UBI ROMA, IBI NOS de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (1)

Acum vreo cȃţiva ani, un scriitor dintre aceia care azi nu se mai ȋnvaţă la şcoală, pre numele său Grigore Ureche, a lansat cunoscuta sentinţă: “Noi de la Rȃm ne tragem”. Analizȃnd citatul după dovezile istorice pe care le avea el la ȋndemȃnă şi pe care le avem şi noi dacă alegem să ignorăm noile teorii legate de evoluţia poporului romȃn, ar trebui să ne simţim oarecum obligaţi să mergem pȃnă acolo, să vedem ce şi cum.

Ȋntr-o sȃmbătă din primăvara recent plecată dintre noi am simţit şi noi, oarecum pe neaşteptate, obligaţia asta. Şi pentru că, ȋn zilele noastre, o călătorie e uşor de planificat, ȋn aceeaşi zi aveam deja bilete de avion pentru Ciampino şi cameră de hotel nu departe de cele mai cunoscute obiective ale Romei. Ȋn sfȃrşit, ȋn ziua aceea nu mi-a reproşat nimeni că petrec prea mult timp pe internet …

Ca să nu pierdem prea mult din prima zi de şedere la Roma, am ales un zbor foarte matinal. Atȃt de matinal, ȋncȃt ne-am văzut obligaţi să admirăm Aeroportul “Henri Coandă” ca peisaj nocturn, ceea ce are un anumit farmec.

Am avut şi spectacol. Ştiu că uneori ȋn lounge-ul lui Coandă, dl. Valentin Iordache organizează nişte mici spectacole spontane – flash mobs – dar de data asta spectacolul surpriză a fost oferit de o călătoare ȋntre două vȃrste (nu ştiu care vȃrste) care, ȋnsoţită de un cărucior mare, supraȋncărcat cu bagaje dorea să coboare la parter. Au mai vrut acelaşi lucru şi alţii, probabil dar aceia au luat liftul, ȋn timp ce artista observată de noi se ȋncăpăţȃna să coboare pe elevatorul care doar … urcă. De abia după ce una dintre valizele de pe cărucior a ȋncercat să coboare singură, dar scara rulantă a adus-o inapoi, protagonista a ȋnceput să caute alte soluţii. S-a dovedit şi de data asta cȃt de folositor este să vorbeşti limbi străine, pentru că cineva a reuşit să o indrume pe dezorientata respectivă spre liftul aflat la doi metri distanţă …

Ora decolării apropiindu-se, am renunţat la frumuseţea peisajului urban. Am găsit alte scaune, ȋn apropierea porţilor de ȋmbarcare, dar, spre surprinderea noastră, un le-am folosit chiar mult: de data asta, ȋmbarcarea a avut loc la timp, ȋn ciuda obiceiului Wizz de a aduce cu ȋntȃrziere avionul la finger.

08

Surpriză: echipajul avionului Airbus A-321 HA-LXD este comandat de acelaşi căpitan Marco Rossi care  ne adusese, nu demult, de la Napoli. 09Decolăm de pe 26R, direct spre Roşiorii de Vede, dar cred că oraşul era la nord de avion. Sau nu era.

Zborul, destul de scurt – aproximativ o oră şi jumătate, nu poate fi spectaculos. Vremea e bună, altitudinea de zbor e mare, nimic interesant. Cu atȃt mai mult cu cȃt stau pe locul “B”, adică cel de unde un prea se vede ȋn jos. Vag, disting ȋn depărtare linia unui ţărm de mare şi nişte insule, dar nu pot să le fotografiez. Cȃnd avionul s-a apropiat de destinaţie şi de pămȃnt, vecinul din stȃnga mea şi-a concentrat privirea spre sol, ceea ce mi-a permis şi mie să strecor camera lȃngă hublou şi să surprind cȃteva imagini, care nu ştiu ce reprezintă. Sau, ba da: ȋn prim plan vedem flapsurile Airbusului, iar ȋn plan secund sunt peisaje italiene.

Aterizarea lină ȋi aduce aplauze comandantului Marco Rossi. Frȃnarea este destul de violentă şi scurtă, 012.JPGiar avionul se aliniază, cuminte, lȃngă un zio care, cu spirit de răspundere, mȃnă turma de călători spre un autobuz alb MAN (MAN ȋn ţara lui Iveco?!). 013Excursia cu autobuzul e foarte scurtă, bagaje de recuperat nu avem, dar nerabdarea de a vedea Roma ne e pusă la ȋncercare de răbdarea poliţistului de frontieră, care ȋmi studiază, meticulos, cartea de identitate. Numai mie, din zeci de coborȃtori din avionul Wizz.

Dar, pentru că şi lucrurile plăcute se termină, şi plăcerea lui polizzioto a trebuit să se termine odată şi-odată. Venea, deci, momentul să verificăm cȃt de bine mi-am făcut lecţiile. La ieşirea din sala benzilor pentru bagaje ar fi trebuit să găsim un ghiseu cu firma “Terravision”. Aha! Ghisşeul e acolo, iar din spatele lui ne zȃmbeşte amical o tȃnără funcţionară. “Two tickets for Rome and back, please”. “18 euros, please”, mi se răspunde. Ȋi ȋntind banii, iar soţia mea insistă: “Ai cerut bilete dus-ȋntors?”. De dincolo de ghişeu, funcţionara ne linişteşte: “Si, signora, dus-ȋntors, dus-ȋntors!”. Anchetez noua situaţie creată şi aflu că persoana nu este romȃncă, dar a ȋnvăţat limba noastră la locul de muncă. Frumos din partea ei.

Ne trimite, iar noi o ascultăm, la peronul numărul 1 din faţa terminalului,014

unde un autocar Scania soseşte după foarte puţine minute. Prea puţine, pentru că nu am timp să ma apropii de elicopterul alb expus dincolo de un gard, dar destule pentru a citi o pagină din historia aeroportului roman.016

Lăsăm trolerul ȋn cala autocarului, aceeaşi tanti care ȋmi dăduse biletele a venit acum să mi le rupă, cu aerul că nu m-a văzut ȋn viaţa ei. Uşile maşinii se ȋnchid, şoferul ȋi face “pa-pa” cu mȃna tinerei de la bilete vȃndute şi rupte şi, trecȃnd chiar pe lȃngă incinta cu elicopterul cel alb,

ne ȋnscriem pe autostrada de Roma.

Attenta, Roma, arriviamo!

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii, Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s