Arhive pe etichete: Prea scurta noastra trecere 12

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 12

12.

 

Duminica nunţii Anei, dar şi-a înmormântării bătrânei Maria Alboi, s-a arătat de la primii zori a fi una cu adevărat frumoasă. Pregătirile pentru nuntă erau în mare parte terminate, altele, puţine e adevărat, încă în toi, însă Ică, chiţibuşar ca întotdeauna, avea pretenţia să verifice şi să ştie el însuşi totul, începând de la aşezarea şi montarea cortului în care urma  să fie servită masa şi terminând cu hainele ce le vor îmbrăca toţi din familie. Când i se făcea observaţia de către unul, pe un ton de glumă, să nu-şi mai bage nasul în toate, Ică replica invariabil: „Vreau să iasă o nuntă ca-n poveşti, e cea mai mare ambiţie a mea, mai vreţi ceva?”. Atunci când unul dintre verii săi ce adusese gheaţa întreba în stânga şi-n dreapta unde s-ar fi putut ascunde socrul-mic, să ştie unde descarcă marfa, Ică a fost găsit de Ana în mijlocul sufrageriei, în faţa oglinzii înalte, întorcând pe toate părţile rochia ei de mireasă, voalul şi coroniţa.

Instantaneu, i-au dat lacrimile Anei. Ştia, o simţise dintotdeauna că este iubită mult şi sincer de Ică, cu toate că lui totdeauna i-a fost greu, n-a ştiut cum s-o facă ori n-a găsit modul în care să arate ce ţine ascuns în adâncul inimii pentru ea. În mod curios însă, în permanenţă Ana s-a simţit mai apropiată de Ică decât de Marieta, maică-sa, el fiind gata să ghicească dintr-o singură privire că într-o anume zi fiicei sale i se întâmplase ceva, ca atunci când se nimerise ca vrei câteva dintre fetele din cartier să o păruiască pentru nişte păpuşi de cârpă, pentru care, în mai puţin de-o oră, Ana croise şi cususe rochii noi, ori ca atunci, câţiva ani mai târziu, când într-o primăvară timpurie, la şcoală, unul din băieţi, coleg de clasă al Anei, n-a fost de acord ca de atâtea alte dăţi ca pe terenul de fotbal să intre şi fetele, pentru a se ajunge ca peste ani, în vremea adolescenţei, ea să-i mărturisească des şi să-i pună felurite întrebări ce o frământau.

Înainte de toate, Ana ştia. Chiar în toamna în care a început şcoala, Ică i-a spus că nu este copilul lor natural, ci a fost luată de la casa de copii şi înfiată pe când avea numai câteva luni, după ce fusese abandonată de mama sa pe un pat de spital, imediat după naştere. Şi, oricât s-a străduit el câţiva ani la rând să-i dea de urmă, să afle măcar pentru curiozitatea proprie cine este, ce hram poartă, n-a reuşit. „N-am vrut s-o afli de la altcineva. Aşa cum n-am dorit să ai parte de-o minciună mare toată viaţa!” îi răsunau Anei în minte, la fel de clare acum ca şi atunci vorbele lui.

Se afla la bucătăria de vară improvizată Ică, iar Marieta, cu faţa total răvăşită, l-a tras de mânecă şi i-a şoptit că este căutat de preotul Budeanu. Pe moment, el nici n-a bănuit ce l-ar fi putut determina pe bătrân să bată atâta drum.

L-a luat pe departe preotul, cu vorbe înşirate cu îndemânare pe aţa jucăuşă şi veselă a conversaţiei.

–   Haide, Ică, daţi-i zor, că nu peste mult se înalţă soarele şi voi încă n-aţi terminat pregătirile, bag de seamă!

Tot el i-a sugerat că ar fi mai bine să intre împreună într-o încăpere răcoroasă; arşiţa îi punea în ultima vreme probleme chiar de la primele ore ale dimineţii.

–                                         Cum e să fii socru-mic, Ică? Hai, mărturiseşte, sunt curios să o aflu chiar din gura ta!

S-au aşezat amândoi pe scaunele din jurul mesei rotunde din sufragerie. Când Ică a încercat să destupe o sticlă brumată să pună vin în pahare, preotul l-a oprit cu un gest scurt, categoric.

Nu se poate, Ică, fiule! Bolile, dar mai ales bătrâneţea apasă mult prea greu peste maldărul de lut pe care-l vezi în faţa ta! Dacă Domnul va binevoi, după ce tu vei păşi pe cărarea îngustă, nezărită acum, ai să vezi cum e, şi poate că, deşi de târziu, o să găseşti poate tăria să-mi dai dreptate.

Cu mâinile amândouă tremurânde a aşezat Ică sticla pe masa largă, acoperită cu o pânză albă, imaculată.

–                                         Părinte, refuz să cred că ai făcut atâta drum şi-ai venit numai pentru a afla nişte lucruri mai mult decât banale. Spune-mi de-a dreptul, nu mă mai fierbe! Ce s-a mai întâmplat?

–                                         Da, într-adevăr, mult adevăr grăit-ai, fiule, o recunosc. Dar, vezi tu, chiar şi cele mai amare doctorii inventate de noi, oamenii, cu menirea de a ne vindeca după părerea unora, dar numai pentru a ne mai alina pentru un timp durerile vremelnicului trup în realitate, sunt învelite într-un strat dulce, cu scopul de a-l determina pe cel cuprins de boală să creadă că a înghiţit nu doar un medicament bun, dar şi plăcut!

Ică parcă nu mai ştia ce e cu el, nu era în stare să-şi dovedească sieşi că îşi poate găsi cuvintele. Împietrit, îl fixa cu ochii lărgiţi ca de o spaimă grozavă pe preot, intuind că, de fapt, e singurul de la care ar mai fi putut veni cumva o salvare.

–                                         Aseară, târziu, avenit la mine acasă Cristian Alboi…Să-mi comunice că s-a răzgândit… că nu mai este sub nici o formă de acord ca prima să fie oficiată căsătoria Anei, după care să fie făcută slujba de înmormântare a Mariei. Practic, eu unul nu văd ce s-ar putea face. Disperat, Cristian a ameninţat că dacă se încearcă să se facă vreun matrapazlâc, garantează că va ieşi tămbălău. Gândeşte-te, Ică, trebuie s-o scoatem cumva la capăt! Ştiu, ai putea să-mi spui că lui Cristian i s-a aprins repede vâlvătaia supărării în suflet, ca oricărui tânăr. Însă, rugămintea mea sinceră ar fi să facem aşa cum a spus el.

Un nod i-a urcat şi-apoi i-a coborât anevoie lui Ică de câteva ori de-a lungul gâtului.

–                                         Da, părinte, tocmai acum am înţeles totul. Am să mă gândesc şi într-o oră o să trimit pe cineva să vă comunice hotărârea luată.

Un comentariu

Din categoria Florian Troscot