea, sau o lӑsӑm pe altӑ datӑ? Ai? OK, atunci … continuӑ el, coborând din Modus. Apoi, dându-şi seama cӑ uitase sӑ tragӑ frâna de mânӑ, deschise din nou uşa din dreapta şi asigurӑ maşina, continuând sӑ dea sfaturi:

– Tragem frâna de mânӑ şi introducem schimbӑtorul în prima treaptӑ de vitezӑ … sӑ nu uiţi niciodatӑ! Bun … în cel mult o orӑ mӑ întorc. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei tocmai în capӑtul strӑzi Pajişte, la barul lui Prunache. Nu se poate urca cu maşina pânӑ acolo, e un şantier pe Pajişte, de aia las maşina aici. Mӑ asţepţi, ne revedem şi continuӑm, ai înţeles?

– Da, la Prunache. Bine, domnu Iordӑnescu, vӑ aştept.

Dupӑ ce îşi verificӑ, atent, buzunarele, asigurându-se cӑ avea asupra lui ambele telefoane, Iordӑnescu plecӑ.

Cartierul Piatra, care începea de la piaţa Unirii, este, aşa cum se ştie, una dintre cele mai vechi aglomerӑri urbane din ţarӑ. Alungaţi din Cetate în Evul Mediu, românii se refugiaserӑ pe dealurile din apropiere, clӑdindu-şi casele tot mai sus pe coastӑ pe mӑsurӑ ce comunitatea devenea mai numeroasӑ. Strӑzile, trasate fӑrӑ nici un plan de sistematizare, erau strâmte şi întortocheate, multe din ele nefiind încӑ pavate nici acum, la începutul secolului al XXI-lea. Cu toate cӑ edilii municipiului erau conştienţi de dificultӑţile întâmpinate de pietreni, nu aveau nici o posibilitate de a repara greşelile trecutului fӑrӑ a afecta specificul cartierului – şi în acelaşi timp partea de buget legatӑ de veniturile aduse de turism. În consecinţӑ, strӑzile rӑmâneau tot strâmte, întortocheate şi nepavate, poate singurul semn de progres fiind acolo numeroasele şantiere pentru instalarea conductelor de apӑ şi de gaz metan.

La un astfel de şantier se referise Iordӑnescu înainte de a porni, voiniceşte, sӑ urce dealurile Pietrei. Şantierul de pe Pajişte, un şant lung şi adânc, îl fӑcurӑ sӑ piardӑ mult timp şi sӑ acumuleze mult noroi pe pantofii lui bine lustruiţi, dar, profitând de cele câteva scânduri fixate de locatari pe grӑmezile de pӑmânt, reuşi sӑ parcurgӑ cu bine cei doi kilometri pânӑ la Prunache. Mare îi fu mirarea când zӑri în faţa barului – de fapt un biet chioşc de tablӑ, cu inscripţia “Bar” pe uşa ruginitӑ – maşina lui cu însemnele şcolii de şoferi. Iar la volan, Nina Tecuceanu îi fӑcea, voioasӑ, cu mâna:

– Am reuşit, am reuşit! striga ea.

Blocat de uimire, Iordӑnescu nu reuşea sӑ spunӑ nimic. Exuberantӑ, Nina nu-i dӑdu timp sӑ-şi revinӑ.

– Am luat-o pe Fântâniţei, am fӑcut la stânga pe Poienei, dar nu am avut loc din cauza unui prost care parcase aiurea. Am întors şi am luat-o pe Coştişei, pe la Crucea Muşicoiului, apoi am coborât pe Podu Tunsului pânӑ la intersecţia cu Pajişte, am dat prioritate unei basculante cu pӑmânt care cobora spre Cetate, apoi am luat-o în sus pânӑ aici, la Prunache. Vӑ aştept de nouӑ minute. Aţi zis 23 de minute, eu am ajuns cu patru minute mai devreme, iar dumneavoastrӑa aţi întârziat!

– Cum mama naibii ai reuşit?! îngӑimӑ Iordӑnescu. De unde ai ştiut drumul ӑsta?

– A, pӑi eu sunt pietreanӑ, am crescut în mahalaua asta şi locuiesc pe Neajlov, la 400 de metri de aici, cum sӑ nu-mi cunosc locurile?!

– Bun dar … Ai executat o întoarcere pe Poienei, o pornire în pantӑ la intrarea pe Pajişte şi aici ai parcat perfect, la 24 de centimetri de şanţul ӑsta. Iar mie mi-ai spus ieri cӑ nu ştii sӑ faci manevrele astea, iar jos, în oraş, mi-ai parcat tot aiurea … Îţi baţi joc de mine? Şi … de ce dracu ai venit aici? Nu aveai voie sӑ pleci din piaţa Unirii, ce ţi-am spus eu cӑ nu ai voie sӑ ieşi din cuvântul instructorului!

– Dar dumneavoastrӑ mi-aţi spus sӑ vin aici şi sӑ ne întâlnim în 23 de minute!

– Eşti nebunӑ? Nu ţi-am zis eu aşa ceva! ţi-am zis sӑ mӑ aştepţi acolo ca sӑ continuӑm lecţia, prin oraş, nu aici!

– Asta aţi spus? Eu am înţeles cӑ … Doar v-am spus cӑ nu aud bine şi cӑ trebuie sӑ-mi vorbiţi clar, în faţӑ! Îmi pare rӑu …

– Îţi pare rӑu, pe dracu! Ai fӑcut un traseu pe care eu nu îndrӑneam sӑ-l urc, de fricӑ sӑ nu rup maşina, iar matale n-ai luat nici mӑcar un strop de noroi pe ea şi-ţi pare rӑu?! Ai fӑcut întoarcerea, ai fӑcut pornirea în pantӑ şi parcarea lateralӑ şi îţi pare rӑu?! Cum dracu sӑ-ţi parӑ rӑu?! Stai numa’ sӑ-i spun fratelui meu chestia asta, pe cuvânt dacӑ nu!

– Staţi puţin … ce spuneţi dumneavoastrӑ? Am fӑcut eu toate manevrele alea? Nu le-am fӑcut, doar ştiu în teorie cum se face şi nu am respectat nimic din toate alea … Nu am fӑcut …

– Domnu Iordӑnescu? Domnu Iordӑnescu, a telefonat fratele dumneavoastrӑ, domnul Andrei, aviatorul, se auzi un glas din interiorul barului. Domnu Iordӑnescu, a zis domnul Andrei ca nu mai poate veni azi. A zis cӑ vӑ întâlniţi mâine, la barul lui Catarigu, de lângӑ garӑ. Sӑ nu uitaţi!IMG_3215

 

[1] De fapt, Andrei spune, desigur,  “walk around”.

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

PROTOTIP de Mihai-Athanasie Petrescu

PROTOTIP

– Bă, tu sau eşti prost, sau eşti inconştient! Dacă află neamţu’ ăla mare, te dă afară şi mă arde şi pe mine! Cum dracu’ ţi-ai permis să îţi faci o lucrare particulară în uzină, pe banii uzinei, în timpul de producţie, cu resursele uzinei?! Bă, nenorocitule, îţi dai seama ce-ai făcut?

Tânărul inginer nu îndrăznea să ridice privirea. Ştia că şeful de secţie are dreptate, dar el crezuse că face bine dacă aplică o invenţie proprie pe o maşină de tip vechi, ieşită demult din producţie, adică fără interes pentru evoluţia oficială a a uzinei.

– Vorba e că nimeni nu îţi contestă invenţia, mă, da’ nu ai tu calitatea să faci cercetare pe banii uzinei! Ai’ de mine, când o afla neamţu’! …

Uzina de autoturisme, care, cu ani în urmă scosese sute de mii de maşini populare, la un preţ accesibil pentru oamenii de rând, fusese preluată, de câţiva ani, de un mare producător german. Iar nemţii, cum s-au văzut stăpâni, au scos din fabricaţie produsul traditional, aducând un alt tip de maşină, testat deja pe piaţa internaţională.

Nu era o maşină nouă. Era exact acelaşi Super Kyte pe care constructorul german îl vindea de mai mulţi ani, cu destul succes, atât în Europa, cât şi pe piaţa sud-americană sau nord-africană. O maşină produsă, în licenţă, şi în alte uzine din lume, relativ ieftină în magazin şi ieftină în exploatare. Avea mai multe variante de motorizare, destul de perfomante la vremea apariţiei lor, dar, totuşi, Super Kyte începea să îşi arate limitele. Poate de aceea, nemţii nu păreau interesaţi să-l mai modernizeze, dar, în ceea ce privea uzina din România, nici nu se gândeau să vină cu un produs nou.

Pentru Eugen Visu, care venise în uzină încă de pe vremea studenţiei, plin de entuziasm şi cu multe planuri de viitor, Super Kyte-ul era deja o vechitură demodată. Părerea lui era că singurele atuuri erau preţul şi relativa rezistenţă la coroziune în condiţii normale de exploatare şi întreţinere. Dar cele două motoare disponibile, benzinarul de 1372 cmc şi Dieselul de 1494 cmc, erau, fără discuţie, la capăt de linie. De fapt, făcând o comparaţie tehnică şi statistică între vechile maşini produse de uzina din cartierul Drapelul Albastru şi cele aduse de noul acţionar principal, Eugen găsise găsise multe avantaje în favoarea vechiului lor produs. Habitaclul ceva mai comod, postul de conducere, deşi demodat, era uşor de adaptat la dotările maşinilor moderne, mecanica era mai simplă … E drept că motorul era complet depăşit, dar şi acolo se puteau aduce nişte îmbunătăţiri. Sau, şi mai bine, să fie folosit ca linie de plecare pentru un motor nou, cu o cilindree mai mică, dar cu o putere mai mare.

Sigur, partea de calcul şi proiectare nu era pentru el greu de realizat. Totul se putea face acasă, cu ajutorul propriului calculator şi folosind nişte programe pe care tot el le scrisese şi testase. Iar rezultatele au fost promiţătoare: vechiul motor de 1297 cmc şi 54 de cai al vechiului model Bârsa 1300 se putea transforma în proiectul EV,  0.1, de 1129 cmc, cu o putere de 95 de cai, adaptabil la o cutie de viteze manuală sau automată, eventual cea folosită de Super Kyte-ul cu benzină, fiind la îndemână. Calculând performanţele posibile pe aerodinamica celor doua caroserii comparate, cu mecanica respectiv, Eugen nu fu surprins să constate că o Bârsa ar fi mers mult mai bine decât un Super Kyte. Iar dacă toate îmbunătăţirile imaginate de el ar fi putut fi implementate pe Bârsa, s-ar fi putut ajunge la o maşină nouă cu aspect vintage, capabilă să se vândă bine, pentru că nostalgicii nu lipseau.

– Totuşi, domn’ inginer, încercaţi să faceţi o tură cu asta mică, să vedeţi …

Şeful de secţie, inginerul Banu, nu era un om încuiat la minte. În sinea lui recunoştea că maşina pe care o făceau ei e deja rămasă în urmă, dar nu îndrănea să-l incurajeze făţiş pe tânărul său subordonat să-şi facă publică invenţia. Dar … ispita era mare, ca şi curiozitatea lui ştiinţifică.

– Bă, uite cum facem: încerc să te strecor cumva cu ea pe pistă, dacă eşti sigur că o poţi porni.

– Am pornit-o, domn’ inginer, ba am şi fugărit-o niţel prin parc, acum două nopţi, când am rămas de permanenţă.

– Mă, tu eşti nebun! te dau ăştia afară ca pe hoţi şi pe bandiţi, bă! Hai că … hai c-o încerc, mă, dar să şti că dacă nu porneşte sau nu merge, eu, cu mâna mea te dau pe mâna patronului şi duc maşina la fiare vechi. Deci, cum zici ca merge?

– O, dacă o luaţi … o să vedeţi, rupe pământu’! ar trebui bagată la curse, la raliuri, ceva …

Cam aşa gândea şi inginerul Banu, a doua zi, când tăia contactul prototipului.

– Ce dracu’ i-ai făcut, bă omule? Asta nu-I Bârsă, e săgeată! Explică-mi exact, să vedem, poate brevetăm invenţia ta, sau ceva … e genială!

Visu nu se lăsă rugat. Desenele şi explicaţiile despre cursă, alezaj, supape, uleiuri, carburanţi, injectoare, injectie multipunct erau chestii logice şi la îndemâna inginerului-şef (da, dar, aşa cum a recunoscut el, trebuia ca cineva să le imagineze, să le gândească, să le realizeze …)

– Deci, ăsta e un motor normal de Bârsă la care tu ai adus modificări atât de simple? Iar mecanica? Tu ai gândit-o? E mai simplă şi decât a Kyte-ului.

– E transmisia de Bârsă, domn’ inginer. Cutie, planetare … Iniţial am zis să iau o cutie de Super Kyte cu benzină, dar nu am avut bani să cumpăr una şi nu puteam s-o iau aşa … Dar până la urmă e bună, aţi văzut. Sigur, am pus cutia în faţa motorului, dar a fost uşor de adaptat pe mecanică. Vedeţi că am decupat aripile, pentru că roţile vin cu 21 milimetri mai în faţă.

– Stai, mă, stai, mă, eu pricep tot. Uite, îi montăm şi catalizatorul şi, după normele europene, putem clasifica motorul la Euro 6 … Kyte-ul e doar Euro 5. Am da lovitura pe piaţă, mai ales că pentru motorul nostru avem toate licenţele, doar să înregistrăm modificările …

– Vedeţi, când vă spuneam eu …

– Da … Ştii ceva, ar trebui să scoatem maşina la lumină. S-o scoatem din fabrică, dar fără să ne simtă patronii … Cum dracu ai bagat-o pe poartă?! Că stau ăia cu ochii cât farfuriile!

– N-am băgat-o eu, domn’ inginer. E o Bârsă fabricată înainte de venirea nemţilor. Nu a apucat să primească număr de serie şi a stat ascunsă …

– Cum, Doamne iartă-mă, ascunsă, mă?!

– Ascunsă, domn’ inginer. O să vă arăt, au făcut băieţii un ungher şi au băgat-o acolo. Când am stat de vorbă cu ei, au scos-o şi am lucrat împreună la ea. Cu Lică, cu Vandu, cu ăştia … bârsişti pricepuţi şi meseriaşi ca lumea, mi-au fost de mare ajutor.

– Măăă … dacă ei te-au ajutat, înseamnă că şi ei sunt bagaţi în asta până peste gât … ca şi mine, până la urmă. Sau la bal, sau la spital, tot împreună, de aci încolo.

Erau multe de făcut. A omologa o maşină realizată clandestin şi artizanal nu e o joacă de copii, toţi erau conştienţi că urmau să se lovească de mari dificultăţi. Banu, după prima încercare, aproape în fiecare seară rămânea peste program şi mai făcea o tură, două, îşi nota observaţiile şi urmau discuţii lungi, fie în secţie, fie, mai des, la el sau la Visu acasă. Aproape de fiecare data veneau să-i ajute să golească nişte beri şi să completeze desenele şi “bârsiştII” remarcaţi de Eugen.

– Domn’ inginer, am observat că încearcă să se ridice pe două roţi când strângeti mai tare virajul pe stânga. Nu prea are stabilitate … spuse Vandu după ce prinsese curaj cu ajutorul unei Ciucaş.

– Da, am simţit şi eu, şi mă tot gândesc cum să facem … răspunse Visu.

– Şi au m-am prins de asta, şi cred că am soluţia, interveni Banu. Ar trebui mărit ecartamentul în faţă, dar încă nu ştiu cum …

“Colectivul de cercetare”, cum se autodenumiseră, găsi soluţii la problema asta, ca şi la multe altele care apăreau dupa fiecare test. Super-Bârsa devenea tot mai modern şi mai performantă, iar testele ilicite în curtea uzinei deveneau insuficiente. Tot Banu vei cu o idee: nemţii intenţionau să scoată în teste de şosea câteva Super Kyte-uri la care se adăugaseră câteva elemente noi de caroserie, un fel de face lift. Pentru că trebuiau să se desfăşoare la adăpost de ochii indiscreţi ai presei, maşinile urmau să fie mascate cu o butaforie din carton şi pânză până la o distanţă oarecare de uzină, unde, sperau ei, ar fi existat mai puţini curioşi. “Cercetătorii” aplicară şi pe Super-Bârsa lor aceeaşi butaforie şi o incluseră în lotul de test, iar stratagem reuşi. Prototipul ieşi fară probleme din uzină, avându-l pe Lică la volan.  Cu prima ocazie când reuşi să rămână în urmă la un semafor, Lică se separă de grup, demontă butaforia de pe maşina şi se îndreptă într-o direcţie diferită, unde făcu joncţiunea cu prietenii lui.

Testele de şosea confirmară concluziile trase după testele clandestine. Maşina se comporta foarte bine pe diferite tipuri de drumuri, alerga, lipită de asfalt, pe autostradă, lua virajele în viteză, cu motorul în plin, pe drumurile de munte – uşoara tendinţă subviratoare nu putea fi o problemă pentru un pilot ca Vandu, iar rezolvarea ei era uşoară pentru un specialist ca Banu.

Singura problemă, de care Visu deveni conştient atunci când observă flashurile unor şoferi care îi veneau din faţă – semn că se apropia de un control al poliţiei rutiere, era că maşina … nu avea acte. Era un lucru destul de cunoscut faptul că poliţiştii opreau de multe ori Bârsele pe şosea, bănuindu-le de o stare tehnică precară. Sigur că nu era cazul prototipului lor, dar era nevoie de acte şi de numere de înmatriculare. Lică veni cu o soluţie: “împrumută” de la un vecin bătrân plăcuţele de înmatriculare şi, după două zile, reuşi să-l convigă pe respectivul să-i încredinţeze şi talonul Bârsei sale. Culmea, vechea epavă ruginită avea inspecţie tehnică valabilă, iar culoarea din talon corespundea cu cea a prototipului. Aşadar, totul era în ordine din punct de vedere juridic, testele neoficiale puteau continua.

După o lună de încercări, Super Bârsa îşi convinsese creatorii că e o maşină bună. Cei patru consumatori aşezaţi la masa din colţul salonului de la “Căţeaua leşinată” trăgeau concluziile:

– Copii, eu sunt sigur că maşina asta e foarte bună în momentul ăsta şi ar putea să se vândă câţiva ani buni, spuse inginerul Banu. Totul e să o putem omologa, iar asta …

– O băgăm la loc în fabrică şi o omologăm, domn’ inginer, propuse Vandu.

– Da, mă, uşor ca reţeta de apă caldă, zici tu. Mergem la patron şi-I zicem, aşa, direct, uite, herr Patron, noi am făcut o maşină şi îţi propunem să o băgăm în producţia de serie. Iar el o să şi deschidă, a doua zi, o nouă bandă de montaj, unde noua noastră Super Bârsă va fi construită în sute de mii de exemplare. Ce să spun …

– Atunci cum să facem? O putem vinde la altă uzină, spuse Lică.

– Nu merge, Lică, nu avem licenţă. Tot la noi în uzină trebuie să se facă. O să găsim o variantă, până la urmă. Important e că maşina e bună, uite, are aproape şaizeci de mii de kilometri şi încă nu am păţit nimic, în afară de … ei, în afară de pomişorul ăla al meu şi de piatra aia kilometrică atinsă de domnu inginer. Nişte mici zgârieturi, vorba aia … O rezolvăm noi, bine că avem maşina. Noi să fim sănătosi! îşi încheie Eugen Visu cuvântarea.

Ca şi în cazul încercărilor tehnice, şi activităţile ulterioare au fost planificate şi repartizate. Inginerul Banu luă asupra lui sarcina de a discuta cu superiorii. El avea trecere la ei, doar era inginer cu vechime mare şi cu prestigiu în uzină. Visu avea să facă lobby printre mulţii iubitori ai Bârsei pe care îi cunoştea, aşa încât încât să pregătească, într-un fel, piaţa, iar cei doi tineri tehnicieni trebuia să asigure securitatea maşinii. Lică propuse să o parcheze în faţa casei, în locul ocupat, de obicei, de rabla vecinului său. Vechitura putea să fie băgată într-o curte şi acoperită cu o folie colorată, astfel încât toată lumea să confunde prototipul cu vechea ruginitură.

După două zile de încercări, inginerul Banu reuşi să urce în palatul administrativ al uzinei. Nu avu norocul să intre în biroul neamţului şef, dar izbuti să însămânţeze în mintea directorului economic ideea unei maşini noi, care să ia ce e mai bun de la produsele tradiţionale ale uzinei, Bârsa şi Super Kyte-ul. Era un semn bun şi cu un zâmbet larg pe faţă veni să împărtăşească vestea tinerilor lui prieteni.

Îi găsi într-un colt al halei, citind în grup dintr-un ziar local.

– Cred că avem şanse, copii … începu el.

Fără să răspundă, Eugen Visu îi întinse ziarul, indicându-i un titlu mare şi o fotografie de pe prima pagină: “De azi a început ridicarea şi casarea ecologică a mașinilor abandonate pe domeniul public”. 047

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR de Mihai-Athanasie Petrescu

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR

“Cooperativa Agricolă de producţie din comuna Crȃnguri este, de mulţi ani, una dintre cele mai bogate din Cȃmpia Frunzuleşti, din sudul ţării. Suprafaţa de pămȃnt arabil de care dispune este un factor important al bunăstării cooperativei, dar cel mai de seamă este factorul uman. Ţăranii cooperatori, agricultori pricepuţi şi pasionaţi, muncesc cu drag şi spor, obţinȃnd, an de an, recolte tot mai mari. Ei pun ȋn valoare calitatea solului, pe care ȋl lucrează cu maşini agricole de mare productivitate. De asemenea, ei, agricultorii patriei noastre socialiste din acest sat pitoresc de cȃmpie, evită cu grijă risipa, atȃt la cultivarea ultimei palme de pămȃnt, cȃt şi la recoltarea atentă a producţiei la hectar. De asemenea, belşugul realizat de cooperativa agricolă de producţie se datorează şi celor care conduc destinele cooperativei şi ale cooperatorilor, tovarăşului preşedinte Ionescu Ivan şi tovarăşei secretare a Biroului Organizaţiei de Bază, tovarăşa Pȋrvulescu Sanda”

Articolul publicat ȋn numărul din martie al revistei Agricultura socialistă continua cu o dare de seamă amănunţită privind activitatea CAP-ului, prezentȃnd concret, cu cifre, realitatea din teren. Interviul amplu cu tovarăşa Pȋrvulescu aducea, la rȃndul său, exemplul viu al muncii pline de dăruire a ţăranilor cooperatori, ȋn frunte cu comuniştii.

Şi ȋn această campanie agricolă se anunţa o recoltă bogată. Tovarăşul Ionescu luase cele mai bune măsuri privind organizarea muncii, asigurȃnd necesarul de ȋngrăşăminte chimice, veghind, neobosit, ca starea tehnică a tractoarelor şi a maşinilor agricole să fie optimă şi repartizȃnd judicios suprafeţele. La rȃndul său, tovarăşa Pȃrvulescu reuşea să mobilizeze oamenii, astfel ȋncȃt aceştia erau zi de zi pe ogor. Dacă cineva ar fi venit ȋn toiul zilei la Crȃnguri nu ar fi ȋntȃlnit pe uliţele moderne ale comunei pe nimeni. Chiar şi copiii mai mari erau pe cȃmp, ajutȃnd, după puterile lor, la realizarea planului de producţie agricolă.

O activitate vie putea fi remarcată şi la sediul CAP. Cu toate că munca de birou era la fel de grea ca cea de pe cȃmp, la sediu nu rămȃnea prea multă lume. Tovarăşul Ionescu şi tovarăşa Pȋrvulescu ȋşi ȋmpărţeau sarcinile de serviciu şi le executau cu voie bună şi cu un mare randament. Deşi munca lor era foarte plină de răspundere, preferau să nu afecteze productivitatea muncii la cȃmp şi nu opreau ȋn sediu consătenii dornici să muncească. Se mulţumeau doar cu ajutorul familiilor lor. Astfel, tovarăşa Ionescu era mȃna dreaptă a soţului său. Era ȋntotdeauna prezentă cȃnd tovarăşul preşedinte avea nevoie de ea. La fel, sora tovarăşei secretare era prezentă mereu la sediul cooperativei, iar contribuţia sa la bunul mers al activităţii era esenţială. Iar aceasta implica sacrificii. Copiii tovarăşului Ionescu şi ai tovarăşei Soreanu, prea mici pentru a fi lăsaţi singuri ȋn casă, erau aduşi la sediu, unde se bucurau de supravegherea şi grija părintească, desigur, atunci cȃnd munca o permitea.

Singura persoană din afara comunei era tȃnărul tovarăş Valentin Roşu, student la facultatea de agronomie, venit aici pentru un stagiu de practică ȋn producţie. Acesta, cu toate că era născut şi crescut ȋn oraşul reşedinţă de judeţ, la absolvirea liceului optase pentru agronomie, dȃndu-şi seama că era nevoie de specialişti ȋn agricultură, după cum se vedea şi din numărul mare de locuri scoase la concurs de facultatea de profil. Prin firea lui veselă, dar şi prin felul cum ȋşi făcea datoria de student ȋn practică, gata să ajute ori de cȃte ori era solicitat, Valentin le devenise simpatic celor din conducerea Cooperativei şi chiar şi copiilor lor. Se juca cu ei, le arăta reviste cu poze cu maşini şi motociclete, cu actori, ba chiar le făcuse rost de nişte reviste străine cu benzi desenate. Mai mult decȃt atȃt, de cȃteva ori ȋi luase la plimbare cu o Dacie neagră, condusă de un prieten care ȋl aducea de la oraş uneori, dimneaţa. Sigur că părinţii erau bucuroşi de bucuria copiilor şi ȋl considerau pe Valentin de-al casei.

La sfȃrşitul lui iulie, CAP Crȃnguri spera să raporteze conducerii de partid şi de stat o producţie record la grȃu. de peste patru mii de kilograme la hectar, aşa cum prevedeau şi directivele partidului. Tovarăşii din conducerea cooperativei aveau mult de lucru pentru a alcătui documentaţia clară şi concretă din care să rezulte, fără echivoc, cantitatea de cereale recoltate. Şedinţele operative zilnice nu se mai terminau, iar discuţiile constructive de la fiecare astfel de ȋntrunire dovedeau că munca ceapiştilor fusese rodnică:

– Pe cuvȃntul meu dacă mai ştiu cum dracu s-o dreg, rostea tovarăşul Ionescu. Am băgat tone de motorină ȋn lucrările astea, dar cȃnd cȃntărim grȃul nu acoperim costurile. Ce dracu s-a ȋntȃmplat?

– Tovarăşu preş, eu propun să verificăm basculantele, să nu se piardă boabe pe drum, ȋndrăzni să intervină tovarăşa Soreanu. Ieri am văzut nişte păsări care parcă ciuguleau pe drum.

– Tovarăşa Gina, te rog să verifici dacă presupunerea dumitale e adevărată. Dar tot nu se pot pierde sute de kilograme aşa, prin obloanele maşinii.

– Ce vreţi să spuneţi tovarăşu preş, că fură oamenii? Nu fură, tovarăşu! Că dacă fură, chem miliţia, chem … chem … se ȋnfurie tovarăşa Pȋrvulescu. Trebuie să fie o greşeala de calcul, voi verifica, tovaraşi, din nou şi din nou pȃnă voi găsi greşeala. Nu voi pleca acasă şi voi lucra azi, zi şi noapte, pȃnă voi găsi mica noastră eroare de calcul, tovarăşi! Ne vom face şi depăşi planul de producţie, tovarăşi, pentru că aşa ne cere partidul!

– Te rog, calmează-te, tovarăşa! Nu ne foloseşte la nimic să ne enervăm, fir-ar a dracului de treabă, că nu aşa ajungem la producţia dorită! Deci, tovarăşi, mȃine trebuie să demonstrăm că am depăşit planul şi că am obţinut peste patru mii de kilograme pe nenorocitul ăla de hectar, sau ne ia mama dracului cȃnd mergem la plenară. S-a ȋnţeles? S-a ȋnţeles!

Munca tovarăşei secretare se dovedi fructuoasă. A două zi demonstră, ȋn cadrul operativei de seară, că producţia se apropie de 4100 de kilograme.

– Tovarăşi, am refăcut toate calculele şi am descoperit că greşisem ȋn mod nepermis, la care ȋmi fac autocritica. Am greşit grav, am calculat prost şi consumul de motorină. Acum, după noile calcule, putem să raportăm cu ȋndreptăţită mȃndrie patriotică şi revoluţionară că am depăşit planul şi la productivitatea muncii. Mȃine, tovarăşu preş, cȃnd vom merge la plenară, ne vom număra printre evidenţiaţii judeţului!

Ȋntr-adevăr, ȋn ziua următoare, tovarăşii Ionescu, Pȋrvulescu şi Soreanu plecară la plenara organizaţiei judeţene de partid pentru a prezenta recolta. Cu un picior pe scara maşinii ARO, Gina Soreanu mai ȋntoarse o dată capul.

– Valentine dragă, am lăsat ȋn frigider mȃncarea pentru copii şi pentru tine, ai grijă de ei, şi să fiţi cuminţi!

– Nici o grjă, tovarăşa Gina, o să le dau să mănȃnce şi o să ne jucăm frumos pȃnă veniţi dumneavoastră. Puteţi avea ȋncredere ȋn noi! O să rămȃnă cu noi şi prietenul meu, Alin, că cine ştie la cȃt vă ȋntoarceţi diseară şi poate nu mai prind Rata să plec acasă.

Valentin a avut dreptate. Plenara lărgită a Comitetului Judeţean de partid a durat mai mult decȃt de obicei, pentru că au fost analizate recoltele tuturor cooperativelor şi ȋntreprinderilor agricole din judeţ, iar cei de la  Crȃnguri primiseră felicitări de la ȋnsuşi primul secretar al judeţenei de partid, ceea ce nu era puţin lucru. Ȋntorşi la sediul CAP, cei trei nu ȋşi ascunseră bucuria şi mȃndria patriotică, aşa cum a rezultat şi din procesul verbal al scurtei şedinte a Organizaţiei de bază. Partea a doua fu, de asemenea consistentă, mai ales că avu la bază producţia viticolă din anul precedent.

– Aţi fost cuminţi? ȋntrebă Gina.

– Da, mămico, mormăi, pe jumătate adormită Dorinuţa. Ne-am jucat fru …

Şi fetiţa adormi, zȃmbind fericită şi ȋngȃnȃnd, prin somn, un soi de cȃntecel.

După recoltarea păioaselor, cooperatorii crȃngureni nu se lăsară pe tȃnjală. Urmau celelalte culturi, cȃmpurile arătau bine şi nu trebuia să piardă nici un minut din timpul de lucru, pentru a fi din nou evidenţiaţi ȋn bilanţurile judeţene. August se apropia, căldura era tot mai mare, iar munca celor din conducerea cooperativei tot mai intensă. Ei nu aveau timp, ca orăşenii, să se ducă pe litoral, iar copiii lor se mulţumeau să se scalde ȋn rȃul care uda cȃmpia Frunzuleşti, nu ȋn valurile Mării Negre. Din păcate, tovarăşul Valentin ȋşi ȋncheiase stagiul de practică si, cu toată părerea lui de rău, fusese nevoit să ȋntrerupă activitatea lui atȃt de fructoasă şi plăcută la CAP. De aceea copiii nu mai aveau acel tovarăş de joacă cu care se obişnuiseră, iar mamele lor erau nevoite, din cȃnd ȋn cȃnd, să ȋi supravegheze. Mai ales cȃnd mergeau la gȃrlă.

Era extrem de greu pentru cele două tovarăşe să renunţe la munca la birou, pentru a merge la rȃu. Nu aveau, ȋnsă, emoţii. Apa rȃului era mică şi liniştită, un forma vȃrtejuri şi nu existau gropane. Iar copilaşii erau cuminţi, ȋnvătaţi de mici cu disciplina. Jocul lor preferat era acela de-a cooperatorii şi consta ȋn a săpa, cu micile lor unelte de jucărie, mici şanţuri, ȋn care plantau rămurele de salcie, pe care le irigau, apoi, cu apa adusă din rȃu.

– Sanda, să ştii că sunt cam neliniştită, ȋncepu tovarăşa Soreanu, intrȃnd ȋn biroul surorii sale.

– Să nu-mi spui că se compromite purumbul, ca mor.

– Nu … nu chiar atȃt de rău

– Floarea soarelui?

– Nu … copiii. Ştii ce cȃntau la rȃu? Cucu şi pupăza!

– Vai, ce ruşine! Ăsta nu e un cȃntec patriotic recomandat de cultura noastră marxist-leninistă! Să-ţi faci autocritica ȋn faţa organizaţiei de bază că i-ai ȋnvăţat aşa ceva!

– Nu i-am ȋnvăţat eu, Doamne iartă-mă, nu ştiu de unde l-au luat. Nu e un cȃntec pentru copii, mai spuse tovarăşa Soreanu, izbucnind ȋn plȃns. Cine ştie ce ȋnţeleg Dorinuţa şi Ginuţ din prostiile alea, Doamne fereşte!

– Gina dragă, te rog să ȋţi supraveghezi vocabularul, să un mai pronunţi astfel de cuvinte urȃte, nepotrivite cu morala noastra socialistă. Şi, ȋn al doilea rȃnd, du-te repede şi spune-i şi lui tov preş, să ia măsuri imediate!

Tovarăşul Ionescu Ivan un pregetă să ia cele mai potrivite măsuri. Dădu buzna ȋn biroul Orgaizaţiei de bază şi, măsurȃndu-şi cu grijă cuvintele spuse:

– Băi Sando, le dau dracu de cȃntece! Cine mă-sa le-a băgat ȋn cap la ăia mici procăria aia! Te rog să afli imediat şi să iei măsuri, ce mama dracului! Auzi ce cȃntă băiatu’, cuci şi pupeze! Imediat să iei măsuri, că de ăla micu’ mă ocup eu!

Urletele lui Ginuţ care se auziră ȋn clipele următoare din camera vecină dovediră că tovarăşul preşedinte se ocupa de educaţia lui. Imediat, din biroul vecin răsunară şi alte ţipete, semn că şi Dorinuţa se dezbăra de obiceiurile cele rele.

Tovarăşa Pȋrvulescu trecu şi ea la rezolvarea sarcinilor trasate. Ȋi momi pe copii prin curtea sediului CAP, scăpȃndu-i astfel de activităţile educative şi ȋncercă să afle de la ei de unde ştiau acel cȃntec obscen.

– De la nenea! măturisi Ginuţ fără să stea pe gȃnduri.

– Care nene, mă? Nenea tractoristu’?

– Nu, tati Săndico, nenea ăla de la oraş.

Secretara de partid ȋşi făcu reprede socotelile. De la oraş … nu mai venise nimeni de la oraş de multă vreme. De la Organele superioare de partid şi de stat nu, de la veterinari?… Nuu, nci de la ei şi nici de la … A! Un cumva?…

– Tovarăşul nene Valentin?

Dorinuţa scutură hotărȃtă din cap:

– Nenea Vali un ştie să cȃnte. Nu-i iese vocea. Nenea Alin cȃntă mişto.

– Foarte mişto! ȋntări şi Ginuţ.

Tovarăşa secretară ȋnţelese totul. Bietul tovarăş Valentin ȋşi alesese un anturaj nedemn pentru el, un tȃnăr cu o educaţie ȋndoielnică. De, ce să te aştepţi de la un biet şofer …

A doua zi, ȋnainte de a trece la ordinea de zi, Sanda Pȋrvulescu raportă:

– Tovarăşu preş, să ştiţi că am aflat cine i-a ȋnvăţat la prostii pe ăia micii. Dar un e vina lui, au ȋnţeles copiii greşit. Tovarăşu Alin Pandelescu, fiul tovarăşului Pandelescu … ştiţi dumneavoastră, le-a citit copiilor din Ion Creangă, ştiţi, cȃnd a prins copilu’ăla pupăza de-a zis că e cuc armenesc. Copii mici, tovarăşu, se mai ȋntȃmplă să nu ȋnţeleagă. I-am dat telefon tovarăşului Pandelescu personal şi l-am rugat să-I transmită mulţumirile noastre pentru faptul că fiul lui dȃnsu s-a ocupat de educaţia bieţilor copii de ţărani. Nu-i aşa, Dorinuţa, o ȋntrebă tovarăşa Sanda pe fetiţa care tocmai intrase ȋn birou.

– Da, tanti Săndico, dar noi nu mai suntem aşa ţărani, că mi-a spus nenea Alin.

Pentru a se face mai convingătoare, fetiţa ȋncepu să cȃnte: “Gata cu ţăranii, s-a emancipaaat! …”

3 comentarii

Din categoria Proze, Uncategorized

PSIHOLOGIE de Mihai-Athanasie Petrescu

PSIHOLOGIE

– Dom’ director, s’trăiţi, l-am adus p’ăsta, că…
– Ce-i, mă, Gică, avea traista plină?
– Avea, s’trăiţi! Vro două pulpe! Şi, ce mi-am zis, ia uite, domne, de ce nu ne creşte dom- director
salaru’! Şi l-am adus!

*

Astfel de scene se petreceau zilnic în biroul doctorului Bilau, directorul abatorului Chickabat S. A. Portarii depistau mereu câte un salariat care voia să iasă cu sacoşa plină. La început, doctorul se înfuria, hoţul era anchetat cu toată severitatea şi, cu toate că încerca să scape fie cu linguşeli, fie ameninţând cu sindicatul, nu găsea niciodată îndurare. Cu timpul, doctorul a devenit mai blând, renunţând să-i mai concedieze pe infractori, ba chiar încerca să afle motivul pentru care producţia era dijmuită.
Dialogul era, însă, dificil. Conoscând intransigenţa directorului, oamenii prinşi “cu mâţa-n sac” nu voiau să se lase păcăliţi de tonul, acum conciliant, al şefului lor.
Iar furturile continuau, spre disperarea doctorului Bilau, dar şi al cinstiţilor nea Gică şi nea Petrică, cei doi portari care nu aveau acces la halele de producţie.

*

– Domnilor, aşa nu se mai poate! atacă directorul în deschiderea şedinţei consiliului de
administraţie. Nu mai spun că se pierde o parte din profit, dar asta e o adevărată lovitură adusă autorităţii noastre. Aştept propuneri.
– Să-i dăm pe mâna poliţiei, mama lor de hoţi! strigă economistul Pandelescu, şeful secţiei
Desfacere.
– Îi dăm, domne, îl linişti Bilau. Dar dacă-i băgăm pe toţi la închisoare rămânem fără oameni, că
se sperie toată lumea şi nu se mai angajează nimeni la noi. Nu, trebuie să găsim ceva mai uman…
– Dar dacă în loc să-i pedepsim îi convingem să nu mai fure? spuse, timid, tânărul tehnician
Dima.
– Bine-ar fi dac-am putea…suspină Bilau. Dar cum?
– Sa convocăm o şedinţă, se auzi glasul, şi mai timid, al lui Dima. Să le explicăm…
– Ce să le mai explicăm? Să chemăm poliţia! se răţoi Pandelescu.
– Dar dacă..îngăimă iarăşi Dima, să angajăm un psiholog…adică…
Propunerea prinse imediat, consiliul de administraţie o votă în majoritate – Pandelescu rămânând
adeptul forţei – iar directorul îşi asuma sarcina de a o duce la îndeplinire.

*

Ioana Voicu apăru la abator într-o luni dimineaţă. O primi Pandelescu, Bilau fiind în acel moment convocat în capitală, la Adunarea Generală a Actionarilor.
– Am înţeles cine sunteţi, domnişoară, dar vreau să vă spun că, personal, nu sunt de acord cu
prezenţa dumneavoastră aici, pe care, din păcate, n-am putut-o împiedica. Deci, iată…

*
Tânăra specialistă în psihologie se integră imediat în colectiv. Fără a se arăta şocată de priveliştea oferită de activitatea abatorului, ea reuşi să-i provoace la dialog pe toţi lucrătorii, de la cei care luau viaţa nevinovatelor găini şi a mult mai nevinovaţilor pui, până la cei care ambalau şi pregăteau pentru transport şi vânzare produsul finit. La început, nimeni nu voia să admită existenţa fenomenului pe care Ioana îl descria ca “aproprierea de foloase necuvenite”. Dezarmaţi, însă, de vocea caldă şi tonul calm al psihologului, oamenii îşi goliră, încet, încet, sacul cu mărturisiri.

*

– Aşa că, domnilor, propun următorul plan de măsuri…îşi încheie Ioana Voicu intervenţia,
depunând un dosar pe biroul directorului.
– Credeţi că vom ajunge la rezultatul dorit? întrebă doctorul.
– Aceasta este convingerea mea, răspunse blonda specialistă.
După ce răsfoi, îngândurat, dosarul, Bilau ridică privirea.
– Domnişoară, noi vă mulţumim pentru colaborare. Credem că aţi făcut un lucru bun pentru firma
noastră şi, cu inima împăcată vă înmânăm cecul cu onorariul dumneavoastră, aşa cum ne-am înţeles…şi, de asemenea, dacă sunteţi de acord, noi ne-am gândit să vă oferim un mic dineu…astă seară, la Casa Coloanelor…Ceva prietenesc, poate şi ca o bază de colaborare pentru mai departe…Vom fi noi, consiliul de administraţie şi dumneavoastră.

*

– Dom’ director îşi cere scuze că n-a putut veni, spuse Pandelescu în loc de “bună seara”. L-a
chemat prefectul, n-avea cum să refuze.
– Dar domnul Dima?
– Dima? Timid cum e, nici nu mă aşteptam să-l văd aici…Dar să luăm loc…
Deşi se desfăşura ‘en petit commité’, dineul fu deosebit de reuşit. Pandelescu pricepu, în sfârşit, de
ce inteligenţa, şi mai ales a unei tinere şi frumoase specialiste, este superioară forţei brute.
– Bieţii oameni, ei fură de nevoie, iar eu voiam să-i dau pe mâna poliţiei…
– Dacă vă spun…mi-a explicat unul că are copil mic, nevastă-sa n-are serviciu…trebuie să
mănânce şi ei ceva.
– Totuşi, oamenii ăştia au salariu.
– Unul foarte mic.
– Asta-i posibilitatea pe care-o avem.
– Ştiu, dar…faceţi puţin socoteala. Cu cât cumpăraţi un pui viu de la producător? Cu cât îl vindeţi
după ce-l tăiaţi? E o diferenţă de vreo 150 – 160 %?
– E, dar
– Staţi puţin, ştiu, se plătesc atâtea angarale. Dar tot rămâne, să zicem, un 80 %. Nu?
– Cam atâta, recunoscu economistul.
– Vedeţi? Unde se duc banii ăştia? La patron! Credeţi că muncitorii nu-şi dau seama de ce turcul
umblă cu Mercedes, iar ei cu bicicleta?
– Asta e adevărat. Mie nu-mi ajung banii să-mi repar nici măcar amărâtul ăla de Oltcit cumpărat
pe vremea lui tovarăşu’.
– Aia e! Turcul are vilă în Cartierul Sud. Dumneavoastră unde staţi?
– Cu părinţii, la bloc, în Drapelul Albastru. Noroc că nu sunt însurat, că altfel…
– Şi-i mai înjuraţi pe săracii muncitori? Vedeţi că au motive să fure?
*

Pandelescu se gândi mult la această discuţie.
– Are dreptate tipa…Al naibii de turc…şi Bilau care-i cântă-n strună…Să zici că voiam să-i bag
la zdup pe ăia, săracii…
După câteva zile, vârstnica mamă a economistului rămase cu gura căscată când văzu un pacheţel cu
ficăţei pe masa din bucătărie. Fără să comenteze, ea pregăti un paté gustos, din care fiul ei, însă, nu ajunse să se înfrupte. În acea seară trebuia să ia cina în oraş, împreună cu o colaboratoare a firmei.

*

– Ai avut dreptate, se confesă economistul. Mai mult fură turcul de la noi decât noi de la el.
Trebuie să-ţi mărturisesc că astăzi mi-am călcat pe inimă şi am luat şi eu nişte ficăţei.
– Ai văzut că?…replică Ioana Voicu. Nişte ficăţei…nici nu se văd faţă de ce ia turcul, dar părinţii
tăi probabil că s-au bucurat. Atâtea procese de conştiinţă…zău, cât sunt eu de psiholog, nu pot să înţelg…

*

A doua zi, doamna Pandelescu găsi în frigider doi pui. Îi fripse în cuptor, spre deliciul întregii familii.

*

– Radule, mamă, ce să fac cu atâta carne de pasăre?! îl întâmpină doamna Pandelescu pe fiul ei
care tocmai scotea din servietă două pungi cu pulpe. Voi, de câteva săptămâni nu mai mâncaţi aşa ceva, tanti Geta şi nenea Nelu s-au săturat şi ei, frigiderul e plin…Mai bine nu mai aduce!
– Cum adică? Şi să-l las pe tâlharul ăla de Osman să se îngraşe pe spinarea noastră?

*

– Da, înţeleg, spuse în aceeaşi seară Ioana Voicu. Dacă vrei, îţi explic ştiinţific, chestia asta se
numeşte…
– Lasă, nu-mi mai spune. Dar e păcat să nu-l mai pedepsim pe Osman! Vreo idee aşa, mai
ştiinţifică, n-ai tu?
– Ce să-ţi zic? Şi eu m-am cam scârbit de pasăre…Mai e doar fratele meu, care ţine regim şi nici
nu mănâncă altceva. Şi de fapt îi şi place pieptul fript.
– Da? Gata, mâine îi aduc o sacoşă plină!

*

– Dragul meu, Marian îţi mulţumeşte pentru piepţii de ieri, zice că parcă au fost mai fragezi decât
data trecută.
– Îi mai aduc.
– Dar nu-ţi e frică să…scoţi mereu din abator?
– Cine îndrăzneşte să mă controleze pe mine? Păcat doar că nu pot să-mi pornesc Olcitul, aş pune
mai multe în portbagaj. Ia să nu se mai umfle turcul ăla pe munca noastră!
– Dar ce are Oltcitul tău?
– E stricat, iar eu n-am bani să-l repar.
– Ai putea să vinzi carne.
– Iubito, eu sunt om cinstit. Cum să fac bani din munca altora? Să fur, ca Osman? Eu nu vreau
decât să-l pedepsesc pe patron!
– Da, da, cunosc… e un fenomen psihic decris şi de…dar n-are rost să-ţi ţin cursuri. Îţi spun doar că gândeşti absolut normal. Ăăă…mă gâdeam…nu vrei tu să-ţi împrumut Dacia lui tata, ca să ai cu ce să mergi la serviciu? Că el şi aşa e pensionar, nu mai merge nicăieri…
– Bună idee, aş putea să pun în ea câte-o navetă de plastic plină cu pui şi cu produse. Numai
Marian să poată să mănânce tot ce-o să-i aduc!

*

Secretara dădu buzna în biroul directorului Bilau.
– Dom’ director, a apărut în ziar!
– Povestea cu?…
– Da, să vă citesc: “Poliţia ne informează. S-a început urmărirea penală împotriva patronului
rotiseriei VOIMAR. Acesta, numitul Voicu Marian, împreună cu sora sa Voicu Ioana şi cu concubinul acesteia, numitul Pandelescu Radu, au găsit un mijloc original de aprovizionare cu materie primă…”

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Mihai-Athanasie Petrescu
22.04.2002

Un comentariu

Din categoria Proze

NAŞU’ NAPOLEON de Mihai-Athanasie Petrescu

NAŞU’ NAPOLEON

Înainte de a apăsa pe clanţă, Virgil Stancu repetă, în gând, discursul pe care avea să i-l servească soţiei pentru a-şi justifica întârzierea; nu putea să spună că rămăsese până la ora unu din noapte la o băută cu amicii: trebuia inventat ceva mai bun, un pretext “beton” care să o impresioneze pe tânăra mămică.
– Am avut inspecţie de la regională şi a trebuit să stau pe lângă ei! deşertă Virgil dintr-o suflare.
Mirela îşi ridică, obosită, ochii din carte.
– Ştiu, aşa mi-ai spus şi data trecută când aţi stat la Buruiană. Noroc c-a trecut mama pe la noi şi l-a luat p-ăla micu … Tu ai uitat că am mâine examen la sintaxă? Cu “Teroristu”?
Virgil îşi aminti, stânjenit, că plecând la serviciu promisese că va reveni devreme. Sentimentul de vinovăţie se accentuă. Nu numai că întârziase, dar mai trebuia şi să-i anunţe nevestei că unul dintre colegi se rugase de el să-i împrumute un milion, iar el, influenţat de bere, nu ştiuse cum să refuze. Probabil că tot berea îi dădu curajul sa atace:
– M-a rugat un coleg … să-i dau un milion pentru o lună … îngăimă Virgil, luând o poziţie de autoapărare.
Dar, spre mirarea lui, soţia reacţionă calm:
– Dă-i!
– Un milion?
– Dă-i-l. Poate vede Dumnezeu că vreau să fac o faptă bună şi mă ajută mâine la examen…
– Dar de ce te temi aşa de sintaxa aia? întrebă soţul. E chiar aşa de grea?
– Se vede că n-ai lucrat cu Stancu “Teroristu”, suspină Mirela. La ăsta, sau ştii, sau pici! Cu el nu ţine nimic: nici vrăjeală, nici plocon …
– Stancu? De unde e tipu’ăsta?
– Nu-i din oraş… n-are nici un fel de rude pe-aici, aşa că nu spera … Nu ştie altceva decât meseria lui şi motocicletele …

*

A doua zi, prima persoană pe care o zări Mirela pe peronul micii gări Suburbiu, de unde urma să ia trenul spre reşedinţa de judeţ, a fost profesorul Stancu. Rezemat de o balustradă, cu nelipsitu-i “diplomat” negru în mâna stângă, “Teroristu” citea din revista “Motorcycle”, absent la ce se petrecea în jurul său. Studenta, însă, având impresia că, din spatele ochelarilor fumurii, ochii profesorului erau aţintiţi asupra ei, se simţi obligată să îl salute înainte de a se integra grupului de colege care aşteptau trenul.
– ‘Nă ziua! răspunse, cu un mormăit, profesorul, tresărind şi aruncând înspre Mirela o privire pe care aceasta o consideră “ucigaşă”.
– Parcă avea lasere în loc de ochi! le spuse ea colegelor.

La sosirea trenului, numeroşii călători se repeziră la uşi. Închizând, cu regret, revista, profesorul aşteptă, mascându-şi cu greu nerăbdarea, să urce toţi grăbiţii, cocoţându-se, apoi şi el la prima uşă a vagonului de după locomotivă, cu servieta într-o mână şi revista în cealaltă. Ajuns pe culoar, el vru să intre în primul compartiment, dar fu descurajat de uniforma unui ceferist care parcă păzea intrarea.
– Rezervat!
Iritat şi dezamăgit, Stancu renunţă să mai caute un loc. Se opri în dreptul celui de-al doilea compartiment, puse “diplomatul” jos şi deschise revista.
Studentele fuseseră mai norocoase. Profitaseră de talentul Danielei, cea mai descurcăreaţă dintre ele, pentru a se înghesui toate nouă într-un compartiment şi îşi scoaseră imediat din genţi cursurile de sintaxă, să mai “îngraşe, niţel, porcul”.
Trenul porni cu o smucitură, care îl dezechilibră pe Stancu. Căutând, disperat, un punct de sprijin, profesorul se lovi cu zgomot de o uşă de compartiment.
Studentele, speriate de buşitură, îşi stăpâniră, cu greu, un ţipăt: la câţiva centimetri de ele, dincolo de geamul uşii, frecându-şi cotul stâng, se vedea “Teroristu”! Fără să gândească prea mult, Mirela îl invită pe Stancu în compartiment; imediat se eliberă un loc pentru noul intrat, fetele strângându-se una în alta, de parcă subţiate de teamă la apariţia examinatorului.
Acesta se aşeză, fără să dea nici un semn că şi-ar fi recunoscut studentele, şi se adânci, din nou, în lectura revistei. Tinerele se concentrară şi ele asupra notiţelor, neîndrăznind să sufle nici un cuvânt.
Liniştea fu întreruptă de intrarea controlorului. Stancu îi dădu, plictisit, biletul, apoi păru să uite complet de existenţa celor de lângă el.
Terminând de însemnat biletele şi după ce aruncă o privire rapidă la bancnota împăturită pe care i-o “pasase” Daniela, controlorul se opri la permisul Mirelei.
– De ce nu l-ai făcut, domnişoară? întrebă el pe un ton ridicat, făcându-l pe Stancu să tresară, iar pe Mirela să simtă un fior în stomac: precis avea să-l supere pe “Terorist” cu permisul ei!
Tânăra şopti:
– E făcut, uitaţi…
– Las’ că vă ştiu ieu p-astea, spuse ceferistul, vorbind şi mai tare. Vreţi să călătoriţi de-o mie de ori cu un permis! Că d-aia puneţi ştampila mişcată! Tre’ să cumperi bilet în tren! Douăşuna dă mii! Vă-nvăţ ieu minte, auzi?
Cu teamă de a-l deranja pe profesor, Mirela renunţă să mai parlamenteze. Îşi deschise poşeta pentru a căuta bani potriviţi.
Controlorul, însă, se simţea obligat să educe masele.
– Că dacă toţi s-ar apuca să înşele cefereul, ca tine, unde-am ajunge? continuă el să ţipe. Tot felul de nesimţiţi care fură pe toată lumea!
Mirela găsi banii şi îi întinse omului în uniformă, în timp ce colegele ei îl priveau îngrijorate pe Stancu. Acesta se trăgea, nervos, de ochelari, apoi, scrâşnind din dinţi, închise revista, aşteptând să se facă linişte.
– Ce mi-ai dat aici? Ieu ţ-am cerut douăştrei dă mii şi tu mi-ai dat mai puţân…
Exact în acel moment, trenul frână violent, intrând într-o zonă de restricţie de viteză.
Roşu de furie, profesorul trânti un pumn în servieta sa diplomat şi se adresă controlorului:
– Decât să ţipaţi atâta, mai bine aţi avea grijă să meargă trenurile astea ca lumea! Plăteşti atâţia bani ca să călătoreşti fără confort şi să ajungi cu întârziere!
Surprins de această intervenţie, controlorul răspunse, răsfoindu-şi carnetul de bilete:
– ‘Mneata să-ţi vezi de-ale tele! Nu vezi c-am treabă? Tre’ să-i dau bilet lu asta, n-am timp să stau de vorbă. Ce, ieu-s Napoleon, să fac două lucruri în acelaş timp?
– Napoleon a fost om deştept, domnule, nu naş! îi răspunse profesorul.
Controlorul reuşi, cu greu, să ţipe, în timp ce lua de la Mirela o hârtie de o sută de mii:
– Jâgnire-n egzerciţiul funţiunii! Mai mărunt n-ai? Eu nu-s naş, sunt şăf dă tren. Chem poliţia!
– N-ai decât să chemi şi garda de la Waterloo! spuse Stancu, la fel de tare, făcându-le pe studente să tremure. Dacă se enerva pe drum, oare ce va face la examen?
Controlorul, mânios, ieşi, dar se întoarse după câteva clipe, însoţit de un bărbat în civil. Stancu îşi deschisese iarăşi revista.
– Poliţia T. F., agent sef Cezar. Ce se întâmplă aici? întrebă omul, arătându-şi insigna.
– Nimic, nimic! se repeziră studentele.
– Ăla dă colo! M-a jâgnit! M-a făcut naş!
– A, dumneavoastră? Legitimaţia de călătorie şi buletinul, vă rog!
Profesorul, stăpânindu-se cu greu, îi întinse cele cerute.
– Păi are bilet, mă. De ce m-ai chemat? se miră poliţistul, întorcându-se către controlor.
– Are, da’ m-a jâgnit că i-am vândut bilet lu’ aia, explică acesta.
– Cui?
– Lu’ fata asta.
– Păi n-are permis? N-o cunoşti?
– Nu. I-am luat banii şi uite, îi dau restul de la sută … spuse el, depunând nişte bani în mâna Mirelei; da’ ăla …
– Bine, bine, îl calmă poliţistul. Hai să mergem… Să nu-i mai spuneţi naş, domnule, îşi face şi el datoria…
– Prost! replică profesorul, dar poliţistul făcu pe surdul.
Cei doi ieşiră din compartiment. Mirela îşi puse în poştă biletul şi numără de două ori cei 97. 000 de lei primiţi rest. Profesorul Stancu îşi reluă lectura din “Motorcycle”, iar studentele din caietele de notiţe. Trenul continua să se târască spre destinaţie.
În liniştea care se aşternuse, din compartimentul vecin se auzi clar:
– N-o cunoşti, tâmpitule? Şi doar bărbatu-său ţi-a dat milionul ăla azi-dimineaţă!

Nota editorului: Ne-am interesat la Facultatea de Filologie. În ziua cu pricina, domnul profesor Emilian Stancu a fost de o bună dispoziţie neobişnuită. Toţi studenţii au promovat examenul de sintaxă cu note mari.

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

MOŞTENIREA de Mihai-Athanasie Petrescu

MOŞTENIREA

În acea după-amiază de februarie, Vasile F. Tosu fu întâmpinat de soţia sa cu o blândeţe neobişnuită.
– Dragul meu, ce obosit trebuie să fii!…după şapte ore de curs…
– Stai liniştită, dragă, n-am avut decât trei, şi escrocii ăia de la douăşpea au şters-o.
– Ce bine, că şi aşa era frig în şcoală, şi…
– Păi da, că aici e mai cald ?
– N-o fi, dar eşti acasă, eşti înconjurat cu căldura dragostei familiei.
Profesorul Tosu locuia cu familia la etajul nouă al unui bloc din cartierul Drapelul Albastru. Deşi nu era prea veche, clădirea avea deja multe defecţiuni : liftul funcţiona destul de rar, iar circulaţia apei calde şi a agentului termic se făcea cu greutate la etajele superioare. Numai administratorul, un fost contabil-şef, circula cu uşurinţă din uşă-n uşă pentru a încasa întreţinerea.
– Ţi-am făcut o cafea bună, dacă vrei, îţi dau şi un coniac…continuă doamna Tosu.
– Auzi, da’ ce-I cu tine de mă cocoloşeşti aşa ? A facut ăla micu’ vreo bucurie la şcoală ?
– N-a venit încă, scapă de abia la şase jumate.
– Totuşi, ai tu ceva…
Femeia fu nevoită să se descarce.
– Să vezi, ai primit un telefon de la văru’ tău, Lică.
– Ăla ? Ce mă-sa voia ?
– Îţi place cafeaua ?…Ştii…ăăă…a murit unchiu-tău Decebal..
– A murit unchiu’ Deciu ? Să fie sănătos! …ăsta, vreau să spun,să-i …Dumnezeu să-l ierte, că mare escroc mai era !
– Nu faci o criză ? Şi eu, care eram îngrijorată…
– Pentru ăla ? Nu mă bucur c-a dat colţu’, dar nici n-o să plâng. Ştii tu cât a chinuit-o ăsta pe biata mama, când erau copii? Ca să nu-ţi mai zic cum a fraierit-o la împărţirea averii! Noroc că le-au luat cominiştii tot.
– Basil…apropo de avere…
– S-a dus, dă-o-ncolo!
– Nu, a zis Lică, cică ai moştenit şi tu ceva…o căruţă.
– O ce? Ăştia-s nebuni! Ce să fac eu c-o căruţă?
– Are şi cai.
– Serios? Bravo mie, o să mă duc la liceu cu căruţa, sa aibă copiii de ce să râdă. Nu-mi trebuie.
– Binenţeles că nu-ţi trebuie, dar ştii, dacă e-n testament…
– Poate să fie. Nici nu mă duc la înmormântare, aşa că, să facă ce vor ei cu testamentul.
– Ba cred că trebuie să te duci. Dacă e testament, trebuie să fii de faţă.
– Bine. Atunci mă duc şi le spun că nu am nevoie de moştenire.
Discuţia continuă mult timp, dar concluzia nu se schimbă. Vasile avea să meargă la citirea testementului, cu care ocazie va da o semnatură că renunţă la orice pretenţie. Şi totul va fi ca mai înainte.
În ziua fixată, profesorul ajunse în satul unchiului săău Decebal cu câteva ore întârziere : o defecţiune la delcoul Oltcitului. Coborând din maşină, după ce repetase în gând tot felul de formule de salut şi de condoleanţe, fu uimit de entuziasmul rudelor sale.
– Ia uite, a venit dom’ profesor de la oraş! Ce, bă, nu-ţi mai ajunge banii? Ai venit să ne jefuieşti pe noi,ha? strigă Lică.
– Bine v-am gă..încercă Vasile.
– Ba mai bine se urca un T.I.R. pe tine, lacomu’ naibii! îi aruncă şi soţia vărului. Hoţule!
– Mă, eu nu…
– Tu nu ce, bă, nu ce? Căruţa pe care tata a cumpărat-o anu’ trecut! Caii pe care i-am hrănit eu! răcni Lică. Că prostu’ ăla bătrânu’ îl scârma-n fund…cică era dator mă-tii…fir-ar mă-ta a …
– Mă Lică, tu nu ştii ce spui? se înfurie Vasile. Eu nu…
– Ia uite, mai şi vorbeşti! Că acum îţi dau vreo două!
Prezenţa şefului de post şi a primarului îl împiedicară pe Lică să treacă la acţiune. Poliţistul potoli spiritele, iar primarul arătă că vehiculul cu tracţiune animală aparţine numitului Tosu F. Vasile, domiciliat în… pentru că aşa era dorinţa defunctului, consemnată în testament.
Auzind sentinţa primarului, Lică ridică din nou vocea şi pumnul,fapt care reuşi să-l înfurie şi mai tare pe Basil.
– Domnu’ plutonier, eu n-aş fi vrut căruţa asta… ce să fac cu ea la bloc? Dar acum, prea m-au supărat oamenii ăştia, aşa c-o iau. Să se înveţe minte! Pot lăsa maşina până mâine dimineaţă la dumneavoastră, la Poliţie?
Lică îşi dădu iar drumul la gură :
– Nenorocitu’! A venit el de la oraş croit să-mi ia căruţa! nu puteai să stai acasă?
– Mă vere, eu n-am nevoie de căruţa ta, replică, furios, profesorul. Voiam doar să semnez că…
-Voiai să te duci naibii! tipă ţăranul.
– Bine, dacă e aşa, o iau! trânti Vasile. Să mor eu dacă pui tu vreodată mâna pe căruţa asta! Mă faci tu pe mine hoţ?
Tot plutonierul de poliţie fu acela care îl ajută pe nepriceputul orăşan să înhame caii şi să scoată căruţa din curte, iar Oltcitul îşi găsi adăpost provizoriu în curtea largă a primăriei.
Doamna Tosu adormise pe scaun, când auzi cheia răsucindu-se în broască. Era aproape ora trei dimineaaţa.
Persoana care intră în casă semăna doar vag cu soţul ei. Parcă şi vocea îi era schimbată.
– E un ger de mori! reuşi Vasile să şoptească.
– Ce-i cu tine? S-a stricat maşina?
– Ce maşină, am venit cu căruţa…răspunse profesorul.
Cu ajutorul unui ceai fierbinte, vocea bărbatului se dezgheţă. În cîteva minute, înainte de adormi cu cana în mână, el reuşi să povestească cum se ambiţionase să ia căruţa şi caii, cum negociase cu primarul să-i ţină maşina, cum încercase, zadarnic, scuturând hăţurile şi biciul, să convingă caii să meargă, şi cum până la urmă plecase din sat trăgând animalele de dârlogi şi urmărit de înjurăturile neamurilor sale.
După ce reuşi, cu mare greutate, să-l întindă pe Basil pe pat, doamna Tosu ieşi pe balcun. În parcarea blocului, luminată slab de vitrina alimentarei de la parter,caii băteau, neliniştiţi, din picioare.
II
– Săru’-mâna,doamnă, începu fostul contabil, am venit să vă spun că nu ştiu ce bou a adus o cărută cu cai pe locul lui dom’ profesor.
Trezită brusc din somn, doamna Tosu răspunse, revoltată :
– Goniţi-l încolo, domnu’ şef, nu mai are omul dreptul să-şi ţină nici măcar o amărâtă de maşină în faţa blocului?
Din uşa dormitorului, Vasile, mai tolerant din fire, încercă să facă pace.
– Lasă-l, domne, că pleacă şi singur, spuse el, strângându-i mâna administratorului şi împingându-l spre ieşire.
– Da, dom’ profesor, da’ al naibii!…S-au bălegat pe asfalt!
– N-are nimic, de abia nu se mai văd petele alea de ulei de care-mi tot zici dumneata mereu, spuse el, închizând uşa în nasul musafirului.
– Avea dreptate, bietul om, de ce l-ai dat afară aşa? izbucni femeia după ce se asigurase, privind prin vizor, că în faţa uşii nu se mai afla nimeni.
– Are, cum să n-aibă! mormăi profesorul. Auzi, idiot, bou! Şi tu îi dai dreptate! Merci frumos!
– De abia acum doamna îşi aminti de sosirea târzie a soţului ei. Punându-şi mâna la gură, într-un gest caare ar fi vrut, parcă, să facă uitată gafa comisă, ea aruncă o privire pe fereastră : nouă etaje mai jos, caii, înfriguraţi, băteau din copite. În jurul lor, câţiva copii priveaau miraţi la insolitul, pentru ei, mijloc de transport, întinzând câte un biscuit sau o napolitană. Caii, lihniţi, acceptau ofranda, probabil cu gândul la un braţ de fân.
– Vai de capul nostru, omule, ce facem cu fiarele alea? Ia uite, sunt moarte de foame! observă femeia.
– M-am gândit eu la ceva. Vorbesc cu Anghel. Le duc la el, la Liceul agricol, că au ei acolo un fel de grajd. Iar după-masă, când mă duc să-mi iau maşina, îl iau şi pe căposu’ ăla de Lică până aici, să-şi ducă naibii beleaua acasă, îşi expuse Basil Tosu planul. Că, decât să merg eu iar pe lângă cai atâţia kilometri…
În scurt timp, locatarii blocului avură parte de un spectacol deosebit, acela al distinsului profesor care îşi pornea noua “maşină”.
– Şi-a dat şi el seama, în sfârşit, că orice e mai bun decât un Oltcit! concluzionară vecinii.
Directorul de la Agro se lăsă uşor convins să ţină atelajul în incinta şcolii.
– Dar să nu-l uiţi la mine, Basile, că nici noi nu stăm prea bine cu furajele, şi…
– Ce naiba, domne, dacă-ţi spun, mâine vin cu văru-meu să-l ia, ce mai!
A doua zi, Oltcitul lui Tosu apăru, într-adevăr, în faţa grajdului, dar, în loc să-l aducă pe Lică, profesorul descărcă doi saci cu ovăz.
– Te rog eu, spuse el, interogat de director, mai ţine-i puţin, câteva zile! Tâlharul ăla de Lică vrea să-i aduc eu căruţa şi să-l rog frumos s-o primească înapoi…
– Mă Basil, dar tu chiar vrei să-i dai ăluia căruţa îndărăt? De ce n-o vinzi, că doar e a ta, şi dă-l în mă-sa pe ăla!
– Să ştii că aş vinde-o. Dar unde găseşti într-un oraş mare amatori de căruţe cu cai? Doar un fraier ca mine se-ncurcă cu aşa ceva!
Vizita Oltcitului la baza de practică a Liceului Agroindustrial deveni la fel de obişnuită ca şi dialogul dintre profesorul Tosu şi directorul Anghel :
– Vezi că eşti oaie cu şorici? M-ai vrăjit pentru două – trei zile. Au trecut două luni!
– Domne, dacă-ti zic! O să găsesc pe cineva să conducă porcăria asta până la ţară, şi-o iau. Dar nu văd de ce te plângi, că furajele ţi le-am adus mereu.
Într-o zi, miracolul avu loc. Unul dintre elevii liceului acceptă,pentro o notă de zece, să conducă atelajul până în ograda vărului Lică. Căruţa, petrecută din priviri de elevii celor două clase de zootehnie aflate în practică, plecă dis-de-dimineaţă şi… reveni spre seară. Lică se răzgândise. Nu voia să fie târât prin tribunale că ia lucrurile altuia. Iar dacă Vasile chiar voia să-i dea înapoi bunul lui, atunci nu avea decât să vină el însuşi la comenzile vehiculului, aşa, ca să vadă localitatea că el avea dreptate, şi nu nenorocitul de orăşean care voia să se îngraşe din munca altuia.
– Din păcate, directorul Anghel nu mai voia să audă nici de căruţă, nici de cai. Nici măcar cu furajele clientului. Iar Oltcitul din nou fu nevoit să-şi cedeze locul din parcare.
Între timp, nici doamna Tosu nu stătea degeaba. Cu greu, cu rugăminţi, cu lacrimi, ea reuşise să scape, scriptic, de povara proprietăţii nedorite. Tribunalul acceptă, în cele din urmă, ca domnul Tosu F. Vasile să renunţe la moştenire – cu toate că iniţial, aşa cum toată lumea putea mărturisi, o primise cu entuziasm – în favoarea rudelor sale. Adică a lui Lică.
Iar a doua zi…
– Basil! Basil! Scoală-te, omule, că calul ăla negru a căzut pe jos! E plin de sânge!
Poliţia sosi prompt. Se părea că un şofer neatent şi neîndemânatec atinsese piciorul din faţă al animalului.
Veterinarul, trimis de, totuşi, amabilul director de la Agro, constată fractura şi propuse şi tratamentul : o injecţie cu stricnină.
– Ca să-i calmeze durerile? întrebă, plin de speranţă, Basil Tosu.
– Ca să-l calmeze de tot, dom’ profesor, răspunse specialistul în fracturi cabaline. Mai bine gândiţi-vă cum o să căraţi mortăciunea din parcare!
Se găsi o soluţie : spre amuzamentul privitorilor, un Oltcit înhămat la o căruţă cu un singur cal (mort,aflat sus, pe platformă) traversă oraşul până la rampa de gunoi. Acolo, profesorul, cu multe manevre care uzară în bună măsură ambreiajul, reuşi să scape de încărcătură.
– Să-l ia naiba pe Lică cu tat-su şi cu caii lui cu tot! înjură Basil, revenit la domiciliu.
– Sa-l ia! îl încurajă soţia lui. Mai ales că te aşteaptă în sufragerie.
– E la noi? se miră soţul,vorbind mult mai încet.
– Da, i-a adus şi lui poştaşul hotărârea judeătorească pentru renunţarea la moştenire.
– Renunţarea mea?!
– Da, am uitat să-ţi spun. Ieri a venit şi la noi decizia. Tot prin poştă.
Lică era jovial.
– Bă, Vasilică, bă, eu credeam că eşti un nenorocit şi că vrei să-mi furi căruţa. De ce n-ai spus de la început că?…
– Păi, n-am încercat? Dacă mă lăsai să vorbesc, nu mă mai chinuiam atâta. Şi nici nu murea calu’ ăla.
– Care cal? sări vărul.
– Ăla negru. L-a lovit o maşină în parcare şi a trebuit să-l…
– Nenorocitule!!
– Doamna Tosu reuşi cu greu să-i despartă pe cei do veri, încleştaţi într-o îmbrăţişare prea puţin drăgăstoasă. Lică, proferând înjurături şi ameninţări, plecă trântind cu putere uşa şi având în buzunar câteva dintre bijuteriile de aur care până atunci aparţinuseră verişoarei sale. Soţii Tosu îl priviră de la balcon cum îşi lua din parcare căruţa, trasă de calul supravieţuitor.
– Bine c-am scăpat! răsuflă uşurat Basil.
– Am scăpat, Basil, am scăpat, daar am scăpat şi de medalionul de la mama, şi de lănţişorul de la…
– Da, dar măcar am reuşit să salvăm verighetele, tot e bine…În tot cazul, să ne învăţăm minte să mai moştenim tot felul de porcării.
– Ai dreptate, ar trebui să avem grijă să nu mai moară careva din familia ta. Să ia exemplu de la ai mei.

III

– Basile, vezi că te caută un ţăran la uşă. Să nu fie iar vreo rudă, că!…
Nu era o rudă.
– Hai s’trăiţi! cuvântă musafirul. Mata sunteţi nea Basintosu?
– Pe-aproape. Basil F. Tosu, se prezentă gazda.
– Mă scuzi, nea Baftosu, îngăimă, intimidat, omul. Ştiţi, m-a trimis nea Anghel, ăla de-are şcoală de grăjdari.
– A, domnul Anghel? Cu ce vă pot ajuta?
– Păi, mi-a zis că aveţi mata o căruţă cu cai şi n-aveţi ce face cu ea. N-o vindeţi?

Mihai – Athanasie Petrescu
20.nov.2001

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

RÉPÉTEZ! DIT LE MAÎTRE … de Mihai-Athanasie Petrescu

Répétez! dit le maître…

Inima îşi acceleră bătăile atunci când Ancuţa Manolici intră pe poartă. Visul ei (de fapt, mai ales al părinţilor ei), se împlinea, în sfârşit : începea prima zi ca elevă la Liceul de artă. Era sigură (de fapt, mai ales părinţii ei erau siguri) că are talent, că poate deveni o pictoriţă de succes, dar drumul spre glorie trecea, obligatoriu, printre băncile prestigiosului lăcaş de învăţământ.

Ştia ce vrea să studieze: istoria artelor, mai ales a picturii şi desenului, psihologia, anatomia, botanica, geologia… ştiinţe care s-o ajute să înţeleagă mai bine natura, umană şi nu numai. Iar în restul timpului va lucra. Va face schiţe, desene, picturi… Iar celelalte obiecte… ei, va vedea ea. Doar de-aia venise la un asemenea liceu, cu profil umanist, ca să scape de matematică, de alte chestii din astea care te fac să pierzi timpul degeaba. Asta era părerea ei (de fapt, chiar şi a părinţilor ei).

Primele zile de şcoală îi confirmară speranţele. Maestrul Tudor Şerban, cel care avea misiunea să le cultive elevilor talentul şi dragostea de pictură, ştiu să-şi apropie copiii, orele de lucru la şevalet, dar şi cele câteva incursiuni în parc, pentru a descoperi frumuseţea peisajului de toamnă timpurie, au fost pentru ei o adevărată delectare. Şi ceilalţi profesori îşi începură activitatea la clasă cu zâmbetul pe buze. Toate obiectele erau uşoare: fizica, logica, limba franceză, ba chiar şi limba rusă. La mate, ei, la mate… de! Profesorul, domnul Mităchescu, Olimpiadă, cum îl numeau elevii mai mari, intrase în clasă hotărât să le arate el lor… şi reuşise. Bobocii pricepură imediat că matematica este cea mai frumoasă, dar şi cea mai solicitantă materie. Le solicita timp, muncă, multe caiete, multe creioane şi iar timp, muncă…

– Mă copii mă, spuse profesorul la începutul primei ore, la mine sau sunteţi aşi, sau ne vedem la “olimpiada de toamnă”!

– Am dat de belea cu Olimpiadă! îşi anunţă Ancuţa părinţii. Ăsta lasă corigenţi cât toţi ceilalţi profi de mate din liceu la un loc, aşa am auzit de la ăia de-a unşpea.

– Nu ţi-e ruşine să porecleşti profesorii? o certă domnul Manolici. Aşa te-am învăţat eu? Nesimţito!

– Da’…

– Nici o vorbă! Să pui mâna pe carte şi să munceşti cum îţi cere domnul profesor! Că destul facem noi toate sacrificiile pentru tine! interveni în discuţie şi doamna Manolici.

Iar Ancuţa, (dându-şi seama că, de fapt, părinţii ei au dreptate), renunţă la argumentele pe care le pregătise.

Două săptămâni trecură pe neobservate. Dar a treia începu cu o tragedie.

– M-a ascultat la mate, spuse Ancuţa venind de la şcoală luni seara. A zis domnu profesor că se vede că n-am făcut prea mare lucru la generală.

– Te-ai încurcat la tablă? întrebă tatăl.

– N-am prea ştiut… recunoscu fata. Mi-a spus domnu că trebuie să muncesc mai mult.

Seara fu mai lungă decât de obicei. Domnul Manolici se întrecu pe sine, reuşind să clarifice pentru fiica sa funcţia de gradul unu. Dar joi seara, Ancuţa intră pe uşă cu ochii roşii.

– Mi-a dat doi! se descărcă ea.

– Cine?

– Olimpiadă!

– Cine?!

– Ăăă… domnu de mate…

– Când ţi-am zis că eşti proastă!… izbucni doamna Manolici.

– Nu mai înjura fata! interveni tatăl. Dar ce te-a întrebat? se interesă el.

– Funcţia de gradul întâi.

– Tâmpito! Nu ţi-am explicat-o eu?!

– Se poate s-o faci tâmpită?! spuse mama. Cine ştie ce prostii i-ai băgat tu în cap!

– Ce prostii, dragă? Eu, la vârsta ei, eram tare de tot la funcţiile astea. Da’ dacă ea nu-i în stare!… Ia să te apuci tu să faci toate problemele de la funcţia asta şi să mi le arăţi! Neapărat să repari nota aia!

Ancuţa execută ordinul; greşi câteva calcule, dar domnul Manolici fu, pe ansamblu, mulţumit. (de fapţ, fetiţa lui nu era chiar aşa tâmpită). O ajută să-şi corecteze greşelile, facându-i şi câteva recomandări.

– Şi, vezi, nu uita: graficul trebuie să fie o dreaptă, măcar la asta te pricepi.

Dar luni seara…

– Iar am luat doi, anunţă Ancuţa plângând.

Doamna Manolici încercă să-şi controleze reacţia, dar…

– Sunteţi nişte proşti amândoi! ţipă ea.

Până la ore adânci din noapte, nefericiţii părinţi dezbătură problema. Până la urmă, reuşiră (de fapt, doamna reuşi) să adopte o hotărâre:

– Mâine te duci la domnu Aurel, profesorul de la etajul doi, şi îl rogi s-o ajute pe Ancuţa. Să nu te mai prind că te apropii de cartea ei de matematică! Auzi tu, specialist în funcţii…

Aurel Dinescu se lăsă cu greu convins.

– Dar accept numai pentru că ne cunoaştem de mult şi pentru că mă laşi să te bat duminica la table, spuse el ca o justificare.

Iar Ancuţa, pentru prima dată în viaţa ei, începu să facă meditaţii.

– E fată isteaţă, domne. Nu înţeleg de ce mi-ai pus-o pe cap, îi spuse Dinescu lui Manolici după câtva zile.

– Păi dacă nu înţelege nenorocitele alea de funcţii!

– Măsoară-ţi cuvintele! Matematica e o adevărată artă! Iar Ancuţa le-a prins foarte bine, ba chiar aş zice că le ştia foarte bine dinainte de a veni la mine.

– Păi atunci cum de ia doi la şcoală? se miră tatăl.

– Poate s-a intimidat la tablă, explică Dinescu. Se mai întâmplă. Dar acum, poţi să fii sigur că nu mai ia note mici.

Două săptămâni, fata nu se mai plânse de Mităchescu.

– M-a scos la tablă, da’ am scăpat fără notă, spuse ea într-o seară.

– Dar măcar ai ştiut să răspunzi? se interesă Manolici.

– Eu credeam că da, da Oli… dom’ profesor a zis că tot n-am priceput nimic.

– Eşti… începu mama (dar reuşi să se oprească).

Iar după trei zile, Ancuţa mai aduse acasă un doi. O nouă şedinţă ocupă părinţilor acea noapte, iar a doua zi doamna Manolici se înfiinţă la intrarea în cancelaria liceului.

Profesorul Mităchescu îi vorbi foarte politicos.

– A, sunteţi mama lui Manolici! Îmi pare bine că vă cunosc, mă doamnă mă. Fata dumneavoastră să ştiţi că e în mare pericol de a rămâne corigentă. V-a pus că are trei de doi?

– Da, dom’ profesor, dar nu înţeleg de ce. E chiar atât de proastă?

– Foarte, foarte slabă, mă doamnă mă. Nemaipomenit de slabă.

– Dar să ştiţi că face meditaţii şi domnu Dinescu e mulţumit de ea.

– Cine-i Dinescu ăsta?

– Cum, nu-l cunoaşteţi? Predă matematica la Politehnică.

– Mă doamnă mă, nu la universitari de-ăştia trebuie meditat un elev de liceu! Ăştia nu cunosc programa, n-au metodă să lucreze cu copiii. Ei ştiu doar cu studenţii lor, mă doamnă mă!

– Şi la cine să mă duc?

Mităchescu rămase câteva clipe tăcut.

– Aş medita-o eu, mă doamnă mă, dar sunt cam ocupat. Nu ştiu cum să fac…

– Dar dacă vă rog eu frumos, nu găsiţi puţin timp? se ploconi doamna Manolici. Plătesc oricât.

– Of, la ce mă puneţi dumneavoastră… Bine, o să fac un efort, aşa, din când în când. Numai atunci când o să văd că fata nu a înţeles lecţia, preciză el.

Deşi nu era mulţumită, Ancuţa se supuse dorinţei mamei sale.

– M-a pus să fac o problemă şi el s-a dus la piaţă cu banii pe care I-am dat eu, povesti ea după prima şedinţă de pregătire. Una din alea pe care le-am făcut  cu tine. Mi-a dat bine rezultatul, aşa mi-a spus după ce s-a întors.

Iar a doua zi primi un şapte, spre mulţumirea părinţilor săi. Şi încă un şapte, după câteva săptămâni.

– Se vede progresul, mă doamnă mă, spuse Mităchescu, întâlnind-o pe doamna Manolici. Chiar voiam să vorbesc cu dumneavoastră, continuă el, eu zic să nu mai îmi daţi banii la fiecare şedinţă, mai bine o sumă fixă la începutul unui ciclu de pregătire. Cum ar fi acum, cu funcţiile de gradul doi. Şi stabilim şi de câte şedinţe e nevoie ca să priceapă… acum, de exemplu, ar trebui vreo opt. Dacă sunteţi de acord, binenţeles.

– Cum să nu, dom’ profesor, acceptă mama bucuroasă şi scoase imediat suma necesară. Mai bine să nu se plimbe fata mereu cu bani, să nu-i piardă. Şi chiar ştie mai bine?

Se mai scurseră câteva zile.

– Mi-a zis profu să nu vin azi, spuse Ancuţa într-o joi. Are treabă, continuă ea, explicând de ce nu se afla la meditaţii la acea oră.

– Te cheamă altă dată? o întrebă domnul Manolici.

– Nu ştiu, nu ne-a spus.

Situaţia se repetă şi în săptămânile următoare, dar Ancuţa mai primi un şapte.

– Zice că ştiu funcţiile de gradul doi şi îmi iese media la mate, calculă ea. Am scăpat. Da’ a spus Olimpiadă să-i daţi un telefon, că vrea să vă spună ceva.

– Mă doamnă mă, fata dumneavoastră merge mult mai bine, anunţă Mităchescu. V-a spus că trece?

– Mi-a spus. Dar sunteţi sigur?

– Sigurisim, mă doamnă mă. Mai e săptămână şi vine vacanţa de Crăciun. Numai…aveţi grijă, să facă vreo prostie.

– Mulţumesc din inimă, dom’ profesor. Sunteţi un om tare bun.

– Mă doamnă mă, nu-mi fac decât datoria! Apropo, nu cumva aveţi rude pe undeva pe la ţară?

– La ţară? Nu prea, dar de ce?

– Păi vine Crăciunul, mă doamnă mă. Nu ştiu de unde să cumpăr şi eu un curcan, fir-ar al naibii, că din alimentară nu am încredere. Ţi-l dă tăiat şi nu ştii nimic despre el. Să nu fie de-ăia americanii, de acum o sută de ani, mă doamnă mă. Că eu porc nu mănânc, mă doamnă, mă, că cine ştie ce boli are…

– Vă fac eu rost de curcan, dom’ profesor. Păi se poate?! Dumneavoastră aţi fost atât de cumsecade, măcar atât să fac şi eu, nu?

Manolici, deşi la început se îndoia de reuşită, se dovedi, totuşi, un bărbat descurcăreţ. Găsi un curcan, chiar dacă îl plăti cu bani mulţi, cât să fi cumpărat un porc. (Unul mai mic, aşa cum socoti soţia lui, dar întreg.) Iar în seara lui 23 decembrie se înfiinţă cu el la uşa lui Mităchescu.

– Dom’ profesor, vă urez sărbători fericite!

– Vai ce curcan frumos, mă domne mă! aprecie profesorul, mângâind orătania pe moţ. Cât mă costă?

– Cum, să daţi bani pe el? Nu, dom’ profesor, e plăcerea mea şi-a lui nevastă-mea! Vă rog să-l primiţi ca de la Moş Crăciun, mai adăugă el, îi strânse mâna lui Mităchescu şi plecă, înjurându-l printre buze.

Ancuţa nu primi de la Moşu’ decât o ciocolată.

– Ce să-ţi fac, dacă n-ai fost cuminte… îi spuse mama sa, cu gândul la curcanul profesorului. Altă dată să pui mâna să înveţi, ca să nu mai ai nevoie de meditaţii!

La 25 decembrie, Manolicii nu mâncară friptură de porc. Se mulţumiră să prăjească un pui cumpărat de la Avicola. Dar măcar ştiau că Ancuţa nu are probleme la şcoală. (Cel mai important lucru, de sărbători, e să fii sănătos şi fără griji,  asta era părerea Ancuţei. De fapt, a părinţilor ei).

– Care mă-sa pe gheaţă nu mă lasă să dorm nici de Crăciun? înjură Manolici, trezit de suneria telefonului în dimineată de 26 decembrie. Ia uite, nu-i decât şase jumate!

– Alo, profesorul Mităchescu la telefon.

– O, ce plăcere, la mulţi a…

– Da, da… Mă domne mă, uite care-i treaba: ia să faci bine să-mi dai alt curcan. Că ăla, al naibii, a murit alaltăieri …

Mihai-Atanasie Petrescu

28.-2.2003

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

FIII / LES FILS de Vasile Berlic, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

Fiii

Ce binecuvântare mai plăcută este pentru o familie decât ca Dumnezeu să-i umple casa cu copii şi cu belşug ?

Dar nu este mai puţin adevărat că omul cu un ochi râde, iar cu celălalt plânge, pentru că aşa l-a lăsat Dumnezeu pe el pe acest Pământ.

Se spune că trăia odată pe acest Pământ un om blând, cu dragoste de Dumnezeu şi de semenii săi, stăpân peste multe pământuri şi cirezi de vite, dar care nu avea urmaşi.

Dar rugăciunea, care este plugăria sufletului, îl ajută şi soţia sa îi dăruieşte doi fii care cresc mari, sănătoşi.

Cel mai mic era mai plăpând şi avea mai multă dragoste de Dumnezeu, pe când fratele cel mare era mai aspru şi mai înclinat spre răutate.

Dar Dumnezeu, vrând să pună la încercare dragostea tatălui, care de-acuma era bătrân, îl lu ăpe cel mic, şi tare se mai amărî sărmanul.

Casa sa frumoasă parcă îşi pierdu strălucirea de odinioară, mai ales că fiul cel mare numai fapte urâte făcea.

În mintea tătălui încolţi un gând, poate îl va ajuta pe fiul cel mare să se îndrepte.

Şi începu să bată câte un cui în cea mai frumoasă uşă de la intrarea în casă. Şi azi aşa, mâine aşa, uşa, care era o mândreţe de operă de artă, mai ales că fusese construită chiar de către fiul cel mic, deveni de nerecunoscut.

După un timp, fiul cel mare, într-un moment de luciditate, îl întrebă pe tatăl său :

– De ce strici aşa o mândreţe de uşă cu cuiele bătute ?

Atunci tatăl îi spuse fiului că acele cuie reprezintă relele făcute de cel din urmă.

După ce stătu puţin pe gânduri, fiul cel mare se ruşină şi îşi ceru iertare tatălui şi îşi luă angajamentul să facă numai fapte bune.

Viaţa lui se schimbă total, în amintirea fratelui dispărut.

Cum afla tatăl de o faptă bună a fiului său, cum scotea câte un cui din uşă !

Şi azi aşa, mâine aşa, vine vremea când scoate şi ultimul cui din uşă.

Frumuseţea uşii, însă, nu mai apărea ca la început, şi nici tatăl nu era aşa de bine dispus.

Pentru că, orice am zice, aproape degeaba faci un bine dacă înainte îl faci pe altul să sufere din cauza ta.

04.04.   h. 8 :16

Foto: Lavinia-Georgiana Petrescu

 

Les Fils

 

Le plus grand bonheur de toute famille est de recevoir du bon Dieu le don d’enfants et que sa maison soit aisée.

Mais il est tout aussi vrai que l’homme rit d’un œil et pleure de l’autre, parce ce que Dieu l’a bâti de la sorte.

On dit que, il y a très longtemps, vivait sur la Terre un homme doux, qui aimait Dieu et ses semblables. Il était le maître de grandes surfaces de terre et de troupeaux de bêtes, mais il n’avait pas d’enfants.

Il pria Dieu et la prière, qui est le labour de l’âme, lui rendit service, car sa femme lui donna deux fils, qui grandirent en bonne santé.

Le cadet, qui était bien pieux, était plutôt chétif, tandis que le fils aîné était très fort, et il était toujours tenté de faire du mal.

Dieu, en voulant mettre à l’épreuve l’amour du père, emporta le fils cadet, et le vieux en fut énormément chagriné.

La maison, si belle jadis, perdit son éclat, surtout que le fils aîné ne cessait pas de faire de péchés.

Alors le père eut une idée, qui pourrait aider son fils a revenir sur la bonne voie.

Il se mit à battre des clous sur la plus belle porte de la maison, celle de l’entrée. A force de toujours planter des clous, la porte, qui avait été un véritable chef d’œuvre, réalisée par le fils cadet en personne, devint méconnaissable.

Après un certain délais, le fils aîné, pendant un moment de lucidité, demanda à son père :

– Père, pourquoi abîmer une si belle porte en y plantant des clous ?

Alors le vieux lui expliqua que chaque clou représentait un de ses méfaits.

Après un moment de réflexion, le fils, couvert de honte, demanda pardon à son père et promit de ne faire que du bien dorénavant. Et, en effet, sa vie changea complètement, en souvenir de son frère mort.

Quant au père, aussitôt il apprenait une bonne action de son fils, il enlevait un des clous de la porte ! Un jour après l’autre passa ainsi, et le dernier clou fut enlevé.

Mais les traces restèrent sur la porte, qui ne redevint jamais ce qu’elle avait été. Le père, non plus, ne retrouva sa bonne humeur.

Quoi qu’on dise, ça ne sert à rien de faire du bien si avant on fait quelqu’un souffrir à cause de toi.

04.04. h. 8  : 16

Scrie un comentariu

Din categoria Vasile Berlic