767. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XI

CAPITOLUL XI

“CHERCHEZ LA FEMME”

Inspectorul Dobson se trezi a doua zi ca un uriaş  plin  de  energie. Urmase  sfatul  superintendentului,

seara fumase mai multe pipe gândindu-se la caz din toate unghiurile posibile. Ca rezultat, el reuşi să alcătuiască un plan de acţiune pentru a doua zi. Apoi şi-a scos din minte crima, şi timp de o oră, înainte de a se duce la culcare, a cântat la flaut, în timp ce doamna Dobson a ascultat răbdătoare, doar din cănd în când murmurând câteva dintre ultimele bârfe din Tooting. Astfel, creierul lui Dobson a putut să se relaxeze înainte de somn, care nu a întârziat să vină, ajutat şi de o sticlă de apă caldă.

Aşadar, inspectorul se trezi proaspăt şi cu poftă de muncă. Devoră micul dejun, compus din ouă cu

şuncă, şi stropit cu o jumătate de halbă de bere slabă, mai fumă o pipă, aruncă o privire rapidă prin “Mail” şi fu gata de a porni ancheta. Prima mişcare fu un drum cu metroul până în St.John’s Wood. Aici Jackson îi ură un respectuos “bun venit”, apoi îl informă că Miss Smethurst tocmai plecase însoţită de Madame Barretta, care venise în vizită imediat după micul dejun, dar că doamna Spurling, sora domnului Smethurst, era acasă şi îşi exprimase dorinţa de a-l vedea pe domnul inspector, în caz că acesta ar veni.

 Dobson hotărî să vorbească cu bătrâna doamnă imediat, deşi nu se aştepta să afle nimic interesant.

       Doamna Spurling era văduva unui preot de ţară, şi trăia de câţiva ani în casa parohială a defunctului ei soţ dintr-o rentă generoasă pusă la dispoziţie de fratele ei. Probabil că viaţa la Dumbleton-cum-Bumble nu era destul de agitată, pentru că doamna, deşi purta o rochie decentă de doliu, părea deosebit de entuziasmată de faptul că era atât de apropiată de o “cause celebre”. Dorinţa ei de a-l vedea pe inspector se născuse din dorinţa de a culege informaţii, cu toate că şi ea era gata să vorbească despre fratele ei şi să răspundă la orice întrebare. Povestea ei nu păru să arunce nici o rază de lumină asupra problemei până în momentul în care, ca o reacţie la o idee, ea spuse că există un lucru pe care îl ştie, deşi nu era cunoscut de altă lume, cu toate că ea nu ştia ce legătură ar fi putut să aibă cu această tristă împrejurare şi nu ştia dacă are dreptul să vorbească despre aceasta. Detectivul rosti cele câteva cuvinte de încurajare care erau, în mod evident aşteptate, iar doamna Spurling spuse:

       – Cred că există o femeie în viaţa fratelui meu. Sigur că a fost căsătorit, dar nu la asta m-am referit, şi nici la draga de Emily. M-am referit la o Femeie. Nu l-am auzit niciodată să vorbească despre vreuna, şi binenţeles că nici n-ar fi făcut-o, şi sunt sigură că Emily nu ştia nimic. Dar într-o zi, când stătea cu mine la Dumbleton – obişnuia să vină în vizită în fiecare an, ştiţi, la Whitsun, la fel de fix ca un ceas – într-o  zi am găsit o tabacheră într-un fotoliu în care stătuse el, şi când am luat-o, s-a deschis în mâna mea – absolut din întâmplare, vă asigur – şi înăuntru, pe capac, ce să vezi? Era fotografia unei Femei. Aş zice că era frumoasă, dar nu era o figură care să-mi placă mie – prea  îndrăzneaţă, cu nişte ochi mari, negri, care nu arătau chiar atât de bine. A, desigur, am închis tabachera şi am pus-o la loc exact unde am găsit-o, dar nu mi-a părut prea bine, şi cred că m-am şi îmbujorat când m-am întâlnit cu fratele meu după aceea. Vă asigur că a fost un mare şoc pentru mine.

       Inspectorul Dobson îşi dădu toată silinţa să pară şi el şocat.

       – E o chestie interesantă, doamnă, spuse el. Dar nu aţi văzut nici un nume pe poză, sau poate pe spatele ei?

       – O, dar nu m-am uitat pe spatele pozei. Buna doamnă era, în continuare, şocată. Nu, nu era nici un nume şi nu-mi închipui cine putea fi.

      – Şi, binenţeles, n-aţi întâlnit-o niciodată în carne şi oase?

      – O, nu. La menţionarea cuvântului “carne” se simţi din nou o stânjenire. Nu. Sunt sigură că n-am întâlnit-o niciodată. Ştiţi, nici nu prea vin pe la Londra, aşa că nu aveam unde să mă întâlnesc cu ea, chiar dacă ar fi venit pe-aici, lucru de care mă îndoiesc. La încheierea ultimei propoziţii se bănui mai mult decât se auzi un suspin.

       – Ei, bine, doamnă, spuse inspectorul ridicându-se în picioare, dacă cumva o vedeţi pe femeia aceea, acum că vă aflaţi în Londra, vă rog să mă anunţaţi. Vă sunt foarte recunoscător pentru preţioasele dumneavoastră informaţii. Bună dimineaţa, doamnă.

       În timp ce închidea în urma sa uşa, inspectorul îşi spuse.

       – Deci există şi o femeie, domn’le Dobson, cherchez la femme.

       Inspectorul descuie uşa şi intră în birou. Primul lucru pe care-l făcu fu să se asigure că totul fusese lăsat exact aşa cum era în timpul tragediei – şi aşa era, în afară de uşa-fereastră, care între timp fusese închisă şi zăvorâtă pentru a împiedica accesul vreunui intrus.

       Sunându-l pe majordom, detectivul se interesă în legătură cu posibila folosire a cerii de sigilat, căutând o posibilă explicaţie a prezenţei cerii de lumânare pe masă. Jackson  nu putu să-l ajute; nu îl observase niciodată pe Sir John folosind ceară de sigilat şi nu văzuse niciodată vreo lumânare în birou. Alice, camerista-şefă, confirmă acest lucru. Niciodată nu mai văzuse ceară de lumânări prin camera aceea. Astfel, inspectorul ajunse la concluzia că intrusul trebuie să fi stins lumina electrică şi că ar fi lucrat la lumina unei lumânări, pe care că probabil că o adusese cu el, drept urmare, la plecare, a aprins din nou lustra.

       Apoi detectivul trimise după P.C. Raffles, care era din nou de serviciu şi, încuind uşa, îi explică ce rol avea să joace în presupusa reconstituire a crimei. Agentul de poliţie, având în mână un ziar făcut sul, se ascunse după perdeaua ferestrei-uşă din dreapta, în timp ce detectivul, deschizând-o pe cea din stânga, ieşi pe verandă. Apoi reveni în cameră şi trecu pe lângă colţul mesei de scris pe care se afla telefonul. În acest timp, P.C. Raffles ieşi încet din spatele perdelei şi îl lovi puternic în cap cu ziarul rulat. Dobson se prăbuşi pe podea, corpul său acoperind, cu mici diferenţe, conturul de cretă care descria poziţia lui Smethurst.

       – E cam greu, Raffles, spuse detectivul ridicându-se în picioare şi frecându-şi capul. Ar trebui să citeşti ceva mai uşor, întotdeauna am fost de părere că “Financial News” e ceva destul de greu. Dar, ia fii atent, ai apărut puţin cam devreme, te-am văzut clar înainte de a trece de colţul mesei.

       Experienţa fu repetată, de data acesta agentul aşteptând până când inspectorul îi întoarse complet spatele înainte de a-l lovi. Acesta din urmă se prăbuşi ca şi mai înainte, de această dată însă doar picioarele atingându-i linia de cretă, restul corpului rămânând dincolo de ea.

       – Tot n-a fost bine, spuse el. Încearcă cu o secundă mai devreme, dar te rog eu, dă mai încet.

       Din nou şi din nou, experienţa fu repetată, dar de fiecare dată fie că victima îşi vedea atacatorul apărând de după perdea, fie că ea cădea în afara conturului trasat cu creta. Detectivul nu mai înţelegea nimic.

       – Raffles, spuse el, ceva nu-i în regulă. Ce-ar fi să încerci o sclipire de geniu, aşa cum ai tu uneori? Agentul ridică din umeri. Ce să-i facem, o să-l lăsăm pe Superabundent să se gândească. Vorba aia, munca lui e să gândească.

       Abandonând pentru moment acest aspect, Dobson trimise după James şi îl chestionă mai amănunţit decât în ziua precedentă în legătură cu trecutul său. Valetul nu a fost prea încântat să vorbească despre amănuntele carierei sale, dar, încet-încet, detectivul reuşi să reconstituie o autobiografie care atrăgea atenţia mai ales prin varietatea intereselor momentane şi lipsa de legătură dintre ele. Era evident faptul că omul era un rătăcitor, încercase tot felul de meserii de care se săturase repede sau se săturaseră ele de el. Înainte de război se pare că încercase să se stabilească, dar după încheierea războiului această ambiţie devenise mult mai greu de realizat, şi din nou trecuse din slujbă în slujbă, până cu câteva luni înainte, când intrase în serviciul lui Sir John.

       – Dar cum ai obţinut slujba asta? întrebă detectivul. Domnul Jackson mi-a spus că n-ai venit de la o agenţie de plasare, ci Sir John te-a găsit şi angajat singur. Unde te-a găsit şi de ce ţi-a oferit serviciul ăsta?

       Valetul răspunse că lucra ca ospătar într-un restaurant pe G.W.R., şi că Sir John a venit într-o zi să ia masa în acel local. El, James, l-a recunoscut imediat. Fusese în acelaşi batalion de puşcaşi regali cu tânărul domn John Smethurst, unicul fiu al lui Sir John, care murise la Paschendaele în ’17. Odată a fost şi ordonanţă pentru tânărul domn Smethurst, atunci când adevărata ordonanţă era bolnavă, şi când văzuse o fotografie a lui Sir John printre lucrurile lui. S-a dus singur să se prezinte lui Sir John după ce acesta terminase de mâncat, şi ca rezultat al acestei discuţii, Sir John îi oferise prezenta slujbă.

       Inspectorul Dobson nu a fost chiar mulţumit de această explicaţie, care nu justifica încrederea bătrânului de a-l angaja într-o slujbă pentru care era nevoie de încredere desăvârşită în persoana respectivă. Îl forţă şi mai mult pe Riley, iar ca rezultat al insistenţei sale află un lucru care ar fi putut să arunce o rază de lumină asupra problemei. Anume că James Riley lucrase ca băiat de alergătură în firma în care John Smethurst dăduse faliment în Oldham în 1900. Riley îl asigură pe detectiv că aceasta nu avea nici o legătură cu primirea postului, şi de aceea nici nu-i pomenise inspectorului nimic, dar inspectorul avea părerea lui în această privinţă şi şi-a propus să nu uite să treacă prin Lancashire pentru a face investigaţii.   

       După ce trecu şi de aceasta, detectivul se apucă să caute arma crimei şi memoratorul. Îşi pierdu mai mult de o oră căutând prin grădina de la St.Margaret’s Lodge şi apoi prin grădinile caselor vecine – adică a celor în care obiectele lipsă ar fi putut fi aruncate din stradă. Nu prea avea speranţe să găsească ceva şi, în privinţa aceasta avu dreptate. După o oră, hotărând că-şi irosea timpul preţios, el se întoarse în casă şi, chemându-l pe P.C. Raffles în birou, îl instrui cum să continue cercetările şi cum să interogheze orice persoană suspectă care ar fi putut fi văzută prin zonă în noaptea crimei. Îşi dădea seama că îl punea să caute acul în carul cu fân, dar era o muncă de rutină care trebuia făcută, şi totuşi, uneori astfel de cercetări dădeau rezultate.

       Era pe punctul de a ieşi din birou când uşa de la camera de dimineaţă, care se afla exact în faţa biroului, se deschise şi în prag apăru doamna Spurling. Văzându-l pe detectiv, se apropie grăbită de el şi îl atrase la fereastra camerei de dimineaţă, de unde se vedea peronul. În faţa casei se vedeau două femei care stăteau de vorbă.

       – Uită-te, şopti bătrâna doamnă, acolo, aceea care stă de vorbă cu nepoata mea, o vezi? E femeia din poză!

       – Pe Dumnezeul meu! strigă detectivul. Contesa spaniolă!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s