Arhive pe etichete: Henry Wade

767. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XI

CAPITOLUL XI

“CHERCHEZ LA FEMME”

Inspectorul Dobson se trezi a doua zi ca un uriaş  plin  de  energie. Urmase  sfatul  superintendentului,

seara fumase mai multe pipe gândindu-se la caz din toate unghiurile posibile. Ca rezultat, el reuşi să alcătuiască un plan de acţiune pentru a doua zi. Apoi şi-a scos din minte crima, şi timp de o oră, înainte de a se duce la culcare, a cântat la flaut, în timp ce doamna Dobson a ascultat răbdătoare, doar din cănd în când murmurând câteva dintre ultimele bârfe din Tooting. Astfel, creierul lui Dobson a putut să se relaxeze înainte de somn, care nu a întârziat să vină, ajutat şi de o sticlă de apă caldă.

Aşadar, inspectorul se trezi proaspăt şi cu poftă de muncă. Devoră micul dejun, compus din ouă cu

şuncă, şi stropit cu o jumătate de halbă de bere slabă, mai fumă o pipă, aruncă o privire rapidă prin “Mail” şi fu gata de a porni ancheta. Prima mişcare fu un drum cu metroul până în St.John’s Wood. Aici Jackson îi ură un respectuos “bun venit”, apoi îl informă că Miss Smethurst tocmai plecase însoţită de Madame Barretta, care venise în vizită imediat după micul dejun, dar că doamna Spurling, sora domnului Smethurst, era acasă şi îşi exprimase dorinţa de a-l vedea pe domnul inspector, în caz că acesta ar veni.

 Dobson hotărî să vorbească cu bătrâna doamnă imediat, deşi nu se aştepta să afle nimic interesant.

       Doamna Spurling era văduva unui preot de ţară, şi trăia de câţiva ani în casa parohială a defunctului ei soţ dintr-o rentă generoasă pusă la dispoziţie de fratele ei. Probabil că viaţa la Dumbleton-cum-Bumble nu era destul de agitată, pentru că doamna, deşi purta o rochie decentă de doliu, părea deosebit de entuziasmată de faptul că era atât de apropiată de o “cause celebre”. Dorinţa ei de a-l vedea pe inspector se născuse din dorinţa de a culege informaţii, cu toate că şi ea era gata să vorbească despre fratele ei şi să răspundă la orice întrebare. Povestea ei nu păru să arunce nici o rază de lumină asupra problemei până în momentul în care, ca o reacţie la o idee, ea spuse că există un lucru pe care îl ştie, deşi nu era cunoscut de altă lume, cu toate că ea nu ştia ce legătură ar fi putut să aibă cu această tristă împrejurare şi nu ştia dacă are dreptul să vorbească despre aceasta. Detectivul rosti cele câteva cuvinte de încurajare care erau, în mod evident aşteptate, iar doamna Spurling spuse:

       – Cred că există o femeie în viaţa fratelui meu. Sigur că a fost căsătorit, dar nu la asta m-am referit, şi nici la draga de Emily. M-am referit la o Femeie. Nu l-am auzit niciodată să vorbească despre vreuna, şi binenţeles că nici n-ar fi făcut-o, şi sunt sigură că Emily nu ştia nimic. Dar într-o zi, când stătea cu mine la Dumbleton – obişnuia să vină în vizită în fiecare an, ştiţi, la Whitsun, la fel de fix ca un ceas – într-o  zi am găsit o tabacheră într-un fotoliu în care stătuse el, şi când am luat-o, s-a deschis în mâna mea – absolut din întâmplare, vă asigur – şi înăuntru, pe capac, ce să vezi? Era fotografia unei Femei. Aş zice că era frumoasă, dar nu era o figură care să-mi placă mie – prea  îndrăzneaţă, cu nişte ochi mari, negri, care nu arătau chiar atât de bine. A, desigur, am închis tabachera şi am pus-o la loc exact unde am găsit-o, dar nu mi-a părut prea bine, şi cred că m-am şi îmbujorat când m-am întâlnit cu fratele meu după aceea. Vă asigur că a fost un mare şoc pentru mine.

       Inspectorul Dobson îşi dădu toată silinţa să pară şi el şocat.

       – E o chestie interesantă, doamnă, spuse el. Dar nu aţi văzut nici un nume pe poză, sau poate pe spatele ei?

       – O, dar nu m-am uitat pe spatele pozei. Buna doamnă era, în continuare, şocată. Nu, nu era nici un nume şi nu-mi închipui cine putea fi.

      – Şi, binenţeles, n-aţi întâlnit-o niciodată în carne şi oase?

      – O, nu. La menţionarea cuvântului “carne” se simţi din nou o stânjenire. Nu. Sunt sigură că n-am întâlnit-o niciodată. Ştiţi, nici nu prea vin pe la Londra, aşa că nu aveam unde să mă întâlnesc cu ea, chiar dacă ar fi venit pe-aici, lucru de care mă îndoiesc. La încheierea ultimei propoziţii se bănui mai mult decât se auzi un suspin.

       – Ei, bine, doamnă, spuse inspectorul ridicându-se în picioare, dacă cumva o vedeţi pe femeia aceea, acum că vă aflaţi în Londra, vă rog să mă anunţaţi. Vă sunt foarte recunoscător pentru preţioasele dumneavoastră informaţii. Bună dimineaţa, doamnă.

       În timp ce închidea în urma sa uşa, inspectorul îşi spuse.

       – Deci există şi o femeie, domn’le Dobson, cherchez la femme.

       Inspectorul descuie uşa şi intră în birou. Primul lucru pe care-l făcu fu să se asigure că totul fusese lăsat exact aşa cum era în timpul tragediei – şi aşa era, în afară de uşa-fereastră, care între timp fusese închisă şi zăvorâtă pentru a împiedica accesul vreunui intrus.

       Sunându-l pe majordom, detectivul se interesă în legătură cu posibila folosire a cerii de sigilat, căutând o posibilă explicaţie a prezenţei cerii de lumânare pe masă. Jackson  nu putu să-l ajute; nu îl observase niciodată pe Sir John folosind ceară de sigilat şi nu văzuse niciodată vreo lumânare în birou. Alice, camerista-şefă, confirmă acest lucru. Niciodată nu mai văzuse ceară de lumânări prin camera aceea. Astfel, inspectorul ajunse la concluzia că intrusul trebuie să fi stins lumina electrică şi că ar fi lucrat la lumina unei lumânări, pe care că probabil că o adusese cu el, drept urmare, la plecare, a aprins din nou lustra.

       Apoi detectivul trimise după P.C. Raffles, care era din nou de serviciu şi, încuind uşa, îi explică ce rol avea să joace în presupusa reconstituire a crimei. Agentul de poliţie, având în mână un ziar făcut sul, se ascunse după perdeaua ferestrei-uşă din dreapta, în timp ce detectivul, deschizând-o pe cea din stânga, ieşi pe verandă. Apoi reveni în cameră şi trecu pe lângă colţul mesei de scris pe care se afla telefonul. În acest timp, P.C. Raffles ieşi încet din spatele perdelei şi îl lovi puternic în cap cu ziarul rulat. Dobson se prăbuşi pe podea, corpul său acoperind, cu mici diferenţe, conturul de cretă care descria poziţia lui Smethurst.

       – E cam greu, Raffles, spuse detectivul ridicându-se în picioare şi frecându-şi capul. Ar trebui să citeşti ceva mai uşor, întotdeauna am fost de părere că “Financial News” e ceva destul de greu. Dar, ia fii atent, ai apărut puţin cam devreme, te-am văzut clar înainte de a trece de colţul mesei.

       Experienţa fu repetată, de data acesta agentul aşteptând până când inspectorul îi întoarse complet spatele înainte de a-l lovi. Acesta din urmă se prăbuşi ca şi mai înainte, de această dată însă doar picioarele atingându-i linia de cretă, restul corpului rămânând dincolo de ea.

       – Tot n-a fost bine, spuse el. Încearcă cu o secundă mai devreme, dar te rog eu, dă mai încet.

       Din nou şi din nou, experienţa fu repetată, dar de fiecare dată fie că victima îşi vedea atacatorul apărând de după perdea, fie că ea cădea în afara conturului trasat cu creta. Detectivul nu mai înţelegea nimic.

       – Raffles, spuse el, ceva nu-i în regulă. Ce-ar fi să încerci o sclipire de geniu, aşa cum ai tu uneori? Agentul ridică din umeri. Ce să-i facem, o să-l lăsăm pe Superabundent să se gândească. Vorba aia, munca lui e să gândească.

       Abandonând pentru moment acest aspect, Dobson trimise după James şi îl chestionă mai amănunţit decât în ziua precedentă în legătură cu trecutul său. Valetul nu a fost prea încântat să vorbească despre amănuntele carierei sale, dar, încet-încet, detectivul reuşi să reconstituie o autobiografie care atrăgea atenţia mai ales prin varietatea intereselor momentane şi lipsa de legătură dintre ele. Era evident faptul că omul era un rătăcitor, încercase tot felul de meserii de care se săturase repede sau se săturaseră ele de el. Înainte de război se pare că încercase să se stabilească, dar după încheierea războiului această ambiţie devenise mult mai greu de realizat, şi din nou trecuse din slujbă în slujbă, până cu câteva luni înainte, când intrase în serviciul lui Sir John.

       – Dar cum ai obţinut slujba asta? întrebă detectivul. Domnul Jackson mi-a spus că n-ai venit de la o agenţie de plasare, ci Sir John te-a găsit şi angajat singur. Unde te-a găsit şi de ce ţi-a oferit serviciul ăsta?

       Valetul răspunse că lucra ca ospătar într-un restaurant pe G.W.R., şi că Sir John a venit într-o zi să ia masa în acel local. El, James, l-a recunoscut imediat. Fusese în acelaşi batalion de puşcaşi regali cu tânărul domn John Smethurst, unicul fiu al lui Sir John, care murise la Paschendaele în ’17. Odată a fost şi ordonanţă pentru tânărul domn Smethurst, atunci când adevărata ordonanţă era bolnavă, şi când văzuse o fotografie a lui Sir John printre lucrurile lui. S-a dus singur să se prezinte lui Sir John după ce acesta terminase de mâncat, şi ca rezultat al acestei discuţii, Sir John îi oferise prezenta slujbă.

       Inspectorul Dobson nu a fost chiar mulţumit de această explicaţie, care nu justifica încrederea bătrânului de a-l angaja într-o slujbă pentru care era nevoie de încredere desăvârşită în persoana respectivă. Îl forţă şi mai mult pe Riley, iar ca rezultat al insistenţei sale află un lucru care ar fi putut să arunce o rază de lumină asupra problemei. Anume că James Riley lucrase ca băiat de alergătură în firma în care John Smethurst dăduse faliment în Oldham în 1900. Riley îl asigură pe detectiv că aceasta nu avea nici o legătură cu primirea postului, şi de aceea nici nu-i pomenise inspectorului nimic, dar inspectorul avea părerea lui în această privinţă şi şi-a propus să nu uite să treacă prin Lancashire pentru a face investigaţii.   

       După ce trecu şi de aceasta, detectivul se apucă să caute arma crimei şi memoratorul. Îşi pierdu mai mult de o oră căutând prin grădina de la St.Margaret’s Lodge şi apoi prin grădinile caselor vecine – adică a celor în care obiectele lipsă ar fi putut fi aruncate din stradă. Nu prea avea speranţe să găsească ceva şi, în privinţa aceasta avu dreptate. După o oră, hotărând că-şi irosea timpul preţios, el se întoarse în casă şi, chemându-l pe P.C. Raffles în birou, îl instrui cum să continue cercetările şi cum să interogheze orice persoană suspectă care ar fi putut fi văzută prin zonă în noaptea crimei. Îşi dădea seama că îl punea să caute acul în carul cu fân, dar era o muncă de rutină care trebuia făcută, şi totuşi, uneori astfel de cercetări dădeau rezultate.

       Era pe punctul de a ieşi din birou când uşa de la camera de dimineaţă, care se afla exact în faţa biroului, se deschise şi în prag apăru doamna Spurling. Văzându-l pe detectiv, se apropie grăbită de el şi îl atrase la fereastra camerei de dimineaţă, de unde se vedea peronul. În faţa casei se vedeau două femei care stăteau de vorbă.

       – Uită-te, şopti bătrâna doamnă, acolo, aceea care stă de vorbă cu nepoata mea, o vezi? E femeia din poză!

       – Pe Dumnezeul meu! strigă detectivul. Contesa spaniolă!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

762. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul X

CAPITOLUL X

SCOTLAND YARD

 

După ce timp de o jumătate de oră inspectorul Dobson s-a chinuit să treacă peste neliniştea domnului James Morrison, concluzia a fost că a sosit timpul să raporteze şefilor lui în ce stadiu se afla cu investigaţiile. Aşa a luat metroul de la Mansion House până la West, iar cinci minute mai târziu se afla în biroul superiorului său de la Scotland Yard..

Superintendentul Fraser era un ofiţer de o cu totul altă teapă decât locotenentul său. Cuvântul “normal” nu i se putea aplica nici creierului, dar nici corpului său. Datora prezenta sa poziţie mai mult creierului decât corpului, cu toate că, în zilele lui bune, excelenta lui formă fizică îl scosese din multe necazuri. Acum, pentru că munca lui avea un caracter necesarmente sedentar, muşchii lui se transformaseră în grăsime, iar figura îi devenise atât de buhăită încât colegii îl numeau – cam ireverenţios – domnul superabundent. Din acest motiv, de regulă el nu lua parte activă la diferitele investigaţii ale departamentului pe care-l conducea, preferând să acorde toată atenţia faptelor şi datelor colectate de subordonaţii săi. Pentru această sarcină putea contribui cu intelectul său de o capacitate absolut excepţională, combinând o capacitate de raţionare limpede şi logică cu imaginaţia şi cu acel al şaselea simţ al intuiţiei, care uneori poate străpunge un zid de cărămidă atunci când logica şi raţionamentul se lovesc doar de el.

Superintendentul îl salută din cap pe Dobson.

– ‘Neaţa, Dobson, spuse el, ce-mi aduci? Cazul Smethurst, nu-i aşa?

Trase o agendă lângă el şi începu să citească singura filă scrisă. Hai să vedem… născut la Haslingden, Lancs, ’65. A cules bumbac, apoi a fost ucenic de fierar. Şi-a părăsit slujba pe neaşteptate în ’91 şi a plecat din Lancashire. Se crede că a fost în Statele Unite şi în America de Sud. S-a întors în ’96 cu bani şi nevastă. S-a băgat într-o afacere cu bumbac, dar a dat faliment în 1900. A fost o suspiciune de fraudă, dar nu s-a făcut nici o anchetă. A făcut avere cu cauciuc în 1908. De atunci încoace a tot progresat, ajungând unul dintre primii zece-doisprezece oameni de afaceri. Se crede că a pierdut mult după Revoluţia Rusă, după război şi după căderea mărcii germane, dar poziţia lui pare încă la fel de stabilă. O bună reputaţie atât ca persoană cât şi ca finanţist. În afară de suspiciunea aceea cu bancruta frauduloasă, nu se mai cunoaşte nimic suspect în legătură cu el. Deci, Dobson, eu ţi-am spus tot ce ştiam; acum e rândul tău să-ţi goleşti sacul.

Inspectorul Dobson vorbi timp de o oră şi jumătate, expunându-i şefului său tot ce ştia în legătură cu tragedia şi continuând cu o dare de seamă privind propriile investigaţii. Superintendentul Fraser a ascultat cu ochii închişi toată relatarea, neatingându-se de agenda pe care o ţinea deschisă în faţa sa, pe masă. Numai de două ori l-a întrerupt pe inspector. Prima dată când a venit vorba despre scrumul găsit în spatele perdelei de la uşa-fereastră din dreapta, când a vrut să ştie cantitatea aproximativă. Auzind că e vorba cam de o linguriţă, şi-a ridicat sprâncenele, dar nu a făcut nici un fel de comentariu. A doua oară, auzind de ceara de lumânare de pe masa de scris, Fraser întrebă dacă s-a găsit cumva ceară de sigiliu pe masă sau în sertare, şi îi spuse inspectorului, care nu putu să dea un răspuns, să facă cercetări.

– Bun, spuse la sfârşit superintendentul, acum hai să vedem dacă e gata raportul de autopsie. După aceea vom face un rezumat.

– Mă îndoiesc că ar putea fi gata, domnule, răspunse inspectorul. Venind încoace m-am întâlnit cu doctorul Blathermore şi mi-a spus că de abia se apucă de treabă. Cică a mai trebuit să rezolve un altul înainte de al nostru.

– N-are nimic, tot au trecut vreo două ore de-atunci, trebuie să fi ajuns măcar la nişte concluzii generale. Să ne ducem noi jos la morgă, doctorului nu-i place să fie întrerupt, iar dacă-l chem sus, face urât. Superintendentul se ridică anevoie de pe scaun. Apropo, adăugă el, sper că nu i-ai spus nimic în legătură cu apelul telefonic.

– Mă tem că i-am spus, domnule, veni răspunsul. M-a întrebat dacă a mai apărut vreo noutate, şi m-a cam luat gura pe dinainte.

– Nu trebuia… s-ar putea să-i sugereze ora morţii, ori asta era treaba lui s-o afle… Ei, asta e, ai făcut-o, ai făcut-o. Hai să mergem.

Cei doi ofiţeri se strecurară printr-un labirint de coridoare până la morgă, unde îl găsiră pe doctorul Blathermore adâncit în munca sa macabră. Cadavrul zăcea cu faţa în jos, acoperit cu un cearceaf până la umeri, iar doctorul, cu o lupă într-o mână şi o eprubetă în cealaltă, studia cu atenţie o rană urâtă de pe partea posterioară a capului. Era atât de concentrat încât nici nu-i simţi pe cei doi vizitatori până când superintendentul Fraser nu începu să vorbească.

– Scuză-ne că te deranjăm, domnule doctor, spuse el. Vrem să facem un rezumat al cazului. Ţi-am fi recunoscători dacă ne-ai putea spune nouăţi. Superintendentul nu făcea niciodată risipă de cuvinte.

– Dumneavoastră eraţi, domnule superintendent? spuse legistul ridicând privirea. Rana asta, continuă el arătând la cap, este minunată. Baza craniului este zdrobită ca o coajă de ou. Cred că a fost aplicată o lovitură foarte puternică cu un instrument deosebit de greu. O greutate concentrată, probabil ceva de genul unui ciocan greu sau o măciucă de tâlhar; exclud bastonul sau altă armă de genul ăsta.

– Aoleu, domnule Dobson, chiar voiam să te întreb: ce ştiţi în legătură cu arma? Ai găsit ceva în cameră? Vreun baston? Un trofeu de război?

– Nu, domnule, nimic care să mi se pară o posibilă armă. Era un fel de baionetă – una lungă şi subţire – cred că de fabricaţie franţuzească. N-am găsit nimic destul de greu ca să producă o rană ca asta. Am uitat să vă spun că am văzut şi eu rana şi am tras exact aceeaşi concluzie ca doctorul Blathermore, că lovitura a fost extraordinar de puternică.

Doctorul suspină. Tipic pentru un detectiv, se gândi el, să creadă că se pricepe la medicina legală.

– Aşadar, nu există nici o îndoială în ceea ce priveşte cauza morţii? întrebă superintendentul. Vreun motiv adiacent? Poate ceva din conţinutul stomacului?

– Organele se află în laboratorul de patologie, se ocupă de ele doctorul Jeacocks. Dar nu anticipez decât un răspuns negativ, răspunse medicul legist.

– Bine, lasă…oricum, omul e mort, indiferent dacă a fost lovit cu piatra sau cu altceva. Aş mai vrea, doctore, să-mi spui ora decesului. Ai reuşit s-o determini?

Legistul îşi îndreptă spinarea.

– Mi-am format o părere. Trebuie să spun din capul locului că în acest caz intervalul dintre momentul morţii şi ora la care am reuşit să examinăm cadavrul ne poate juca feste. Am înţeles că evenimentul a fost raportat doar după ora şapte dimineaţa, iar eu nu am văzut cadavrul până la ora zece, şi chiar şi atunci am efectuat un examen sumar. Doctorul profita de această ocazie providenţială de a-şi putea arăta erudiţia profesională. Apoi au mai trecut două ore până când am primit aici corpul. Din nefericire, chiar atunci am mai fost chemat la un caz, astfel încât de-abia la patru m-am putut apuca cu adevărat de treabă. Vă daţi seama că nu am o sarcină uşoară.

Superintendentul aşteptă liniştit sfârşitul acestei tirade, apoi fără să facă nici un fel de comentariu, întrebă:

– Bun, dar opinia dumneavoastră?

– Opinia pe care mi-am format-o la prima vedere a fost că decesul a survenit cu aproximativ douăsprezece ore mai devreme. Prin examenul minuţios pe care l-am efectuat după aceea am reuşit să înţeleg că perioada scursă poate fi mai scurtă. Am stabilit ora probabilă la aproximativ 11.30 – 12.00 p.m. Nu exclud o marjă de eroare de o jumătate de oră în plus sau în minus.

– Mulţumesc, doctore, spuse superintendentul. Aşa îmi place să mi se explice. Nu te mai batem la cap, numai să ne trimiţi mai târziu un raport detaliat. Bună seara.

După ce ieşiră pe hol, superintendentul se întoarse către subordonatul său.

– Nu ştiu dacă să cred în raţionamentul tipului, spuse el. Prea-i place să-şi dea importanţă. Bine era dacă nu-i pomeneai de telefonul ăla! Totuşi, dacă e adevărat, atunci părerea lui nu mai are nici o importanţă.

Când ajunse înapoi în biroul său, Fraser se trânti în scaunul spaţios şi deschise agenda în faţa lui, pe masă.

– Acum, Dobson, spuse el, hai să punem câte ceva pe hârtie.

Timp de aproape două ore, cei doi stătură împreună, cântărind toate detaliile cazului, separând ceea ce era esenţial de ceea ce nu era. La sfârşit, foaia din faţa ofiţerului superior era acoperită cu scrisul lui de mână, o caligrafie frumoasă şi clară. El citi ceea ce urmează:

  1. Ora crimei
  2. Apel telefonic la ora 11.45. Foarte sugestiv, dar nu în totalitate de încredere.
  3. Raportul medical sugerează intervalul 11 – 12.30, probabil 11.30 – 12. Ar putea fi influenţat de cunoaşterea apelului telefonic.
  4. În orice caz, ora 11 este prima limită, deoarece la această oră S. a fost văzut în viaţă.
  5. Accesul în cameră:
  6. Pe uşa din hol de către cineva de-al casei.
  7. Pe uşa din hol de către cineva care a intrat pe geamul de la dependinţe.
  8. Pe uşa-fereastră, probabil pe când S. se plimba prin grădină. Ipoteză susţinută şi de nisipul de pe tălpile pantofilor lui S., dar şi de pe covoare şi din spatele perdelelor. Totuşi, cantitatea cam mare din acest ultim loc ar putea sugera o înscenare.
  9. Mobilul crimei

Încă nu există nici o dovadă. Urmează ancheta.

  1. Persoane importante
  2. Emily Smethurst (25), fiică. Evident devotată.
  3. Geoffrey Hastings (35), secretar şi viitor ginere. Cunoştea conţinutul seifului dar şi combinaţia cifrului, care nu a fost folosită. Declară că a părăsit casa la 11 p.m. (confirmă şi majordomul), s-a dus la Clubul Blue Stocking (de găsit şoferul de taxi), a jucat bridge până la 1 a.m. (de verificat), apoi a mers pe jos până la Embankment şi apoi acasă pe St.John’s Road (cam suspect, dar timpul se încadrează în limitele date de raportul medical). Nu se cunoaşte nimic împotriva lui. Mai sunt necesare cercetări.
  4. Henry Jackson (65), majordom. A servit douăzeci şi trei de ani. Aparent prea bătrân pentru a putea lovi cu asemenea forţă. Caracter excelent. A fost sincer impresionat de moartea lui S.
  5. James Riley (32), valet. Angajat de S. după câte se pare fără motiv, cu patru luni înainte de crimă. Născut în Oldham, Lancas. A făcut armata cu fiul lui S., care a fost ucis în război. De atunci a avut slujbe ciudate până l-a pescuit S.
  6. James Morrison (53), şef de birou în serviciul lui S. de zece ani. Mare tensiune nervoasă în momentul interogatoriului, după toate aparenţele un tip slab şi nervos.
  7. Chestiuni ce vor fi avute în vedere
  8. Arma crimei. A se căuta în vecinătatea locului crimei.
  9. A se căuta la St.Margaret’s Lodge şi la firmă.
  10. De studiat.
  11. Ceara de lumânare de pe masa de scris. De ce?
  12. Trabuce şi ţigări. Două trabuce fumate de S. De ce unul dintre ele (cel de pe masa de fumat) miroase puternic a whiskey şi celălalt nu? De ce primul trabuc a fost fumat numai pe jumătate? Cinci ţigări Philip Morris, probabil fumate de Hastings, găsite în cămin şi pe masa de fumat; o ţigară cu o hieroglifă turcească necunoscută în scrumiera de pe masa de scris, fumată de către cine?
  13. Cine a călcat în stratul de muşcate şi a deschis geamul de la dependinţe? A fost văzut cineva hoinărind prin împrejurimi?
  14. Afacerile financiare ale lui S. De văzut principalele întreprinderi. Ar putea fi vorba de o rivalitate acută sau alte probleme.

 

– Poftim, Dobson, spuse superintendentul, iată ce ai de făcut în continuare. Acum du-te acasă, mănâncă bine, apoi fumează o pipă uitându-te la hârtia asta. Dimineaţă, la prima oră, pune mâna pe testamentul ăla, poate găseşti vreun fir. Când ai timp, du-te până la Lodge şi încearcă să reconstitui actul crimei cu cineva; asta e o chestie care nu-mi place, Şi vreau să aflu lucruri mai multe despre tipul ăsta Hastings, am impresia că e vârtos băgat în afacerile lui Smethurst. Poate e curat, poate nu. Şi mai ales, verifică-i mişcările minut cu minut între 11 seara şi, să zicem, 12.30 sau 1 dimineaţa. Se ştie, un alibi nu este satisfăcător până nu-l verifici de două sau chiar de trei ori. Hai, noapte bună.

După plecarea detectivului, superintendentul a mai rămas un timp pe scaunul său, cu ochii închişi şi jucându-se cu un creion. Parcă inconştient, creionul a început să deseneze litere pe hârtia de pe birou. Ofiţerul se ridică şi văzu foaia din faţa lui. Pe ea era mâzgălit cuvântul “HASTINGS”. Fraser îşi apropie hârtia, se uită la ea cu atenţie şi adăugă următoarele cuvinte: “De ce nu i-a spus lui Dobson că Smethurst a pregătit pentru el o sticlă de porto special, atât aseară cât şi acum o săptămână?”

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

761. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul IX

CAPITOLUL IX

DOMNUL SAMUEL McCORQOUDALE

IMG_9169

În ciuda faptului că primele ediţii ale ziarelor de după-amiază nu pomeneau nimic în legătură cu moartea lui Sir John Smerthurst, vestea ajunsese deja în City prin telefonul fără fir, astfel încât atunci când Geoffry Hastings ajunse la biroul său îl găsi într-o stare de mare consternare şi confuzie. Funcţionarul şef, domnul Morrison, îl salută uşurat, pentru că până în acel moment se simţise incapabil să se descurce cu toate problemele pe care le întrevedea. James Morrison lucrase în serviciul lui Sir John de zece ani, cunoştea toate dedesubturile diferitelor lui întreprinderi – sau cel puţin aşa credea – şi primea un salariu ca pentru un post mult mai important decât cel pe care îl ocupa. Dar nu era decât un funcţionar şi nu ştia să facă faţă răspunderii luării de decizii. Era o adevărată mină de cunoştinţe despre finanţe şi putea face orice i s-ar fi spus, dar iniţiativa nu era pentru el. De aceea, el se bucura de sosirea lui Hastings, un om care avea cunoştinţe şi o experienţă mult inferioare, şi pe care nu-l aprecia prea mult, dar care, având o diplomă de absolvire a unei şcoli publice şi cu o experienţă generală destul de vastă, poseda exact calificarea care îi lipsea lui.

Lui Geoffrey, Morrison i se păru cam dat peste cap de nenorocire. Era normal să fie îngrijorat şi stresat, dar avea o figură atât de agitată încât nu se punea problema să se poată ocupa de problemele stringente ridicate de starea afacerilor. După ce îl trimise pe şeful de birou înapoi în camera sa, Geoffrey trimise telegrame celor doi executori ai lui Sir John, ambii prieteni de-ai lui din Lancashire, apoi se apucă să rezolve corespondenţa sosită pe numele mortului.

La o mare parte dintre scrisori se putea răspunde cu formula: “Având în vedere moartea subită a lui Sir John Smerthurst, o luare a deciziei în această problemă se amână până când executorii săi… etc” Altă parte a corespondenţei de dimineaţă era de tipul aceleia cu care se ocupa el în mod obişnuit, dar totuşi, unele probleme cereau, ce-i drept şi avizul lui Sir John, dar pentru care era nevoie de un răspuns rapid şi clar, Geoffrey simţi că trebuie să ia taurul de coarne şi să ia singur o decizie. Se aşeză la lucru, dar în fiecare clipă fu întrerupt de apeluri telefonice sau de vizite, aproape toate legate de catastrofa care probabil avea să provoace necazuri în multele dintre casele din City. La apelurile telefonice putea să răspundă cu câteva cuvinte, dar cu vizitele personale lucrurile erau diferite. Unii dintre vizitatori erau oameni importanţi şi nu puteau fi daţi afară; alţii nu erau aşa de importanţi, iar aceştia erau politicos alungaţi. Unul dintre aceştia din urmă era un exemplu pentru categoriile celor mai neplăcute elemente ale lumii finanţei: era proprietarul unui magazin de condiţie îndoielnică, iar ceeea ce urmărea el era să ofere secretarului mortului o sumă de bani ca răsplată pentru “informaţii clare” în ceea ce priveşte viitorul afacerilor fostului său patron. Geoffrey de abia începea să se liniştească, când un vizitator de un cu totul alt calibru fu anunţat. Domnul Samuel McCorquodale era unul dintre cei patru sau cinci oameni din lumea finanţelor care concurase în termeni mai mult sau mai puţin egali cu Sir John – egali în avere şi îndemânare, dar nu în experienţă sau prestigiu, pentru că McCorquodale de abia avea vreo patruzeci  de ani, iar reputaţia lui era departe de a fi atât de imaculată ca a lui Sir John. Totuşi, el compensa lipsa de experienţă cu un “fler” deosebit, iar avantajul pe care modul direct de a negocia îl dădea lui Sir John era compensat de mai marea libertate de acţiune pe care lipsa de scrupule i-o dădea lui McCorquodale.

Lui Hastings îi displăcea omul, şi nu puţin şi nu pentru un singur motiv. În primul rând, prenumele lui era Samuel, iar în al doilea rând numele lui era McCorquodale, iar Geoffrey, care iubea Scoţia la fel de mult pe cât ura Palestina, era foarte iritat de acestă asociere forţată. Aceasta era însă o simplă prejudecată: adevărata cauză a aversiunii era acea “libertate de acţiune” la care ne-am mai referit. Şi mai exista un motiv, poate şi mai grav: aspiraţiile lui McCorquodale la mâna fiicei concurentului său în afaceri, aspiraţii pe care acesta nu avusese decenţa să le abandoneze la anunţul logodnei fetei cu domnul Geoffrey Hastings. Cu alte cuvinte. McCorquodale o iubea pe Emily Smerthurst, şi, neţinând cont de logodna ei, nu renunţa. Iată, deci, de ce Geoffrey Hastings simţi că începe să tremure de nervi la anunţul vizitei domnului Samuel McCorquodale.

Ne putem imagina, aşadar, surprinderea cu care Geoffrey asculta scopul vizitei rivalului său. Fără nici un ocol, McCorquodale îi propuse lui Geoffrey postul de secretar la firma lui.

– Nu ştiu cât câştigaţi la Smethurst, spuse el, dar îmi închipui că aproximativ şase sau şapte sute. Eu îţi ofer o mie şi îţi spun şi de ce te vreau pe dumneata. Cunoşti toate dedesubturile – e drept că le mai ştiu şi alţii pe care aş putea să-i angajez la jumătate din suma asta. Dar mai ştii şi altceva, şi anume cum a reuşit până acum Sir John. Am cheltuit foarte mult timp şi bani luptându-ne, dar acum, că am scăpat de el, vreau să realizeze nişte lucruri care altfel nu s-ar fi putut. De aceea dumneata valorezi mult pentru mine. Ştii ce avea el mai mult decât mine şi mă poţi ajuta. De exemplu, Yorkshire Petroleum sau concesiunea Rio Electrification. Aş putea să-ţi acord şi un comision ca să te atrag. În orice caz, te vreau la mine şi nu mă tem să ţi-o spun – ăsta e felul meu de a lucra şi până acum aşa am reuşit. Gândeşte-te şi până mâine dă-mi de ştire. S-ar putea să ţi se pară cam curând după ce-a mierlit-o moşu’, dar dacă vii, vreau să vii imediat. Nu vreau un răspuns. Gândeşte-te. Vrei să vii? Salut!

Geoffrey privi fără o vorbă spatele lui Samuel McCorquodale în timp ce acesta ieşea pe uşă. Primul său gând a fost cât de tupeist e omul, dar nu putu să nu recunoască dreptatea care se găsea în vorbele lui McCorquodale. Era destul de evident faptul că ceea ce ştia el despre metodele şi tranzacţiile lui Smethurst era de mare valoare pentru concurenţii defunctului. Atunci a început din nou să fiarbă, de data aceasta de indignare pentru indecenţa demersului: fără îndoială că McCorquodale nu gândea decât în termeni de afaceri, şi credea că toţi fac la fel. Dar Geoffrey admitea că, aşa limitat în gândire cum era el, McCorquodale venise la el cu o propunere cinstită şi generoasă. În cele din urmă, cu toate că îl dispreţuia pe om şi respingea ideea de a-şi transfera serviciile la un astfel de stăpân, nu putu să nu recunoască faptul că era o şansă care se prezintă doar o dată în viaţă. Ar putea să se căsătorească imediat cu Emily Smehurst şi să trăiască pe picioarele lui, şi nu din moştenirea ei. Orgoliul lui satisfăcut ar fi putut să compenseze întrucâtva preferinţele personale.

Timp de o jumătate de oră, Geoffrey a întors problema pe toate părţile, când respingând cu indignare ideea, când simţindu-şi voinţa slăbită în faţa interesului material. Până la urmă, ca un om înţelept, el hotărî să-i expună viitoarei sale soţii oferta primită şi să o lase pe ea să ia o decizie. El începea deja să acorde o valoare considerabilă iraţionalului instinct feminin care are totuşi atât de des dreptate.

Ajungând la această hotărâre, el îşi scoase problema din minte şi se întoarse la activitatea din care fusese întrerupt. Până pe la ora trei reuşi să rezolve cea mai mare parte a problemelor, şi de abia atunci îşi aminti că încă nu servise nici micul dejun, nici prânzul. Pentru că executorii nu aveau să sosească, probabil, înainte de patru, iar şedinţa cu ei putea să se întindă până foarte târziu, Geoffrey se gândi să iasă şi să caute pe undeva ceva de mâncare, şi tocmai se ridica pentru a-şi pune gândul în aplicare când în faţa lui apăru figura familiară a inspectorului Dobson.

– Vă salut, domnule inspector, spuse secretarul. Aţi mai găsit nişte întrebări pentru mine?

– Pentru moment, nu, domnule, răspunse detectivul. Nu vreau decât să mă uit prin memoratorul acela, şi eventual să vorbesc niţel cu şeful de birou, dacă se poate.

– Bine, domnule inspector, dar cred că ar fi mai bine să vin şi eu cu dumneavoastră dacă vreţi să căutaţi prin camera bătrânului. Eu răspund de tot până vin executorii.

– Sunteţi binevenit, domnule, răspunse inspectorul, dar cred că trebuie să vă spun că nu aveţi nici o putere să mă împiedicaţi să caut printre lucrurile defunctului oricând aş vrea, cu condiţia să vă arăt un mandat de percheziţie.

Geoffrey zâmbi.

– Ştiu, domnule inspector, spuse el. Ziceam şi eu aşa… binenţeles că dumneavoastră sunteţi zeul din maşinărie în piesa asta. Poftiţi, vă rog. Cred că aveţi cheile.

Inspectorul scoase legătura de chei a lui Sir John, iar Geoffrey i-o arătă pe cea de la biroul lui. Detectivul căută în cele două sau trei sertare, dar nu găsi nici memoratorul şi nici altceva ce ar fi putut să-i fie de folos, iar apoi ceru permisiunea să-şi facă o listă cu toate bunurile lui Sir John. După ce termină de încuiat la loc ultimul sertar, se întoarse către Geoffrey şi îi spuse:

– Domnule Hastings, îmi arătaţi şi mie cheile dumneavoastră?

Geoffrey fu destul de surprins de această cerere neaşteptată, şi timp de o clipă ezită să se conformeze, dar, dându-şi seama că nu avea nici un rost să se încontreze cu omul Scotland Yardului, scoase, fără o vorbă, cheile din buzunar.

Detectivul alese de pe inelul de chei al lui Sir John pe cea de la masa de scris de la St.Margaret’s Lodge şi de la sertarele de la firmă. Acum le compara cu grijă pe acestea cu cele pe care i le dăduse Geoffrey. Apoi i le dădu înapoi.

– Vă mulţumesc, domnule, spuse el. Voiam doar să mă conving dacă există duplicate. Mai are şi altcineva chei ca acestea?

– Din câte ştiu eu, nu.

– Probabil că nu mai sunt altele. Acum pot să vorbesc cu şeful de birou? Chestie de formalitate, nu e nevoie să vă reţin şi pe dumneavoastră.

După ce i-l prezentă pe Morrison detectivului, Geoffrey se grăbi din nou să plece la masă. De data asta reuşi să iasă din clădire, dar era foarte preocupat şi murmura:

– Ce naiba tot vrea tipul şsta? Ce-şi tot bagă nasul în treburile mele?

Sus în birou, după ce îi făcu semn lui Morrison să se aşeze, inspectorul Dobson îşi spuse.

– Ei, tinere prieten, deci n-ai copii după chei, nu? Dar aş vrea să ştiu totuşi dacă chiar ai fost la clubul ăla între unsprezece şi unu.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

759. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VIII

CAPITOLUL VIII

UN APEL ÎN NOAPTE

Geoffrey a întărit fără rezerve declaraţia majordomului cum că ferestrele fuseseră închise. Erau încă închise când a plecat el, la unsprezece. În schimb n-a putut să facă lumină în cazul memoratorului care lipsea. După părerea lui, s-ar fi putut să fie în biroul lui Sir John de la firmă. Ştia şi el că Sir John obişnuia să-l aibă asupra sa întotdeauna, dar nu credea că ar fi putut să-l păzească ca pe o comoară, aşa cum spunea Jackson. După ce îşi notă adresa firmei, inspectorul Dobson spuse că ar vrea să vorbească şi cu James, valetul.

– Domnule, spuse inspectorul făcând cu ochiul, n-ar putea James să împuşte doi iepuri dintr-o dată aducându-ne un păhărel cu ceva? Cred că ne-ar prinde bine după tot stresul ăsta, ce ziceţi?

– Dragă domnule inspector, vă rog să mă scuzaţi! strigă Greoffrey sărind în picioare şi alergând la clopoţel. Trebuia să mă fi gândit la asta de la început. A, Jackson, spuse el când apăru majordomul, domnul inspector vrea să-l interogheze pe James. Vrei să-l trimiţi încoace şi să-i spui să aducă şi nişte whiskey şi două pahare?

James şi paharele apărură imediat.

– Nu pleca, James, spuse Geoffrey, domnul inspector vrea să stea de vorbă cu tine. La dispoziţia dumneavoastră, domnule inspector. Iar dacă mai aveţi treabă cu mine, aş vrea să mă duc la serviciu. Dacă aveţi nevoie de mine, ştiţi unde să mă găsiţi.

Lui Geoffrey nu-i păru rău să fugă din acea atmosferă de inchiziţie, cu toate că inspectorul se purtase destul de blând cu el. Le-a găsit pe Emily şi pe Rosamund împreună în camera acesteia din urmă, dar nu a rămas mult cu ele, având în vedere că era esenţial să meargă la birou ca să ţină bine frâiele în mână: moartea marelui om de afaceri ar fi putut să aibă consecinţe importante în afara mediului familial.

Între timp, inspectorul Dobson se uita cu atenţie la James, valetul. Întrebările lui s-au referit la ordinul de a-l trezi pe Sir John în dimineaţa aceea, singurul lui scop fiind pentru moment acela de a afla dacă James avea un trecut care trebuia dezgropat. Nu ajunse la o concluzie în legătură cu acest subiect, dar totuşi trase un folos din această discuţie, pentru că, făcându-l pe James să pună mâna pe serviciul de argint pentru whiskey, poliţistul a reuşit să obţină mai multe amprente ale degetelor lui James, dar şi ale lui Geoffrey, fără ca aceştia să fi prins de veste.

Detectivul tocmai îşi împacheta prada şi se pregătea de plecare, când majordomul bătu la uşă şi anunţă că un om de la Telefoane venise să întrebe decă e ceva în neregulă cu telefonul din birou, că de mai multă vreme nu răspundea testelor făcute de la masa de control.

– Dumnezeule! exclamă detectivul, uitasem de nenorocitul ăla de telefon. Ce bine că n-am apucat să plec. Adu-l pe omul ăla încoace, Jackson. Trebuie să vorbesc cu el. Majordomul ieşi şi se întoarse imediat cu tehnicianul de la telefoane.

– Nu pleca, Jackson, spuse detectivul. S-ar putea să fie nevoie şi de tine. Ia zi, tinere, eşti de la telefoane? Arată-mi legitimaţia. Eu sunt inspectorul Dobson de la C.I.D. În regulă. Acum spune-mi, ce-i cu telefonul ăsta?

– Am fost să văd dacă e stricat, domnule. Centrala încearcă să facă legătura aici de câteva ore şi nu răspunde nimeni.

– Nici nu-i de mirare, spuse detectivul. Uită-te la el şi-ai să vezi de ce nu răspunde nimeni. Cineva l-a dat pe jos. Nu, nu pune mâna pe el. Deocamdată lasă-l aşa. Dar Jackson, ia uită-te şi tu. Astăzi ai folosit alt telefon din casă, probabil o derivaţie. Cum se face că ăia de la centrală spun că nu răspunde nimeni?

– Nu e o derivaţie, domnule, sunt linii separate. Există un telefon în camera de dimineaţă cu derivaţie în camera lui Miss Emily, dar Sir John a vrut să aibă o linie proprie în birou. Cred că nu voia să-l spioneze cineva când vorbea. Vă amintiţi, domnule, v-am spus că Sir John rezolva multe afaceri de aici. Făcea convorbiri interurbane cu multe oraşe – Liverpool, Manchester şi aşa mai departe, ca să nu mai pomenesc de Londra. Nu, domnule, Sir John nu putea să se mulţumească cu o derivaţie.

– Înţeleg, aşa o fi fost. Ei, tinere, n-ai de ce să mai aştepţi. Poţi să le spui şefilor dumitale că aici s-a petrecut o crimă azi-noapte şi că telefonul a fost trântit. Îl pun la loc uite-acum. Aaa, ia stai! Inspectorul era muncit de o idee nouă. Ia spune, continuă el, dacă telefonul a fost trântit azi-noapte şi scos din furcă, nu cumva înseamnă că a sunat în acel moment la centrală?

– Ba da, domnule, răspunse tehnicianul.

– Înseamnă că centralista şi-a notat ora?

– Mă îndoiesc, domnule. Ştiţi, la noi se înregistrează un număr mare de apeluri în timp scurt, cine ştie, doar să fi fost un răstimp mai mare între apeluri. De fapt, eu nu mă prea pricep la centrale, eu lucrez mai mult pe teren, şi…

– Trebuie, totuşi, să verific, spuse inspectorul. Jackson, unde este celălalt telefon?

– În camera de dimineaţă, domnule, de partea cealată a holului.

Inspectorul se repezi afară din birou şi, după ce încuie uşa, se duse glonţ la telefonul din camera de dimineaţă.

– Şeful de tură trebuie să fie capabil să-mi dea relaţii, nu? Care e numărul telefonului din birou? Regent 5505? Alo, centrala? Vreau să vorbesc cu şeful de tură, vă rog. Şeful de tură, am spus. După o pauză: Alo, sunteţi şeful de tură? Aici detectivul-inspector Dobson de la Criminalistică. Aţi trimis un om să verifice un număr – Regent 5505 – a fost mort o bucată de vreme. De fapt, aici a avut loc o crimă noaptea trecută, în cursul căreia telefonul a fost trântit la pământ. Să vedeţi, eu mă gândesc că atunci când telefonul a fost lovit, probabil că a sunat centrala. Aş vrea să ştiu dacă ora acestui apel a fost notată. Aş putea să vorbesc cu telefonista de serviciu?

– Telefonista de azi-noapte e liberă acum, se auzi vocea şefului de tură, dar vă pot spune că a raportat evenimentul înainte de a pleca acasă. Se pare că era un interval mai liber atunci când Regent 5505 a cerut legătura, dar când telefonista a întrebat ce doreşte, nu a răspuns nimeni, astfel încât a renunţat. Pentru că s-a cerut numărul Regent 5505 azi de dimineaţă şi nu s-a reuşit legătura, am trimis tehnicianul să verifice.

– Da, dar apelul de azi-noapte, vă rog, ţipa detectivul. O fi notat telefonista ora?

– Nu chiar la ora când a fost făcut, veni răspunsul, dar a notat totuşi ora când a renunţat să mai încerce să afle ce număr se cerea de acolo. 11.50 seara. Hai să zicem cinci minute după ce s-a făcut legătura cu centrala.

– Asta înseamnă 11.45! strigă inspectorul Dobson. Asta este ora la care s-a comis crima!

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VI

CAPITOLUL VI

EMILY ŞI ROSAMUND

Geoffrey era încă în pat când Jackson îi anunţă telefonic tragica veste a morţii patronului său. Se îmbrăcă la repezeală şi, cu toate că ar fi ajuns şi pe jos în zece minute, preferă să ia un taxi până la St. Margaret’s Lodge. Aici fu primit de inspectorul Smithers, de la Divizia N, care reuşi cu mult tact să-l convingă să renunţe la intenţia de a vedea scena crimei şi victima. Inspectorul îi relată pe scurt ce se întâmplase şi îi transmise rugămintea majordomului de a-i spune vestea şi fiicei mortului. Hastings fu nevoit să accepte şi, cu inima grea, urcă la primul etaj, acolo unde era camera logodnicei sale. Îşi dădu seama că tot personalul casei era preocupat de moartea stăpânului, şi că dacă ar trimite camerista la Emily, servitoarea i-ar spune tot şi poate până în cele mai neplăcute amănunte. Aşa că se duse direct la uşa fetei, bătu, şi la sunetul plăcut al vocii din interior care-l invita să intre, intră.

Emily Smethurst era o faţă drăguţă de vreo douăzeci şi cinci de ani – ea însăşi avea obiceiul să spună că era fatal şi iremediabil marcată de numele ei din secolul al XIX-lea. Fără să fie extraordinar de frumoasă, ea era binecuvântată cu un nu-ştiu-ce, care, înmugurind în atmosfera atât de întunecată din Lancashire, este esenţa adevăratei frumuseţi. Ca toate fetele din Lancashire, avea capul bine aşezat pe umeri şi, cu toate că era capabilă de iubiri romantice sau pasionate, isteria nu i se potrivea de fel. Astfel încât inspectorul Smithers nu exagerase deloc spunându-i colegului său că Emily primise vestea destul de calmă. Ea îi era profund devotată tatălui ei, era mândră de succesul lui, şi încă şi mai mândră de originea umilă de la care pornise în viaţă. Deşi nu indiferenţa o îndemna să arate o figură liniştită, ci puterea ei de stăpânire şi autocontrol.

Inspectorul Smithers îl scosese pe Geoffrey Hastings din birou pentru că nu voia să se facă dezordine, că prea multă lume se vânzolea pe acolo, dar binenţeles că nu putea să o refuze pe fiica mortului care voia să vadă cadavrul tatălui ei, şi nici să-i interzică prietenului ei s-o însoţească. Se arătă deci înţelegător, păstrând doar teama că cineva ar putea să schimbe poziţia cadavrului – un lucru de  importanţă majoră în ochii săi de profesionist. Dar, după ce întrebă dacă moartea tatălui ei este absolut sigură şi primi confirmarea din raportul doctorului, fata nu încercă în nici un fel să atingă mortul. Se mulţumi să rămână în picioare, de mână cu Geoffrey Hastings, şi să privească la obiectul tăcut care fusese atâţia ani tot ceea ce iubise pe lume. Ochii îi înotau în lacrimi, dar felul cum îşi muşca buzele trăda un instinct încă inconştient – acela de a pedepsi fără milă pe acela care comisese oribila crimă.

Fata a rămas câtva timp în birou, după care s-a întors în camera ei să se îmbrace, spunându-i lui Jackson, care tocmai îi adresase condoleanţele sale, să-i servească lui Hastings micul dejun. Geoffrey era uimit de calmul şi altruismul ei care o făcea să se gândească la un lucru atât de minor într-un moment atât de major, dar, în ceea ce îl privea, nu simţea nici cea mai mică dorinţă să profite de bunătatea ei. În loc de a lua masa, el se retrase în camera de dimineaţă, unde era voie să se fumeze, pentru a-şi aprinde o pipă şi a reflecta la groaznica întâmplare care se abătuse asupra acestei familii cu care soarta lui era atât de legată. Cu toate că nu era mai puţin egoist decât alţi bărbaţi, în acel moment el se gândea mai puţin la propriul său viitor decât la cea mai bună modalitate de a o ajuta pe logodnica lui să treacă peste momentul neplăcut care, inevitabil, avea să vină după primul şoc. Îşi dădea seama că, oricât l-ar fi iubit ea şi oricât i-ar fi plăcut să-l aibă în preajmă, el nu putea să-i aducă toată alinarea pe care i-ar fi adus-o o femeie. Mama ei, din păcate, era moartă, iar sora tatălui ei, în afară de faptul că locuia la Devonshire şi că nu avea cum să vină înainte de lăsarea serii, mai era şi cu un secol, nu cu o generaţie, mai bătrână decât nepoata sa.

Din fericire, până la urmă n-a fost chiar aşa de greu să găsească persoana potrivită. Emily Smethhurst, cu toate că avea o mulţime de prietene de vârsta ei, avea drept confidentă pe o femeie cu mulţi ani mai mare decât ea, şi la care acum putea apela nu numai pentru dragoste şi sprijin, ci şi pentru sfatul pe care experienţa mai bogată a acesteia ca şi cunoştinţele despre lume şi viaţă le făceau posibile. Rosamund Barretta se apropia de patruzeci de ani, dar era în apogeul frumuseţii sale. Trăsăturile şi figura îi erau parcă luate dintr-o pânză clasică, dar lipsa de prospeţime tinerească mai făcea necesară intervenţia artei pentru a completa o imagine radioasă.

Fiica unui om de origine destul de bună, Rosamund Henderson întâlnise pe când călătorea în Spania împreună cu tatăl ei un tânăr nobil spaniol, care se îndrăgostise instantaneu de cei şaptesprezece ani ai ei şi care, spre profunda uşurare a domnului Handerson, se căsătorise cu ea imediat ce reuşise să o aducă în sânul Bisericii catolice şi o luase să locuiască în măreţul dar inconfundabilul castel părintesc din Madrid. Căsătoria nu fusese nici un mare succes, nici un eşec răsunător. Contele Barretta era, ca mulţi bărbaţi de rasa sa, atât romantic cât şi inconsecvent. Îşi iubea soţia cu pasiune la intervale neregulate, de fiecare dată retrezind în ea sentimentele arzătoare pe care i le inspira de la început. Dar perioadele când o neglija – din ce în ce mai lungi şi mai frecvente – erau extrem de grele. Din nefericire, familia lui Barretta era la fel de săracă pe cât era de veche. Castelul antic de la Madrid era administrat de o ciudată adunătură de “însoţitori” care, probabil doar din obişnuinţă şi lene, acceptau să se plătească hainele frumoase, distracţiile şi celelalte mici luxuri care însemnau mult de tot în viaţa conjugală. Iar lui Rosamund îi plăceau lucrurile frumoase, în special hainele frumoase, şi faptul că le putea avea în cele două-trei luni pe an când soţului ei i se deşteptau sentimentele aprinse nu o consolau prea mult, pentru că în restul timpului trebuia să le tot refacă în timp ce nobilul spaniol nu ştia de unde să mai facă rost de bani ca să cheltuiască cu alte femei.

Căsnicia a durat astfel vreo zece ani. Apoi a venit războiul, şi Paul Barretta, când a văzut că ţara lui are de gând să rămână neutră, s-a înrolat în Legiunea Străină Franceză şi a fost ucis în luptă. Rosamund s-a întors în Anglia şi, luată de valul de entuziasm care le cuprinsese pe femeile engleze, în parte din dorinţa de a fi de folos, dar şi pentru că aşa era la modă, s-a angajat infirmieră într-un mare spital din South London. Acolo, ea a întâlnit-o pe Emily Smethhurst, pe vremea aceea o ucenică foarte tânără, care foarte curând a început s-o idolatrizeze pe frumoasa văduvă. După o perioadă de admiraţie mută, Emiliy şi-a luat inima în dinţi şi a invitat-o pe adorata sa la un mic dejun şi o baie la St.Margaret’s Lodge. După aceea, luxul lipsit de ostentaţie al locuinţei ucenicei au apropiat-o de ea pe Rosamund, şi după o vreme sentimentul dintre cele două femei a evoluat până la prietenia devotată care le unea în acel moment.

Apelul telefonic al lui Geoffrey o găsi pe Rosamund trează, şi, în mai puţin de un sfert de oră, un taxi o aducea la uşă. Geoffrey i-a explicat cât a putut de succint ce se întâmplase, şi în timp ce ei încă mai stăteau de vorbă, uşa s-a deschis şi Emily a intrat în cameră. Avea o faţă albă şi crispată, dar la vederea prietenei sale tot autocontrolul de care dăduse dovadă până atunci păru să o părăsească dintr-o dată. Buzele au prins a-i tremura, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri. Rosamund s-a apropiat în fugă de ea şi a luat-o în braţe.

– Draga mea! strigă ea, nu mai plânge. Em dragă, te rog, nu mai plânge. Nu pot să îndur să te văd cum plângi.

– Of, Rosa, suspină fata, cum au putut? Cine-o fi făcut una ca asta? Cine a putut să-l urască atât de mult încât să-l omoare?

– Em, scumpo, nici nu prea ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt sigur că n-a fost decât un hoţ care l-a lovit de frică să nu fie prins. Nimeni nu putea să-l urască. Toată lumea îl iubea.

Cuvintele lui Rosamund, cu toate că nu conţineau nici un strop de raţiune, au fost suficiente pentru a o face pe Emily să-şi recapete stăpânirea de sine. S-a desprins din braţele prietenei sale, s-a scuturat şi a făcut câţiva paşi până la oglindă pentru a-şi controla figura.

– Iartă-mă că m-am făcut de râs, Rosa, spuse ea. E foarte greu pentru mine şi nu pot să mă duc aşa în faţa poliţiştilor. Unde-i Geof? Presupun că s-a retras cu tact când am început. Săracu’ de el. A fost aşa de cumsecade – nu ştiu ce-aş fi făcut fără el. Dar îmi pare bine că ai venit, draga mea, mă simt mult mai bine cu tine alături. Poţi să mai stai? Ai mâncat de dimineaţă? Geoffrey a trimis după tine?

– Da. Nu. Da, răspunse Rosamund râzând. Eşti o minune, Em. Dar ştiu că ai dreptate s-o iei aşa. Totuşi, dacă ai nevoie de un umăr pe care să plângi, ştii unde să-l găseşti.

– Mersi, Rosa, ştiu. Dar tot trebuie să mâncaţi ceva, nu se poate să nu respectaţi orele de masă.

– Aicea ai dreptate. Binenţeles că tu ai mâncat.

– N-am mâncat. N-am putut. Dar tu poţi şi trebuie. Îl sun pe Jackson să-i spun. Omletă?

– Bine, draga mea, dacă vrei tu, o să servesc ceva, dar numai dacă şi tu stai la masă. Ia şi tu măcar o ceaşcă de cafea şi o bucăţică de pâine prăjită, ai nevoie de energie ca să rezişti.

– Bine, o să încerc, spuse Emily.

În timp ce se apropia de cordonul soneriei, uşa camerei de dimineaţă se deschise şi apăru Jackson.

– Vă rog să mă iertaţi, domnişoară, dar detectivul de la Scotland Yard ar fi bucuros să ştie dacă puteţi să-i acordaţi câteva clipe.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VI

CAPITOLUL V

CÂTEVA ÎNTREBĂRI

 

Uşa de la bucătărie nu se vedea a fi fost forţată. De fapt, dimineaţă fusese găsită descuiată, dar deoarece bucătăreasa mărturisi că adesea uita s-o încuie seara, cu toate că aşa primise ordin să facă, nu se putea trage concluzia că intrusul o folosise. Cu toate că numeroasele culoare care duceau de la bucătărie la birou fură cercetate amănunţit, nu se găsi nimic interesant.

– Ehei, spuse inspectorul Dobson, cred că asta e tot ce putem face pentru moment. Acum aş vrea să încep să anchetez. Ia să vedem… Cine a găsit cadavrul? Camerista-şefă, nu? Trimite-mi-o în birou, Raffles. După aceea o să stau de vorbă cu majordomul. Dar mă mir că până acum nu m-am lovit de nici un membru al familiei, că de obicei nici nu poţi scăpa de ei.

– Datorită domnului inspector Smithers, domnule, spuse poliţistul, leal propriului său şef. A vorbit dânsul cu dumnealor – adică cu Miss Smerthurst şi cu prietenul ei – când au venit aici mai devreme, le-a spus că dumneavoastră preluaţi cazul şi că-i veţi chema când veţi avea nevoie de ei.

– Cu atât mai bine. Nu pot să mă plâng că nu-i am pe cap. Ei, trimite-mi-o pe Mary-Ann, sau cum o fi chemând-o.

– Alice , domnule. Am înţeles, domnule, răspunse agentul.

Alice s-a dovedit a fi o comoară – cultă, metodică şi inteligentă, dar cu toate astea, detectivul n-a reuşit să obţină vreo informaţie nouă de la ea. Obligaţia ei era să facă ordine în birou dimineaţa la şapte, pentru că Sir John nu permitea nici unui alt servitor să intre acolo. Aşa voise să facă şi în acea dimineaţă. Uşa era, ca de obicei, neîncuiată, dar ea a fost surprinsă de faptul că lumina electrică era aprinsă. Pe când traversa încăperea pentru a trage perdelele şi a deschide ferestrele-uşi, l-a văzut pe Sir John zăcând lângă masa de scris. A îngenunchiat lângă el şi i-a pus mâna pe umăr, dar rigiditatea şi răceala corpului au convins-o imediat că stăpânul ei e mort. Aşa că s-a dus rapid în camera domnului Jackson şi l-a anunţat groaznica veste. Majordomul încă nu se sculase – micul dejun se serveşte la ora nouă şi obiceiul era ca stăpânul să fie trezit de James, valetul – stătea pe pat şi-şi bea ceaşca de cacao. Ştirea l-a zdruncinat foarte tare, pentru că era alături de Sir John de foarte mulţi ani. Atât a putut Alice să spună. Nu, nu atinsese nimic din birou. Nimic nu i s-a părut ieşit din comun, dar observase telefonul trântit. Nu, din câte ştia, Sir John nu încuia niciodată uşa biroului.

Apoi apăru domnul Jackson în persoană. Acesta repetă întreaga poveste pe care i-o spusese lui P.C. Raffles şi inspectorului Smithers, ba chiar şi domnişoarei Smethurst, domnului Hastings şi colegilor lui de serviciu. La sfârşitul recitalului, inspectorul Dobson, care ascultase cu atenţie, fără să intervină, spuse.

– Îţi mulţumesc, domnule Jackson, ţi-ai spus povestea foarte clar. Dar vreau să-ţi pun câteva întrebări, şi te rog să nu te grăbeşti şi să reflectezi bine, ca să-mi dai răspunsuri corecte. Un răspuns pripit şi incomplet ar putea să mă pună pe o pistă falsă. Deci: mai întâi, când ţi-ai văzut ultima oară stăpânul în viaţă?

Majordomul n-a răspuns imediat, dar asta nu pentru că ar fi avut nevoie de timp de gândire, ci pentru că aşa i se ceruse.

– Aseară, domnule, pe la ora unsprezece şi două minute. Sir John cinase împreună cu domnul Hastings, secretarul lui. La ora aceea, Sir John m-a sunat ca să-l conduc la uşă pe domnul Hastings. Acesta era consemnul; se sună de două ori când majordomul este chemat să conducă pe cineva la uşă. M-a sunat exact la ora unsprezece şi un minut, pentru că m-am uitat la ceasul din cămăruţă, poate să confirme şi doamna Philips, bucătăreasa, pentru că era cu mine şi nu mai ştiu care din noi a observat că e mai devreme decât de obicei. Când am ajuns în vestibul, domnul Hastings tocmai ieşea din birou, dar s-a oprit în prag ca să vorbească cu Sir John. El, adică Sir John, era aşezat în fotoliul de lângă uşă şi fuma şi l-a întrebat pe domnul Hastings dacă vine la Row mâine dimineaţă, adică, bineînţeles, astăzi dimineaţă (stăpânul meu intenţiona şi el să călătorească, şi i-a dat ordin lui James să-l trezească la şapte), dar domnul Hastings i-a răspuns că iapa sa şchiopăta şi nu crede că va veni. Apoi şi-au spus noapte bună; eu l-am condus pe domnul Hastings şi apoi m-am dus la culcare.

– Deci nu te-ai mai întors în birou după ce l-ai condus pe domnul Hastings. Nu trebuia să primeşti ordine pentru a doua zi?

– De obicei le primesc când servesc whiskey-ul la ora zece. Dacă mai intervine ceva după aceea, Sir John mă sună. De fapt, şi ieri mi-a trimis un mesaj prin domnul Hastings, anume că voia să călătorească şi că trebuia să-l sculăm devreme.

– Da, chiar la asta voiam să ajung. Mi-a spus camerista că misiunea de a-l trezi pe Sir John îi revenea valetului. Cum se face că nu te-a anunţat că nu l-a găsit în cameră?

– Sir John trebuia să fie trezit la şapte, domnule, şi la ora asta Alice l-a găsit şi a dat alarma. De fapt, cred că valetul a întârziat câteva minute, pentru că tocmai ieşea din dormitorul lui Sir John şi voia să-mi spună că nu l-a găsit acolo, dar eu deja fusesem pus la curent de către Alice.

– Am înţeles. Spune-mi despre James. De când lucrează aici?

– Nu prea de mult. Cred că de vreo patru luni. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, nu l-am angajat eu. Sir John îşi alegea singur oamenii şi mă punea în faţa faptului împlinit de nu mai puteam să zic nimic. Dar James este băiat bun. Poate că e puţin cam în vârstă, dar ăsta nu e un defect.

Detectivul îşi notă în memorie că n-ar fi rău să încerce să afle mai multe despre trecutul acestui puţin cam prea vârstnic valet, cu toate că vârsta n-avea nici o legătură cu crima.

– Acum, domnule Jackson, continuă el, să discutăm puţin despre ferestrele biroului. Poţi să-mi spui dacă aseară aceste ferestre erau închise sau deschise?

– Închise , domnule, fără nici o îndoială. La ora zece, când am dus carafa cu whiskey, le-am închis şi le-am zăvorât eu însumi. Asta e regula. Uneori se mai întâmpla să mai deschidă Sir John câte una, îi plăcea să respire aer proaspăt. uneori îşi fuma ultimul trabuc în grădină şi apoi mergea la culcare. În cazuri din astea, tot eu închideam fereastra.

– Aha! exclamă detectivul dus pe gânduri. Asta ar putea să explice sau nu pe unde a intrat criminalul. Deci, eşti sigur că fereastra a fost închisă aseară la ora zece?

– Absolut sigur, domnule.

–  Bine. Şi acum, uşa. Alice mi-a spus că azi-dimineaţă, când a intrat ea în birou, uşa era neîncuiată şi că, din câte ştie ea, Sir John n-o încuia niciodată. Deci nu exista nici un motiv ca vreun alt locuitor al casei să nu intre în birou după ce te culci dumneata?

Majordomul îşi permise un mic surâs.

– Îmi cer iertare, domnule, dar exista un motiv foarte puternic. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze pe Sir John în timpul serii dacă nu era chemat de el însuşi. Avea obiceiul să-şi desfăşoare o bună parte din munca zilei – munca cerebrală, cum îi zicea el – în birou, după ce-i serveam whiskeyul, sau, ca aseară, după ce-i pleca oaspetele. Nici măcar Miss Emily nu putea intra acolo. Nu domnule, Sir John nu avea nevoie să-şi încuie uşa.

– Înţeleg, spuse gânditor detectivul. Dar bineînţeles că cineva venit din afară nu avea de unde să ştie că n-are voie să intre în birou.

– Poftiţi?

– Nu, nimic. M-aş bucura dacă mi-ai vorbi despre stăpânul dumitale. Ştiu, desigur, că era un mare om de afaceri, cum ştie toată lumea. Dar poate îmi spui ceva ca să-l cunosc mai bine. Era un om cumsecade, sau era un tip dur, unul din ăia care-şi fac duşmani?

Majordomul se gândi mai mult timp până să răspundă. Într-un târziu, spuse:

– Stăpânul meu era un om dur, domnule, aşa, cum să spun: pentru cineva care era corect cu dumnealui, era bunătatea întruchipată. Dar devenea necruţător cu cei care ar fi încercat să-l tragă pe sfoară.

– Ăsta e genul de om care-şi face duşmani, dar şi avere. De, cam asta e. Dar, domnule Jackson, poţi să-mi spui dacă Sir John avea vreun duşman, cineva care să-i poarte sâmbetele?

Din nou majordomul îşi permise un timp de gândire, dar cu toată strădania, nu putea să-şi amintească vreo persoană care să corespundă descrierii. Neavând noroc în sensul ăsta, detectivul încercă o pistă nouă. Îl întrebă pe domnul Jackson dacă observase ceva deosebit în comportamentul stăpânului său în seara precedentă. Poate emoţie, poate nerăbdare? Dar bătrânul servitor nu observase nimic de genul ăsta.

– Vrei să-mi spui că nu ai simţit nimic ieşit din comun seara trecută?

– Nimic, domnule. Apoi după o pauză: Vă rog să mă scuzaţi, domnule, Sir John mi-a spus să-i aduc o sticlă de porto, producţie ’96. Aşa a făcut şi lunea trecută. M-am gândit că se aştepta ca domnul Hastings să-i aducă o veste care trebuie sărbătorită.

– Dar nu ştii ce fel de veste?

– Nu, dar cred că era ceva legat de afaceri, domnule.

Nici acum detectivul nu putea să reţină ceva mai precis. Până la urmă se gândi să întindă pe masă lucrurile găsite în buzunarele lui Sir John, bani, ceas, agendă, etc.

– Asta te-ai fi aşteptat să găseşti în buzunarele stăpânului, Jackson? Cred că ştii ce avea obiceiul să poarte asupra sa, nu?

Servitorul studie atent trista colecţie.

– Da, domnule, cam lucrurile astea ar fi trebuit să le aibă aseară prin buzunare. Ştiţi, în timpul zilei mai avea la el şi un fel de memorator, cum să vă spun, el întotdeauna avea mai multe afaceri de rezolvat şi nu putea să ţină minte chiar tot. Dar când venea acasă, de obicei încuia carnetul acesta în sertarul biroului, de fapt era un carnet destul de gros.

– Deci, având în vedere că de dimineaţă nu-l avea în buzunar, acum ar trebui să se găsească în sertar, nu-i aşa? Care o fi cheia?

Detectivul scoase din servietă legătura de chei găsită în seif. Jackson arătă cheia respectivă şi apoi deschiseră pe rând cele două sertare încuiate. Găsiră carnete de cecuri, carnete de conturi, dosare de corespondenţă, dar nici urmă de memorator.

– A dispărut! strigă inspectorul Dobson.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul V

CAPITOLUL V

CÂTEVA ÎNTREBĂRI

 

Uşa de la bucătărie nu se vedea a fi fost forţată. De fapt, dimineaţă fusese găsită descuiată, dar deoarece bucătăreasa mărturisi că adesea uita s-o încuie seara, cu toate că aşa primise ordin să facă, nu se putea trage concluzia că intrusul o folosise. Cu toate că numeroasele culoare care duceau de la bucătărie la birou fură cercetate amănunţit, nu se găsi nimic interesant.

– Ehei, spuse inspectorul Dobson, cred că asta e tot ce putem face pentru moment. Acum aş vrea să încep să anchetez. Ia să vedem… Cine a găsit cadavrul? Camerista-şefă, nu? Trimite-mi-o în birou, Raffles. După aceea o să stau de vorbă cu majordomul. Dar mă mir că până acum nu m-am lovit de nici un membru al familiei, că de obicei nici nu poţi scăpa de ei.

– Datorită domnului inspector Smithers, domnule, spuse poliţistul, leal propriului său şef. A vorbit dânsul cu dumnealor – adică cu Miss Smerthurst şi cu prietenul ei – când au venit aici mai devreme, le-a spus că dumneavoastră preluaţi cazul şi că-i veţi chema când veţi avea nevoie de ei.

– Cu atât mai bine. Nu pot să mă plâng că nu-i am pe cap. Ei, trimite-mi-o pe Mary-Ann, sau cum o fi chemând-o.

– Alice , domnule. Am înţeles, domnule, răspunse agentul.

Alice s-a dovedit a fi o comoară – cultă, metodică şi inteligentă, dar cu toate astea, detectivul n-a reuşit să obţină vreo informaţie nouă de la ea. Obligaţia ei era să facă ordine în birou dimineaţa la şapte, pentru că Sir John nu permitea nici unui alt servitor să intre acolo. Aşa voise să facă şi în acea dimineaţă. Uşa era, ca de obicei, neîncuiată, dar ea a fost surprinsă de faptul că lumina electrică era aprinsă. Pe când traversa încăperea pentru a trage perdelele şi a deschide ferestrele-uşi, l-a văzut pe Sir John zăcând lângă masa de scris. A îngenunchiat lângă el şi i-a pus mâna pe umăr, dar rigiditatea şi răceala corpului au convins-o imediat că stăpânul ei e mort. Aşa că s-a dus rapid în camera domnului Jackson şi l-a anunţat groaznica veste. Majordomul încă nu se sculase – micul dejun se serveşte la ora nouă şi obiceiul era ca stăpânul să fie trezit de James, valetul – stătea pe pat şi-şi bea ceaşca de cacao. Ştirea l-a zdruncinat foarte tare, pentru că era alături de Sir John de foarte mulţi ani. Atât a putut Alice să spună. Nu, nu atinsese nimic din birou. Nimic nu i s-a părut ieşit din comun, dar observase telefonul trântit. Nu, din câte ştia, Sir John nu încuia niciodată uşa biroului.

Apoi apăru domnul Jackson în persoană. Acesta repetă întreaga poveste pe care i-o spusese lui P.C. Raffles şi inspectorului Smithers, ba chiar şi domnişoarei Smethurst, domnului Hastings şi colegilor lui de serviciu. La sfârşitul recitalului, inspectorul Dobson, care ascultase cu atenţie, fără să intervină, spuse.

– Îţi mulţumesc, domnule Jackson, ţi-ai spus povestea foarte clar. Dar vreau să-ţi pun câteva întrebări, şi te rog să nu te grăbeşti şi să reflectezi bine, ca să-mi dai răspunsuri corecte. Un răspuns pripit şi incomplet ar putea să mă pună pe o pistă falsă. Deci: mai întâi, când ţi-ai văzut ultima oară stăpânul în viaţă?

Majordomul n-a răspuns imediat, dar asta nu pentru că ar fi avut nevoie de timp de gândire, ci pentru că aşa i se ceruse.

– Aseară, domnule, pe la ora unsprezece şi două minute. Sir John cinase împreună cu domnul Hastings, secretarul lui. La ora aceea, Sir John m-a sunat ca să-l conduc la uşă pe domnul Hastings. Acesta era consemnul; se sună de două ori când majordomul este chemat să conducă pe cineva la uşă. M-a sunat exact la ora unsprezece şi un minut, pentru că m-am uitat la ceasul din cămăruţă, poate să confirme şi doamna Philips, bucătăreasa, pentru că era cu mine şi nu mai ştiu care din noi a observat că e mai devreme decât de obicei. Când am ajuns în vestibul, domnul Hastings tocmai ieşea din birou, dar s-a oprit în prag ca să vorbească cu Sir John. El, adică Sir John, era aşezat în fotoliul de lângă uşă şi fuma şi l-a întrebat pe domnul Hastings dacă vine la Row mâine dimineaţă, adică, bineînţeles, astăzi dimineaţă (stăpânul meu intenţiona şi el să călătorească, şi i-a dat ordin lui James să-l trezească la şapte), dar domnul Hastings i-a răspuns că iapa sa şchiopăta şi nu crede că va veni. Apoi şi-au spus noapte bună; eu l-am condus pe domnul Hastings şi apoi m-am dus la culcare.

– Deci nu te-ai mai întors în birou după ce l-ai condus pe domnul Hastings. Nu trebuia să primeşti ordine pentru a doua zi?

– De obicei le primesc când servesc whiskey-ul la ora zece. Dacă mai intervine ceva după aceea, Sir John mă sună. De fapt, şi ieri mi-a trimis un mesaj prin domnul Hastings, anume că voia să călătorească şi că trebuia să-l sculăm devreme.

– Da, chiar la asta voiam să ajung. Mi-a spus camerista că misiunea de a-l trezi pe Sir John îi revenea valetului. Cum se face că nu te-a anunţat că nu l-a găsit în cameră?

– Sir John trebuia să fie trezit la şapte, domnule, şi la ora asta Alice l-a găsit şi a dat alarma. De fapt, cred că valetul a întârziat câteva minute, pentru că tocmai ieşea din dormitorul lui Sir John şi voia să-mi spună că nu l-a găsit acolo, dar eu deja fusesem pus la curent de către Alice.

– Am înţeles. Spune-mi despre James. De când lucrează aici?

– Nu prea de mult. Cred că de vreo patru luni. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, nu l-am angajat eu. Sir John îşi alegea singur oamenii şi mă punea în faţa faptului împlinit de nu mai puteam să zic nimic. Dar James este băiat bun. Poate că e puţin cam în vârstă, dar ăsta nu e un defect.

Detectivul îşi notă în memorie că n-ar fi rău să încerce să afle mai multe despre trecutul acestui puţin cam prea vârstnic valet, cu toate că vârsta n-avea nici o legătură cu crima.

– Acum, domnule Jackson, continuă el, să discutăm puţin despre ferestrele biroului. Poţi să-mi spui dacă aseară aceste ferestre erau închise sau deschise?

– Închise , domnule, fără nici o îndoială. La ora zece, când am dus carafa cu whiskey, le-am închis şi le-am zăvorât eu însumi. Asta e regula. Uneori se mai întâmpla să mai deschidă Sir John câte una, îi plăcea să respire aer proaspăt. uneori îşi fuma ultimul trabuc în grădină şi apoi mergea la culcare. În cazuri din astea, tot eu închideam fereastra.

– Aha! exclamă detectivul dus pe gânduri. Asta ar putea să explice sau nu pe unde a intrat criminalul. Deci, eşti sigur că fereastra a fost închisă aseară la ora zece?

– Absolut sigur, domnule. Bine. Şi acum, uşa. Alice mi-a spus că azi-dimineaţă, când a intrat ea în birou, uşa era neîncuiată şi că, din câte ştie ea, Sir John n-o încuia niciodată. Deci nu exista nici un motiv ca vreun alt locuitor al casei să nu intre în birou după ce te culci dumneata?

Majordomul îşi permise un mic surâs.

– Îmi cer iertare, domnule, dar exista un motiv foarte puternic. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze pe Sir John în timpul serii dacă nu era chemat de el însuşi. Avea obiceiul să-şi desfăşoare o bună parte din munca zilei – munca cerebrală, cum îi zicea el – în birou, după ce-i serveam whiskeyul, sau, ca aseară, după ce-i pleca oaspetele. Nici măcar Miss Emily nu putea intra acolo. Nu domnule, Sir John nu avea nevoie să-şi încuie uşa.

– Înţeleg, spuse gânditor detectivul. Dar bineînţeles că cineva venit din afară nu avea de unde să ştie că n-are voie să intre în birou.

– Poftiţi?

– Nu, nimic. M-aş bucura dacă mi-ai vorbi despre stăpânul dumitale. Ştiu, desigur, că era un mare om de afaceri, cum ştie toată lumea. Dar poate îmi spui ceva ca să-l cunosc mai bine. Era un om cumsecade, sau era un tip dur, unul din ăia care-şi fac duşmani?

Majordomul se gândi mai mult timp până să răspundă. Într-un târziu, spuse:

– Stăpânul meu era un om dur, domnule, aşa, cum să spun: pentru cineva care era corect cu dumnealui, era bunătatea întruchipată. Dar devenea necruţător cu cei care ar fi încercat să-l tragă pe sfoară.

– Ăsta e genul de om care-şi face duşmani, dar şi avere. De, cam asta e. Dar, domnule Jackson, poţi să-mi spui dacă Sir John avea vreun duşman, cineva care să-i poarte sâmbetele?

Din nou majordomul îşi permise un timp de gândire, dar cu toată strădania, nu putea să-şi amintească vreo persoană care să corespundă descrierii. Neavând noroc în sensul ăsta, detectivul încercă o pistă nouă. Îl întrebă pe domnul Jackson dacă observase ceva deosebit în comportamentul stăpânului său în seara precedentă. Poate emoţie, poate nerăbdare? Dar bătrânul servitor nu observase nimic de genul ăsta.

– Vrei să-mi spui că nu ai simţit nimic ieşit din comun seara trecută?

– Nimic, domnule. Apoi după o pauză: Vă rog să mă scuzaţi, domnule, Sir John mi-a spus să-i aduc o sticlă de porto, producţie ’96. Aşa a făcut şi lunea trecută. M-am gândit că se aştepta ca domnul Hastings să-i aducă o veste care trebuie sărbătorită.

– Dar nu ştii ce fel de veste?

– Nu, dar cred că era ceva legat de afaceri, domnule.

Nici acum detectivul nu putea să reţină ceva mai precis. Până la urmă se gândi să întindă pe masă lucrurile găsite în buzunarele lui Sir John, bani, ceas, agendă, etc.

– Asta te-ai fi aşteptat să găseşti în buzunarele stăpânului, Jackson? Cred că ştii ce avea obiceiul să poarte asupra sa, nu?

Servitorul studie atent trista colecţie.

– Da, domnule, cam lucrurile astea ar fi trebuit să le aibă aseară prin buzunare. Ştiţi, în timpul zilei mai avea la el şi un fel de memorator, cum să vă spun, el întotdeauna avea mai multe afaceri de rezolvat şi nu putea să ţină minte chiar tot. Dar când venea acasă, de obicei încuia carnetul acesta în sertarul biroului, de fapt era un carnet destul de gros.

– Deci, având în vedere că de dimineaţă nu-l avea în buzunar, acum ar trebui să se găsească în sertar, nu-i aşa? Care o fi cheia?

Detectivul scoase din servietă legătura de chei găsită în seif. Jackson arătă cheia respectivă şi apoi deschiseră pe rând cele două sertare încuiate. Găsiră carnete de cecuri, carnete de conturi, dosare de corespondenţă, dar nici urmă de memorator.

– A dispărut! strigă inspectorul Dobson.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul IV

CAPITOLUL IV
P.C. RAFFLES MARCHEAZĂ ÎNCĂ DOUĂ PUNCTE

După ce scăpă în acest fel de nefericita victimă, inspectorul Dobson se apucă să examineze locul crimei. Mai întâi, ferestrele. Atât fereastra cea mare, cât şi fereastra-uşă din dreapta erau închise, zăvorâte şi cu perdelele trase; dar fereastra-uşă din stânga, cea din spatele biroului, era nezăvorâtă, deşi avea perdeaua trasă. După ce examină cu grijă cremonul acesteia, inspectorul ieşi prin ea pe verandă, care la rândul ei dădea spre grădină. Veranda era placată cu piatră, iar în faţa fiecărei ferestre se găsea câte un ştergător pentru picioare. Lăsând grădina pentru mai târziu, detectivul se întoarse să examineze podeaua camerei, chiar lângă fereastră. Din nou găsi câteva fire de nisip, iar în spatele perdelei găsi chiar o cantitate mai mare. Cu un zâmbet satisfăcut, el colectă o parte din acest nisip. Apoi se apropie de masa de scris. Primul lucru care-i atrase atenţia fu telefonul, care, aflându-se în partea stângă, era evident că fusese lovit cu corpul în cădere, pentru că era răsturnat pe o parte, receptorul atârnând dincolo de marginea mesei. Cu un pulverizator pe care îl scoase din servietă, Robson împrăştie un nor de pudră fină peste telefon şi receptor, dar rezultatul îl decepţionă, pentru că amprentele digitale erau prea vagi pentru a putea fi de vreun folos.
Pe mapa de pe birou era o foaie de agendă şi un stilou cu capacul scos, dar pe foaie nu era scris nimic. Alături se afla un exemplar din FINACIAL TIMES, având subliniat cu cerneală un pasaj despre comerţul cu mătase artificială. Două sertare ale biroului erau încuiate. După toate aparenţele, celelalte conţineau tot felul de rechizite de birou, note de plată, facturi. Faţa de piele a biroului era brăzdată de numeroase zgârieturi, cele mai multe părând destul de vechi, iar la o privire mai atentă se vedeau două sau trei picături de ceară de lumânare, care păreau recente, dar nu se vedea nici o lumânare. Mai era o scrumieră cu un capăt de trabuc şi un muc de ţigară, şi cam atât.
În schimb, seiful din perete îl interesa foarte mult pe inspectorul Dobson, şi aceasta pentru că de el atârna o legătură de chei. Casa de bani era masivă, cu o combinaţie modernă de chei şi cu cifru. Dacă – aşa cum indicau aparenţele – cheia fusese introdusă în broască de intrus, acesta precis nu cunoştea cifrul, pentru că seiful era încă bine zăvorât. Pulverizând pudră pe seif, rezultatul fu mult mai folositor decât înainte, pentru că nu apăru absolut nici o amprentă digitală.
– Deci, aşa, amice, ai lucrat cu mănuşi? mormăi detectivul.
După ce hotărî să nu uite să caute pe cineva care să cunoască cifrul seifului, inspectorul se apucă să studieze căminul. Era o vatră mare, care conţinea cenuşa stinsă a focului din ajun. Nici cenuşa nu scăpă de o examinare atentă, dar detectivul nu găsi mare lucru; doar câteva chiştoace, pe care le adăugă la colecţia sa. Mai era o scrumieră lângă măsuţa pentru fumat, care conţinea un capăt de trabuc, şi o alta lângă birou, cu două-trei mucuri de ţigară. Toate acestea fură închise în plicuri, pe care Dobson avu grijă să noteze poziţia exactă în care le găsise.
Pe covor, în dreapta scaunului dintre cămin şi uşă, căzuse mult scrum de trabuc, dar acum ar fi fost greu să determini de la ce trabuc, pentru că toţi oamenii care se agitaseră prin încăpere îl călcaseră în picioare, transformându-l într-un praf fin.
Pe masa cea mare se găseau o carafă cu puţin whiskey pe fund şi un sifon pe jumătate golit, amândouă aşezate pe o tavă, iar pe fiecare măsuţă era câte un pahar care mirosea a whiskey. Atât carafa, cât şi paharele aveau nişte amprente excelent conservate, şi inspectorul le puse de-o parte pentru o examinare mai atentă.
Terminând astfel de studiat încăperea, detectivul trecu la grădină. Veranda, aşa cum s-a spus, era pavată cu plăci de piatră, deci nu păstra urme de paşi, dar acestea ar fi putut să apară pe iarbă sau pe aleile cu pietriş. Dar Dobson fu dezamăgit să constate că, din cauza secetei, pământul era atât de tare încât era imposibil să se imprime vreo urmă pe el. Nici măcar a bocancilor lui P.C. Raffles, care făcea de gardă la intrare. Detectivul, care cunoştea părerea bună a inspectorului Smithers despre agent, se gândi să-l facă şi pe acesta părtaş la dezamăgirea lui. Dar P.C. Raffles zâmbi.
– Cred că eu aş putea să vă ajut, domnule, spuse el. N-am vrut să vă deranjez când eraţi ocupat, dar cred că am găsit ceva ce ar putea să vă intereseze. Dacă binevoiţi să mă urmaţi, domnule.
Agentul îl conduse pe superiorul său într-un loc lângă gard, aproape de poartă, şi aici îi arătă un strat de flori. Mai multe muşcate erau rupte şi pământul era răscolit.
– Dumnezeule! exclamă detectivul, ce interesant! Mă întreb ce s-o fi întâmplat aici. Nu cred că cineva a săpat, dar, totuşi, de ce sunt atâtea flori rupte? Ar putea fi şi un animal, desigur, dar nu sunt urme. Of, fir-ar să fie de pământ uscat, că nu păstrează el nici o urmă!… Dar, ia staţi! Asta parcă e de la un toc… şi încă una lângă tufiş… Raffles, ia du-te după grădinar, poate-o fi lucrat ceva pe-aici.
– L-am întrebat deja, domnule, răspunse agentul.  Mi-a spus că nu. Ba, mai mult, zice că florile erau întregi aseară pe la ora cinci, când a plecat el, fiindcă el întotdeauna face o mică inspecţie înainte de a pleca acasă. Se pare că Sir John era un mare iubitor de muşcate.
– Bravo, Raffles! exclamă inspectorul Dobson. Ai aflat un lucru care ne va fi de mare folos.
Detectivul mai stătu vreo douăzeci de minute pe lângă stratul de flori şi tufişul din preajmă, numai că până la urmă această descoperire nu i se mai păru prea semnificativă, pentru că urmele intrusului – pentru că era limpede că fusese un musafir nepoftit – erau prea vagi pentru a-i putea ghici identitatea sau scopul vizitei. Aşa că detectivul abandonă cu dezgust cercetarea în acel loc. P.C. Raffles, care în tot acest timp cu un ochi îl privea pe inspector, iar cu celălalt supraveghea poarta pentru a împiedica o eventuală invazie a curioşilor, i se adresă:
– Domnule inspector, ar mai fi un lucru pe care îmi permit să vi-l arăt. Dacă ar putea cineva să-mi ţină locul la poartă, v-aş arăta ceva în spatele casei.
– Bine, răspunse detectivul, dar să nu fiu din nou dezamăgit ca aici… deşi nu mă îndoiesc că şi acest lucru are importanţa lui…
Un poliţist fu chemat să păzească poarta, iar agentul îl conduse pe inspector lângă zidul casei, în spatele acesteia, unde majoritatea dependinţelor dădeamedscaleFDF_AC-9154-2015u spre o mică curte pavată.
– Mă tem, domnule, că pe aici n-o să găsim urme de paşi, spuse Raffles, dar, dacă aţi dori să priviţi cremonul de la fereastra bucătăriei…
Nu mai fu nevoie să-şi termine fraza, pentru că detectivul examina deja cu atenţie nişte zgârieturi pe rama ferestrei, chiar sub cremon.
– Îl puteţi vedea mai bine pe dinăuntru, domnule, îndrăzni agentul. Uşa e chiar alături.
În interior săreau în ochi zgârieturi adânci pe suprafaţa de alamă lustruită a cremonului, produse cu un obiect de metal folosit pesemne pentru a forţa fereastra. Detectivul fu entuziasmat de această descoperire.
– Mi se pare foarte interesant, spuse el. Dar nimic nu ne dovedeşte că zgârieturile au fost făcute azi-noapte.
– Aveţi dreptate, domnule, răspunse respectuos Raffles. Dar eu l-am întrebat pe majordom şi mi-a spus că cremonul acesta a fot montat ieri, vedeţi, e nou. Cel vechi era atât de uzat încât a trebuit să fie înlocuit. Astfel încât nu există nici o îndoială asupra momentului când a fost zgâriat..
– Doamne, Dumnezeule, Raffles! strigă inspectorul Dobson, eşti prea deştept pentru un amărât de poliţai de la ţară. Uite, cum mă vezi şi cum te văd, îţi garantez că în scurt timp ai să te instalezi într-un birou la Yard, sau, cum s-ar zice, mâine-poimâine o să mergi în concediu pe insula Capri.
P.C. Raffles, măgulit, râse pe sub mustaţă.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul III

CAPITOLUL III

INSPECTORUL DOBSON PREIA CAZUL

11139750_441631142679391_1367276130_n

În ciuda discreţiei remarcabile a domnului Jackson, dar şi a măsurilor stricte luate de domnul P.C. Raffles – căruia i se alăturaseră mai mulţi colegi – mai mulţi curioşi se adunaseră în faţă la St. Margaret’s Lodge până la ora 10 a. m., ora la care un taxi îl aduse pe inspectorul Robert Dobson de la Departamentul de Criminalistică al Scotland Yard-ului. Un om de înălţime normală, cu un aspect normal, având o inteligenţă normală – de fapt, normal în toate. În afară de spiritul său de observaţie, inspectorul Robson putea fi luat drept orice, de la un membru al Parlamentului (gen secolul XX) până la un detectiv. Normalitatea sa era, după spiritul său de observaţie, cea mai folositoare însuşire, pentru că-i permitea să stea de vorbă cu oamenii fără să le inspire complexele psihologice de teamă, suspiciune şi auto-pseudo-învinuire pe care alţi poliţişti le provoacă inevitabil.

Inspectorul adusese cu el un doctor al poliţiei, nu pentru că a ţinut el neapărat, ci pentru că aşa cerea procedura. Era foarte convins că ar fi putut şi el face o examinare superficială a cadavrului, singura posibilă la locul crimei. Regulamentul cerea însă ca legistul să facă constatarea morţii, dar detectivul era foarte hotărât să aibă grijă să nu-l lase să-l încurce de la propriile investigaţii. Cei doi bărbaţi se întâlniră în hol cu comisarul local, care, deşi nu cu dragă inimă, le transmise cazul. Întotdeauna poliţiştii din localităţile mici resimţeau aceeaşi părere de rău când cazurile cele mai interesante le erau luate de Scotland Yard, în timp ce lor le rămâneau numai cazurile plicticoase, acelea care de cele mai multe ori nici nu ajungeau la cunoştinţa marelui public. Inspectorul Robson era obişnuit cu această atitudine şi nici n-o mai lua în seamă. Asculta însă cu atenţie raportul celuilalt, notându-şi unele detalii pe care le-ar fi putut uita.

– Mulţumesc domnule Smithers, spuse el când localnicul termina, am priceput cum stau lucrurile. Agentul dumneavoastră – Raffles parcă aţi spus că-l cheamă, nu? – a acţionat foarte bine. Ce ştiţi despre rudele mortului? Sunt aici, în casă?

– Sir John are o fiică, Miss Emily Smerthurt. Majordomul a vorbit cu prietenul ei la telefon, iar acesta i-a spus vestea, apoi a adus-o aici. Mie mi s-a părut destul de tare, ca să zic aşa, n-a plâns, n-a ţipat… Binenţeles că am intrat cu ea în casă şi am lăsat-o să-şi vadă tatăl.

– L-a mai văzut cineva? îl întrerupse inspectorul Dobson.

– Numai tânărul – îl cheamă Geoffrey Hastings, este secretarul bătrânului. Nu au atins nimic, sunt sigur, au stat lângă uşă, mână-n mână, şi s-au uitat la cadavru.

Detectivul aprobă din cap.

– Numai ei sunt în casă, continuă inspectorul Smithers. Am înţeles că mai are şi o soră pe undeva, pe la ţară. Vine şi ea încoace, dar nu ştiu la ce oră va sosi.

– Bine. Cred că asta e tot pentru moment, domnule Smithers. V-aş ruga să-mi lăsaţi un sergent şi vreo doi agenţi. Dacă se poate, pe omul ăla, Raffles. Vă mulţumesc, la revedere.

După ce scăpă în felul acesta politicos de singura autoritate rivală, detectivul se întoarse către medicul legist.

– Domnule doctor, propun să mergem să vedem cadavrul. L-aţi auzit pe domnul Smithers spunând că deja doctorul local a fost pe-aici, aşa că nu aveţi nevoie decât să aruncaţi o privire. După aceea aş vrea cadavrul numai pentru mine vreo jumătate de oră; trebuie să-l fotografiez. Apoi puteţi să-l luaţi la morgă şi să faceţi ce vreţi cu el.

Medicul legist, un omuleţ aferat şi plin de ifose, se simţi jignit de felul acesta de a vorbi al inspectorului. Totuşi, ştiind că un doctor legist este mai puţin important pentru Scotland Yard decât un detectiv, el îşi înghiţi indignarea şi îl urmă pe celălalt în birou. Felul lui de a examina cadavrul fu aproape identic cu al doctorului Bryant. Atâta doar că, fiind mai puţin grăbit decât medicul practicant, operaţiunea a fost mai lungă şi însoţită de multe comentarii. Când termină, detectivul scăpă de el la fel de repede ca şi de inspectorul Smithers. Apoi, cu un oftat de uşurare, Dobson se încuie în birou şi se apucă să studieze cu atenţie locul presupusei crime.

Primul lucru a fost să facă o schiţă a încăperii. Camera era de formă dreptunghiulară, cu latura lungă de la uşă la ferestrele-uşi care se găseau exact pe peretele opus. Stând cu spatele la uşă, inspectorul îşi notă ferestrele-uşi cu D (dreapta) şi S (stânga). Căminul, aflat pe peretele din stânga, era flancat de două fotolii de piele, alături de fiecare aflându-se câte o măsuţă. Între cămin şi fereastra-uşă din stânga se găsea masa de scris, aşezată pieziş, iar în perete, alături de ea, se vedea o casă mică de bani. În partea opusă căminului era o fereastră mare, încadrată de rafturi cu cărţi, iar în faţa ferestrei se afla o masă din stejar, acoperită cu ziare şi reviste, majoritatea acestora fiind legate de lumea finanţelor. Pentru că fereastra era acoperită de perdele, încăperea era încă luminată de becul electric.

După ce remarcă toate acestea, detectivul se apropie de mort şi îngenunchie. Scoase din buzunar o lupă, cu ajutorul căreia se apucă să studieze capul mortului, dar în afară de o uşoară decolorare a pielii sub păr, la baza craniului, nu se vedea nici o rană, nimic care să indice ce fel de armă provocase decesul. Cadavrul zăcea cu faţa în jos, cu capul sprijinit pe o mână, îndoită, în timp ce cealaltă mână era întinsă lateral. Picioarele erau îndreptate spre peretele dintre cele două ferestre-uşi, iar capul era în dreptul mesei de scris. Faţa era practic invizibilă, fiind ascunsă în mâneca hainei, aşa că detectivul îşi propuse s-o examineze mai târziu, pentru moment îndreptându-şi atenţia către mâini şi tălpile picioarelor. Acestea din urmă părură să-l intereseze, pentru că le privi cu atenţie prin lupă, pipăind chiar una din tălpi. Apoi studie covorul în jurul mortului şi în apropierea ferestrelor găsi nişte fire de nisip pe care le culese cu grijă şi le puse într-un plic. Apoi se ridică în picioare şi se întinse.

– Cred că ar fi bine acum să-i las să vadă de mort, îşi zise el, altfel îmi vor pune tot felul de întrebări, iar eu am nevoie de câteva ore să reflectez.

Se duse la uşă, o descuie şi scoase capul afară, strigând:

– Johnes! A, aici erai? Poţi să-ţi aduci marafeturile, dar ai grijă să nu atingi nimic. Ai înţeles? Nimic. A venit ambulanţa aia?

– Da, domnule. E aici de zece minute.

– Bine, spune-le tipilor că nu-i mai ţinem mult.

Detectivul se întoarse în cameră şi imediat apărură doi oameni cu un aparat mare de fotografiat, cu un trepied reglabil, pe care-l aşezară lângă victimă, şi cu nişte lămpi puternice, cu magneziu. În următoarele zece minute, cadavrul fu fotografiat din toate unghiurile, apoi fotografii îşi strânseră aparatele şi dispărură.

Detectivul strigă după ei când aceştia părăseau camera.

– Trimiteţi încoace targa şi aveţi grijă ca până la trei pozele să ajungă pe biroul domnului Fraser. Hai, salut!

Apoi scoase o bucăţică de cretă din buzunar şi trase o linie în jurul cadavrului, vrând astfel să înregistreze poziţia lui exactă. Când apărură cei doi brancardieri, le arătă cum să pună targa alături de cadavru:

– Trebuie să-mi daţi o mână de ajutor, le spuse el. Aşa, aşa, încet, întorceţi-l pe spate pe targă. Aoleu, ce ţeapăn e! Încercaţi să-i luaţi un pic braţul ăsta de pe faţă.

Cei doi oameni trebuiră să depună un efort considerabil, unul din ei trase mâna, în timp ce al doilea ţinea corpul, şi doar aşa reuşiră să expună faţa mortului. Priveliştea nu era prea atrăgătoare. Ochii holbaţi, injectaţi de sânge, înconjuraţi de cearcăne, gura pe jumătate deschisă, urme de sânge închegat pe lângă urechi, în combinaţie cu paloarea pielii, toate formau o imagine înfiorătoare. Totuşi, detectivul nu se lăsă impresionat. Mirosi buzele, le deschise şi mai tare cu degetele şi privi îndeaproape dinţii; apoi mai examină o dată mâinile, şi mai cu seamă unghiile. La urmă, după ce goli buzunarele, puse conţinutul acestora într-o pungă de hârtie pe care o sigilă şi o puse în servietă.

– Gata, flăcăi, spuse el. Acoperiţi-l şi luaţi-l de-aici. Aveţi grijă de braţul ăsta întins când ieşiţi pe uşă.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul II

CAPITOLUL II

P.C. RAFFLES ESTE LA ÎNĂLŢIME

wadeverdict

 

(sursa foto: http://www.detective-fiction.com/henry-wade.htm)

Pe la ora 7, în dimineaţa zilei de 28 octombrie, P.C. Raffles, din divizia N, tocmai se plimba liniştit pe Regent Avenue din St. John’s Wood, cu gândul la micul dejun şi patul care îl aşteptau după ce-i va veni schimbul, când deodată deveni conştient că cineva îi striga numele. Întorcându-se, el văzu că cineva se apropia clătinându-se de el, gâfâind şi emiţând sunetele care îi atrăseseră atenţia:

– Domnule Raffles! Domnule Raffles!

Poliţistul îl recunoscu cu greutate, şi numai când acesta fu destul de aproape, pe distinsul majordom de la St.Margaret’s Lodge, care acum nu mai avea o figură atât de distinsă. Domnul Jackson şi domnul Raffles băuseră adesea împreună câte un pahar de porto în confortabila “cămăruţă” la care ne-am mai referit. Dar în aceste ocazii, domnul Jackson era îmbrăcat în uniformă, vocea îi era sigură, iar obrazul îi era uşor îmbujorat de vinul băut; totul îi dădea un aspect cât se poate de demn. Dar acum, aspectul său era complet diferit. Faţa îi era albă şi speriată; cu ochii sălbatici, care parcă îi ieşeau din orbite şi părul îi era ciufulit. Corpul său, o caricatură a siluetei elegante pe care o admirau cunoştinţele sale, era înfăşurat într-un chimonou japonez din mătase, iar pe dedesubt i se vedea o pijama roz. Un crac al pantalonului îi depăşea glezna, încercând fără succes să ţină locul papucului care se pierduse.

– Domnule Raffles… stăpânul meu… Sir John… e … mort!

Majordomul se sprijini de un zid în timp ce se forţa să vorbească, dar prezenţa omului legii îi dădu încredere şi încet, încet, îşi veni în fire.

– Mort, domnule Jackson? Îmi pare rău. Din ce cauză? Inima? Sau a avut un accident?

– Nu! Nu! A fost omorât! Asasinat!

Poliţistul începu dintr-o dată să arate mai mult decât un interes politicos în relatarea majordomului.

– Dumnezeule! Asasinat? Unde? În casa dumneavoastră?

– Da, în birou. Cineva a pătruns în casă noaptea trecută. Dar de ce nu veniţi să vedeţi?

– Bineînţeles că vin, domnule Jackson. Eşti sigur că e mort?

– Da. Nu există nici o îndoială. Şi de mai multe ore, după părerea mea. Totuşi, i-am spus lui James să-i telefoneze doctorului Bryant. Eram atât de impresionat încât nu puteam să dau eu însumi telefon. V-am văzut de la fereastra biroului mergând pe stradă şi mi-am spus: asta e treaba poliţiei. Trebuie să chemi poliţia. James îl poate chema pe medic. Deşi nu mai foloseşte la nimic, doctorul trebuie să fie chemat.

– Ai făcut foarte bine, domnule Jackson. N-o fi omul ăla care intră pe poartă?

– Da, e doctorul Bryant.

Agentul de poliţie o luă la fugă.

– N-are voie să atingă cadavrul decât în prezenţa mea, strigă el. Teama lui era nefondată. Valetul de-abia deschisese uşa pentru doctorul care urca scările.

– Bună dimineaţa, domnule poliţist, spuse doctorul Bryant. Noi suntem primii sosiţi la faţa locului?

– Din câte ştiu eu, da, domnule.

– Hopa! Uşa e încuiată? se miră agentul.

– Da, domnule, eu am încuiat-o, răspunse servitorul. Voiam să fiu sigur că nu intră nimeni în timp ce fug după dumneavoastră. Nu am atins fereastra şi n-am lăsat pe nimeni să se apropie de ea, m-am gândit să nu se piardă vreun posibil indiciu.

– Şi aici ai acţionat bine, domnule Jackson. Bine-ar fi să fie toţi ca dumneata. Dar când ai găsit cadavrul, uşa era încuiată sau nu?

– Cred că nu, domnule. Dar camerista Alice vă poate spune precis. Ea a găsit cadavrul.

– Bun, hai să intrăm.

Cei trei bărbaţi intrară în camera în care lumina electrică încă mai ardea. Majordomul închisese uşa şi rămase lângă ea. Ceilalţi doi se apropiară imediat de cadavrul care zăcea cu faţa în jos între masa de scris şi fereastră. Doctorul îngenunchie lângă el, în timp ce poliţistul îşi alese o poziţie de unde putea să supravegheze ca Medicina să nu cumva să vină în contradicţie cu Legea. Dar, aşa cum spusese, doctorul Bryant cunoştea procedura în astfel de cazuri. O privire asupra pielii fu de ajuns pentru a-i confirma prezenţa morţii, dar vru să se convingă ţinând o oglinjoară la gura mortului, atât cât se vedea ea. După ce privi cu atenţie capul şi-l pipăi cu degetele, doctorul se ridică în picioare şi se întoarse către poliţist.

– Da, e mort de mai multe ore. După părerea mea, este o fractură de bază de craniu. Bineînţeles, trebuie făcută o examinare mai amănunţită, dar cred că asta o va face medicul legist. O, Jackson, apropo, unde e domnişoara Smethurst? Ai anunţat-o?

– Nu, domnule, încă nu am informat-o pe domnişoara Smethurst despre eveniment. Pentru că nu aveam nici o îndoială asupra morţii lui Sir John, m-am gândit să n-o aduc aici până nu vine poliţia. (“Nu-i un tip formidabil moşu’ ăsta?” îşi spuse P.C. Raffles). Aş propune, cu permisiunea dumneavoastră, să-l sunăm pe domnul Hastings, logodnicul domnişoarei şi secretarul lui Sir John şi să-l rugăm să-i aducă la cunoştinţă vestea cea tristă.

Doctorul, numindu-l în sinea lui pe majordom şopârlă cu sânge rece, ridică din umeri.

– Foarte bine, Jackson, cred că ai dreptate. Ei, eu trebuie să plec. Domnule poliţist, până pe la ora 11 sunt în cabinetul meu. Jackson ştie unde se află, în cartea de telefon, binenţeles. Bună ziua.

– Vă mulţumesc, domnule. Nu mă îndoiesc că veţi fi chemat să vă spuneţi părerea. Acum voi încuia camera şi voi lua neîntârziat legătura cu superiorii mei. Poate că era necesar s-o fac mai devreme, dar trebuia să fiu lângă dumneavoastră, şi, oricum nu-mi place să dau alarme false. Bună ziua, domnule.

După ce ieşi din cameră însoţit de doctor şi de majordom, agentul de poliţie încuie camera şi băgă cheia în buzunar.

– Domnule Jackson, unde se găseşte telefonul?

– Este unul în această cameră, domnule, spuse majordomul, arătând uşa pe care tocmai ieşiseră. (Demnitatea legii în acţiune îl determinase să arate mai mult respect lui Raffles decât de obicei).

– Da, l-am văzut. Receptorul e căzut, probabil lovit. Nu trebuie să-l atingem, hotărî poliţistul. Cred că mai există şi altul.

– Da, domnule. Unul în camera de dimineaţă şi altul sus.

– Bun, îl voi folosi pe cel din camera de dimineaţă. Atenţie, domnule Jackson, nimeni nu trebuie să iasă din casă până nu vine inspectorul meu. Nici măcar până-n grădină. Şi, binenţeles, nimeni nu are voie să intre în birou.

– Nu, domnule. Binenţeles, domnule. Mai pot face şi altceva, domnule?

Privirea poliţistului se îmblânzi.

– O să mai vorbim după ce telefonez, domnule Jackson, răspunse el.

– Bine, domnule Raffles, spuse majordomul, care începea să revină la atitudinea lui obişnuită faţă de agent.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade