Arhive pe categorii: Un urs in oras

UN URS ÎN ORAŞ CAPITOLUL XIII de Mihai-Athanasie Petrescu

CAPITOLUL XIII

 

EXACT … EXAKTA WAREX

 

“Conducerea superioară de partid şi de stat a luat hotărârea istorică de a întări apărarea ţării. De aceea s-au majorat fondurile destinate Ministerului Forţelor Armate. Aceasta se va tradcuce în fapt prin îmbunătăţirea dotării logistice a unităţilor armatei române.”

La scurt timp după apariţia acestor rânduri în revista VIAŢA MILITARĂ, un camion plin ochi cu materiale se oprea în curtea cazărmii.

– Bă, Stroe, avea dreptate Miron când spunea că partidul are grijă de noi, spuse colonelul Marica, răsfoind documentele însoţitoare ale transportului.

– Noi nici nu ne-am îndoit vreodată de acest adevăr, tovarăşu, răspunse maiorul. Noi întotdeauna am beneficiat de … ăăă … am beneficiat, ce mai.

– Şi să vezi ce ne trimite nouă partidul, bă, maiorule! Numai lucruri folositoare! Ia uite: feţe de mese albe, ce frumos o să fie la sala cu mese … geamantane de carton … frumos … ceasuri deşteptătoare … ce să facem cu astea, le punem în dormitoare la soldaţi?

– Bună idee, tovarăşu colonel. Eu zic să punem unul şi la corpul de gardă.

– Bine răspunzi tu de asta … ia să mai vedem … ăăă … cărţi pentru bibliotecă, scrise de cei mai mari autori ai marxism-leninismului: MARX, ENGELS şi LENIN … de STALIN nu mai vorbeşte nimeni, săracu.

– E bine că mai îmbogăţim biblioteca, că nici nu mai aveam ce să citim. Cărţile alea de tot felul de scriitori imperialişti le-am dat la reformă, interveni maior maior Stroe.

– Bine-ai făcut. Ia fii atent, ne-au trimis şi un aparat de futo … ce naiba scrie aici, bă?

– Daţi să văd … futografiat? O fi vrut să zică de fotografiat, tovarăşu colonel.

– A, da?!?  Aparat de fotografiat EXACTA WAREX? Ce belea mai e şi asta?

– Lăsaţi, că-i bun, tovarăşu colonel. Mai facem şi noi câte-o poză cu nevasta, cu copiii …

– Păi ştii tu cum se face?

– Raportez! … Adică … habar n-am tovarăşu colonel, da se-nvaţă.

– N-ai decât să-nveţi, maiorule. Uite, îţi dau voie să-ţi bagi aparatul pe inventar.

– Mi-l bag imediat, tovarăşu, sări, entuaziast, maiorul.

Dar, privind documentele, entuaziasmul îi pieri la fel de brusc:

– Aoleo, tovarăşu, dar aţi văzut ce scump e? costă aproape şase mii de lei!

– Da, şi?

– Dacă dispare? Îl plătesc eu? Mai bine să-l dǎm la alţii.

– Cum vrei tu. De exemplu, la cercetaşi?

– Nu cred că-i bine, tovarăşu, că dac-aude Dominte că-i mai încărcăm inventarul, iar îl apucă pandoliile.

– Atunci la locotenentul major Popa?

– Băiatul lui … ? Nu ştiţi că l-a făcut căpitan? Acum vreo două zile i-a venit ordinul de avansare, dar am uitat să vi-l arăt.

– Ei, dacă e băiat capabil … Dar cred că nu-i bine totuşi să-l mai încărcăm şi cu un aparat din ăsta, scump. La cine oare să-l dăm?

– Ce-aţi zice de Tutească, tovarăşu colonel?

– Bă, deştept eşti! Ăsta e obişnuit cu inventarul, că şi aşa are tot felul de prostii trecute la el.

– Aşa e, dar eu încă mă mai gândesc la ceva. Ce-ar fi să-i dăm de lucru, să înveţe să facă poze? Că din două una: sau învaţă şi atunci îl punem să ne facă şi nouă, sau nu, şi atunci îl sancţionăm. Oricum ar fi, tot câştigăm ceva.

După câteva minute, Stroe luă legătura cu Tuteaşcă:

– În cel mai scurt timp îmi raportezi că ai învăţat să faci poze, ordonă maiorul, agăţându-i aparatul de gât.

“E uşor să dai ordine, îşi spuse Tuteaşcă, dar eu de cine să mă rog să-mi arate?”

De 7 ani de când era în oraşul Stalin, Tuteaşcă îşi făcuse mulţi prieteni, dar nici un fotograf. Nici Ileana nu-şi putu aminti că ar fi cunoscut vreunul. Totuşi, trebuia să existe o posibilitate de a învăţa, într-un oraş atât de mare. Şi, într-adevăr, această posibilitate nu a întârziat să apară. Decât vreo două- trei luni.

– Petrică, am auzit ceva azi la farmacie, îi spuse într-o zi soţia lui.

– Ceva folositor?

– La clubul Tractorul se deschide un curs de foto.

– Ileana, eşti o comoară! Când? Cum?

– Asta nu mai ştiu, du-te şi tu până acolo şi vezi.

Clubul tinerei uzine de tractoare care înlocuise mai bătrâna uzină de avioane avea sarcina să lărgească orizontul cultural al maselor, în special al muncitorilor proprii. Dar arta fotografică nu este accesibilă fără o dotare  costisitoare, aşa încât la cercul respectiv erau primite şi persoane din afara fabricii, ba chiar şi militari.

Funcţionara care l-a înscris pe Tuteaşcă voia să spună tot:

– Cursul este predat de un fotograf renumit, tovarăşul Pescaru, şi durează 6 luni. Veţi învăţa tot, de la alcătuirea aparatului foto, până la conţinutul unui laborator.

– Ce fel de laborator, duduie?

– Dar dumneavoastră unde vă închipuiţi că se fac pozele? Bineţnţeles că într-un laborator, nu ?

– Ştiţi cumva unde se găsesc laboratoare din acestea?

– Tovarăşu … laboratorul şi-l amenajează omul acasă la el, în bucătărie sau în baie. Trebuie numai să ai tot ce-ţi trebuie.

– Şi ce trebuie?

Întors acasă, plutonierul expuse situaţia:

– Nevastă, hai să ne cumpărăm substanţe şi aparate ca să ne facem laborator!

– Unde, Doamne iartă-mă, să-l mai punem şi pe ăsta?

– Au zis ăia de la club că cel mai bine ar fi în bucătărie sau în baie.

– Bună idee! exclamă Ileana. Te-apuci de poze în baie, şi când or veni Grete sau Renate, le ţii la uşă.

– Ba nu, o să le las să intre, c-o să fie întuneric.

– Mai bine lasă gluma şi hai să ne gândim cum facem.

– Stai liniştită, am eu o soluţie, dar am vrut să te necăjesc un pic. E în comandament o săliţă, lângă camera ofiţerului de serviciu, o ţine Stroe încuiată, nu ştiu pentru ce. Are şi chiuvetă, şi sobă … dacă vor poze, n-au decât să m-ajute şi ei cu ceva.

A doua zi, Stroe i-a temperat elanul:

– Ce tot zici tu acolo, bă? Camera aia e de interes strategic, nu-ţi faci tu în ea nu ştiu ce.

– Totuşi, permiteţi să raportez, avem nevoie de un loc special amenajat. La mine-n atelier nu se poate, că n-am apă.

– Trage apa, amenajează, ce-mi tot spui mie?

– Îmi aprobaţi să fac îmbunătăţiri? se miră Tuteaşcă.

– Nu eu, bă, ţara! Patria ne-a dat aparat de pozat, în schimb noi trebuie să-i dăm poze, şi pentru asta suntem datori să facem totul.

– Ne mai trebuie nişte materiale, tovarăşu maior.

– Fă o listă şi du-te la tovarăşu colonel, să ţi-o aprobe.

“Da, când oi şti şi eu ce să-i cer”, îi răspunse Tuteaşcă în gând.

În primele săptămâni de şcoală, subofiţerul a învăţat care este asemănarea dintre un ochi şi o cameră obscură, ce este aparatul şi multe principii ale opticii. De abia la a zecea şedinţă, Pescaru trecu la descrierea unui laborator.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez, că tovarăşu maior maio … pardon, tovarăşu maior Stroe mi-a dat ordin să amenajez şi să utilez un laborator foto.

– Bine, fă-ţi ce vrei tu şi lasă-mă să-mi văd de ale mele.

– Am înţeles, dar am o listă cu materialele necesare şi obligatorii, dacă vreţi s-o aprobaţi.

– Dă-o-ncoace, să văd … ce-ai scris tu aici? Mese, scaune? Se aprobă, găsim noi pe undeva. Ăăă, tare?

– Tase.

– Cine-i Tase?

– Tăticu. Dar, permiteţi, nu pe tata îl vreau eu aici. Tasele sunt nişte tăvi în care …

– Nu mă mai învăţa tu pe mine ce e aia tăvi! Ia şi tu vreo două de la popotă.

– Nu sunt bune alea, raportez, că trebuie unele speciale şi…

– Bine, bine … ce mai vrei tu aici? Aparat de mărit? La ce-i bun ăsta?

– Raportez : e bun la mărit, tovarăşu colonel.

– Aha! … Cum? Pe cine vrei să măreşti?

– Să vedeţi: prin intermediul acestui aparat, pozele se măresc pe hârtie, adică e ca şi cum s-ar transfera imaginea, desenul, de pe film pe foaie.

– Am înţeles bă, că nu-s prost, nu mai mă dăscăli atâta. E un fel de aparat de desenat. Ai mai scris aici … uscător. Ce, usuci rufe?

– Nu, poze.

– Bine că le usuci, că nu le putem purta ude. Da, da, usucă-le! … Ăsta ce e? Tanc? Taanc?!

– Da, tovarăşu colonel.

– Bă, bă, tu încerci să-ţi baţi joc de mine? Tanc? se dezlănţui Marica. Noi nu suntem batalion de tancuri, noi suntem batalion mecanizat. Una la mână`! Şi a doua, chiar dacă am avea tancuri, nici de-al naibii nu ţi-aş da ţie unul pe mână,că n-ai calificare de tanchist.

Tuteaşcă a încercat de mai multe ori să oprească acest torent de ţipete, dar probabil că Mareşalul ar fi continuat mult timp aşa dacă în birou n-ar fi intrat Stroe, atras de zgomot.

– Ce v-a făcut, tovarăşu colonel? întrebă el.

– Uite, ăsta, cum îl cheamă, vrea să-i dau un tanc, răspunse Marica, arătându-l cu degetul pe Tuteaşcă.

– Poate un TAB, că din astea avem aici, încercă Stroe să-l corecteze.

– Nu, bă, el vrea un tanc.

– De developat, reuşi să plaseze plutonierul.

– Dedecum? se opri şeful din peroraţie.

– Tanc de developat filme.

– Stai, bă, cum vine asta, filmele se dede … nu ştiu cum în tancuri? Păi ăia din oraş cum le dedelo … aia? se miră Stroe.

– Raportez, au şi ei tancuri, îl lămuri Tuteaşcă.

– De unde naiba? Le-or fi păstrat de la nemţi? Oare Securitatea ştie? se îngrijoră colonelul.

– Raportez, spuse Tuteaşcă, tancul e o cutie de ebonită, nu e vorba de maşini de luptă. Se pune în el filmul, se introduce soluţie de revelator şi de fixator şi se prelucrează, agitându-l continu.

– Dacă-i de agitat, îl mai întrebăm şi pe Miron, că el e agitator calificat şi în el putem avea încredere că nu ne păcăleşte … ca ăsta … propuse şeful de stat major.

– Ai dreptate că vrea să ne încarce nota de plată, admise Marica. Bă, ia lasă tu lista aia şi pleacǎ de aici. O să vedem noi ce putem şi ce trebuie să facem rost, se adresă şeful lui Tuteaşcă.

Rămaşi singuri, comandantul şi şeful de stat major continuară, bombănind,  să cerceteze foaia plutonierului. Pentru a nu lăsa nimic la voia întâmplării, maiorul vru s-o ia de la început.

– Hai cǎ mobilier are nevoie, tase, mă rog, dar aparat de mărit, ce-i trebuie?

– Cică desenează cu el.

– Asta se şterge, tovarăşu colonel, ia să deseneze el şi cu mâna, că nu-i cad galoanele.  Şi uscător, ce vorbă-i asta? Ce, pe sfoară în curte nu poate usca? … dar multe mai vrea ăsta … Uitaţi aici: cârlige, pensete, consumabile..

– Asta chiar că-i prea de tot! izbucni din nou colonelul. Şi consumabile vrea? Mama lui de escroc, se crede la restaurant, vrea să consume!?

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ÎN ORAŞ CAPITOLUL XII de Mihai-Athanasie Petrescu

CASǍ DE PIATRǍ!

– Mă, băieţi, ce credeţi că mi-a zis Petrică? spuse Lascu intrând în magazia lui Talabă, unde se încinsese un campionat de table.

– Că se însoară, răspunse calm Costandache.

– Trei-cinci. Şi că te cheamă la cununie; poartă-n casă, completă Talabă.

– De unde ştiţi? se miră Lascu.

– Păi cum să nu ştim dacă povestea asta ne-o spune şi nouă de vreo douǎ  săptămâni, îl lămuri Grigoraş.

“Povestea” era adevărată, Tuteaşcă şi Ileana hotărâseră, în sfârşit să se  căsătorească.

– Deageaba mai aşteptăm, pledase subofiţerul. Ǎia de la garnizoană mi-au spus că sunt destui care nu au casă de loc, pe când eu am, şi dacă eu pot să stau într-o cameră cu acces şi nevastă-mea trebuie să poată.

– Păi, da, într-o cameră de trecere şi cu trei gazde ca ale tale? protestă fata.

– Şi ce să facem? Dacă lent-colonelul Negrea mă mai ţine încă zece ani la săsoaice, aşteptăm atât de mult?

– Ai şi tu dreptate, admise Ileana, dar mai pistonează, poate pănă la urmă găseşti ceva mai bun.

Aşa încât au fixat data, au rezervat o sală la restaurant …

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez, spuse Tuteaşcă într-o zi, intrând în biroul comandantului.

– Ai grijă să fie ceva important, că am multă treabă, răspunse Marica ascunzănd o revistă sub masă.

– Tovarăşu colonel, vreau să mă însor.

– Să fii sănătos, ce mă doare pe mine?

– Păi, raportez, aş vrea să vă rog să-mi aprobaţi să mă cunun în biserică.

– Ce, ce? Nici să n-aud aşa ceva! Noi suntem militari şi comunişti, biserica pentru noi nu există.

– Am înţeles, tovarăşu colonel, dar viitoarea mea soţie vrea neapărat să se cunune cu un preot.

– Ea n-are decât, dar tu nu ai voie.

– Păi cum, să se cunune singură?

– Găseşte şi tu vreun civil, să meargă-n locul tău.

Aşadar, Ileana şi Tuteaşcă fură nevoiţi să renunţe la cununia religioasă. Aveau să se mulţumească cu binecuvântarea ofiţerului de stare civilă, iar după ceremonia de la sfat urma cea de la restaurant, unde voiau să-şi invite neamurile şi câţiva colegi de sreviciu.

Până la 25 noiembrie nu mai era mult. Timpul trecea repede, dat toate pregătirile erau în grafic.

– Când ai, bă, nunta? îl întrebă într-o zi Stroe pe Tuteaşcă.

– Raportez, tovarăşu maior, peste vreo două săptămâni.

– Am auzit că faci masă mare.

– Nu tovarăşu, câteva persoane, rude apropiate şi prieteni.

– Şi printre ei nu se numără şi şeful de stat major?

– Ǎăă … nu m-am gândit … dar …

– Lasă, bă, că am glumit. Deci când zici că e, peste două săptămâni?

Înseamnă că poţi să pleci mâine într-o delegaţie.

– Tovarăşu maior, raportez, mai am de alergat pentru …

– Bine, atunci alergi până la Bucureşti şi aduci treizeci de cuţite din alea noi, de inox, pentru popota ofiţerilor.

– N-aţi putea să trimiteţi pe altcineva, că eu trebuie să …

– Hai cu mine să-ţi fac ordinul de serviciu şi nu mai tot comenta!

Deplasarea la Bucureşti a durat trei zile. Cuţite de inox erau prin toate magazinele, dar exact în ziua când a ajuns Tuteaşcă la Bucureşti se terminaseră din depozitele armatei, şi până au adus altele, plutonierul şi-a petrecut timpul la sora lui, Florica. Dacă n-ar fi fost gândul la Ileana, obligată să rezolve singură toate problemele la Braşov, poate că cele trei zile ar fi fost o vacanţă agreabilă pe banii armatei. Până la urmă cuţitele sosiră, Tuteaşcă execută misiunea şi se întoarse la unitatea sa.

– Pe unde umbli, plutonier? îl abordă Marica. Nu te-am văzut de câteva zile.

– Raportez, tovarăşu colonel, m-a trimis tovarăşu maior la Bucureşti, după nişte materiale, şi a durat până le-am obţinut.

– Cât ai stat acolo?

– Raportez: trei zile.

– Dar nu aveai tu nunta zilele astea?

– Ba da, sâmbăta viitoare.

– Ştiam eu ceva. Vezi că mă preocupă problemele subalternilor? A, apropo, vezi că la Spitalul militar au ăia probleme cu un aparat de făcut raze.

– Ei, îl repară Patriche.

– Ba nu, că-i în concediu. Au dat telefon după tine. Mâine te prezinţi la ei.

Pentru Tuteaşcă, un aparat de Roentgen nu era ceva greu de repus în funcţiune. Dar exact acum defecţiunea era mai dificilă, şi cum fără serviciul de radiologie un spital e ca şi paralizat, plutonierul s-a văzut prizonier două zile.

– Alo? Cu tovarăşa Ileana, vă rog … alo! Ileana? ăăă … da ştiu … cum? … păi da, dar … aoleu! Azi? … dar stai să-ţi spun … e un roentgen la spital … ştiu, dar … hai, că te descurci tu … cum? A, restaurantul? … ştiam eu … bine, te mai sun … da, mă găseşti aici, la spital … şi eu … servus.

Bineţeles că aparatul a fost reparat, desigur că şeful de sală s-a lăsat convins, normal că bucătarul avea tot ce-i trebuia … săptămâna dinaintea cununiei începea fără nici un obstacol previzibil.

– N-are ce să se mai ivească, o linişti Tuteaşcă pe logodnica lui. Stroe şi-a făcut damblaua, m-a trimis la Bucureşti aproape degeaba, Marica cred că s-a ostoit şi el, m-a trimis la spital, cred că de-acum ne lasă în pace.

– Ba să nu fii atât de sigur, spuse Ileana. Vezi aparatul nu s-a stricat de mâna Mareşalului, deci te mai poţi aştepta la vreo minune de la el.

– Ştii ceva? Tu nu mai cobi. Gata, toate sunt puse la punct şi sâmbătă facem nunta.

Dar socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din cazarmă. Luni dimineaţă, la adunare, comandantul anunţă:

– Tovarăşilor, ofiţerii de serviciu săptămâna asta vor fi: locotenentul major Cocoş, sergentul major Grigoraş, adjutantul Lascu, locotenentul Dominte, plutonierul Tuteaşcă şi căpitanul Pârvu.

– Când sunt eu? sări ars Tuteaşcă.

– Parcă al şaselea, nu? răspunse Talabă. Înseamnă … sâmbătă?!

– Tovarăşu colonel, izbucni Tuteaşcă, m-aţi pus de serviciu sâmbătă.

– Bă, bă, ia vezi cum vorbeşti cu un superior! se burzului Marica.

– Bine, raportez, dar eu am nunta sâmbătă, nu pot să intru de serviciu.

– Ce să-ţi fac, aşa era rândul

– Da, dar eu am nunta!

– Stai, că n-am înţeles, tu pui interesele personale înaintea datoriei de militar al armatei române?

– Tovarăşu raportez … ăsta, colonel, raportez … că … se bâlbâi Tuteaşcă.

– Vă rog să-mi permiteţi să raportez, se ridică politicos Talabă, mă ofer să fac schimb de serviciu cu tovarăşu Tuteaşcă.

– Ai vrea, tu, Talabă, dar nu se poate, îl contră comandantul.

– De ce, tovarăşu … ?

– Pentru că eşti invitat la o nuntă, şi nu-i frumos să nu te duci, de-aia!

– Păi Tuteaşcă?

– A, la el e altceva, el nu e invitat, e ginere.

– Dar cum naiba să fiu ginere dacă nu mă pot duce la nunta mea, tovarăşu?

– Bă plutonier, tu nu respecţi regulamentele militare. Nu ai voie să vorbeşti în felul ăsta cu un ofiţer superior decât dacă eşti ofiţer şi mai superior. Ia să te duci o zi la arest, să mai citeşti RSI, iar voi, ăştia, batalion, treceţi la program. Executarea!

Tuteaşcă o anunţă pe Ileana că mai are de ispăşit o zi de singurătate şi se duse din nou la “hotelul” garnizoanei.

A doua zi, când scăpă de la “ţambal”, îşi aminti că, cu cinci ani înainte, tot de-acolo ieşise când maiorul Negrea i-a dat repartiţie la săsoaice. Îşi zise că poate se mai întâmplă un miracol şi urcă din nou la biroul de cadre.

– Da, domne, ştiu ce vrei. Dar tot nu ţi-am găsit nimic, îl anunţă locotenent-colonelul Negrea.

– Dar credeţi că e vreo şansă în viitorul apropiat? Ştiţi, sâmbătă mă însor.

– Să fie într-un ceas bun! Ai nuntă mare?

– Nu tovarăşu colonel, şi nici nu ştiu dacă mai am nuntă.

– De ce, domne? Te-ai certat cu fata?

– Nu, dar m-a pus de serviciu exact sâmbătă.

– Spune-i, domne, comandantului că ai nuntă, nu se poate să nu te-nţeleagă.

– I-am spus.

– Şi?

– M-a băgat la arest.

– Nu-i sănătos! Adică, vreau să spun, nu-i sănătos pentru tine … Chiar nu te lasă să faci schimb?

– Nu vrea … şi ştiu eu de ce, nu m-a avut niciodată la inimă.

– Domne, eu zic să te duci la unitate şi să nu te mai pui cu şeful. O să-ncerc eu să-ţi fac un bine. Hmm, cum să nu te duci la cununie?!

A doua zi Marica trimise după plutonierul Tuteaşcă.

– Bă, tu te-ai dus şi m-ai reclamat peste tot?

– Eu, tovarǎşu colonel?

– Bă, bă raportează!

– Raportez, dar nu v-am reclamat. Doar i-am povestit tovarăşului colonel Negrea că nu mă pot însura că sunt de serviciu exact în ziua nunţii mele.

– Şi asta nu înseamnă că m-ai turnat pe mine? Dar n-are nimic, uite, sunt băiat bun şi te las să-ţi schimbi tura la serviciu. Şi pentru asta nu-ţi cer nimic, dar nu crezi c-ar trebui să mă inviţi la nuntă?

– Aveţi dreptate, tovarăşu colonel, dar eu mai ştiu … ?

– Ce vrei să spui?

– Raportez, mi-e teamă că n-o să vă simţiţi bine printre ceilalţi invitaţi… Ştiţi .. ei îmi sunt prieteni …

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras

CAPITOLUL XI de Mihai-Athanasie Petrescu

MÂINIE … LA TRAGERI

Pentru prima dată de când era comandant de batalion, colonelul Marica primi ordinul să se prezinte cu oamenii săi la o acţiune aplicativă în Dobrogea.

– Trebuia să pice beleaua asta pe capul meu, se lamentă colonelul. Care-aţi mai fost, bă, pe la aplicaţii de-astea?

– Nu-i mare scofală, tovarăşu colonel, încercă maiorul Stroe să-l liniştească. Totul e să dăm impresia că suntem bine pregătiţi.

– Bă, ia să te ocupi de chestia asta, că doar tu eşti şef de stat major şi te pricepi. Eu, fiind comandantul, o să-mi asum răspunderea de a verifica dacă totul e în ordine.

La raportul de a doua zi dimineaţă, Stroe îşi arătă competenţa:

– Tovarăşilor, de astăzi vom executa un program special de pregătire pentru aplicaţie. Toate companiile vor merge la trageri mâine în poligonul de la Cristian. Maşinile să fie în perfectă stare de funcţionare. Tovarăşu Alecu, verifici ţinutele oamenilor. Tuteaşcă, tu te ocupi de partea electrică. Costandache, tu …

Plutonierul Tuteaşcă mai fusese la aplicaţii. Ştia că acolo va fi nevoie de staţiile de radio şi de goniometre, atât de cele îmbarcate pe maşini cât şi de cele portabile. Mai trebuiau verificate dispozitivele electronice de ochire de pe TAB-uri şi , poate, aparatul portabil de Roentgen, şi cine mai ştie … Deci în următoarele zile trebuia să pornească pe rând toate aparatele astea, care nu mai funcţionaseră de ani de zile şi să se roage la Dumnezeu să fie sănătoase, că dacă nu, când ar fi avut timp să le repare?

Pe la mijlocul zilei, furierul veni să-l caute în magazia companiei de transmisiuni.

– Tovarăşu plutonier, rapărtiez, tovarăşu maior Stroe o zâs că să viniţi repeghe la club, că îi adunarie ghe cadrie.

– Cum, la ora asta? se miră Tuteaşcă.

– Ie, c-o zâs că mâinie om mere tăţi la trageri.

Într-adevăr, Stroe nu voia să uite nimic.

– Bă, tovarăşilor, am hotărât că mâine să participe la trageri tot batalionul. Cadrele vor executa şedinţa cu pistoletul şi cu pistolul mitralieră, Costandache, eliberezi fiecăruia armamentul necesar.

– Tovarăşu maior, ridică mâna Tuteaşcă, raportez, trenbuie să merg şi eu?

– Toată lumea.

– Dar, tovarăşu, am mult de lucru cu staţiile …

– Ce staţii, bă? Avem camioanele noastre, nu luăm autobuzul.

– Păi eu ziceam de staţiile de emisie-recepţie ale transmisioniştilor …

– A, alea! Las’că ai toată viaţa înainte să le tot repari până săptămâna viitoare. Nu lipseşti de la trageri!

A doua zi, camioanele lui Sarci au făcut o bună repetiţie înaintea deplasării în Dobrogea. Toate au ieşit pe poartă şi o bună parte din ele au ajuns la poligon.

– Măcar am aflat în felul ăsta care sunt stricate, spuse şeful parcului auto, scăpinându-se sub caschetă.

– Ai dreptate, îl completă Stroe, până deseară aflăm şi care sunt bune.

– Cum, tovarăşu maior?

– Ei, cum … dacă mai ajunge vreunul acasă, înseamnă că e bun .

Auzind discuţia dintre ofiţeri, Tuteaşcă şopti către colegii lui:

– Mai bine se strica I.M.S.-ul comandantului.

Ce-i drept maşina colonelului ajunsese cu bine la poligon, aşa încât şeful era în toane bune.

– Tovarăşi militari, se adresă el batalionului, vă urez succes. Militarii în termen care vor obţine punctajul maxim vor primi cinci zile de permisie, iar cadrele vor fi trecute la primă. Treceţi la program!

– Tovarăşu maior! Tovarăşu maior! strigă furierul, alergând spre Stroe, permitieţi să rapărtiez! M-o trimes un tovarăş căpitan să vă întrieb cie daţi!

– Să dau? Ce să dau? Cui? se miră Stroe.

– Nu ştiu! Aşa o zâs, că cie daţi.

– Tovarăşu maior, permiteţi, e tovarăşu căpitan Orban, comandantul poligonului. Ştiţi, altă dată când am mai fost aici, i-am dat o striclă de coniac ca să ieşim bine, îl lămuri locotenetul-major Cocoş.

– Aha. D-aia veneaţi voi toate compăniile cu foarte bine! Nu-i dau nimic, mama lui de escroc!

Prima parte a zilei a fost a militarilor în termen. Deşi nu toate armele lor au percutat, iar mulţi dinte bibani s-au speriat de pocnituri, comandanţii lor, obişnuiţi cu astfel de incidente, au raportat că n-au fost evenimente.

– Vedeţi, bă? ăstia au tras binişor, comentă Marica. Hai să vă văd pe voi, sunteţi în stare să ţineţi un pistol în mână?

Subofiţerii, înarmaţi cu pistolete, atacară vitejeşte ţintele la 25 de metri.

– Tovarăşu maior, rapărtiez, tovarăşu căpitan ghe poligon zâcie că la ţinta şapche îs 30 ghe punche, raportă furierul care făcea legătura cu căpitanul Orban.

– Numai la o singură ţintă? Cine a tras la numărul 7? se interesă şeful de stat major.

– Rapărtiez, tovarăşu plotonier Tutiaşcă.

– Zău, mă? dar ăilalţi cât au tras?

– Păi, îs fo câteva cu 28 ghe punche şi cu 27 … numa la ţinta patru îs 22…

– Ce bou! se aprinse maiorul Stroe. Cine a tras acolo?

– Ăăă … tovarăşu plotonier adjutant Lascu.

– A, ăla! Păi de beat ce e, ăsta nici nu ştie unde e ţinta, dă-l în mă-sa!

La tragerea cu pistolul mitralieră, rezultatele au fost asemănătoare: Tuteaşcă avea tot 30 de puncte, ca şi alţi doi subofiţeri.

Stroe şi Marica nu puteau să creadă.

– Ce-ai, bă, în tine de tragi aşa de bine? îl întrebă mareşalul pe Tuteaşcă. Ce, ai fost trăgător de elită pe front?

– Nu, tovarăşu, raportez, dar m-am antrenat când eram mic.

– Păi, cum, avea tac-tu puşcă?

– Nu, tovarăşu colonel, trăgeam cu praştia după ciori.

– Da, da … vânătoare … spuse Marica cu nostalgie. Mi-aduc aminte că şi eu am vânat odată un iepure … mi l-a adus unu, cică-l prinsese pe câmp cu mâna goală … ce prost … L-am legat de gard, să nu-mi scape, şi l-am împuşcat … mamă, mamă, ce mai tocană a făcut nevastă-mea! Bă, ăsta, Stroe, dar noi nu mai tragem astăzi?

– Ba da, tovarăşu colonel, dar să plece soldaţii, să nu mai avem şi grija lor.

Deja câteva camioane plecaseră, transportând plutoane de trupeţi, dar mai mulţi locotenenţi preferaseră marşul forţat. Cică se grăbeau. Mai rămânea la poligon numai plutonul de terişti pentru a asigura misiunea de observare în poligon.

După primele focuri de armă trase de ofiteri, furierul aduse rezultatele.

– Tovarǎşu maior, îi raportǎ el lui Stroe, la ţinta 6 îs 28 ghe punche, iar la alelalte câtie 23-24 ghe punche. Numa la ţinta unu îs 8 punche.

– Câte, mǎ? Cine-o fi idiotul care a tras la ţinta numǎrul unu? se înfurie maiorul.

Colonelul, care numai atunci se apropia de cei doi nu auzise toatǎ discuţia.

– Ce-i cu ţinta unu?

– Pǎi ne întrebam cine a tras la ţinta asta, raportǎ Stroe.

– Cine, dacǎ nu comandantul? Doar nu era sǎ mǎ duc la ţinta 12! Câte puncte a avut?

– Treizeci, tovarǎşu colonel.

– Ei, ai vǎzut cǎ nu sunt colonel degeaba? Bun, eu zic cǎ rezultatele de pânǎ acum sunt concludente, nu mai tragem şi cu automatul. Hai sǎ plecǎm acasǎ, cǎ-i trecut de douǎ şi s-au terminat orele de program.

– Cum ordonaţi dumneavostrǎ, tovarǎşu colonel, acceptǎ maiorul. Batalion, adunarea! strigǎ el. Predaţi tuburile arse şi verificaţi armamentul!

Ofiţerii şi subofiţerii, bucuroşi cǎ scǎpaserǎ, se grǎbirǎ sǎ execute ordinul. Plutonierul Talabǎ, care rǎspundea de muniţie, se apucǎ, împreunǎ cu cei doi terişti, sǎ numere tuburile, iar Costandache aşezǎ armele în lazi şi lǎzile în camioane.

– Tovarǎşu maior, lipseşte un pistol! se auzi pe neaşteptate strigǎtul lui Costandache.

– Ce tot mǎnânzi borş, bǎ? nu ştii tu sǎ numeri.

– Raportez, le-am numǎrat de trei ori. Lipseşte unul.

Stroe numǎrǎ şi el armele. Costandache avea dreptate.

– Sunteţi nişte boi şi nişte tâmpiţi! izbucni maiorul. Care mǎ-ta n-ai predat pistolul?

Binenţeles cǎ toţi le predaserǎ.

– Nu plecǎm de-aici pânǎ nu apare arma! rǎcni din nou Stroe. Bǎ, Teodorescu şi Cocoş, puneţi-vǎ teriştii sǎ caute!

Militarii cu termen redus se apucaserǎ de treabǎ, dar scotocirea fu lungǎ. Spre searǎ, când aproape toţi îşi pierduserǎ speranţa, un soldat TR strigǎ triumfǎtor:

– L-am gǎsit! L-am gǎsit!

– Unde l-ai gǎsit, bǎ? tunǎ Stroe.

– Tovarǎşu maior, raportez, era în lizierǎ, cǎzut lângǎ un tufiş. Cineva s-a uşurat acolo şi l-a scǎpat, probabil, pe jos.

– Mare cretin! înjurǎ maiorul. Care te-ai fǎcut în lizierǎ, bǎ?

Sigur cǎ nimeni nu rǎspunse. Iar Marica era sǎtul de stat în poligon.

– Hai, maiorule, sǎ plecam acasǎ şi vedem mâine cine-i imbecilul. Nu ştii cǎ armele au fost împǎrţite dupǎ serie? Mare bou … mare de tot!

A doua zi, într-adevǎr, Costandache aflǎ a cui era arma pierdutǎ.

– Mǎi fraţilor, învǎţaţi-mǎ voi cum sǎ scap de bulǎu, spuse el intrând în atelierul lui Tuteaşcǎ, unde se adunaserǎ mai mulţi subofiţeri.

– Ce-ai fǎcut, mǎ? îl întrebǎ Talabǎ.

– Mai nimic, fir-ar sǎ fie! Doar c-am descoperit cine şi-a pierdut arma ieri în lizierǎ …

– Asta discutam şi noi, interveni Tuteaşcǎ. Numai Mareşalul putea sǎ facǎ una ca asta.

– N-ai nimerit-o, bǎiete. Nu Marica e fǎptaşul şi nici n-o sǎ ghiceşti vreodatǎ.

– Hai, mǎ, nu ne mai fierbe! Spune odatǎ!

– Maior maior …

– Stroe?!?

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

CAPITOLUL X de Mihai-Athanasie Petrescu

VĂ LIPSEŞTE A TREIA!

În ultimele zile se încălzise sensibil. Semnele primăverii erau tot mai evidente pentru braşoveni: pe la porţile şcolilor erau tot mai multe ţigănci care vindeau ghiocei, strigătele copiilor nu mai prevesteau sosirea în viteză a unei săniuţe pe străzile în pantă, inscripţia STALIN de pe versantul nordic al Tâmpei era tot mai puţin evidentă odată cu înverzirea foioaselor, iar militarii nu mai purtau manataua.
Şi în cazarmă parcă era mai multă lumină. Timp de câteva săptămâni toată lumea urmărise cu atenţie progresele colonelului în conducerea auto. Deja făcuse primele lecţii de motociclism. Dar pentru că “Mareşalul” nu prea era as la vehiculul cu două roţi, se urca în şa pe o parte şi cădea pe cealaltă, tocmai astăzi hotărâse că motocicleta nu era de el, ditamai comandantul de unitate. Decizia logică era una singură: trebuia să treacă la volan. Fiind el şeful, nu i-a fost greu să transfere în serviciul său un IMS de la Compania I, iar ca instructor l-a ales pe plutonierul Banu, şoferul de la aprovizionare. Ordinul verbal dat lui Banu era clar: de acum se ocupa exclusiv de IMS-ul comandantului.

Prima lecţie a fost programată la ora 10 în spaţiul din faţa pavilioanelor anexă. Marica a fost punctual, a primit salutul subofiţerului şi, înainte de a urca în maşină a vrut să-i pornescă motorul. S-a mirat foarte tare când a aflat că un turism se porneşte cu ajutorul cheii de contact, nu cu o pedală, ca motocicleta.
– Banule, îl cauţi pe Tuteaşcă şi-i spui că până mâine să am şi eu o cheie.
– Am înţeles, tovarăşu colonel, răspunse Banu. Dar dacă-mi permiteţi să raportez, există încă o cheie, la …
– Bă, Banule, tu chiar ai chef de vorbă? Eu am dat ordin să-mi facă Tuteaşcă cheie, tu îi transmiţi ordinul. Şi acum, hai să conducem!
– Am înţeles, tovarăşu … Permiteţi să raportez, trebuie să apăsaţi pe ambreiaj şi să băgaţi a-ntâia.
– Care-i ambreiajul, plutonier?
– Ăla din stânga.
– Bă, tu nu ştii să raportezi?
– Vă rog să-mi permiteţi să raportez, ăla din stânga.
– Aşa, aşa … şi acum unde ziceai s-o bag?
– Raportez, trebuie să băgaţi viteza întâi de la maneta asta. În felul acesta …
– Şi acum?
– Raportez, ridicaţi încet piciorul de pe ambreiaj şi acceleraţi uşor de la pedala din dreapta …
– Bă, Banule, tu crezi că eu vreau să învăţ să merg încet, sau de ce mă iei cu chestii din astea? Auzi, încet, uşor …
– Păi, aşa se face, tovarăşu colonel …
După mai multe încercări, IMS-ul se puse în mişcare.
– Ai văzut, bă? Ce, credeai că-s prost?
– Raportez, nu credeam…
– Hai, lasă, plecăm în oraş.
Şi colonelul, cu o mişcare hotărât, întoarse volanul şi o luă spre poartă, evitând cu grijă aleea pavată şi călcând panseluţele pe care la plantase cu o zi înainte Rommel, grădinarul.
– Banule, iei legătura cu Rommel şi-i spui să mute straturile astea de flori. Ce mă-sa le-a pus exact în drumul maşinilor?
– Am înţeles. Vă rog să-mi permiteţi să raportez, trebuie să frânaţi, ştiţi, pedala din mijloc.
– Ce să frânez, bă, că doar de abia am reuşit s-o pornesc.
– Raportez, poarta e închisă.
– E închis`? Cine-i de serviciu pe poartă?
– Raportez, tovarăşul plutonier Tuteaşcă.
– Tot el? Bă, dar unde mă-ntorc, numai de el dau! Pe unde naiba-i clacsonul, hai să-l facem să deschidă.
Zgomotul puternic al motorului, pe care “Mareşalul” îl ambala prea tare îl atrăsese de mult pe Tuteaşcă afară din postul de control.
Nu mică-i fu mirarea când văzu un IMS sărind vitejeşte peste straturile de panseluţe, trecând ca prin minune pe lângă gazeta pe care o fixase el cu câteva zile mai înainte şi oprind brusc în apropierea sa. Dar surpriza-i fu şi mai mare când îl recunoscu la volan pe Marica, iar alături văzu figura îngrozită a prietenului său Banu.
– Bă, Tuteaşcă, ia deschide poarta aia! ordonă colonelul.
– Am înţeles, tovarăşu colonel. Dar cine vrea să iasă?
– Cum cine, mă, nu vezi că execut o lecţie de conducere?
– Vreţi să ieşiţi în stradă cu maşina? Vă rog să-mi permiteţi să vă felicit pentru curaj. Şi vă mai rog să-mi prezentaţi ordinul de deplasare al maşinii.
– Ce ordin?
– Raportez, dumneavoastră aţi ordonat ieri în adunare să nu iasă nici o maşină din unitate fără ordin scris de la dumneavoastră, cu număr, cu ştampilă …
– Stai, bă, Tuteaşcă, tu vrei să-ţi arăt un ordin scris de mine? O să scriu unul când mă-ntorc, dar acum deschide poarta!
– Raportez, nu se poate ieşi cu maşina până când şoferul nu prezintă ordinul. Şi cum şoferul sunteţi dumneavoastră …
Orice insistenţă fu inutilă. Tuteaşcă ştia una şi bună, el semnase că a înţeles ordinul, colonelul o ţinea pe-a lui, că el este şeful şi poate ieşi din unitate cu orice maşină vrea el, iar poarta rămânea închisă.
Banu găsi soluţia:
– Tovarăşu colonel, permiteţi să mă deplasez până la biroul dumneavoastră, aduc eu formularul şi ştampila, să puteţi scrie ordinul.
– Da, bine, bine, bolborosi ofiţerul. Hai, ai venit?
În câteva minute documentul era în mâna lui Tuteaşcă, iar poarta se deschise.
– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să vă raportez drum bun, spuse Tuteaşcă.
– Las’ că vezi tu drum bun. Să-mi aduci aminte când mă-ntorc să-ţi dau o zi de arest la garnizoană. Cum ziceai, Banule, că se porneşte asta?
După numeroase tentative nereuşite, maşina porni de pe loc.
– Ce-a fost zgomotul ăsta, Banule?
– Raportez: aţi lovit stâlpul porţii şi l-aţi dărâmat.
– Cum, bă? am dărâmat poarta?
Marica găsi cu oarecare noroc frâna, opri şi examină paguba. Tuteaşcă şi Banu încercară să ridice poarta, dar era nevoie de reparaţii. Nici IMS-ul nu arăta prea bine.
– Banule, preiei imediat serviciul pe punct control de la Tuteaşcă şi iei măsuri să repari poarta. Tuteaşcă, tu vii cu mine la birou, îţi mai dau două zile de arest.
– Raportez, spuse Tuteaşcă, vă mulţumesc foarte mult, dar pentru ce încă două zile?
– Mai şi întrebi? Pentru că nu mi-ai raportat că poarta e prea mică pentru mine. Bă, ăla, Banule, vezi când repari poarta, fă-o niţel mai largă, să încap şi eu pe ea. Ce asta-i poartă pentru colonei?
Vremea era superbă. Deja soarele încălzea cu generozitate curtea cazărmii. Urcând dealul spre comandament, colonelul nu se putu abţine să nu-i atragă atenţia subordonatului său asupra jocului veveriţelor.

– Ai văzut, bă, Tuteaşcă, veveriţele?
– Raportez, le-am văzut, tovarăşu …
– Ce frumoase sunt! Ia uite, şi păsărelele au ieşit la soare. Le vezi pe alea multe cum fac plajă pe sârme? … bă, tu te pricepi la curent electric, ia raportează-mi, de ce nu se curentează păsăricile când stau pe sârmă?
– Raportez, tovarăşu colonel, n-au cum să se curenteze de la o singură sârmă. Dacă ar sta cu un picior pe un fir şi cu celălalt pe alt fir, atunci s-ar închide circuitul electric prin ele şi le-ar electrocuta, săracele …
– Zău, bă? Bă, să zici că n-am înţeles eu niciodat` până acum chestia asta … vorba aia, eu, om cu două facultăţi …
– Vă rog să-mi permiteţi să raportez: vă lipseşte a treia …
– Bă … bă … tu … încă trei zile de arest, să te înveţi minte!
În faţa comandamentului, colonelul fu salutat de maiorul Stroe.
– Să trăiţi! Tovarăşu colonel, permiteţi să raportez ce idee mi-a venit?
– Ce vrei, bă? Zi repede, că-s supărat , trenuie să-i fac ăstuia, şi colonelul îl arătă pe Tuteaşcă, ordin de arest la garnizoană.
– Tovarăşu colonel, raportez, m-am gândit să instalăm un bec în bradul din faţa comandamentului. Ştiţi, să nu mai cădem seara de pe podişcă.
– Da, da, bine zici … Tuteaşcă, ia vezi, până deseară să instalezi becul. Să faci referat pentru materiale.
– Tovarăşu colonel, vă raportez de-acuma ce-mi trebuie.
– Da? Ia raportează!
– Păi, un bec de 200 de waţi. Şi vreo 30 de metri de sârmă izolată, să fac legătura de la consola de pe clădire.
– Tovarăşu colonel, ăsta vrea să fure sârma! interveni maiorul Stroe. De la consolă până la pom nu-s mai mult de 15 metri, iar el cere de două ori mai multă sârmă.
– Raportez, spuse plutonierul, sunt 15 metri, dar îmi trebuie 30 de metri de sârmă ca să închid circuitul, i-am raportat tovarăşului colonel cum circulă curentul electric.
– Da, da, prin două fire, ştiu, recunoscu Marica.
– Tovarăşu colonel, tot vrea să vă-nşele. N-are nevoie de două fire, n-aţi văzut maşina? Curentul merge printr-un singur fir.
Colonelul nu avea habar cum era treaba cu curentul pe la maşini, dar nici nu voia să se lase păcălit de un grad inferior.
– Aha. L-ai prins, maiorule! Ei, Tuteaşcă, ce mai spui?
– Tovarăşu colonel, raportez, la maşină curentul merge printr-un singur fir pentru că circuitul se închide prin fierul caroseriei.
– Poţi să-mi demonstrezi?
– Sigur. Dacă luăm exemplu o baterie şi un beculeţ de lanternă, putem să facem legătura până la bec cu un fir electric, iar înapoi cu ceva de fier .. ce ştiu eu? Cu un făraş, dacă vreţi.
– Cu un făraş, bă? Şi cu un singur fir? se miră colonelul. Păi vezi că are dreptate Stroe că ajunge un singur fir?
– Atunci raportez: am nevoie de un bec, de numai 15 metri de sârmâ şi de 15 metri de făraşe.
– 15 metri de făraşe? … cum adică? nu înţelese colonelul. Şi apoi: Bă, bă, tu-ţi baţi joc de mine!? Încă cinci zile de arest!

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

CAPITOLUL IX de Mihai-Athanasie Petrescu

COOPERATIVIZA … REA!

 

– Or să mă dea ăştia afară din armată, nea Lambe, se plânse Tuteaşcă prietenului său Talabă.

– De ce, mă Petrică, ai fluierat în comandament?

– Nu, şi oricum asta n-ar fi nimic …

– Atunci ce naiba ai făcut?

– Eu, nimic, tata.

– Să nu-mi spui că te bate taică-tău să-ţi dai demisia, se miră Talabă.

– Mai rău! Şi-a vândut grădina. Acum nu mai are cu ce să se înscrie la colectivă, se descarcă Tuteaşcă.

– Stai, mă omule, că nu mai înţeleg nimic. Ţie-ţi pare rău că taică-tău nu se înscrie la gospodăria colectivă? N-aş fi crezut niciodată una ca asta!

– Nea Lambe, să nu crezi că m-am prostit. Mai ţii minte ce-a zis Mareşalul? Că să-l conving pe tata să se facă colectivist?

– Da, dar dacă nu mai are pământ …

– Tocmai asta e. De la şedin\a aia încoace, Miron se ţine de mine ca un borcan de lipici. Toată ziua mă bate la cap să aduc adeverinţă de la ţară, că dacă nu, Marica e croit să mă dea afară.

Într-adevăr, căpitanul Miron voia să demonstreze tuturor ce agitator politic este. Şi nu era nici pe de-antregul dezinteresat, pentru că locotenent colonelul Paraschiv îi trasase sarcină pe linie de partid să facă totul pentru a-l înregimenta politic pe recalcitrantul Tuteaşcă. Şi în acelaşi timp îi dăduse de înţeles că postul de ajutor al locţiitorului politic de la divizie era încă liber.

– Tovarăşe plutonier, calitatea de membru al oştirii române este incompatibilă cu aceea de chiabur, îi spunea el lui Tuteaşcă.

– Am înţeles, tovarăşu căpitan, şi promit că dacă mă-ntâlnesc vreodată cu un boier militar o să-i transmit mesajul dumneavoastră.

– N-ai înţeles, tovarăşe! Eu făceam aici referire directă la moşia tatălui tău.

– A, la moşia lui de zece rânduri de roşii şi două de castraveţi vă gândeaţi? răspunse subofţerul.

– Nu se poate să fie numai atât, tovarăşe!

– Raportez, aveţi dreptate, tovarăşu căpitan. Mai are şi câteva ghivece cu flori şi un nuc lângă gard, dar să ştiţi că jumătate din producţie o ia vecinul.

– Care, fără îndoială, e tot chiabur, nu-i aşa?

– Nu e chiabur, pentru că, raportez, Olele, fiu-său, nu e militar.

Discuţia asta se repeta aproape în fiecare zi, iar progresul pe care-l făcea propagandistul era evident: de fiecare dată Tuteaşcă era tot mai iritat de insistenţele căpitanului, până când n-a mai putut răbda şi i-a scris tatălui său să se înscrie în gospodăria aia, doar-doar s-o linişti căpitanul. Dar răspunsul lui Tase Tuteaşcă a fost surprinzător: “Nu mai avem grădina, băiete. De când am auzit zvonul cu cooperativa, i-am vândut-o lui Olele. Aşa că spune-i căpitanului tău că nu mai suntem boieri.”

– Ce-a făcut? A vândut moşia? a izbucnit Miron, văzându-şi ameninţată promovarea. Se vede că nu i-ai spus nimic bătrânului despre învăţătura marxistă.

– Raportez, nu am avut curaj. Eu am învăţat încă de când eram mic să nu vorbesc urât cu părinţii.

– Voi, chiaburii ăştia sunteţi incorigibili, continuă să ţipe Miron. Vă treceţi moşiile de la unul la altul ca să nu le puneţi în slujba poporului. Tovarăşe plutonier, ordinul comandantului a fost să se înscrie tac-tu în gospodărie. Execută ordinul,  sau armata se va debarasa de tine ca de un element reacţionar!

Situaţia lui Tuteaşcă era fără ieşire. Trebuia să-şi convingă tatăl să se colectivizeze, dar bătrânul nu avea cu ce. Nimeni nu putea să-i dea un sfat bun? În disperare de cauză, plutonierul îl abordase pe comandant.

– Tovarăşu colonel, raportez, tata şi-a vândut grădina.

– Şi ce mǎ doare pe mine de grădina voastră, bă?

– Păi ştiţi, cu colectivizarea …

Colonelul uitase, dar atitudinea lui Tuteaşcă i-a împrospătat rapid memoria.

– A, moşia lui tac-tu! De ce a vândut-o, bă?

– Ca să scape de ea … adică de … ăsta … ştiţi, a fost bolnav şi a avut nevoie de bani.

– Bă, plutonierule, ia să nu-mi mai vii cu vrăjeli. Ţi-am ordonat să  te cooperativizezi, te priveşte cum faci, dar vii cu carnetul de cooperator.

– Asta am înţeles, dar nu ştiu de unde să fac rost de el …

– Tu nu vrei să execuţi ordinul? se înfurie Marica.

– Păi … ba da … dar ăsta nu e ordin pentru mine, ci pentru tata, şi el nu e militar.

– Bă! Bă! Nu mai comenta! Mâine pleci la ţară şi vii cu carnetul în dinţi! Executarea!

– Da, ca să fac carii, ai vrea tu, îi spuse Tuteaşcă în gând.

Talabă ascultă cu atenţie aventura lui Tuteaşcă, dar nici el nu era bun să dea sfaturi. Tot ce-i putu oferi prietenului său fu compasiune.

– Ce să-ţi fac, mă Petrică, dacă tu te pui în clonţ cu şefii … mai bine tăceai din gură la şedinţa aia şi acum stăteai liniştit.

– Da, nea Lambe, liniştit şi membru de partid. Mă dădea tata afară din casă …

– Şi aşa te dă Mareşalul afară din armată, contră Talabă. Cum e mai bine?

– Ce staţi de vorbă pe la colţuri? se interesă Waum, frizerul unităţii, care se apropia în acel moment.

– Să trăieşti, nene, răspunse Talabă. Uite, Petrică a intrat în gura comandantului şi nu mai ştie pe unde să iasă.

Tuteaşcă fu nevoit să-şi mai spună o dată povestea. Waum îl ascultă zâmbind.

– Cum, dom’Petre, tovarăşu colonel vă ameninţă cu aşa o prostie? comentă frizerul la sfârşit.

– Bine zici, nene că e o prostie. Dacă era ceva inteligent, mă descurcam eu, dar cine a auzit de lucruri inteligente la Marica?

– Dom’Petre, se vede că eşti tânăr şi n-ai experienţă. Să ţii minte că atunci când eşti într-o situaţie complicată, cel mai bine e să ceri sfat de la un evreu.

– Mă Petrică, să ştii că are dreptate nenea: la un evreu trebuie să te duci, mai ales dacă e şi frizer.

– Cum, nene Waum, ai vreo idee?

– Da, dom’Petre, nu ştiai că frizerul bărbiereşte, dar mai şi pune bărbi? Ia zi, ce trebuie să faci ca să te înscrii în gospodărie?

– Păi, în mod normal trenuie să le duci la ăia pământul şi animalele.

Ci-că să le pui pe altarul patriei.

– Bun. Şi tăticu matale nu are nici pământ nici animale?

– Nu-ţi spun? Grădina de care ştia şeful, a vândut-o, iar animale n-a ţinut niciodată. Doar nişte găini, acolo, dar cine se uită la ele? Ăia cer animale mari şi scumpe, de tracţiune, de lapte … ştii matale.

– De tracţiune sau de lapte? Ia ascult’aici … îl sfătui frizerul.

………………………………….

După o săptămână, plutonierul Tuteaşcă ieşea bucuros la raport.

– Ce-i, plutonierule, ai venit să-ţi ceri trecerea în rezervă? îl întâmpină Marica, ascunzând sub mapa de birou foarfeca cu care-şi tăia unghiile.

– Tovarăşu colonel, raportez, v-am adus carnetul de cooperator al lui tata, spuse Tuteaşcă.

– Bă! Bă! … să nu minţi! izbucni colonelul, dar rămase tăcut şi cu gura căscată când văzu că subordonatul său nu glumeşte.

…………………………

– Mă, băieţi, aţi auzit cum l-a dus Petrică pe Mareşal? începu Costandache să le povestească colegilor subofiţeri.

– Unde l-a dus, mă? reacţionară ceilalţi.

– L-a dus cu zăhărelul ca pe un urs, continuă Costandache. Ştiţi că-l omora Mareşalul cu cooperativizarea?

– Cum naiba să nu ştim, că el ne omora pe noi, în acelaşi timp, mormăi Banu.

– Ei, l-a învăţat nea Waum. Era vorba să  ducă la gospodărie pământ sau animale. Şi ştiţi ce-a dus? … un animal de lapte.

– Păi, a avut el bani să cumpere o vacă? se miră sergentul-major Raţă. Şi se plângea mereu că e sărac …

– A cumpărat vaca săracului, mă, vă închipuiţi? Tuteaşcă a  cooperativizat o capră!

 

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras

CAPITOLUL VIII

STUDIEZI, TOVARĂŞE PLUTONIER?

              – Sunteţi de acord să începem, nu? spuse căpitanul Miron şi continuă:

– Tovarăşi, declar deschisă şedinţa Adunării Generale a Organizaţiei de bază; pentru buna desfăşurare a lucrărilor, propun alegerea unui prezidiu format din cinci tovarăşi. Bă soldatule, ce mă-ta ai pus faţa asta de masă câş? îşi încheie secretarul B.O.B. prima intervenţie.

– Eu vreau să propun o propunere, ridică mâna maiorul Stroe, propun să facă parte din prezidiu tovarăşu colonel Marica, tovarăşu locotenent colonel Paraschiv, tovarăşul maior Stroe şi tovarăşul locotenent major Gabor.

– Vă mulţumesc, spuse căpitanul. Cine este pentru unanimitate? Tovarăşii aleşi în prezidiu sunt rugaţi să ia loc la această masă. Se abţine cineva?

Era prima şedinţă de partid la care lua parte Tuteaşcă. De când revenise în unitate, presiunea lui Miron a fost greu de contracarat.

– Tovarăşe Tuteaşcă, dumneata ai venit cu bube-n cap de la divizie. Ar trebui să-ţi dai seama că nu poţi să mai întârzii intrarea în partid, îl atenţionase odată Miron.

Cu altă ocazie i-a spus:

– Mă omule, trebuie să intri în partid. Uite, a făcut cerere şi tovarăşul locotenent Popa, dar noi avem indicaţii să primim în aceeaşi şedinţă un ofiţer şi un subofiţer pentru a asigura o structură echilibrată a organizaţiei. Hai să faci cerere, că săptămâna viitoare am şedinţă, pentru primirea de noi membri.

Văzându-se încolţit, plutonierul a completat cererea şi a dus-o la B.O.B. Miron i-a pus în braţe Statutul P.M.R. şi o mulţime de ziare având cuvântările primului secretar.

– Te-ai prins în horă, Petrică? îl întreabară colegii, văzându-l cu teancul de documente.

– Să fie ai … răbufni Tuteaşcă. Nu scapi de ăştia ca de râie!

Şi a pus totul pe un dulap.

În fiecare zi, Miron îl întreba:

– Studiezi, tovarăşe plutonier? Vezi, că nu mai e mult până la adunare.

– Am înţeles, tovarăşu. N-aveţi grijă, o să fiu corespunzător.

Dar nici statutul, nici ziarele nu riscau să se tocească de prea multă  folosire, pănă la urmă, ce nevoie avea el de partid?

– Tovarăşi, scopul adunării noastre de astăzi este acela de a primi noi membri în rândurile partidului, anunţă Miron. Au depus cerere de intrare în partid tovarăşii Popa şi Tuteaşcă.

Locotenentul Popa era fiul tovarăşului Popa, secretarul cu propaganda de la regionala de partid şi al tovarăşei Popa, preşedinta sindicatului de la noua fabrică de tractoare. Fusese încorporat cu câteva luni mai înainte şi, dintr-o confuzie regretabilă, fusese repartizat de Centrul Militar tocmai la Capu Midia. Fireşte că eroarea a fost reparată în cel mai scurt timp, tânărul a primit gradul ce i se cuvenea, acela de locontenent, şi i s-a asigurat şi un loc de muncă corespunzător, la unitatea comandată de Marica.

Adunarea generală nu putea decât să-i recunoască meritele şi să-i acorde calitatea visată, aceea de membru al partidului.

– Tovarăşi, deşi tovarăşul este tovarăş cu noi doar de puţin timp, noi l-am putut cunoaşte foarte bine. Este un tovarăş foarte capabil şi cred că sunt în asentimentul tuturor tovarăşilor că tovarăşul va fi un tovarăş de nădejde pentru noi, comuniştii!

Cuvântarea lui Paraschiv, noul locţiitor politic al comandantului diviziei a fost primită cu un ropot de aplauze de către cei prezenţi. Ca urmare nu a mai fost nevoie să se testeze cunoştinţele tânărului ofiţer.

– Tovarăşe Popa, te felicit pentru impresia excelentă pe care ai făcut-o! Te invit săptămâna viitoare pantru confirmare la eşalonul superior, îi spuse Miron, strângându-i mâna.

– Stroe, să-mi aduci aminte să-l propun la avansare. Bun băiat, apuse Marica.

– Acu-i-acu! Îşi spuse Tuteaşcă. Şi măcar dacă ar merita toată tevatura asta!

– Tovarăşi, să-l invităm în faţa adunării pe tovarăşul Tuteaşcă, spuse căpitanul Miron, trecând la următorul punct de pe ordinea de zi.

– Cum l-ai convins pe ăsta să se înscrie în partid? îl întrebă în şoaptă Marica pe Miron.

– Simplu: l-am instruit, fu răspunsul.

– Tovarăşe Tuteaşcă, dumneata eşti exemplu a ceea ce înseamnă trezirea conştiinţei, îl întâmpină căpitanul pe plutonier. Te rog să te adresezi adunării şi să spui de ce ai decis să candidezi la intrarea în partid.

– Tovarăşu căpitan, raportez …

– Nu trebuie să raportezi, tovarăşe! Vobeşte din inimă!

– Pǎi .. am făcut cerere pentru că m-aţi bătut dumneavoastră la cap.

– Bă … bă … ia vezi ce spui! se impacientă Marica.

– Da, tovarăşe, am dus muncă de lămurire cu dumneata pentru că în sfârşit ai dat semne că ai înţeles care sunt idealurile politicii partidului. Tovarăşi, are cineva întrebări să-i pună tovarăşului candidat?

Mai mulţi subofiţeri, prieteni cu Tuteaşcă, îşi oferiseră ajutorul promiţându-i întrebări uşoare. Dar Miron îi dădu cuvântul locotenentului major Pârvu, care nu era la curent cu conspiraţia.

– Tovarăşe Tuteaşcă, te rog să ne spui care este organul conducător al partidului?

– Este organul tovarăşului Gheorghiu-Dej!

– Ai făcut o confuzie, tovarăşe, îl corectă Miron. Este vorba de Congresul partidului. Dar tovarăşul Dej ce funcţie are?

– Are funcţia de … ăăă … secretar general al partidului.

– Nu tovarăşe, a fost până acum câteva luni. Nu ştii că la ultima plenară a fost numit prim secretar?

– Păi, să vedeţi, dacă ştiam că e ultima, o urmăream şi eu mai cu atenţie, spuse plutonierul. Iar, în gând, continuă “că parcă Dej ştie că la ultimul botez am fost numit Petrică?”

– Tovarăşu Tuteaşcă, se ridică Talabă, te rog să ne spui ce reprezintă cotizaţia.

Aceasta era una dintre întrebările convenite din ajun; dar în emoţiile momentului, Tuteaşcă nu-şi mai aminti răspunsul exact:

– Păi, este … ăăă … este o mică sumă pe care o dăm degea … ăsta … vreau să spun de bună voie, pentru bunăstarea partidului.

– Măi tovarăşe, concentrează-te! Cotizaţia este legătura materială dintre partid şi membri, spuse Miron.

– Tovarăşi, interveni Marica, cred că nu mai are rost să continuăm. Se vede de la o poştă că faţă de tovarăşul Popa, Tuteaşcă este la pământ.

– Dacă-mi permiteţi, tovarăşe colonel, aş propune să-i mai dăm o şansă, spuse Miron, care nu voia ca toată munca lui din ultimul timp să se soldeze cu un eşec.

– Bine, Miroane, fă ce vrei tu, da-ţi spun eu că nu merită.

– Tovarăşi, cuvântă căpitanul, locţiitorul politic, cu toţii îl cunoaştem pe tovarăşul Tuteaşcă. Să ia cineva cuvântul şi să-l caracterizeze.

– Ehe, spuse din nou Marica, ţi-l caracterizez eu de-i merg fulgii.

– Lăsaţi, tovarăşe colonel, mai bine să vorbească gradele inferioare.

– Eu îl cunosc pe tovarăşul Tuteaşcă de cinci ani, de când a venit la noi, spuse Costandache. Întotdeauna s-a achitat de ordinele primite şi a pus interesele armatei mai presus decât ale sale. Eu cred că merită încrederea noastră.

– Mulţumesc, tovarăşe Costandache, vom ţine cont de părerea dumitale, spuse Miron.

– … greşită, completă Marica.

– Tovarăşi, eu cred că tovarăşul Tuteaşcă Petre este un bun comunist, pentru că a lucrat şi la grădină, îşi spuse opinia locotenentul major Sarci.

– Într-adevăr, acesta e un fapt în favoarea tovarăşului, remarcă Paraschiv, partidul are nevoie de oameni veniţi de la ţară, ceea ce reprezintă legătura dintre ţărani şi armată. Tovarăşe Tuteaşcă, ce cunoşti despre cooperativizare?

– Ăăă … e când statul ia pământul ţăranilor şi-i obligă să se înscrie la colectivă.

– Dar statul nu ia pământul nimănui, îl corectă Paraschiv. Ţăranii de bună voie se duc la cooperativă, urmând învăţătura partidului.

– Părinţii dumitale s-au înscris deja în colectivă, nu-i aşa? întrebă căpitanul Miron.

– Ai cui, ai mei? Păi cu ce să se înscrie, că tata n-are decât un pogon de grădină lângă casă.

– Tovarăşe Tuteaşcă, eşti dator să-l îndemni pe tatăl dumitale să înscrie acestă parcelă pe lista cooperativei. Partidul ne învaţă să cultivăm şi ultima palmă de pământ!

– Amărât mai e şi partidul ăsta, dacă a rămas tocmai în pogonul lui tata! Nu se putu abţine Tuteaşcă.

– Bă … bă … eşti reacţionar! izbucni Marica. Ieşi afară!

– Tovarăşe colonel,daţi-mi voie! încercă Miron.

– Ce mai vrei, bă, şi tu? Nu vezi că ăsta e duşmanul poporului?

– Tovarăşe colonel, mai trebuie dusă muncă de lămurire cu el …

– Îl lămuresc eu, n-ai nici o grijă! Bă, ai noroc că sunt eu în toane bune, se adresă Marica lui Tuteaşcă. Fii atent, îţi dau cinci zile să-l convingi pe tactu să se cooperativizeze. Dacă vii şi-mi spui că nu vrea, vă bag pe amândoi la arest de acolo putreziţi. Executarea!

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul VII

TRISTEŢE GENERALĂ ŞI TRISTEŢEA GENERALULUI

– Alo! Alo! Sor-meo! Alo! Tu eşti Florico! Da, eu sunt, Petrică … da … al naibii telefon … alo! Hai, că parcă se aude mai bine … ştii de ce ţi-am dat telefon? … auzi? m-au făcut plutonier! … mulţam … da … nu … păi … da … ieri …da, ieri a venit ordinul … alo! alo! Mama lor de telefoane! S-a întrerupt.

– Tovarăşu plutonier, staţi că mai încerc, spuse soldatul centralist. Chem încă o dată Bucureştiul.

– Mulţumesc, frumosule, răspunse proaspătul plutonier Tuteaşcă, i-am spus ce era mai important, dar mai aveam o veste … aha, stai, că se aude. Alo, Florica? Poftim? … cine? … să trăiţi tovarăşu căp … imediat … pe tovarăşu general? … am înţeles, pe tovarăşu general! Mă băiete fă repede legătura la ţovarăşu general, îl caută ăia de la minister.

Telefonistul îl sună pe general, şi, după bunul obicei al tuturor centraliştilor, uită că nu are voie să rămână şi el pe fir.

– Ce vrea, mă, ăla de la Bucureşti? nu-şi stăpâni curiozitatea Tuteaşcă.

– Păi zice că să facem adunare, că … aoleo, tovarăşu plutonier!

– Ce-i, mă, ce s-a-ntâmplat?

– A murit Stalin!

– Ce?

– A murit tovarăşu Stalin!

– Pe cuvânt?! Bine-a făcut! … ăsta, vreau să spun, bine-a făcut ăla că ne-a anunţat şi pe noi!

– Da, zice că să ţinem adunare de doliu. Gata, a închis.

În scurt timp, anunţul comandantului îi surprinse pe toţi:

– Domnilor, spuse generalul Munteanu, trebuie să vă dau nefericita veste că în următoarele ore, poate şi zile, toate cadrele şi militarii în termen vor rămâne în unitate. Nu ieşim în dispozitivul de alarmă, dar ne găsim cu toţii la posturile noastre. Şi asta numai pentru că a murit domnul Stalin. Mâine dimineaţă, imediat după raport, ne întâlnim la club, locţiitorul politic, domnul colonel Moisescu va organiza adunarea de doliu.

– Tovarăşe general, dacă-mi permiteţi să raportez … interveni maiorul Paraschiv, tovarăşu colonel e internat în spital.

– Uitasem, recunoscu generalul. Dar dacă lipseşte şeful dumneavoastră, domnule maior, vă revine sarcina de a conduce adunarea de doliu.

– Cu mare bucurie, tovarăşe general! îşi manifestă entuziasmul Paraschiv.

– Bucurie la doliu? şopti Tuteaşcă către cei de lânga el. Deşi, vorba lui,

cam toată lumea se bucură.

A doua zi la club, maiorul făcea prezenţa.

– Tovarăşi, am regretul că unii dintre noi nu răspund la apel. Următorii  militari în termen şi-au permis să fie plecaţi acasă în permisie într-un astfel de moment greu pentru noi … iar tovarăşul colonel Moisescu pune o simplă problemă medicală înaintea tristeţii generale. Ruşine! Tovarăşi, continuă el, astăzi toată lumea este îndoliată. După cum ştiţi, ieri a încetat din viaţă marele conducător al Sovietelor, marele far care de îndruma dinspre răsărit…

– … cum s-ajungem mai repede la apus, mormăi cineva din sală.

Paraschiv nu auzi comentariul acesta şi nici multe altele. Îşi continuă oraţia funebră, trecând în revistă toate marile realizări ale Uniunii Sovietice, subliniind electrificarea, industrializarea, urbanizarea, centralizarea …

– În ritmul ăsta, ne ţine aici până diseară, căscă un subofiţer, uitându-se la ceas.

– N-are nimic, îi răspunse Tuteaşcă, şi aşa nu avem voie să plecăm acasă. Măcar ăsta ne mai face să râdem.

Maiorul ajunse la războiul mondial. Ridică în slăvi geniul strategic al marelui dispărut, care reuşise să-l păcălească pe Hitler, ademenindu-l până în inima ţării pentru a-l zdobi.

– Tovarăşi, spuse el, să ne ridicăzm în picioare şi să ţinem un moment de reculegere în memoria militarilor Armatei Roşii care s-au jertfit pentru eliberarea patriei lor.

– Domnule maior, îl întrerupse generalul, dă-mi voie să refuz propunerea dumitale. Suntem aici pentru Stalin, nu pentru soldaţii ruşi. Dacă vrei reculegere, atunci gândeşte-te la camarazii dumitale care au căzut în Basarabia sub focul perfid al ruşilor.

– Eu n-am fost acolo, tovarăşe! Eu nu sunt camaradul celor care au luptat împotrica fraţilor noştri sovietici într-un război nedrept, protestă Paraschiv.

– Să fii sănătos, îl calmă comandantul. Noi am luptat pentru eliberarea unui pământ românesc, iar dacă dumneata consideri asta un război nedrept, atunci ar trebui să mai înveţi câte ceva despre dragostea de ţară.

– Tovarăşe general, dumneavoastră nu ştiţi ce este patriotismul! Ţărişoara noastră nu poate trăi decât alături de marea patrie sovietică! Dar ce mă chinui eu să vă lămuresc, când toată lumea ştie că nici noţiunea de “tovarăş” nu vă este familiară.

– Domnule maior, te rog să rămâi la tema adunării şi să nu încerci să-mi faci mie propagandă. Adevăratul patriotism se dovedeşte pe câmpul de luptă, nu în şedinţe de partid.

Terminând de relevat meritele defunctului conducător, Paraschiv îi invită şi pe ceilalţi să ia cuvântul. Mai mulţi ofiţeri superiori preamăriră amintirea lui Stalin şi fiecare propuse şi câte un moment de reculegere.

– Mai bine ne-ar ţine tot timpul în picioare, decât să ne ridicăm de-o mie de ori, comentă în şoaptă un subofiţer.

– Zi mersi că nu te pune să faci flotări în loc de genuflexiunile astea, îl linişti Tuteaşcă.

După mai multe ore de dezbateri, adunarea se sfârşi. Paraschiv luă cuvântul în final:

– Şi acum, tovarăşi, să ne ducem la posturile noastre şi să plângem! Omenirea a pierdut pe cel mai mare fiu al ei.

– Chiar aşa mare nu era el , dar avea mustăţi uriaşe, se auzi o şoaptă.

După înmormântarea lui Stalin, lucrurile intrară în normal. Fiecare se întoarse la preocupările sale, iar familiile avură din nou fericirea să-şi vadă bărbaţii.

Numai maiorul Parasciv nu digera uşor corecţia primită în plenul adunării. Şi efectul indigestiei sale nu întârzie prea mult.

– Aţi auzit noutatea? Au venit doi colonei de C.I. de la Bucureşti. Îl anchetează pe general.

Vestea adusă de plutonierul Mangu, care era de serviciu la poartă, îi revoltă pe toţi.

– Asta-i mâna Lebedei, spuse Tuteaşcă.

– Categoric, numai el putea să fie atât de prost să-l reclame pe Munteanu, recunoscură şi ceilalţi.

Ancheta dură mai multe zile, iar rezultatul ei fu împărtăşit tuturor într-o nouă adunare la club.

– Tovarăşi cuvântă unul dintre cei doi colonei ceişti, cu durere trebuie să vă spun că de ani de zile aţi încălzit un şarpe la sân. Acest om, spuse el arătând cu degetul înspre general, este un duşman al poporului. Cum aţi putut, tovarăşi, să-i daţi încrederea voastră unui aşa-zis ofiţer care a luptat împotriva Armatei Roşii şi încă se mai şi laudă?

– Un om de cea mai joasă speţă, după cum rezultă din faptul că nu foloseşte cuvântul “tovarăş”, continuă al doilea colonel.

– Şi, mai mult decât atât, nici măcar nu a plâns la moartea marelui tovarăş Stalin.

– Tovarăşu, tovarăşu, permiteţi-mi să raportez, strigă maiorul Paraschiv din sală. L-am văzut eu plângând în ’47, când a fost alungat regele.

– Mulţumim, tovarăşe! Vigilenţa ta ne-a fost de mare ajutor şi te  vom avea în vedere pe viitor! îl aprecie ceistul.

– Tovarăşi, ce s-o mai lungim, folosindu-ne de puterea cu care am fost împuterniciţi, am hotărât imediata destituire a “domnului” Munteanu şi trecerea sa în rezervă cu gradul de soldat.

– De asemenea îi vom retrage toate decoraţiile pe care le-a obţinut prin impostură în război.

– Domnilor, nu-mi puteţi retrage nici o decoraţie pe care nu mi-aţi dat-o dumneavoastră, încercă Munteanu să intervină.

– Tu să taci, nimeni nu ţi-a dat şi nu-ţi va da dreptul să vorbeşti, îl repezi  unul dintre ceişti.

– Tovarăşi, cu aceasta adunarea s-a încheiat, pe tovarăşul maior Paraschiv îl  vom propune pentru avansare excepţională, este un adevărat patriot…

Câteva zile mai târziu, batalionul comandat de colonelul Marica trăi un eveniment ieşit din comun: întoarcerea lui Tuteaşcă.

– Ce zici mă? ai venit iar la noi? se miră Talabă.

– După ce l-au mazilit pe Munteanu s-au apucat să desfacă tot ce făcuse el. Aşa că mi-au anulat şi mie detaşarea.

– N-are nimica, mă Petrică, te-ai întors acasă, îl consolă Costandache.

– Şi eşti între prieteni, exclamă Alecu.

Numai lui Marica nu-i venea să creadă:

– Ce, bă majorule, te-ai crezut grozav că eşti la divizie, numai că ţi-a căzut guvernul? Şi mai eşti şi plutonier?

– Tovarăşu colonel, raportez, eu am cerut să vin înapoi, e mai bine aici decât la ăia.

– Lasă, bă, bancurile, ce, parcă nu te cunosc eu? Ai făcut cine ştie ce boacănă şi te-au trimis ăia pe capul meu. Ei lasă, că te bag eu la arest… Dar mai bine hai să hotărâm împreună ce-ţi dau de lucru.

– Păi, eu mă gândeam să raportez că m-am gândit la fostul meu atelier.

– Ce atelier, bă, care atelier? S-a dus naibii, kaput, vsio, l-am desfiinţat. N-ai decât să-ţi facu altul dacă găseşti unde, iar până atunci n-ai altă şansă decât să te rogi de Pişti baci să te lase şi pe tine la ţevile lui. I-auzi, atelier!

– Tovarăşu, dar măcar bancul şi sculele…

– Scule ziceai că ai acasă. Iar bancuri, mai fă tu multe şi te trezeşti la arest.

2 comentarii

Din categoria Un urs in oras

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul VI

CEASU RĂU

De când s-a mutat la divizie, viaţa lui Tuteaşcă a cunoscut o schimbare totală. Adio grădină, bun rămas atelier fără scule, salutare şi n-am cuvinte, Mareşalule!

– Nea Lambe, dacă-ţi spun! Nici nu zici că sunt tot într-o unitate a armatei române! se lăudă sergentul-major când se întîlni într-o zi  cu Talabă.

– Ce vorbeşti, domne! Chiar aşa bine-i acolo? Ia hai colea, la Ceasu rău să bem o bere şi să-mi spui tot, îl îndeamnă acesta.

Găsiră o masă liberă şi se întinseră la vorbă. Rămas tot la bunul plac al lui Marica, Talabă nu se satura să asculte.

– Cum, mă, zici că ţi-a făcut şi atelier?

– A doua zi după ce-am venit, domnu general mi-a dat ordin să spun de ce am nevoie. I-am cerut şi eu, acolo, câteva amărâte de şurubelniţe, nu ştiu ce, dar el, ci-că: “domnule, eu îţi cer reparaţii de calitate; pentru asta ai nevoie de cele mai bune scule care se pot găsi”. Şi ce crezi?… tovarăşu chelner, încă două sticle, vă rog … ce crezi? Mă trimite cu maşina lui la Fonaghi, la fabrica de scule, şi mi-au dat ăia tot ce mi-a dorit sufletul.

– Mă, eu am impresia că te-a îndrăgit generalul.

– Aşa o fi. Mi-a dat câteva camere într-un pavilion, mi-a făcut trei bancuri de lucru, mi-a dat şi nişte soldaţi, ce mai, nu mai e nimeni ca mine. Dar am şi de lucru până peste cap. Toată ziua îmi aduc ăia tot felul de fiare vechi: staţii de radio, telefoane, aparate medicale … uneori stau până seara la lucru.

– Auzi? dar plutonier când zici că te face?

– Trebuia să mă facă, dar zice că n-a venit încă ordinul de la ministru. Cineva îl întârzie, şi c-am ştiu eu cine-i ăla.

– Cine? Marica?

– Păi cine? Bine c-am scăpat de el! Se vede cât de colo diferenţa dintre un domn ca generalul şi prăpăditul ăla de Marica.

– Mă, vorbeşte mai încet! se sperie Talabă. Să nu te-audă cineva şi să-i spună Mareşalului ce zici tu aici. Bulăul mă mănâncă!

– Ce, tot “Mareşalul” îi spuneţi? Dar ia zi, pe la voi ce se mai aude?

– Ce sǎ mai fie? Tot alea vechi. A, Beizadea, îl ştii, l-au scos la pensie. A venit unul nou, unul Lascu, nu te lipeşti de el nici de-o aspirină. Dar alcoolul de i-l dau ăia pentru dezinfectat, pe tot îl suge … Ăă, pe urmă să vezi, maiorul  Stroe, e atât de împiedicat! … Într-o dimineaţă s-a încurcat în picioare când s-a întors către şeful să-i dea raportul şi a căzut cât era de lung în faţa batalionului. După aia l-a băgat la arest pe Crăciun, c-a râs de el.

– Raportul de dimineaţă? A, păi pe mine nici nu mă cheamă la raport, ci-că am destul de lucru ca să nu-mi pierd timpul cu prostii, interveni Tuteaşcă.

– Stai, că nu ţi-am zis-o p-a mai bună! Într-o seară, Miron s-a dus la una la Bartolomeu, nevasta unuia de la Sfat. Şi să vezi beleaua, a venit ăla acasă! Şi a sărit căpitanul pe geam de la etajul unu exact lângă câinele gazdei, un dulău d-ăla mare … a stat săracu Miron cocoţat pe gard, cu javra lângă el, până dimineaţa. Nu-ţi spun ce-am mai râs de el!…

– Îl ştiam eu de fustangiu … nea Lambe, dar pe unul Paraschiv, un maior de la noi, îl ştii?

– Care, mă? Ăla de-i zice Lebăda Neagră? Care e ceva cu politicul?

– Ăla, e un fel de locţiitor de locţiitor politic … toată ziua îi atrage atenţia generalului să nu zică “domnule” … să vezi ce i s-a întâmplat!

– Ce, s-a dus şi el pe la nevestele oamenilor?

– Nu, doar că l-au prădat hoţii.

– Bine i-au făcut, dă-l în … dar ce-i cu asta?

– Să vezi, că-i tare! Săptămâna trecută în careva zi pleacă nevastă-sa la piaţă … ştii unde şade? Pe lângă Strungu. Aşa, şi când să plece, ce-i trece prin gând, aoleu, dacă vine bărbatu-su acasă şi n-are pe unde să intre? şi ce crezi tu, pune cheia sub ştergătorul de picioare şi lasă un bilet atârnat de clanţă: “Ioane, dacă vii, cheia e sub preş”. Ei, şi a venit un alt Ion, a intrat frumos în casă cu cheia de sub ştegǎtor şi a plecat cu valiza plină.

– Dar de unde şti că era tot Ion?

– Păi, l-au prins.

– Săracul , îmi pare rău de el.

– Şi mie. Ştii ce-a zis? “Ci-că, dacă mi-a lăsat bilet de unde să iau cheia,nu aş fi fost nepoliticos să n-o iau?”

– Al naibii hoţ, avea dreptate. A! dar nu ţi-am spus-o pe-a lui Sarci.Ştiai că şi-a luat maşină?

– Nu zău? de care?

– Şi-a luat un Topolino. Să-l vezi cum se înfăşoară, cât e el de înalt, ca să intre în maşină! Dar stai să-ţi zic: Într-o zi i-a luat nevastă-sa maşina, ştii, are şi ea carnet …

– I-auzi, rar vezi femeie să conducă …

– Asta conduce, îl conduce şi pe el … şi i-a luat jucăria, că are mult de mers, că trebuie să cumpere nu ştiu ce … aşa … şi s-a dus pe undeva prin Piaţa Sfat, şi a parcat acolo. Sarci al nostru, şi el prin centru, pe la croitor. Ei, şi când a ieşit, ce crezi, vede Topolinul în faţa croitoriei şi uită că de fapt a venit pe jos, pac, ia maşina şi pleacă. Îţi închipui ce mutră a făcut femeia când a ieşit de prin cine ştie ce magazin!

– Chiar, săraca!

– Da, mă. Şi ea, ce să facă, a chemat miliţia. Ăia au dat maşina în urmărire şi l-au prins pe bietul Sarci, l-au dus la ei şi până să vină femeia  să se lămurească l-au făcut sac de box.

– Mă, nea Lambe, săracu de el! Mai luăm una?

– Dacă zici tu … dar despre tine, ce veşti îmi dai?

– Veşti? … uite, dacă-mi măresc aştia leafa când m-or face plutonier, poate mă-nsor …

– Ce vorbeşti, domne? Cu cine?

– Cum cu cine, c-o fată, n-ai de unde s-o cunoşti, o scheiancă.

– Ia zi, cum o cheamă? poate o ştiu, că şi nevastă-mea e tot din Schei.

– D-aia m-ai dus atunci la ăla după manta? Ileana o cheamă, Ileana Ghiliş.

– Una care are vreo trei surori? Lucrează ea pe la farmacia aia din centru?

– Da, de unde-o cunoşti?

– Păi cum să n-o cunosc? A fost colegă de bancă cu cucoana mea! Ce

mică-i lumea! Şi unde zici că v-aţi întâlnit?

– E o poiană, îi zice Honterus …

– O ştiu, cum mergi spre Noua.

– A fost un maial acolo acum vreo câteva săptămâni. Era să mă şi bat  cu unii pentru ea.

– Tu, mă? Aş fi vrut s-o văd şi pe-asta.

– Nu, că până la urmă am avut noroc că m-au recunoscut nişte băieţi de la  Tractoru, am fost eu odată la ei să-mi facă nişte piese la strung … M-au scos din belea şi după aia m-au dus până-n centru, cu Ileana şi cu sora ei.

– Totuşi, ar fi fost interesant să te văd cum te baţi. Cred că-i omorai numai cu privirea!

– Nu mai râde de mine! Sunt eu aşa de pirpiriu, dar să ştii că dacă mă enervez, zece pun pe fugă!

– După tine, ştiu. Auzi, dar decât să-mi povesteşti ce viteaz eşti la luptă, mai bine spune-mi cum te descurci cu săsoaicele tale.

– Cu gazdele? Păi ce treaba am eu cu ele? Aproape că nici nu ne întâlnim, că dacă eu sunt toată ziua la servici … Dar am auzit că aia mai bătrână se mărită cu unul de la abator şi se mută la el. Măcar de una să scap, să nu mă mai lovesc de ea la uşă la baie. Hai să mai luăm una.

– Nu, că ce-i mult nu-i puţin … dar să ştii că-mi pare bine că te-am întâlnit! O să le spun şi băieţilor că am stat de vorbă cu tine, că o duci bine la generalul Munteanu …

– Pe cuvânt că e bine acolo!

– Mă, dar totuşi, nu-mi vine să cred că nu sunt şi de-ăia ciudaţi pe la voi.

– Am zis eu că nu sunt? Stai liniştit, că avem şi noi tot felul de poame, Numai că eu nu mă frec de ei. Stau la mine în atelier, şi slavă Domnului, n-am timp să mă plictisesc. Ştii cum zice Munteanu? Cică a plouat într-o noapte cu stele şi toţi ăia care s-au nimerit atunci pe-afară s-au pomenit cu ele pe umeri. Au ajuns ofiţeri superiori nişte ăia care nu ştiu nici să scrie, dar au un dosar bun, că alde ta-su erau beţivii satului …

– Mă, Petrică, tu te-ai îmbătat, sau ce vrei? Vrei să te-audă cineva să te dea pe mâna ălora de la C.I.?

– Nu, nea Lambe, pe cuvânt că aşa e. Să vezi cum dau unii ordine, râd soldaţii de ei şi cu fundu’ … ferească Dumnezeu să fie nevoie de armată, că ne înghit ruşii ăştia nemestecaţi …

– Tovarăşu sergent-major, vă salut, spuse brusc Talabă, ridicându-se de la masă.

– Nea Lambe, stai domne, unde fugi aşa? Ce-o avea ăsta, frate, a plecat de parcă l-ar fi văzut pe … Mareşalul, îşi spuse Tuteaşcă … Mare caraghios, m-a invitat la cârciumă şi m-a lăsat tot pe mine să plătesc. A, păi ce, altă dată mă mai prinde?

3 comentarii

Din categoria Un urs in oras

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul V

VĂ SALUT, DOMNILOR!

Turul de forţă de a repune în funcţiune un radar cules de la gunoi nu a rămas fără ecou. După câteva zile, însuşi comandantul diviziei, generalul-maior Munteanu, a anunţat o inspecţie la unitatea unde lucrează tovarăşul sergent major Tuteaşcă.

Înştiinţat cu o zi înainte, colonelul Marica a decis ca vizita generalului să iasă bine. În acest scop, Rommel şi ajutoarele sale au furnizat popotei mai multe lădiţe cu producţie de la grădină plus carnea unui porc. Tuteaşcă nu a mai avut timp să ţină evidenţa ieşirilor de la G.A. Misiunea lui era de data aceasta să dea un aspect cât mai civilizat atelierului.

– Bă, majorule vezi să faci ordine desăvârşită în chichineaţa aia a ta, a ordonat colonelul. Să fie curat, sculele să fie aranjate milităreşte …

– Am înţeles, tovarăşu; curat nu mi-e greu să fac, dar ştiţi, scule nu prea am …

– Cum să n-ai scule, bă? aparatu’ ăla cum l-ai făcut?

– Raportez, mi-am adus de-acasă scule şi tot, dar acum nu le mai am aici le-am dus înapoi.

– Ce faacee? Până la prânz să ai scule în atelier. Aduni tot ce găseşti prin cazarmă şi le pui la vedere! Voi verifica personal! Executarea!

Neavănd de ales, Tuteaşcă a pornit în cercetare pe la colegi. Locotenentul Sarci, de la parcul auto, a sistat reparaţia unui IMS şi a disponibilizat o trusă de chei. Gigi Dobrilă, electricianul, deşi avea multe de făcut pînă la sosirea generalului, a putut şi el să contribuie la chetă, dar nu fără o uşoară aluzie:

– Când mai facem o ieşire pe la Coroana?

Nu au scăpat din vederile tehnicianului nici instalatorul, Pişti baci, nici tâmplarul şi nici alţii care ar fi putut avea unelte şi scule.

Pe la 12, colonelul Marica primi raportul:

– Tovarăşu colonel, atelierul este gata pentru vizita dumneavostră.

– Aha. Ai văzut că se poate?

În atelierul mecanic era curăţenie perfectă. În dreapta, pe un raft, câteva cărţi de specialitate, Popov, Ivanov, Macoveanu, Edison …

– Bă, pe asta o scoţi de-aici! Ce nume-i ăsta?

… În stânga, o panoplie garnisită cu o mulţime de scule. Iar în centru, bancul de lucru.

– E bine, bǎ tinere; vezi, mâine să nu existe fir de praf pe fiarele astea!

Generalul apăru a doua zi exact în timpul raportului de dimineaţă, când Stroe îşi spunea poezia:

– … este gata pentru începerea programului. Raportează şef de stat … tovarăşul general Munteanu!

Comandantul diviziei era unul dintre cei mai respectaţi ofiţeri din zona Braşovului. Făcuse războiul în fruntea unui divizion de artilerie şi se acoperise de glorie pe ambele fronturi, fiind şi rănit de o schijă în Munţii Tatra. După terminarea luptelor avansase până la gradul de general-maior şi primise comanda diviziei. În faţa batalionului lui Marica apărea în uniformă de gală şi cu numeroase barete de decoraţii pe piept, aşa cum obişnuia la fiecare inspecţie la unităţile din subordine.

Primele momente ale vizitei s-au desfăşurat fără incidente. Şeful cel mare  nu era pus pe rele, de aceea nu observă că Marica nu adusese nici garda, nici trompetul să prezinte onorul la general, nu remarcă fâstâceala lui Stroe şi nici nu comentă faptul că nu-l oprise nimeni la intrarea în cazarmă.

– Domnule colonel, scopul venirii mele aici este de a discuta posibilitatea angrenării dumneavoastră într-o acţiune de recondiţionare  a aparatelor electrice din dotare. Am auzit că aveţi aici un tehnician foarte capabil …

– Tovarăşu general, raportez, e vorba de sergentul major Tuteaşcă … ăăă … Tuteaşcǎ.

– Unde e? vreau să vorbesc cu el.

Subofiţerul, care se afla la locul lui în formaţie, ieşi la raport, regulamentar, în pas de defilare.

– Sergent major Tuteaşcă, la ordinul dumneavoastră, tovarăşu general.

– Domnule sergent major, am înţeles că dumneata ai reuşit să repui în funcţiune un aparat foarte complicat. Felicitări.

– Servesc patria!

– Ştiu. Spune-mi, te rog, ce calificare ai?

– Tovarăşu general, raportez, am făcut şcoala de maiştri militari, promoţia ’44.

– Specialitatea şi gradul?

– Electromecanică, maistru clasa a treia.

– Nu înţeleg, de ce eşti acum numai sergent major?

– Raportez, la sfârşitul războiului un tovarăş general sovietic a propus să mi se retragǎ gradul de maistru clasa a doua.

– De ce? Ai fost în est?

– Raportez, am fost până la Cotul Donului, iar apoi am ajuns până în

Cehoslovacia. Am primit şi decoraţii, româneşti, germane şi sovietice. Dar pe cele nemţeşti le-am dat înapoi.

– Domnule sergent major, o să te propun la avansare la gradul următor. Domnule colonel, sper că nu aveţi nimic împotrivă.

– N-are vechimea necesară, tovarăşu general.

– De avansare la excepţional aţi auzit? Domnule sergent major, te mai rog să te gândeşti dacă te crezi capabil să preiei comanda unei subunităţi specializate în întreţinerea tehnicii militare.

– Tovarăşu general, e doar subofiţer, nu poate ocupa un post de comandă, interveni Marica.

– Vei avea la dispoziţie un atelier corespunzător, până mâine vreau să am răspunsul dumitale.

– Tovarăşu general, vă raportez că aveam şi aici un atelier foarte bun, spuse din nou colonelul.

– Da, aş vrea să-l vizitez, chiar eram curios să văd cu ce a putut domnul sergent major să repare un radiolocator.

Grupul de ofiţeri se îndreptă spre prăvălia lui Tuteaşcă.

– “Oare e destul de curat? Să nu mă fac de râs” se gândea tânărul.

Dar nu la praf se uita generalul.

– Asta numiţi dumneavoastră atelier? Domnule colonel, sunt dezamăgit de faptul că un tehnician capabil este nevoit să lucreze într-o astefel de …

– Tovarăşu general , raportez, e mic, dar are tot ce-i trebuie.

– Văd şi eu … ciocan … cu asta ai reglat radarul? … surubelniţă, chei tubulare, cheie de ţeavă, cleşte de cuie, foarfece de tuns mustaţa … sunt ale dumitale, domnule sergent major?

– Ale lui şi numai ale lui, sări Marica. Am avut grijă să-i punem la dispoziţie … cum adică foarfece de mustăţi?

– Raportez, spuse Tuteaşcă, am împrumutat cum mi-aţi ordonat, de la toţi colegii. Asta mi-a dat-o tovarăşu Alecu, n-am ştiut la ce e bună.

– Ce să spun, eşti  bine înzestrat, domnule sergent major. De mâine eşti detaşat la sediul diviziei. Spre că vei fi la înălţimea aşteptărilor.

Dar colonelul nu renunţa aşa uşor la un om de-al său:

– Tovarăşu general, permiteţi să raportez, Tuteaşcă nu poate pleca, mai are o misiune de îndeplinit aici.

– Chiar aşa? Ce faci atât de important încât nu te pot dezlipi?

– Raportez, în momentul de faţă recoltez cartofi, răspunse subofiţerul.

– N-am înţeles. Domnule colonel, vreţi să spuneţi că deşi armata duce lipsă de tehnicieni calificaţi, dumneavoastră vă permiteţi să-l puneţi pe domnul sergent major să piardă timpul într-o grădină de zarzavat?

– Să vedeţi …

– Domnule colonel, de ce nu m-a întâmpinat garda de onoare? Ca să nu mai spun că am intrat pe poarta unităţii ca la moară. Aşa ştiţi dumneavoastră să comandaţi la o unitate militară?

– Tovarăşu general, eu, adică … raportez … o să iau toate măsurile  necesare …

– Nu, domnule colonel, le voi lua eu. Cred că aveţi nevoie de un curs

de reciclare şi voi veghea personal să-l urmaţi cât mai curând, nu sunt de loc mulţumit de ce am văzut aici. Voi consemna totul în registrul de stare a unităţii. Vă salut domnilor!

Vizita generalului durase mai puţin de 3o de minute. Dar ce dezastru!

Colonelul avea dreptate să nu fie fericit, iar batalionul a simţit curând, în adunare, sentimentele comandantului.

– Tovarăşi militari, tovarăşu general a avut o părere foarte proastă despre voi. Mi s-a ordonat să aplic nişte pedepse exemplare. Cine este astăzi comandantul gărzii?

– Raportez, spuse Stroe, locotenentul Cocoş.

– Unde eşti, bă, Cocoşule? Ai trei zile de arest că n-ai prezentat onorul la general, pe ăla de la poartă îl degradez pentru incompetenţă.

– Raportez, tovarăşu, interveni din nou Stroe, e soldat, nu-l putem degrada.

– E soldat? N-are nimic, când o să-l avansǎm fruntaş să-mi aduci aminte să-i luăm gradul. Tuteaşcă?

– Ordonaţi!

– Cinci zile la arest! Numai din cauza ta s-a supărat tovarăşu general.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez: Tovarăşu general mi-a ordonat să mă prezint mâine la divizie.

– Bă, bă, tu să nu mai comentezi ordinele! Mâine te duci la tovarăşu general, dar numai după ce-ţi termini alea cinci zile. Executarea!

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul IV

RADAR- ist la G.A.

– Tovarăşu colonel, sunt sergent major Tuteaşcă, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!

De câteva săptămâni, Tuteaşcă se căznea să repare un aparat sovietic de radiolocaţie. Se zicea că-l cumpărase armata de la ruşi, sau că-l aruncaseră ei la gunoi, dar nu se ştia precis. Şeful “de stat maior, maior Stroe” îl luase în primire cu eticheta “defect” şi i-l pasase lui Tuteaşcă:

– Bă, majorule, trebuie să repari chestia asta … uite cartea tehnică, o citeşti şi te familiarizezi cu radarul… vezi ce are, apoi faci un referat pentru piese de schimb.

Tot ce nu spusese Stroe, dar a descoperit curând Tuteaşcă, era că toată documentaţia era în limba rusă. Ce-i drept, schemele tehnice reprezintă un limbaj internaţional, de care tânărul sergent major nu era străin. Dar ce să facă cu instrucţiunile de folosire, multe pagini acoperite cu un scris neinteligibil? Nu se punea problema să raporteze superiorilor că nu ştie ruseşte, parcă-l auzea pe căpitanul Miron, locţiitorul politic:

“- Nu ştii ruseşte? Dar unde-ţi este nivelul politic, tovarăşe? Şi mai zici că ai luptat cot la cot cu glorioasa Armată Roşie?!”

Precis i-ar fi servit un astfel de comentariu. Nici Stroe nu l-ar fi iertat:

“- De ce nu ştii ruseşte? Păi atunci cum ai ajuns în armată?”

Replica lui Marica ar fi fost desigur:

“- Nu înţelegi documentaţia? O zi de arest la garnizoană! Executarea!”

Aşa că făra să mai stea cu gândul la textul rusesc, Tuteaşcă se  apucase de lucru. În câteva ore, tot aparatul era demontat pe masă: zeci de tuburi electronice, kilometri de conductori, tone de componente, vagoane de şuruburi. Ca la orice aparat rusesc. Au urmat apoi nenumărate măsurători şi testări, iar defectul – defectele –  nu au întârziat să apară.

– Ei, majorule, cum merge? l-a întrebat a doua zi Stroe. Ai găsit buba?

– Raportez, tovarăşu maior, am găsit câteva bube până acum, dar cred că mai sunt încă multe…

– Da?… Atunci ce mai stai, munceşte, vreau urgent referatul pentru piese!

Din nou s-a scufundat Tuteaşcă în aparat şi alte belele şi-au făcut apariţia. După două zile, lista de piese era gata; cuprindea mai multe pagini.

Stroe, văzând-o, a încruntat din sprâncene:

– Bă, tu crezi că armata are fabrică? De unde să scot eu toate astea?

– Tovarăşu maior, raportez, am făcut o listă minimă. Unele piese mai pot fi

reparate, dar astea sunt arse, trebuie neapărat să le înlocuiesc.

– Bine, eu trimit lista  mai sus. Dar nu cred c-o să fie aprobată …

Şi totuşi, minunea s-a produs. Marea unitate a probat imediat lista. Materialele aveau să fie comandate în Uniunea Sovietică şi urmau să vină în cel mai scurt timp.

Până atunci, Tuteaşcă nu se plictisea. A recuperat tot ce mai putea fi recuperat, a confecţionat el însuşi câte o piesă, vreun arc rupt, sau o bobină arsă, a mai obţinut câte ceva de la uzinele din oraş … După o vreme i-a putut raporta lui Stroe:

– Tovarăşu maior, tot ce am putut face am făcut. Mai am doar să montez piesele noi, când or veni.

– Bine, majorule, dacă nu mai ai nimic de făcut la radarul ăla, ia vezi, că te caută tovarăşu colonel.

De aceea se afla acum Tuteaşcă în biroul Mareşalului, surprins că şeful avea nevoie de el,

Nu mai puţin surprins era însă şi Marica.

– Da, da … spunea el, căutând să-şi aducă aminte de ce îl chemase. Bine ai făcut c-ai venit … da … cine ţi-a transmis ordinul?

– Raportez, tovarăşu maior Stroe.

– Stroe? Aha! făcu ofiţerul, Stroe zici?

– “Oare ce-am vorbit eu cu Stroe? Dacă-l sun să-l întreb, râde de mine, iar dacă nu-i dau ăstuia nici un ordin, râde el. Ce naiba să-l pun să facă? … A, ştiu!”

– Bă, Tuteaşcă, tu eşti de la ţară, nu?

– Raportez, de la ţară, da.

– E bine să fii de la ţară. Ia zi, ai avut grădină acolo?

– Raportez, tata are un pic de loc pe lângă casă. Ştiţi, o roşie, un ardei …

– E clar, deci te pricepi la grădinărit. De azi eşti şef la G.A.

– Am înţeles, tovarăşu colonel, dar ştiţi, eu mă pricep mai bine la reparaţii, partea tehnică…

– Bă, te duci la G.A. sau te trimit la garnizoană. Executarea!

Ce se mai putea spune? Sergentul-major salută şi ieşi, înjurându-l în gând pe Mareşal.

– “Cum naiba mă găsi ăsta bun de G.A.? Doar e Rommel acolo, şi e de meserie … ce chestie … ajunsei din tehnician grădinar şi porcar…”

Rommel, un sas dintr-un sat din apropierea Braşovului, era stăpân peste Gospodăria Anexă, adică grădină şi animale, încă de când se terminase războiul, prietenia lui cu un tovarăş important îl scăpase de prigoana ruşilor, mulţi saşi cu nume mai puţin faimoase decât al lui, erau acum în Siberia. Tot tovarăşul acela îl angajase la armată ca grădinar şi încă îl mai sprijinea. Tuteaşcă îi ştia toată povestea, de aceea nu-i venea la socoteală să-i spună aşa, dintr-o dată:

– Nene Rommel, m-a trimis comandantul să fiu şeful matale.

Grădinarul însă primi vestea râzând.

– Lasă, tofarăş major, tumneata şef, eu afut grijă de tot cu soldaţi.

– Cum, nene Rommel, eu să fac pe şeful şi matale să munceşti?

– Tacă spun, tumneata merge la pirou şi afut grijă de hârtii, să nu fii aici tofarăş colonel şi să căseşti stăm de forbă.

– “Oare să se fi păcălit colonelul? se întreabă Tuteaşcă. Am impresia că nea Rommel ăsta e băiat de treabă, nu trebuie să pun mâna pe sapă şi pe lopată”.

– Mulţumesc, nene Rommel. Dacă ai nevoie de mine, eu stau pe-aici.

În felul acesta deveni Tuteaşcă moşier. Nu avea altceva de făcut toată ziua decât să însoţească doi soldaţi până la grădină să numere lădiţele cu “producţia”.

Dar fericirea nu dură mult. Spre surprinderea tuturor, într-o zi se opri la poartă un GAZ de la marele Stat Major, încărcat cu piese pentru radiolocator. Iar subofiţerul primi imediat ordin să-şi reia în stăpânire atelierul.

Curând reparaţia fu terminată, piesele erau corespunzătoare, know-how exista, deci aparatul fu pus în stare de funcţionare. Dar, dar cum să-l încerci? Instrucţiunile rămăseseră la fel de inaccesibile pentru Tuteaşcă.

Dilema era greu de rezolvat. Dacă mergea în faţa superiorilor şi se vedea că nu cunoaşte limba rusă, s-ar fi ales cu comentariile lor acide. Dacă nu raporta că radarul merge şi nu ar  fi demonstrat, toţi ar fi zis că nu-i în stare să-l facă.

– “Am găsit! se bucură Tuteaşcă. Trimit un soldat să raporteze lui Marica, iar eu mă duc la grădină. Mari ofiţeri cum sunt ei, trebuie să ştie să opereze un locator, deci n-au nevoie de mine.”

A doua zi, imediat după raportul de dimineaţă, Marica află că radiolocatorul funcţionează. Îi luă cu el pe toţi ofiţerii din comandament şi luară cu asalt atelierul mecanic.

Aparatul îi aştepta. Nu avea nevoie decât de curent şi de o mână pricepută.

– Dar ştiţi că arată bine chestia asta? comentă colonelul. Ia, care te pricepi? Daţi-i drumul, să văd şi eu cum face.

Nici unul dintre ofiţeri nu se mişcă. Fiecare se uita la ceilalţi.

– Hai, bǎ, de ce nu-l porniţi? se impacientă colonelul. Stroe, dă-i drumul!

– Tovarăşu colonel, raportez, nu ştiu să umblu cu aşa ceva.

– Cum, maiorule, să nu ştii? Nici voi nu vă pricepeţi? îi întrebă Marica

pe ceilalţi.

– Tovarăşu colonel, permiteţi, dar de ce nu-l porneşte Tuteaşcă?

– Dar chiar, unde-i ăsta? se miră şeful.

– Vă rog să-mi permiteţi să raportez, interveni soldatul, toa’major e la

grădină.

– Ce caută Tuteaşcă la grădină? întrebă Stroe.

– L-am trimis eu săptămâna trecută să lucreze acolo, răspunse comandantul.

– Păi, ştie el să grădinărească?

– Ştie, nu ştie, ce era să fac cu el dacă l-ai trimis pe capul meu?

– Eu?

– Dumneata, maiorule.

– Tovarăşu, dar eu l-am trimis să vă repare aparatul de radio. Nu ziceaţi  dumneavoastră că s-a stricat?

– Aparatul de … am uitat. Bă, soldatule, du-te la grădină şi adu-l pe Tuteaşcă.

Soldatul plecă în pas alergător şi tot aşa veni, dar fără Tuteaşcă.

– A zis toa’major că nu poate veni, că culege castraveţii pentru popotă. Da’ a zis că scrie în instrucţiuni cum merge aparatul.

– Păi de ce nu zici aşa, maiorule? Are dreptate Tuteaşcă, vorba aia, suntem atâţia ofiţeri aicea şi stăm dup’un tablagiu? Ia dă, bă, instructiunile alea încoace! … aha, uite poza aparatului … dar ce naiba scrie aici? paaap? Scrie ruseşte?

– E un aparat sovietic, tovarăşe colonel, interveni căpitanul Miron.

– Daa? Atunci ia citeşte tu, Miroane, că ştii mai bine.

Miron luă caietul şi citi:

– R – a – d – a – r … nu ştiu, tovarăşe colonel.

– Cum nu ştii., bă, mare locţiitor politic?

– Păi să vedeţi, eu ştiu Savieţchi saiuz, Eseseser…

– Lasă, bă, asta ştie orice prost. Ia vezi, maiorule.

Stroe lăsă caietul pe masă.

– Nu ştiu eu aşa ceva, tovarăşu colonel.

– Tu, mă, care ai făcut războiul alături de fraţii noştri sovietici?

– Da, dar de la ei am învăţat doar davai ceas, davai rachiu, davai dengli… Tot  dumneavoastră sunteţi salvarea noastră, tovarăşu colonel.

– Eu? Păi eu sunt colonel şi comandant de unitate. Ce nevoie am eu să ştiu ruseşte când am subordonaţi? Miroane, notează-ţi: de mâine, pe lângă cursurile de învăţământ politic organizezi şi ore de limba rusă. Executarea!

– Am înţeles, tovarăşe colonel!

– Asta o rezolvăm, dar cu locatorul ce ne facem? se lamentă Marica.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez! interveni soldatul

care asistase la discuţie.

– Ce vrei, bă?

– Tovarăşu colonel, ştiu eu ruseşte, am învăţat la şcoală. Cred că pot eu să vă traduc instrucţiunile.

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras