WEEKEND IN BANAT (ziua a treia) de Mihai-Athanasie Petrescu

Duminica noastrӑ bӑnӑţeanӑ începe cât se poate de bine: nu plouӑ, aşa cum ameninţase Busu. Nu e nici soare de varӑ, ce-i drept, dar e bine (dacӑ facem abstracţie de temperatura cam scӑzutӑ).

Beneficiem, aşadar, de condiţii bune de cӑlӑtorie spre valea Minişului, acolo unde Wikipedia şi hӑrţile ne asigurӑ cӑ se poate vedea unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Deci, repede micul dejun şi cafeaua, sӑ nu mai pierdem timpul.

Harta e destul de clarӑ: trebuie sӑ ajungem la Bozovici, ce-o fi ӑla, iar apoi sӑ continuӑm pe Valea Minişului. La jumӑtatea distanţei dintre Bozovici şi Anina, undeva pe marginea şoselei, ne vom întâlni cu obiectivul.

Harta e clarӑ, drumul mai puţin; dar îl avem pe waze, bunul nostru prieten, la înderoatӑ, cӑ doar mergem pe roti, nu în mâini. Îi cerem indicaţii preţioase şi ni le va da. Aşadar, o luӑm pe Valea Cernei, în direcţia opusӑ Orşovei, ne luptӑm cu pustietatea drumului – e duminicӑ dimineaţӑ, oamenii normali dorm la ora asta – şi, dupӑ câţiva kilometri, vocea blondӑ a lui waze din telefon ne convinge sӑ cotim spre stânga. Drumul pe care ne angajӑm, deşi cu borne rosii (DN) e îngust şi sinuos, dar extrem de frumos. Şerpuieşte printre dealuri, traversând, rpin vӑi, nişte localitӑţi rurale demne de descrierile lui Vlahuţӑ. Pӑcat, oarecum, cӑ aspectul lor patriarhal e afectat de tehnica modernӑ, dar asta nu poate fi împiedicat. Dacӑ ar fi fost, în mod sigur nu am fi ajuns pe-acolo, pentru cӑ nu am permis de conducere categoria “cӑruţӑ cu cai”.

Câteva vӑi mai încolo ajungem la denumirea pe care o cunoşteam din lecţiile învӑţate: Bozovici. Ce sӑ fie, e un sat mai mare, cu blocuri urâte (ca orice bloc care se respectӑ) şi cu multe maşini. Nu ştiu dacӑ e categorisit comunӑ sau oraş, nici nu conteazӑ, e doar o etapӑ şi nu un obiectiv. Dar este şi semn cӑ foarte curând trebuie sӑ fim atenţi, ajungem la destinaţie.

Valea Minişului, parte a unei rezervaţii naturale, adӑposteşte o şosea foarte bunӑ şi, la ora asta matinalӑ, încӑ necirculatӑ. Am auzit cӑ Bigӑr e vizibil pentru şoferi, sper cӑ aşa e, sӑ nu cumva sa-l ratӑm.

Nu, nu-l ratӑm. Vedem întâi un nene îmbrӑcat în verde, cu pӑlӑrie vânӑtoreascӑ pe cap şi cu tolba atârnatӑ de de gât. Apoi îl vedem şi pe-al doilea, îmbrӑcat cam la fel, dupӑ care vedem şi un fel de portal din lemn. Clar, am ajuns unde voiam. Traficul lipsӑ îmi permite sӑ opresc în dreptul nenilor, de la care aflu cӑ existӑ un loc de parcare la 50 de metri.

E, de fapt la vreo juma’ de kilometru, o cârcimӑ popas, unde abandonӑm Racheta Roşie şi revenim pe un fel de trotuar amenajat dincolo de glisierele drumului, pe malul gârlei. IMG_4273img_42751.jpgimg_42671.jpgDupӑ câteva minute, vânӑtorii ne salutӑ respectuos, şi vedem cӑ nu sunt chiar vânӑtori, nu poartӑ arc sau puşcӑ, ci doar un maldӑr de bilete. Ne oferӑ douӑ astfel de bilete, pe care le acceptӑm bucuroşi, pentru colecţie, chiar dacӑ ne cer şi tribut pentru ele: 2×5.CHEILE NEREI-BEUSNITA (1)

Pӑtrundem în incintӑ. Ni se promite cӑ vom vedea pârâul Bigӑr, izvorul Bigӑr şi grota Bigӑr (dӑm Bigӑr factor comun şi vedem mai simplu, un pârâu, un izvor şi o grotӑ).

Vedem şi cascada, binenţeles, dar o lӑsӑm la urmӑ, pour la bonne bouche.

Parcul e fain şi bine întreţinut. Oamenii care se ocupӑ de el se pricep la propagandӑ vizualӑIMG_4346IMG_4285

şi au simţul umorului, dupӑ cum rezultӑ şi din panouri şi din recicle bins înşirate de-a lungul aleilor.IMG_4284IMG_4292 IMG_4337Profitӑm şi de indicatoare,IMG_4293 IMG_4304.JPGşi ne delectӑm privirile. Pӑdure, pârâu, pӑstrӑvӑrie (nu şi pӑstrӑvi, de fapt nici nu ştiu dacӑ locul chiar e pӑstrӑvӑrie sau doar se numeşte aşa).IMG_4282

Izvorul nu e abundent, apa apare din sol şi se opreşte, pentru puţin timp, sӑ admire peisajul printre pietre.IMG_4317IMG_4315IMG_4314IMG_4298IMG_4297IMG_4295 Apoi o ia la vale, cӑtre şosea, trecând pe sub podeţele de lemn şi pe lângӑ un pavilion, tot din lemn, un loc bun unde sӑ iei cafeaua. Datӑ fiind natura materialului de construcţie, sper cӑ fumatul e interzis.IMG_4291IMG_4289IMG_4290IMG_4327IMG_4331IMG_4334IMG_4335IMG_4338IMG_4339IMG_4340IMG_4345IMG_4288IMG_4287IMG_4281

Ca nişte alpinişti curajoşi ce suntem, urmӑm şi indicatorul pe care scrie “grota”. Locul pare accesibil, aşa cӑ încercӑm cӑţӑrarea. Dar la primul pas, talpa mea, nedotatӑ cu cauciucuri de iarnӑ, îşi pierde total aderenţa. Mai fac vreo douӑ tentative, apelând şi la bara de oţel menitӑ doar sӑ îmbogӑţeascӑ stânca cu oxizi de fier (pentru cӑ e montatӑ în aşa fel încât sӑ nu poatӑ fi utilizatӑ). E o frustrare sӑ ajungi la zece metri de un obiectiv şi sӑ nu poţi, totuşi, sӑ-l atingi. Ghinion, cum ar zice un fost coleg, profesor de fizicӑ.IMG_4318IMG_4320IMG_4321IMG_4322IMG_4323

Revenim spre cascadӑ. Am spus, încӑ de la început, cӑ drumul nostru în Banat avea Cascada Bigӑr ca prim ţel. Peste tot scrie cӑ este consideratӑ cea mai frumoasӑ cascadӑ din lume, iar asta chiar trebuie verificat, pentru cӑ locul este aproape, uşor de gӑsit pe hӑrţi şi pe şoselele patriei noastre, nu ale altora. Vӑzând cascada, cu o privire cât se poate de subiectivӑ, desigur, dӑm dreptate reclamelor. Chiar e fainӑ!IMG_4277IMG_4348IMG_4349IMG_4353IMG_4359WP_20180930_10_39_59_Pro

Legendele locale, preluate de toţi marii cӑlӑtori cu acces pe siturile de specialitate, explicӑ denumirea: era numele unui flӑcӑu, îndrӑgostit, ca orice flӑcӑu din legende, de o fatӑ.

Eu încerc o altӑ etimologie, asemeni celor care explicau cuvintele prin negare. Vӑzând cascada, constat cӑ nu e bigger, ci de fapt e chiar smaller. Deci se numeşte “mai mare”, amintind de Niagara, poate pentru a atrage turiştii, dar, în realitate, e destul de micӑ, are o înӑlţime de numai câţiva metri şi un debit mic de apӑ. Particularitatea şi frumuseţea nu e datӑ de mӑreţie, ci de formӑ, de scurgerile de apӑ şi de culoare. Pozele pot vorbi mult mai bine decât cuvintele pentru a demonstra cât de frumoasӑ este cea mai frumoasӑ cascadӑ din lume.

Obiectivul numӑrul doi al zilei ar fi putut fi “Simeringul bӑnӑţean”. Prospectele turistice gӑsite pe la Herculane descriu “Simeringul” ca pe o mocӑniţӑ care, pe un traseu presӑrat cu zeci de tunele şi viaducte, leagӑ Anina de Oraviţa. Din pӑcate, “mocӑniţa” nu e chiar o mocӑniţӑ, ci un tren cu un LDH şi douӑ-trei (în funcţie de anotimp) vagoane de cӑlӑtori obbişnuite, pentru linie normalӑ. Ce-i drept, traseul este aşa cum îl prezintӑ afişele, adicӑ foarte spectaculos, dar … trenul are prima pornire de la Oraviţa. Adicӑ, mai pe scurt, ar fi trebuit sӑ ajungem la Oraviţa, trecând prin Anina, sӑ abandonӑm maşina acolo pentru a reveni la Anina, de unde sӑ remergem la Oraviţa ca sӑ ne recuperӑm Racheta Roşie. Toate astea le-am aflat de la unul dintre cei doi vânӑtori şi pӑzitori ai fenomenului Bigӑr.

Deci, fӑrӑ Simering, dar nimeni nu ne împiedicӑ sӑ o luӑm, totuşi, spre Oraviţa, sӑ vedem locurile. Şi nu alegem greşit, pentru cӑ şoseaua, de la Bigӑr la Anina, strӑbate un defileu de toatӑ frumuseţea, sӑpat de râul Miniş în calcare, dar, interesant, şi în bazalt, sau, cel puţin, aşa pare din zborul Rachetei.WP_20180930_11_04_50_ProWP_20180930_11_04_55_ProWP_20180930_11_05_08_ProWP_20180930_11_05_10_ProWP_20180930_11_05_18_ProWP_20180930_11_06_08_Pro

Trecem pe làngӑ Anina şi, dupӑ un drum cu numeroase serpentine care ne-au dus deasupra norilor,IMG_4369IMG_4380IMG_4381 descindem în Oraviţa. Un orӑşel asemӑnӑtor cu cele din Ardeal, a cӑrui bisericӑ ne întâmpinӑ cu bӑtaie de clopot. Nu sunt convins cӑ ӑsta e tot centrul, dar aşa ne-a asigurat Waze. Iar micul monument din faţa lӑcaşului de cult ne aminteşte de … Romy Schneider, actriţa care a jucat rolul împӑrӑtesei Sissi.IMG_4384IMG_4385IMG_4392IMG_4382

Ca sӑ ieşim din oraş, înapoi spre Anina, waze ne urcӑ pe un deal de unde oraşul se vede mai frumos decât este, dar unde sistemul de suspensie al Rachetei protesteazӑ vehement. Are şi de ce, coclaurile alea nu sunt demne de un Hyundai respectabil. Noroc cӑ ocolitoarea se terminӑ destul de repede şi regӑsim drumul cel sinuos care, preţ de vreo 20 de kilometri, ne poartӑ înapoi, spre celalalt capӑt de linie al Simeringului.

Anina nu e nici ea vreun oraş remarcabil, dar … exact când trebuia sӑ profit de waze pentru  gӑsi centrul, ifonul îşi aminteşte cӑ meseria lui de bazӑ e aceea de telefon şi îl aduce lângӑ noi pe patronul de la Deea. Omul e nemulţumit cӑ nu am stat în bazinul cu apӑ termalӑ (sau nu) din curtea pensiunii pentru a-l aştepta pe el. Ne roagӑ sӑ revenim la bazӑ, pentru a face cunoştinţӑ, îi spunem la cât ajungem şi, drept mulţumire, îl recӑpӑtӑm pe waze şi gӑsim gara Anina. Da, chiar e un monument demn de a fi vӑzut. Ditamai clӑdirea, cu vreo (vorba teleormӑnenilor) 7-8-10 linii, pe unde trece un singur tren pe zi: aşa-zisa “Mocӑniţӑ”.IMG_4397IMG_4398IMG_4396IMG_4400IMG_4405 Ceasul spune cӑ trenul ar trebui sӑ aparӑ cam peste o jumӑtate de orӑ, dar fiind unul atât de banal nu ni se pare necesar sӑ-l aşteptӑm. Adicӑ, hai sӑ recapitulӑm: noi, pe şoseam, am ajuns de la Bigӑr la Oraviţa, am ascultat clopotele şi ne-am întors, sӑrind peste coclauri, iar trenul nu a ajuns încӑ în rӑstimpul ӑsta. No, şi se mai zice cӑ numai ardelenii is lenţi?!

Are, n-are clienţi, dar plӑcile comemorative nu-I lipsesc!IMG_4407IMG_4406

Trecând pe lângӑ un obiect care pare colivia unei mine de cӑrbuni (ce-o cӑuta asta într-un bazin carbonifer?) ajungem în centrul oraşului, unde vedem un monument închinat minerilor, mai ales celor care şi-au gӑsit sfârşitul în subteran.IMG_4411IMG_4412 Mi se pare interesant şi turnul de rӑcire al (habar n-am, o fi o termocentralӑ?), seamӑnӑ cu cele de la antica uzinӑ electric de la Braşov – numai cӑ acolo erau din lemn.IMG_4419 În rest … cam atâta.IMG_4426IMG_4415

Hai înapoi, spre defileul Minişului, cu gândul la pӑstrӑvӑria Miniş, semnalatӑ de waze, de foamea noastrӑ şi de spiritul nostru de observaţie pe drumul dinspre Bozovici. O gӑsim exact acolo unde o lӑsasem, dar, dupӑ ce iar ţopӑim peste câteva obstacole, citim pe uşӑ: “nu avem restaurant”. Grrrr! O sӑ rӑbdӑm pânӑ la Herculane, ce sӑ facem.

Ultimul episod al zilei urmeazӑ dincole de Bozovici. Morile de apӑ de la Eftimie Murgu.

Tipul ӑsta cu nume care vine, vorba lui Gogol, de la cal, în afarӑ de faptul cӑ a fost revolutionar paşoptist a mai fost şi originar din satul Rudӑria. Care sat Rudӑria se gӑseşte pe valea Rudӑriei, la ieşirea din defileul Rudӑriei. Pentru cӑ, asemeni lui Mark Twain, Eftimie Murgu a vrut sӑ facӑ ceva pentru satul lui, i-a oferit un nume mai complicat: al sӑu, propriu. Prin urmare, discutӑm despre satul Eftimie Murgu, aşezat pe valea Eftimie Murgu, la ieşirea din defileul Eftimie Murgu.

Indicatoarele rutiere sunt uşor de urmat, adicӑ drumul cӑtre Eftimie Murgu e perfect identificabil. Dar, cu mâna pe tastaturӑ, recunosc, cӑ, dacӑ nu era foarte devreme şi chiar vremea destul de caldӑ, am fi abandonat dupӑ primii metri de şosea. Gropi imposibile pentru un SUV, iar pentru un sensibil, cum e Hyundai Accent ar trebui interzise prin lege. Am dovedit ambiţie şi sӑraca Rachetӑ Roşie a suportat şi a rezistat (excelentӑ maşinӑ!) celor cam trei kilometri de hârtoape denumite DJ. Vorba e cӑ, dupӑ vreo alţi zece kilometri, cu un asphalt acceptabil, am ajuns în localitatea Eftimie Murgu, pe o uliţӑ centralӑ asfaltatӑ, dar bordatӑ de lucrӑri de instalare a … ce ştiu eu, telefonie, canalizare, aducţiune de apӑ, canalizare? Dar, ce-i al lor e-al lor, drumul cӑtre morile de apӑ e indicatorizat cum trebuie şi l-am nimerit fӑrӑ grijӑ, ocolind prin stânga piaţa centralӑ.

La un moment dat, vӑzând cӑ stau sӑ citesc indicatoare, de noi s-a apropiat un june localnic de vreo 80 de ani, un tip simpatic şi vorbӑreţ, care ne-a explicat, cu voce (foarte) tare, cӑ suntem chiar în faţa primei mori dintre cele 22. Moara Firez. Îmi confirm: firez înseamnӑ fierӑstrӑu, exact ca la noi, în Ardeal, pentru cӑ, pe vremea dacilor, moara avea şi un gater.

Omul e prea convngӑtor ca sӑ putem sta nepӑsӑtori în maşinӑ, aşa cӑ ne dӑm jos şi îi acceptӑm discursul. De fapt, omul spune exact ceea ce vrem noi sӑ auzim: ca suntem în faţa unei mori, cӑ el e morarul, cӑ, dacӑ vrem, putem sӑ o vizitӑm fӑrӑ taxe de intrare, având parte şi de explicaţii. Adiţional, aflӑm cӑ morarul este şi fericitul posesor a douӑ cutii cu gogoşi, din care putem sӑ ne servim pentru un leu bucata (întreagӑ) şi a unui raft cu sticle de ţuicӑ şi palincӑ.

Binenţeles cӑ îi acceptӑm invitaţia. Gogoşile sunt extraordinar de bune, mai ales dupӑ ce citisem inscripţia de pe pӑstrӑvӑrie. Cӑ sӑ repetӑm experienţa gustului, devenim şi noi deţinӑtori ai unei pungi de douӑ kile de fӑinӑ integralӑ obţinutӑ la acea moarӑ. Ba, pentru un experiment cu brânzӑ de burduf de la Covasna, cumpӑrӑm şi o pungӑ de mӑlai. Tot integral şi tot de la moara Firez.

În plus, morarul ne conduce la scoc, unde ne explicӑ mecanismul utilajului: are o morişcӑ din fier – eu o numesc, în glumӑ, turbinӑ, cu gândul la invenţiile lui Henri Coandӑ, iar gazda confirmӑ: turbine aia se numeşte chiar turbinӑ. IMG_4427Ne uitӑm la ea cum se învârte,

dupӑ care suntem invitaţi în “casӑ”, adicӑ în moara care funcţioneazӑ normal, mӑcinând un amestec de boabe de grâu şi de porumb (din producţie localӑ) spre deliciul turiştilor curioşi şi al porcilor din gospodӑria moşmorarului.

Aflӑm şi cum se executӑ întreţinerea tehnicӑ a morii, mai bӑgӑm în portbagaj şi douӑ sticluţe de pӑlincӑ producţie proprie (da, excelentӑ, dar faţӑ de horinca maramureşeanӑ … ) şi, la indicaţiile gazdei, o pornim în amonte pe valea Rudӑriei (morarul  a trecut sub tӑcere denumirea oficialӑ). Câtiva kilometri parcurşi cu vitezӑ redusӑ, pe un drum extrem de îngust şi sinuos printre pereţi de stâncӑ de calcar şi bazalt. Nu sunt eu geolog, dar dupӑ expediţii la Detunata, Racoş, Vezuviu şi Etna am învӑţat sӑ recunosc bazaltul.IMG_4431IMG_4434IMG_4437

Ne oprim şi pentru o moarӑ cu tunel, al cӑrei morar chiuleşte (sper cӑ şi-a tӑiat ziua), IMG_4439IMG_4440IMG_4441IMG_4442dupӑ care coborâm în sat, unde îl mai salutӑm o datӑ pe nenea morarul de la Firez. Omul, gazdӑ bunӑ, foloseşte o expresie pe care numai eu puteam s-o înţeleg: “Cine mânӑ maşina?” Aflând cӑ eu sunt şoferul, moşul o invitӑ, fӑrӑ succes, pe soţia mea la o ţuicӑ, pentru a certifica valoarea mӑrfii cumpӑrate de la el. E bunӑ, excelentӑ, cum ziceam, dar am aflat dupӑ ce am ajuns acasӑ.

Înainte de a ieşi din Eftimie Murgu, mai fotografiez o casӑ interesantӑ (model de kitsch rural bӑnӑţean)IMG_4443.JPG şi apoi rӑmânem blocaţi în piaţa centralӑ, unde o nuneascӑ închide toate unghiurile.IMG_4444IMG_4445IMG_4446IMG_4447 Am stins dieselul, pentru cӑ nu aveam nici o intenţie de a strica nunta oamenilor, dar, dupӑ vreo zece minute de horӑ, am luat-o pe urmele altei maşini, care ştia o rutӑ ocolitoare.

Aceasta a fost expediţia echipajului nostru în a treia zi de şedere în Caraş Severin. Apreciem cӑ a fost o investiţie folositoare, am vӑzut şi apreciat nişte locuri unice şi extraordinare din patrimoniile noastre naţionale: geografic, cultural şi tehnic.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s