Arhiva zilnică: iunie 13, 2018

DINCOLO DE LIMITE de Nuți Gălețeanu

DINCOLO DE LIMITE

Motto: ”Nu există înălțimi de neatins ci numai aripi prea scurte”

(Giovanni Papini)

Am văzut cândva o emisiune tv, intitulată ”Oameni ca noi”…în ziua respectivă a fost și un documentar despre persoane  deficiente  de auz. Mă gândeam, că într-un anume sens, putem zice ”oameni ca noi” și totuși dacă nu ai o asemenea deficiență nu poți să le înțelegi ”lumea”, lupta cu discriminarea , eforturile de a fi considerați ”egali” cu ceilalți…

Și totuși printre noi există oameni cu surdocecitate (lipsiti de văz și auz) , oameni care au cunoscut prea bine întunericul și tăcerea.

În toată lumea, sunt cunoscute doar trei cazuri de persoane cu surdocecitate care și-au învins cu adevărat dizabilitățile, au absolvit studii superioare și au scris chiar și cărți: Hellen Keller, Olga Skorohodova și Vasile Adamescu.

Vasile Adamescu s-a născut pe 5 septembrie 1944, în comuna Borcea, la 14 km de Fetești,cu toate simțurile intacte. În urma unei meningo-encefalite, își pierde auzul și văzul total, la vârsta de 2 ani.

Comunicarea cu cei din jur este aproape inexistentă și nimeni din familie nu mai speră la recuperarea lui, știind că -medical vorbind- nu exista vindecare. Dizabilitățile erau definitive.

În anul 1955, la vârsta de 11 ani este înscris de tatăl său la Școala  pentru Orbi din Cluj Napoca. Cu ajutorul cadrelor didactice de aici și a lectorului Valer Mare, de la secția de Defectologie (Univ. Cluj), Vasile Adamescu este instruit  cu succes. Deși este nevoie de18 ani pentru absolvirea școlii și a liceului, reusește -cu multă ambiție- să termine o facultate și să devină la rândul lui profesor, în liceul în care învățase și el cîndva.

VA

Cu ajutorul tehnologiei , am reușit să stau de vorbă cu domnul profesor Vasile Adamescu, un OM EXTRAORDINAR, care a răspuns pe larg la câteva întrebări pe care i le-am adresat cu emoție.

Dar înainte de a reda conversația cu dânsul țin să precizez că i-am citit cartea, primul volum din autobiografia ”Înfruntând viața” pe care o recomand călduros, cu toții avem multe de învățat din tenacitatea dânsului.

adamescu-e1515678041807.jpg

De asemenea, la recomandarea dânsului am vizionat pe YouTube și câteva filmulețe/imagini din copilăria dânsului, de pe vremea când lungul drum al Cunoașterii abia începea. Am înțeles astfel mai bine , de ce pe toată perioada școlarizării , dânsul a fost considerat un ”experiment”.

Redau mai jos dialogul deosebit de interesant cu profesorul Adamescu, cu  mențiunea că sublinierea ultimului răspuns îmi aparține. Am văzut oameni care și-au pierdut Credința și Încrederea în Cel de Sus pentru lucruri mai ”mici”. Pentru mai puțin…

Întrebările sunt puține și scurte dar răspunsurile nu reprezintă ”puțin” , merită citite.

”Așa cum am stabilit o să vă rog să imi răspundeți la câteva întrebări, domnule profesor Adamescu!

Sunteți, clar, un om excepțional, o ”sursă de inspirație ” de neprețuit! Vă mulțumesc că v-ați dat acordul pentru a vă adresa câteva întrebări:

1.Care a fost momentul în care ați înțeles sensul cuvintelor? (faptul că fiecare obiect, lucru, obiect, acțiune are un ”nume”? )

 

Imediat după venirea mea la școala din CLUJ, am fost dus la grădiniță. Nu știam  ce   se petrece cu mine. Nu am știut de ce merg cu trenul, ce este un tren…

Când am intrat în sălile din școală, pășeam nesigur, speriat. Îmi lipsea ieslea vitelor, porumbarul, salcâmul din curtea casei părintești, animalele… Am avut mare noroc că am fost primit la școală și că am dat peste niște cadre didactice deosebite, oameni inimoși, care, printr-o muncă extraordinară, au reușit sa facă din mine ceea ce sunt astăzi.

Profesoara Florica Sandu, cea care s-a ocupat de demutizarea mea și de instruire, a încercat tot felul de modalități prin care să mă facă să vorbesc. Într-un sfârșit, după multe luni de zile, am scos primul sunet – a -, apoi, sunetul – p -.

M-a învatat să formez primul cuvânt, APA, și mi-a băgat mâna sub robinet, în timp ce curgea. Atunci mi-am dat seama ca așa se chema acea substanță. Eram fericit. Pe cine întâlneam prin școală, îl luam, îl duceam într-o încapere în care exista chiuvetă, porneam, băgam mâna sub jet și pronunțam răspicat APA. Oamenii din instituție erau impresionați. Însă adevăratul moment în care am înțeles ca totul are un  nume, o întrebuințare, a fost acela în care, profesoara mea, a vrut să mă învețe sunetul F. S-a gândit să asocieze focul cu acest sunet. A aprins un chibrit, mi l-a dat in mana, iar eu, speriat fiind de căldura focului, am scăpat bățul pe jos iar covorul vechi din muzeul scolii s a aprins puțin. Am simtit mirosul de ars. Profesoara a stins și nu s-a întamplat nimic. Mi-am adus aminte de un moment din copilărie, în care, nesupravegheat fiind, am dat foc fânului din grajdul de vară și s-a produs un incendiu destul de mare. Nu s-a întamplat nici atunci ceva rău, din fericire, pentru că oamenii din vecinătate au stins repede flăcările.

2.Când ați înțeles că sunteți diferit de ceilalți oameni?

 

Mi-am dat seama că sunt diferit de ceilalți oameni, destul de târziu. Dupa demutizare, am învățat multe lucruri noi și atunci am înțeles ce s-a întâmplat de fapt cu mine, cum mi-am pierdut simțurile. Mi-am dorit mult să-mi recapăt vederea și auzul, am fost la mulți medici, dar din păcate nu s-a putut face nimic. M-am consolat și am înțeles că viața poate fi frumoasă și în această situație.

3. Și când v-ați acceptat cu adevărat deficiențele ? A fost un proces dureros ? 

 

Pentru mine a fost un mare avantaj că pierderea simțurilor s-a produs în copilăria fragedă și nu îmi mai amintesc mare lucru de dinaintea acestei nenorociri. Dacă aș fi rămas fără aceste simțuri mai târziu, în adolescență de exemplu, mi-ar fi fost mult mai greu.

Așa, în aceste condiții, m-am obișnuit repede și nu pot spune că mi-a fost foarte greu. Eu m-am obișnuit așa, nu mi-aș dori să mai văd sau să aud. Știu că, atunci când va fi momentul să plec la Dumnezeu, pe lumea cealaltă, o să văd și o să aud.

4.Care credeți că e menirea dvs pe Pământ?

 

Cred că menirea mea este să ajut oamenii cu dizabilități și să le fiu exemplu. Asta am și făcut toată viața și voi face cât voi mai putea. Am avut ocazia să lucrez 40 de ani cu elevi cu deficiențe și să militez pentru drepturile acestei categorii de oameni. Sunt fericit că pot fi un om util societății.

5.Eu cred cu tărie că fiecare om are un Dar și Dumnezeu are o cale a Lui ca acel om să își folosească darul . Care credeți   că este darul /talentul dvs????

 

Sunt de acord cu ceea ce ați spus. Eu consider că Dumnezeu m-a protejat toată viața. I-am simțit și îi simt prezența mereu. Pot spune că am primit foarte multe daruri: talentul la sculptură, talentul de a preda copiilor cu deficiență, poate talentul de a scrie.

6.Ce v-a determinat să nu renunțați la viață, ce v-a determinat să mergeți înainte, în momentele dvs de cumpănă? 

 

Eu nu am simțit să am momente de cumpănă. Am iubit și iubesc mult viața. Îmi doresc să trăiesc cât mai mult și mă rog mereu lui Dumnezeu pentru asta. Încerc să am mare grijă de sănătatea mea fizică și psihică. Sunt sigur că credința în DUMNEZEU M-A AJUTAT SĂ RĂZBAT.

7.Fiindcă ați trecut prin mari experiențe de viață, credeți că există Dumnezeu?????

 

NU AM NICI CEA MAI MICĂ ÎNDOIALĂ. CRED CU TĂRIE CĂ EXISTĂ DUMNEZEU. ”

Reclame

2 comentarii

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized