Arhive pe etichete: Eugenie Grandet

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (12) de Mihai-Athanasie Petrescu

atanasieIII.3. OBIECTELE

În scopul său de a realiza o povestire-mimesis, copie fidelă a realităţii sociale, un scriitor realist acordă atenţie tuturor detaliilor care pot sugera identitatea dintre realitate şi conţinutul textului. Până acum am examinat descrierea unor ansambluri arhitectonice, a bărbaţilor şi femeilor, a hainelor lor; analiza textului balzacian trebuie să fie completată cu studierea câtorva obiecte care apar în roman şi care au, în acelaşi timp, o valoare simbolică în evoluţia intrigii, dar şi o valoare documentară.

Balzac pune în mâna personajelor o multitudine de obiecte de toate formele, de toate culorile, realizate din materiale diferite şi destinate tuturor utilităţilor (sau inutilităţilor) posibile. Găsim în text piese de mobilier, arme, ceasuri, butoaie sau lăzi pline cu aur, scule, monede de aur şi ustensile de toaletă. Toate aceste obiecte nu reprezintă centrul unor descieri minuţioase, de fapt ar fi fost chiar imposibil. Există, totuşi, câteva obiecte supuse unei examinări minuţioase şi de care trebuie, aşadar, să ne ocupăm. Este vorba de monedele de aur care ar fi trebuit să formeze duzinul Eugéniei, de trusa de toaletă pe care Charles o are de la mama lui, de cutia pentru lucrul de mână oferită Eugéniei de Adolphe des Grassins, de mobilă şi de piese de veselă etc.

Să începem cu trusa de toaletă şi cutia pentru lucrul de mână.

Aceste două truse sunt oferite Eugéniei de către Adolphe des Grassins (a doua) şi Charles, aceasta fiind menită să rămână la fată numai pentru un timp. Valoarea celor două obiecte reflecă, în aceeaşi măsură ca şi ţinuta lor, deosebirea dintre aceste personaje.

Trusa de lucru este descrisă ca un kitsch, de valoare îndoielnică, care spune multe despre lipsa de gust a familiei des Grassins: o cutie cu toate cele de trebuinţă pentru cusut, ale cărei scule erau toate de argint suflat cu aur, marfă într-adevăr fără gust, în ciuda ecusonului cu iniţialele gotice E. G., destul de meşter gravate pentru a da casetei un aspect foarte îngrijit. Nu găsim şi inventarul trusei, dar calitatea ustensilelor şi valoarea lor este sugerată de metalul din care sunt făcute (argint suflat cu aur, material mincinos prin natura sa, dar în acelaşi timp destul de puţin durabil, pentru că, pe de-o parte poleiala dispare cu timpul, iar pe de alta argintul este un metal moale). Dar epitetul care însoţeşte trusa spune totul despre adevărata sa valoare:  marfă într-adevăr fără gust (în original pacotille, termen care desemnează un obiect de foarte mică valoare, caracteristică ce nu poate fi mascată nici măcar prin iniţialele tinerei fete). Această trusă are un efect surprinzător asupra Eugéniei (surprinzător pentru cititorul care înţelege înaintea personajului cât valorează obiectul), care nu îndrăzneşte să o primească, atât de frumoasă şi preţioasă i se pare.

Această casetă ne edifică asupra mentalităţii personajelor romanului; ea sugerează lipsa de gust a lui Adolphe, care, cu toate că ar fi avut cu ce să cumpere ceva mai valoros pentru fata pe care speră să o impresioneze, alege acest lucru de doi bani; în acelaşi timp, obiectul trezeşte compasiunea cititorului pentru biata Eugénie care, dacă nu a primit niciodată un dar cu adevărat preţios are în faţa acestui cadou una din acele bucurii nesperate care fac tinerele fete să roşească, să tresalte, să tremure de plăcere /…/ moştenitoare în ai cărei ochi asemenea bogăţii păreau nemaipomenite. Este primul contact al Eugéniei cu un obiect pretins de lux şi este normal ca ea să aibă o asemenea reacţie.

Ca pentru a crea un contrast cu această casetă de lucru de mână adusă de Adolphe, Balzac oferă descrierea unei alte truse, pe care o numeşte serviciu de toaletă. Este  o casetă pătrată cu învelitoare de piele, la care Charles ţine foarte mult pentru că a primit-o de la defuncta lui mamă.

Trusa de toaletă descrisă de către Balzac exact în acelaşi fel ca şi trusa de lucru de mână. Fără inventar, nu ştim ce conţine caseta, cu excepţia fotografiilor părinţilor lui Charles, dar putem judeca valoarea ustensilelor după aprecierea obiectivă a naratorului: lucrătura, toată din aur, era cu mult mai preţioasă decât greutatea ei. Deosebirea dintre cele două truse este evidentă ca şi între cei doi tineri care le pun în mâinile Eugéniei: cutia lui Adolphe este din aur calp, serviciul lui Charles este din aur veritabil, prelucrat de un artist, şi astfel se vede diferenţa dintre lipsa de gust a unui tânăr provincial şi pretenţiile reale şi competente ale tânărului dandy parizian. Valoarea celor două obiecte este dată şi de destinaţia lor: caseta pentru lucrul de mână trebuie să o uluiască pe o tânără ignorantă, serviciul de toaletă îi rămâne fetei ca o amintire, ca un simbol al vărului iubit plecat în căutarea aventurii.

Odată cu trusa lui Charles, Balzac descrie şi portretele părinţilor acestuia: două capodopere lucrate de doamna de Mirbel, bogat împodobite cu perle. Fără referinţă la persoanele reprezentate de gravuri, obiectele în sine sunt descrise ca fiind de foarte mare valoare, dată mai ales de perlele care decorează ramele, dar şi de numele doamnei de Mirbel, o mare artistă specialistă în miniaturi, care a existat în realitate şi pe care Balzac a cunoscut-o şi apreciat-o, aşa cum ne spune Angela Ion în notele la ediţia românească[1].

Menţionarea numelui doamnei de Mirbel în textul roamnului este unul dintre procedeele des utilizate de Balzac pentru a adăuga la realismul povestirii (prezenţa numelui unei persoane reale şi notorii într-un text de ficţiune).

Dacă descrierea truselor, pe care am studiat-o până aici, ne oferă informaţii suplimenatre pentru caracterizarea anumitor personaje (Adolphe, Charles, Eugénie), inventarul tezaurului numismatic al Eugéniei are scopul de a aduce un plus de verosimilitate povestirii.

Descrierea monedelor de aur apare în text în momentul exact în care Eugénie le scoate din ascunzătoare pentru a i le înmâna lui Charles. Cititorul cunoştea deja existenţa acestei colecţii, pentru că încă din scena de debut a romanului aflăm că Grandet are obiceiul de a-i oferi fiicei sale câte o monedă la fiecare aniversare, pentru a alcătui duzinul fetei. Dar până acum aurul nu avea nici un fel de valoare pentru Eugénie, care era obişnuită să nu cheltuiască, şi oricum nu se putea atinge de acest aur pe care tatăul ei îl verifica periodic. Dar, aflând despre falimentul unchiului ei şi de nevoia de bani a lui Charles, fata înţelege dintr-o dată că aurul poate servi la ceva şi pentru prima oară se apucă să cerceteze bilanţul de mult uitat al micii sale visterii.

Cunoaştem importanţa pe care Balzac a acordat-o întotdeauna aurului, el, care nu avea niciodată destul, şi poate tocmai de aceea se apleacă  mai mult timp asupra aspectului şi valorii aurului Eugéniei.

Descrierea tezaurului se face gradat, pornind de la mobila care servea drept ascunzătoare, a pungii şi, în fine, a monedelor.

Mai întâi, fata deschide un sertar de la o mobilă renascentistă. De aici, ea extrage o pungă, un obiect destul de frumos, moştenit de la bunica ei. Apoi, după această aşteptare pregătitoare, cititorul poate “vedea” monedele de aur (desigur, cu ochii personajului).

Lista comorii este realizată după modelul inventarelor portăreilor, poate într-o manieră care nu se încadrează perfect în text. Să nu uităm că Eugénie este aceea care priveşte aurul, adică o tânără fată novice în acest domeniu.

Monedele sunt clasificate, numite şi evaluate ca şi cum ar fi urmat să fie vândute unui numismat sau bijutier, iar această acţiune este realizată de Eugénie, care nu se pricepe aproape de loc. Singura valoare pe care ea o recunoaşte aurului este o valoare sentimentală, ştiind că aurul îl va putea salva pe Charles de la dezastru, iar în această evaluare Eugénie nu gândeşte cu creierul, ci cu inima.

Avem de-a face cu monede de aur bătute în diferite ţări, în epoci diferite. Pentru fiecare tip de monedă primim toate datele necesare, începând cu data emisiunii şi până la valoarea în franci la cursul zilei. Iată inventarul:

 

moneda număr emisiunea valoarea în franci
portugheze 20 1725, pe timpul lui Ioan V 68 fr., 64 centime la schimb, 84 fr. convenţional
genoveze 5   84 fr. la schimb, 100 fr. pentru colecţionari
cvadrupli spanioli 3 1729, pe timpul lui Philippe V 98 fr.
ducaţi olandezi 100 1756 30 fr. piesa, aur de 23 carate şi o fracţiune
rupii cu semnul Cumpenei 3 pe timpul Marelui Mogol aur pur de 24 carate, 37,40 fr. la greutate, 50 fr. pentru cunoscători
rupii cu semnul Fecioarei 5

 

După cum se vede, inventarul este realizat într-o manieră ştiinţifică, având o certă valoare documentară.

Nu putem să trecem peste stilul juridic: fiecare tip de monedă este enumerat cu intrarea ITEM, care are o dublă semnificaţie: de asemenea şi piesă de inventar, termen care poate fi de altfel găsit şi în alte romane balzaciene unde este nevoie se facă inventare pentru diferite scopuri, fie ele vânzări sau puneri de sechestru. Este uşor de remarcat cât de bine este documentat Balzac: el cunoaşte toate detaliile necesare pentru a caracteriza fiecare monedă, anul emisiunii şi emitentul, valoarea oficială şi valoarea de piaţă dată de frumuseţea sau raritatea fiecărei piese.

Pe lângă descrierile ştiinţific-documentare, cititorul găseşte figuri de stil care reflectă calităţile fizice ale monedelor. Portughezele sunt încă noi (puţin uzate), valoarea lor reală este dată de raritatea şi frumuseţea acestor monede strălucind ca soarele, comparaţie sugestivă cu astrul zilei, sursă de lumină. Cvadruplii spanioli sunt atât de frumoşi încât ar putea constitui floarea comorii tale, după părerea doamnei Gentillet, cea care îi dăruise Eugéniei.

La sfârşitul inventarului, Eugénie încearcă să calculeze valoarea reală a tezaurului, ceea ce reuşeşte după ce greşeşte socoteala de mai multe ori. Dar valoarea aurului (două mii de scuzi la vânzare) nu contează pentru ea atât în cifre, căci fata (spre deosebire de tatăl ei, care se gândea să vândă aurul) vrea să îl arunce în vâltoarea dragostei. Aceasta este concluzia inventarului.

 

Alte obiecte care atrag atenţia naratorului şi ale căror descrieri se găsesc în text sunt piesele de mobilier. Mobila din casa lui Grandet a fost cumpărată odată cu clădirea, şi deja le-am văzut cu ocazia descrierii sălii de la parter. Aceste mobile, care nu au fost alese de către cel care le foloseşte, nu reflectă caracterul acestuia, dar starea lor o face; de aceea, Balzac nu uită urmele lăsate de muşte, uzura tapiseriilor, detalii deja studiate şi care vorbesc despre atmosfera lugubră a sălii. Pe de altă parte, în camera Eugéniei se găseşte o piesă de muzeu, descrisă ca o frumoasă operă a epocii numite Renaştere. Mobilele sunt descrise (sumar) în text, şi numai dacă este absolut necesar, aşa cum e cazul comodei din camera fetei, al cărei aspect nu este important pentru nimeni, dar cele câteva rânduri rezervate acestei descrieri întârzie apariţia monedelor de aur, creând astfel un efect de suspense.

 

În afara pasajelor descriptive pe care le-am studiat, în roman mai apar şi altele, care, chiar dacă sunt telegrafice, pot avea o semnificaţie. Există o mulţime de bijuterii ale lui Charles, care sunt enumerate fără nici un fel de amănunte. Există piese de veselă, care sunt descrise printr-un singur cuvânt (de exemplu farfurioara ciobită de care se servesc invitaţii pentru a juca loto, care este importantă pentru că relevă caracterul lui Grandet, avar şi nesimţit, pentru că nu se jenează să o pună pe masă când are musafiri). În acelaşi context, putem menţiona jocul de loto, alcătuit din cartoane pestriţe şi cifrate, cu fişe de sticlă albastră, obiecte de valoare mică şi foarte uzate care dovedesc, şi ele, zgârcenia bătrânului dogar.

 

Descrierile pe care Balzac le introduce în roman nu sunt niciodată gratuite. Fiecare îşi are funcţia sa, pe care am studiat-o la momentul respectiv.

Într-un roman nu prea lung, sub trei sute de pagini, descrierile sunt destul de numeroase, pentru că, fără a face din ele un scop, Balzac le iubeşte şi încearcă să sugereze prin ele cadrul exact, strict şi, mai ales, apropiat de realitate.

 

 

[1] ibidem, pag. 648, nota 119

Un comentariu

Din categoria Note de lectura

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (11) de Mihai-Athanasie Petrescu

atanasieIII.3. HAINELE ŞI OBIECTELE

III.3.1 HAINELE

             Indispensabile pentru civilzaţia umană, hainele constituie, pentru o operă literară realistă, cum este cea a lui Balzac, elemente importante, pe care nu le putem neglija în analiza descrierii personajelor.

Construind COMEDIA UMANĂ, Balzac voia să realizeze un document care să le vorbească generaţiilor viitoare despre societatea franceză a secolului al XIX-lea. Ori, pe lângă construcţii, oameni şi alte elemente ale societăţii, hainele şi maniera de a le purta constituie un factor foarte important. Fără a fi specialiste, femeile de azi pot, privind o fotografie sau un film, să aprecize cu o eroare minimă data când au fost făcute numai după hainele personajelor. La fel, citind un roman, trebuie să fim capabili să îl plasăm în timp pornind de la descrierea hainelor personajelor.

În orice perioadă a istoriei umanităţii, atunci când s-au îmbrăcat, oamenii s-au gândit la trei lucruri: la pudoarea lor, să se apere de frig şi să se gătească. Pentru toate cele trei scopuri, hainele trebuie să respecte anumite condiţii, adică să asorteze materialul şi croiala cu anotimpul şi mai ales cu moda, acest zeu care patronează îmbrăcămintea şi care se schimbă la fel de des ca şi sezonul.

Romanul EUGÉNIE GRANDET prezintă cititorului două tipuri de personaje: pe de-o parte zgărcitul Grandet, membrii familiei sale şi Cruchotinii, pentru care hainele nu reprezintă decât necesitatea de a se proteja; pe de altă parte doamna des Grassins, doamna şi domnişoara d’Aubrion şi, mai ales, Charles, personaje care, la un anumit moment al existenţei lor nu trăiesc decât pentru a se îmbrăca.

Putem să analizăm mai întâi hainele personajelor din prima categorie, remarcând întâietatea funcţiei lor protectoare.

Moş Grandet şi soţia lui nu îşi schimbă nciodată felul de a se îmbrăca. Ei acţionează astfel din economie (spre deosebire de vărul Pons, care poartă de zeci de ani aceeaşi haină pentru că nu are cu ce să îşi procure una nouă) şi enumerând hainele acestor două personaje şi materialele din care sunt făcute remarcăm că aparţin categoriei durabil şi ieftin.

Obiectele de vestimentaţie ale lui Grandet sunt enumerate pornind de la picioare. Bătrânul dogar poartă întotdeauna:

  • încălţări butucănoase, încheiate cu şireturi de piele
  • ciorapi de lână
  • pantalon scurt
  • jiletcă vărgată, încheiată la două rânduri
  • haină lungă castanie, cu poale largi
  • cravată neagră
  • pălărie de quaker
  • mănuşi solide

Remarcăm faptul că fiecare obiect de îmbrăcăminte este absolut necesar, Grandet nu poartă nici un fel de podoabă.

Materialele folosite sunt: pielea, pentru încălţăminte, lâna, pentru ciorapi, catifeaua, din care este croită jiletca, iar pantalonii sunt din postav. Principala calitate a acestor materiale este rezistenţa, durabilitatea, hainele lui Grandet sunt făcute ca să ţină mult, personajul le poartă în orice anotimp şi fără să bage în seamă moda.

În cazul hainelor, culoarea este un detaliu important. În ceea ce-l priveşte pe Grandet, hainele sale sunt dominate de culoarea maro : pantalonii sunt castanii, haina lui mare este castanie, jiletca este vărgată cu galben şi castaniu. Cravata este neagră. Nu se ştie nimic despre culoarea ghetelor, pălăriei şi mănuşilor. Culoarea maro purtată de un podgorean sugerează grija personajului de a avea haine care să reziste la murdărie, o caracteristică a avarului, care nu vrea să îşi uzeze lucrurile, dar, în acelaşi timp, culoarea sumbră a hainelor ne face să ne gândim la caracterul la fel de sumbru şi sobru al bătrânului Grandet.

De notat că Grandet nu poartă nici un obiect de podoabă, singurul său lux  fiind cataramele de argint care îi ţin pantalonii.

Soţia domnului Grandet este descrisă ca purtând invariabil aceeaşi rochie în toate anotimpurile. Am cunoscut-o deja pe doamna Grandet, o persoană care nu vrea nimic pentru ea însăşi, iar felul ei de a se îmbrăca îi trădează caracterul.

Doamna Grandet poartă:

  • o rochie pe care se învăţase s-o facă a dura aproape un an
  • un fişiu mare
  • o pălărie
  • un şorţ

Materialele sunt: mătasea, pentru rochie, bumbacul, pentru fişiu, paiele, pentru pălărie şi taftaua, din care este făcut şorţul. Materialele sunt extrem de ieftine, iar calitatea lor sugerează ce puţin pretenţioasă este femeia care le poartă.

Culoarea, combinaţia de culori, inspiră aceeaşi impresie de austeritate: rochia este verde, fişiul este alb, iar şorţul este negru. Putem presupune galbenul  pălăriei de paie.

Ultima frază a acestei descrieri poate servi ca o justificare a ţinutei sărăcăcioase a doamnei Grandet: /…/ ieşea foarte puţin din casă /…/ nu dorea niciodată nimic pentru dânsa.

 

Eugénie, spre deosebire de părinţii ei, are dreptul la două rochii pe an, care îi sunt oferite de ziua sa de către mama; o rochie de vară şi una de iarnă. Dar detaliile vestimentare legate de Eugénie sunt rare în text. Cititorul poate să îşi imagineze că în mod normal, tânăra se îmbracă la fel de auster ca şi mama ei şi nu se plânge din această cauză. Odată cu apariţia sentimentelor în inima ei, Eugénie simte, pentru prima dată în viaţă, bucuria de a se găti pentru a-i fi pe plac lui Charles. Îşi puse ciorapi noi şi cele mai frumoase încălţări. Înnodă strâns şireturile ghetelor, fără a sări vreo gaură. În fine, pentru prima oară în viaţa ei, dori să arate cât mai bine, descoperi ce înseamnă să ai o rochie nouă, bine croită şi care să te facă mai atrăgătoare. Fără a da mai multe amănunte, acest mic pasaj sugerează destul pentru a înţelege că tânăra fată nu dădea prea multă atenţie ţinutei sale înainte de sosirea lui Charles, dar că în acea clipă începe să se trezească instinctul feminin, pentru a-i dicta ce înseamnă să te îmbraci.

Putem trage concluzia că membrii familiei Grandet, care sunt destul de izolaţi în provincie, aşa cum ne-o arată romanul, nu dau prea multă importanţă hainelor lor, atât din lipsă de interes cât şi din economie.

Nu aşa se întâmplă cu personajele pe care le-am clasificat în a doua categorie, doamna des Grassins, domnişoara d’Aubrion şi Charles, care acordă o importanţă exagerată modei şi hainelor.

 

Doamna des Grassins, de exemplu, se îmbrăca bine, îşi aducea toaletele de la Paris, dădea tonul la Saumur /…/. Aceste informaţii, puse alături de portretul ei fizic, desăvârşesc imaginea unei “prime doamne” provinciale. O soţie de bancher bogat care, prin soţul ei, deţine o poziţie privilegiată în societatea saumureză, se simte obligată să facă impresie prin modul său de a se îmbrăca. De aceea, ea cheltuie mult pentru a se găti, iar celelalte femei o urmează, aşa cum podgorenii îl urmează pe Grandet în afaceri.

 

Domnişoara d’Aubrion are un alt motiv pentru a fi elegantă. Ea este atât de urâtă încât mama ei îşi dă seama că numai prin îmbrăcăminte poate ajunge la un aspect care să o facă să spere la apariţia unui pretendent la mâna sa. Dar, pentru a răscumpăra asemenea cusururi, marchiza d’Aubrion îi transmisese fetei sale multă distincţie /…/ o îmbrăca cu gust /…/. Iar în continuare, cititorul paote vedea în text care sunt artificiile vestimentare la care recurge doamna d’Aubrion pentru a face uitată lipsa de daruri naturale a cărei victimă este Mathilde: Cu ajutorul unor mâneci mari, al unor corsaje mincinoase, al unor rochii înfoiate şi bine garnisite, al unui corset de înaltă presiune, obţinuse produse feminine atât de curioase, încât, spre a sluji de vrednic exemplu mamelor, ar fi trebuit să le expună la muzeu. Ne amintim că fata este foarte slabă, iar toate aceste gadgeturi vestimentare sunt introduse în textul narativ pentru a face o comparaţie sugestivă cu frumoasele braţe pline ale Eugéniei şi cu corsajul bombat al acesteia. Cu aceste două personaje feminine, Balzac a realizat un contrast între frumuseţea naturală, care nu are nevoie de adjuvante pentru a provoca dragostea unui bărbat, şi artificiile de care se folosesc femeile pentru a-şi construi o frumuseţe pe care Dumnezeu le-a refuzat-o.

 

Personajul pentru care hainele constituie o raţiune de a trăi este Charles, tânărul dandy parizian.

L-am studiat deja pe Charles, ocupându-ne de trăsăturile sale fizice, şi cu acea ocazie am remarcat că fizionomia personajului este neglijată în favoarea ţinutei sale. Charles a fost crescut de tatăl său în ignoranţa absolută a afacerilor, iar consecinţa este că el îşi petrece o mare parte a timpului alegându-şi hainele dintr-o colecţie (proprie) foarte vastă. Singura sa grijă este aceea de a-i impresiona pe ceilalţi, iar când pleacă la Saumur transportă bagaje voluminoase umplute cu tot felul de nimicuri pariziene.

Charles are la el o muţime de jiletci (să ne reamintim că unchiul său nu are decât una singură, cafenie), de toate culorile şi croielile (cenuşii, albe, negre,  de culoarea cărăbuşului, cu reflexe aurii, cu paiete, cu pepite, duble, cu guler şal sau drept, cu revere, închise până la gât, cu nasturi de aur). El are, de asemenea, tot felul de gulere şi cravate la modă în acea epocă, /…/ două costume lucrate la Buisson şi cea mai fină rufărie.

Descrierea acestei zestre este realizată printr-o listă-inventar, o enumerare care pare, într-un fel,  suspendată şi care nu menţionează decât conţinutul bagajelor sale. Charles se poate să fi lăsat la Paris multe alte piese. Cu efectul de real pe care această listă îl produce asupra cititorului, Balzac îşi justifică pretenţia de a fi un documentarist, aşa cum am spus mai sus, plasând în timp povestirea cu ajutorul modei momentului. Dacă acest lucru nu este posibil cu Grandet sau ceilalţi saumurezi, care nu se sinchisesc de modă, Charles este singura posibilitate de a o face, pentru că el este tânărul parizian de bani gata.

După inventarul garderobei lui Charles, Balzac îşi surprinde personajul făcându-şi intrarea în sala unchiului său. Din toate posibilităţile pe care le avea de a-şi combina hainele, Charles alege cel mai cochet costum (în textul original « toilette ») de călătorie, de o simplitate căutată, cel mai adorabil. De reţinut folosirea, de către scriitor, a cuvântului toilette, un termen folosit, îndeosebi, pentru a denumi ţinuta unei femei elegante, este folosit aici intenţionat (se pare că traducătorul Cezar Petrescu nu a sesizat acest lucru), pentru că Balzac vrea să descrie aici un copil de bani gata, care nu a ajuns încă la vârsta bărbăţiei. Dar, de asemenea trebuie să observăm că autorul nu foloseşte acelaşi termen pentru a desemna ţinuta vreunui personaj feminin al romanului.

Toaleta lui Charles este descrisă prin aceleaşi mijloace ca şi ţinuta lui Félix Grandet: trecerea în revistă  a fiecărui element vestimentar, cu particularităţile sale. Dar, dacă Grandet este cercetat plecând de la picioare, Charles este privit începându-se cu figura lui, încadrată de părul proaspăt buclat.

Iată piesele îmbrăcăminţii sale, în ordinea aleasă de autor, ca şi caracteristicile lor:

 

obiect

material

culoare

formă, podoabe

cravata satin neagră
guler rotund
redingotă de călătorie pe jumătate încheiată, pe talie
prima jiletcă caşmir cu şal
a doua jiletcă albă
pantaloni mătase cenuşii încheiaţi pe laturi, unde broderii de mătase neagră înfrumuseţau cusăturile
mănuşi cenuşii
ceasornic cu lănţişor aur
caschetă de un gust fără seamăn
bastonaş aur măciulie sculptată

 

Lista surprinde prin bogăţia sa, dar şi prin varietatea elementelor care o compun. Hainele nu sunt ca cele purtate de Grandet, făcute să protejeze, să reziste la murdărie şi să dureze mult timp, din contră, materialele sunt scumpe şi puţin rezistente. Postavului şi pielii cu care se îmbracă Félix Grandet se opun caşmirul, satinul, mătasea. Nu doar nişte catarame de argint îl împodobesc pe Charles, ci un ceasornic cu lanţ, din aur, un bastonaş cu măciulie, tot din aur şi broderii de mătase. Un contrast evident care pune în evidenţă nu numai diferenţa dintre felul de viaţă al fraţilor Grandet şi al familiilor lor, dar şi dintre emanciparea parizienilor şi conservatorismul provincialilor.

Continuând lectura roamnului, vom vedea că această garderobă îl reprezintă pe Charles într-un anumit moment al vieţii sale, dar odată cu starea lui de copil, tânărul părăseşte şi preocupările pentru frivolitatea vestimentară. Vănzarea hainelor sale de dandy simbolizează schimbarea completă a caracterului personajului. Toaleta de dandy este înlocuită de o jiletcă de postav gros, negru, haina aventurierului.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (6) de Mihai-Athanasie Petrescu

coperta balzac 2

III.2.3. DOAMNA GRANDET

             Doamna Grandet, soţia lui Félix Grandet şi mama Eugéniei, este personajul care apare în roman numai pentru raţiuni tehnice.

Grandet, acest personaj atât de puternic, trebuia să fie pus în contrast cu un alt personaj, mai slab, nu din fire, ci prin propria sa voinţă.

Balzac o caracterizează pe doamna Grandet printr-un singur cuvânt: soţia, pe care [Grandet] o redusese la o desăvârşită robie (în textul original ilotisme). Cuvântul “ilotism” este explicat de Angela Ion  în notele la ediţia română[1], ca fiind construit pe baza cuvântului “Ilot”, sclav din Sparta antică. Aşadar, rolul doamnei Grandet este acela de a se supune soţului ei. Vom observa, citind romanul, că prenumele acestui personaj rămâne necunoscut până la sfârşit. Ea este Doamna Grandet, adică poartă numele soţului ei fiind numai un fel de paravan al acestuia.

Cu toate acestea, ea nu este un personaj fără caracter sau fără fizionomie, aşa cum întâlnim mult mai târziu, la Eugène Ionesco. Portretul său ocupă o pagină şi jumătate de text, în timp ce al Eugéniei se întinde pe două pagini iar al doamnei des Grassins pe zece rânduri. Dar sunt puţine paginile în care doamna Grandet este efectiv prezentă în naraţiune, şi niciodată nu este singură în scenă. Atunci când nu este paravan pentru Grandet, este umărul pe care plânge Eugénie, sau, în momentele în care lipseşte stăpânul casei, ea îl invocă, şi astfel naratorul sugerează teroarea pe care bătrânul o inspiră familiei sale.

Tehnica realizării portretului doamnei Grandet are  câteva elemente inedite faţă de celelalte din roman.

Momentul în care este introdusă descrierea fizică a doamnei Grandet este ales într-o manieră destul de surprinzătoare. În alte cazuri, portretul survine fie atunci când personajul intră în scenă pentru prima oară, fie în acea parte a textului unde intriga se focalizează asupra lui. Grandet este descris încă de la începutul romanului, pentru că este primul personaj despre care se vorbeşte; Eugénie este descrisă atunci când rămâne singură cu sentimentele ei; Charles, când intră în casa unchiului său; celelalte personaje, Nanon, membri familiilor des Grassins şi Cruchot, la fel. Numai portretul doamnei Grandet întrerupe o scenă (festinul ocazionat de ziua de naştere a fiicei sale) care este reluată imediat după aceea, scenă care prezintă întreaga familie în acelaşi timp: Grandet, Eugénie, Nanon şi doamna Grandet.

Pentru a introduce o imagine vizuală, Balzac avea nevoie de o frază-pretext (am văzut, cu alte ocazii, cum erau folosite o fereastră, o oglindă etc). aici găsim turnura o privire plină de înţeles.

În continuare, textul prezintă particularităţile fizice ale doamnei Grandet:

  • aspect general: uscăţivă şi slabă
  • culoarea: galbenă
  • alura: neîndemânatică
  • felul de-a fi: molâie

Pe lângă adjective destul de neutre care caracterizează personajul, Balzac foloseşte o comparaţie:  galbenă ca o gutuie. Comparaţiile există pentru a explica un termen prin altul, mai cunoscut. De data aceasta, comparaţia nu este decât o expresie fixă, menţionată ca atare în dicţionarele explicative Léxis, 1975, şi Le Petit Robert, 1976, deci scopul acestei figuri nu este acela de a explica un lucru rar, ci de a banaliza aspectul femeii în discuţie.

Fizionomia doamnei Grandet este descrisă cu ajutorul listei următoare:

  • fruntea: mare
  • nasul: mare
  • ochii: mari
  • oasele: mari (traducerea oferă adjectivul osoasă, în locul folosirii explicite a cuvântului mari, care apare în original)
  • dinţii: negri şi rari
  • gura: încreţită
  • bărbia: adusă ca un galoş

Epitetele citate, utilizate pentru descrierea unei femei, în nici un caz nu te fac să o găseşti frumoasă. Adjectivul mare, mai ales prin repetarea sa de patru ori, chiar şi apropo de ochi, sugerează chiar contrarul frumuseţii.

În concluzie, doamna Grandet este una din acele femei care par făcute anume pentru a fi tiranizate.

Dacă ar fi să comparăm fizionomiile celor trei membri ai familiei Grandet, vom observa că ele diferă destul de mult între ele, trăsăturile fiecăruia servind interesele naratorului.

 

   Félix Grandet Dna Grandet Eugénie Grandet
faţa rotundă, tăbăcită şi ciupită de vărsat   rotundă, rumenă, îngroşată de vărsat
fruntea brăzdată de cute transversale nu era lipsită de anumite protuberanţe semnificative mare bărbătească dar delicată, ca a lui Jupiter de Fidias
 ochii cu expresia calmă şi devoratoare pe care poporul o atribuie vasiliscului mari cenuşii, revărsând o lumină scânteietoare
capul     enorm
părul gălbui şi sur (argintat şi auriu)   castaniu, încolăcit în cozi bogate
gura (buzele) fără nici o curbă   de un roşu de miniu
dinţii albi negri şi rari  
nasul borcănat la vârf, avea o gâlmă cu vinişoare mare puţin cam mare
bărbia dreaptă adusă ca un galoş  
concluzie Acestă figură vădea o primejdioasă şiretenie, o probitate fără căldură Una din acele femei făcute parcă anume pentru a fi tiranizate Această fizionomie /…/ alina sufletul, comunica farmecul conştiinţei de cleştar care se oglindea în ea /…/ pictorul /…/ ar fi găsit pe chipul Eugéniei nobleţea înnăscută care se ignoră /…/ o lume de iubire /…/ acel divin nu-ştiu-ce

 

Observăm imediat marile diferenţele dintre cele trei fizionomii. Cele două personaje care vor avea o evoluţie în roman sunt redate cu mai multă grijă decât doamna Grandet; figurile lor, şi, ca o consecinţă, personalităţile lor, sunt mai expresive, mai puternice. Doamna Grandet este aproape urâtă, dar naratorul ştie că aceste trăsături fizice ascund un caracter nobil. Supunerea, “ilotismul”, cum o numeşte Balzac, reprezintă în acelaşi timp felul său de viaţă, dar şi felul ei de a se răzbuna pentru tirania soţului său. Adevărata forţă a sufletului ei transpare într-un moment cheie al romanului, acela al confruntării dintre Eugénie şi tatăl ei, a cărui victimă este.

[1] c.f. Angela Ion, Note, in Honoré de Balzac, COMEDIA UMANĂ, vol. 5, Ediţie critică de Angela Ion, Bucureşti, Editura Univers, 1985, pag. 652, nota 36

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized