PORTRET DE AVIATOR: CRISTINA ENE, PILOT TELEORMANEAN de Mihai-Athanasie Petrescu

CRISTINA ENE, PILOT TELEORMĂNEAN

12391129_10154132797912334_4346585672132299869_n.jpgAm revăzut-o pe Cristina la reunirea promoţiei, după 15 ani de la absolvirea liceului. Atrăgea atenţia prin “încălţămintea” ciudată pe care o purta, anume o gheată ortopedică menită să îi “repare” o fractură de picior. Fără să ştiu că nu greşesc prea mult, am glumit spunându-i că ar fi bună de instructor de paraşutişti, gheata ei fiind foarte bună pentru a-i ajuta pe cei care se tem să sară, pentru prima oară, dintr-un avion. Am înţeles imediat că nu i-a plăcut gluma mea, cred că nici mie nu mi-ar fi plăcut dacă eram în locul ei, dar nu s-a supărat pe mine. Ba, mai mult, a acceptat cu drag să îmi spună povestea vieţii ei de zburătoare.

Cristina Ene s-a născut în Roşiorii de Vede, judeţul Teleorman, la 9 decembrie 1972. A două oară, cum spune ea, s-a născut în iulie 2014, la Săcele , judetul Brasov, atunci când şi-a început viaţa de zburător. Este Teleormăneancă, legată de acest judeţ prin familia ei, prin copilaria si adolescenţa petrecută aici.

A început studiile la şcoala Generala nr.1, Roşiorii de Vede, apoi a continuat în Liceul Economic (azi Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”) din acelaşi oraş, unde am avut parte de cei mai deschişi şi mai dedicaţi profesori, cei care m-au ajutat să văd noi orizonturi către viaţa de adult.

Ar putea părea ciudat cum o tânără educată pentru a deveni om al cifrelor şi al afacerilor s-a simţit atrasă de zbor. Dar …

Încă din copilărie m-a fascinat aviaţia, fiind tot timpul cu ochii pe cer după avioane, încercând să disting detalii de construcţie (voiam să văd uşa, nu înţelegeam pe unde se intră în aeronavă). Microbul era deci prezent.

Viaţa însă a avut alte planuri pentru mine, astfel încât mi-am lăsat pasiunea aceasta în aşteptare, aproape uitând de ea, ocupându-mă de cele fireşti (am terminat facultatea, am construit o casă, am sădit un copac, am un copil minunat).

Din fericire însă, tot ea m-a urcat pe deal, unde am văzut, cu aceiaşi ochi mari de copil, “nebunii” care decolau cu nişte “cârpe” legate cu niste “aţe” subţirele ca pânza de păianjen. Nu am mai avut scăpare, a trebuit să încerc. Şi gata. De atunci mânânc, beau, dorm, iubesc în zbor.

Am început să învăţ tainele zborului cu parapanta la Braşov, la şcoala lui Feri, unde am cunoscut mulţi oameni dependenţi de genul asta de libertate, oameni care m-au învăţat toate detaliile, iniţial mai multe decât puteam să înţeleg. Foarte răbdători, însă, mi le-au explicat din nou, în ritmul meu. Grijulii, mă învăţau cum să urc mai bine, cum să folosesc eficient curenţii de aer pentru a zbura cat mai mult, cum să interpretez  terenul în aşa fel încât să nu mă accidentez.

Aşa de mult m-a prins totul încât, am terminat în şase luni şcoala care, în mod obişnuit, dureaza aproximativ un an.

Aeronava pilotată de Cristina Ene, chiar dacă nu are motoare cu puteri măsurabile în cai putere (paraşutiştii şi planoriştii spun că singurul lor motor este … forţa de gravitaţie), are particularităţile ei, pe care pilotul le descrie astfel :

Prima aeronavă, prima parapantă a fost cea de la şcoală, o “cârpă” folosită intens înaintea mea de alţi elevi, cu “fineţe” mică (nu zburam pe distanţe mari) dar foarte sigură pentru începători ca mine. Puteam, practic, să trag de comenzi foarte mult fără să intre in evoluţii necontrolate, reuşeam să învăţ destul de repede să o ţin deasupra capului la sol, în vânt, fără să mă chinui.

Dar haideţi să prezentăm aeronava:

Parapanta – este practic o paraşută direcţionabilă, însă mult mai mare, compusă din două straturi de material (extrados – partea de deasupra şi intrados – partea de dedesubt), unite între ele la capete şi pe toată lungimea din spate (bordul de fugă). Partea din faţă (bordul de atac) este deschisă, împărţită în aproximativ 30 de compartimente (chesoane). Legătura cu pilotul este făcută prin suspante, acele “aţe” subţiri, fabricate din materiale foarte rezistente (kevlar sau similare), unite între ele, la capăt, printr-un sistem de chingi.

Seleta – este carlinga descoperită a parapantei, un ham foarte comod, un fotoliu zburător. Este echipată cu un protector solid (în jur de 25-30 cm grosime), chingi cu carabiniere pentru prinderea picioarelor, barete moi pentru umeri şi, cea mai importantă parte, paraşuta de rezervă. Acroşarea de chingile suspantelor se face prin două carabiniere speciale, rezistente la forţe mult mai mari decât necesarul pentru susţinerea unui parapantist cu tot cu seleta. În funcţie de model, seletele sunt cu cocon (o învelitoare de picioare care creşte şi indicele aerodinamic) simple (fără cocon), reversibile (toată seleta se întoarce pe dos, trasformându-se în rucsac) şi de acrobaţii (selete speciale care transmit şi cele mai mici mişcări ale parapantei).

Paraşuta de rezervă – de două feluri, direcţionabilă şi simplă. Cea simplă este semisferică sau rectangulară, cea direcţionabilă este triunghiulară, aripa “delta”. Ambele modele sunt construite în aşa fel încât să se deschidă şi să frâneze eficient la foarte scurt timp după deschidere (10-12m) şi să coboare cu o viteză în limita siguranţei pilotului (maxim 5m/s). Se extrage manual cu ajutorul unui mâner textil poziţionat la îndemână.

Prima mea parapantă, cea pe care am evoluat, a fost, de asemenea, una de începători, însă mult evoluată tehnologic faţă de cea din şcoală. Am fost îndrăgostită, la propriu, de ea. Iubeam totul, de la culori la modul în care foşnea sau se ridica de la sol, sau reacţiona la comenzi. Cu ea am început să zbor în termică, să mă ridic la înălţimi ameţitoare, să zbor primele zeci de kilometri. Am depăşit-o, însă, repede, după cum îmi e obiceiul.


A doua, cea pe care zbor în prezent, este un model actual, nou, mai rapidă, cu performanţe mai bune. Am schimbat şi seleta, tot pentru performanţe mai bune, pentru una cu cocon, foarte uşoară, pentru urcat pante fără telescaun sau telecabină.

Pentru un novice, zborul parapantei ar putea părea ceva banal. Braşovenii sau turiştii care vizitează acea zonă a ţării sunt obişnuiţi cu prezenţa zburătorilor tăcuţi. Nu demult, cupolele de pânză colorau versantul nordic al Tâmpei, sportivii decolând de pe culmea muntelui sinonim cu oraşul pentru a ateriza pe terenuri de sport din apropiere. Dacă autorităţile au interzis această aventură, parapantiştii s-au refugiat la Poiana Braşov sau la Săcele – Bunloc. Zborul parapantei este condiţionat de pante şi curenţi de aer, dar şi răsplătit, din punctul de vedere al omului din seletă, de frumuseţea peisajelor vizibile de acolo, de sus :

Cel mai spectaculos zbor a fost de la Crucea Caraimanului, în Bucegi. Îmi aduc aminte că eram nerăbdătoare, iniţial. Apoi m-a cuprins frica. Dacă nu mă descurc? Dacă nu pot decola până la marginea prăpastiei? Am dus teama asta cu mine tot timpul cât m-am pregătit. I-am înebunit cu toţi cu întrebări, ce fac după decolare, încotro mă duc, unde aterizez? Totul până la momentul desprinderii. Parcă visam. Văile pe care le vedeam din maşină pe Valea Prahovei şi îmi păreau inaccesibile, acum mi se desfăşurau, în toată splendoarea lor, la picioare. Telecabina cu care urcasem până la Babele era acum un cubuleţ mic şi roşu care se deplasa ca un melc de un pixel pe ecranul unui calculator. A venit rândul Crucii. O vedeam foarte mare, lângă mine, uriaşă. Şi vârfurile de stâncă ce treceau în goană pe langă mine, şi vulturii care se învârteau jooos, la vârfurile copacilor, în căutarea hranei. Apoi a început vântul de vale, tare, era prima oară cand îl simţeam. Înaintam foarte greu, instructorul mă învăţa de jos, prin staţie, cum să accelerez şi cum să cobor mai repede. Am aterizat în siguranţă după aproape 30 de minute de fericire. Nu cred că am să uit vreodată acel zbor. Deşi m-am întors acolo de nenumărate ori, nu a mai fost la fel. Prima dragoste.

La începutul verii lui 2016, o ştire a canalelor de televiziune atrăgea atenţia celor interesaţi de zbor şi zburători. Undeva, în Dâmboviţa, o tănără parapantistă a suferit un accident la aterizare, în urma căruia a avut o fractură. Unii crainici zâmbeau, cu aerul că victima « ce a căutat, a găsit », pe alte canale ştirea era prezentată mai uman, realizatorii părând a empatiza cu parapantista. Cristina trece destul de repede peste accident :

Primul accident, şi, sper, singurul, a fost în vara lui 2016, în urma căruia mi-am rupt piciorul şi am pierdut cea mai bună parte a sezonului de zbor. O manevră greşită la aterizare.

Zborul cu parapanta, în sine, aduce multe satisfacţii, dar uneori aduce şi unele bucurii care alimentează orgoliul pilotului :

Prima mea medalie (cupă, de fapt) a fost în timpul unui festival de zbor, imediat dupa licenţiere. Aterizare la punct fix, locul I.

Ce mai face Cristina Ene ?

Acum locuiesc în Bucureşti, am o mică afacere care îmi ocupă o mare parte din timp, pe lângă grija pentru Cătălin, cel mai frumos proiect al meu. Însă tot timpul meu liber, toată fiinţa mea, viseaza zilnic la înălţimi şi distanţe în zbor, alături de prieteni şi păsări. Libertatea supremă !

Fotografiile apartin doamnei Cristina Ene.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Portrete, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s