EU CU ASTEA AM CRESCUT! de Mihai-Athanasie Petrescu

EU CU ASTEA AM CRESCUT!

Am auzit de multe ori sintagma folosită ȋn titlu, rostită de oameni de toate vȃrstele. E un mod de a-ţi manifesta nostalgia pentru anii copilăriei, sau ai tinereţii, sau poate de a-i retrăi.

Un scriitor francez a construit un sistem estetic bazȃndu-se pe amintire, demonstrȃnd că se poate călători ȋn timp retrăind sentimente şi senzaţii. El s-a bazat pe gustul unei prăjituri, iar descriind momentul a deschis şi ochii cititorilor spre trecut. Fiecare are o amintire, mai scumpă sau mai banală, proprie sau comună, care ȋl face să se ȋntoarcă ȋn anii de demult.

Zilele trecute am făcut o astfel de experienţă străbătȃnd, cu piciorul, străzile Braşovului. Oraşul meu natal s-a schimbat enorm ȋn ultimii 59 de ani şi e ȋn continuă schimbare. Nu ȋmi propun să fac evaluări, un sunt calificat nici ȋn arhitectură, nici ȋn sistematizare sau inginerie. Dar sunt foarte calificat pentru a-mi aduce aminte.

Ȋmi amintesc ce era pe vremuri ȋn cutare loc, ce maşini circulau pe străzile oraşului, ce ȋmbrăcau oamenii, ce cȃntece sau cȃntăreţi ascultau …

Dar toate alea s-au dus, oameni, case, maşini, muzică …

Ieşind din blocul meu (acum e blocul meu, acum 50 de ani dacă auzeam de cartierul Bartolomeu mă strȃmbam şi eu, ca toată lumea) ce găsesc ȋntr-o parcare? Printre Loganuri şi Opeluri Astra stă stingher un micuţ Fiat 600! ȋnchid ochii şi apoi mai mă uit o dată. Cum Fiat 600? Păi maşinuţa asta care şi-ar găsi loc ȋn vitrina mea cu machete era stăpȃna străzilor prin anii ’60. Cu asta am crescut eu! Despre asta discutam cu copiii de vȃrsta mea, atunci cȃnd oboseam de atȃta dat cu trotineta. Totuşi, iat-o cum stă ȋn parcarea unui bloc, in 2017, parcă rȃzȃndu-şi ȋn barbă de un Espero ruginit şi cu cauciucurile răscoapte, aflat la două locuri distanţă. Ehe, cȃnd avea Fiat 600 nenea doctoru’ orelist Diaconu … eu rămȃneam (din vina lui) fără amigdale.

După aia şi-a luat optcincizeci …

Nu un Fiat 600, poreclit “Bombiţa”, conducea şi personajul lui Muşatescu, Al Conan Doi? Pai cum!

Mai merg cȃteva minute. Ies ȋn şoseaua Cristianului şi dau nas ȋn nas (mă rog, nas ȋn calandru) cu un ARO 244. Cu astea am crecut eu! Cȃnd eram elev de liceu şi au apărut maşinile din seria 24x şi nu se găseau decȃt pe la ȋntreprinderi şi instituţii … sau maşina albă, condusă de Al Lui Gȃgȃlice pe la Nenciuleşti …

Ajung la Cimitirul Eroilor Armatei Roşii din Şprenghi. Surprinzător, dacă nu aş şti că funcţionează un acord internaţional pentru ȋngrijirea mormintelor şi monumentelor, cimitirul este luat ȋn primire de o echipă de muncitori care repară şi vopsesc. Ostaşul sovietic, plasat mai jos aici decȃt ȋn epigrama lui Păstorel, ȋmi aduce aminte de vechile cȃntece patriotice pe care le cȃntam la serbările pioniereşti. Pai eu cu asta am crescut!

Urc pe strada Crişan, apoi cobor ȋn Memorandului. Mă strecor printre studenţii căminişti, care, după aprecierea mea subiectivă, sunt nişte copii frumoşi, ȋnşiraţi pe băncile din faţa căminelor, la o şuetă sau bătȃnd mingea pentru a ȋnsuma cele 30 de minute zilnice de mişcare şi, ȋn curtea unui garaj, văd un bot de “broscuţă”. Ferindu-mă de priviri indiscrete, mă apropii de acel bot, care aparţine unui mic Volkswagen 1200 Kaffer. Broscuţa doarme liniştită, vegheată de două dube VW T3, iar doi metri mai departe, cu fundul ȋntors trufaş, un alt Kaffer, 1300, ceva mai lustruit, pare să ȋşi arate indiferenţa pentru tot ce se ȋntȃmplă ȋn mahala.

Eu cu astea am crescut. Directorul Sanepidului din anii şaizeci, nenea doctorul Braun, se deplasa la treaba lui cu o “broscuţă” albastră, la fel de albastră ca cele ale Miliţiei, care au folosit, prima dată la Braşov, sirena pin-pon şi girofarul albastru.

Ȋn 1954, fabrica Steagul Roşu din Braşov scotea de pe banda de producţie nişte camioane mici, după o licenţă sovietică, ZIL-150, care la rȃndul lui era făcut după o licenţă ameiricană, Ford Harvester. S-au fabricat, mai cu utilaje, mai cu ciocanul pe genunchi, vreo 55000 de camioane SR-101. După ştiinţa mea ar mai exista azi vreo trei: două ȋn curtea uzinei care le-a dat naştere, un al treilea ȋn curtea Muzeului Petrolului de la Ploieşti.

Pentru că cele din Braşov au fost văzute de atȃţia pasionaţi de istorie a maşinilor romȃneşti, o incursiune ȋn curtea ROMAN S.A. mi se pare obligatorie şi mie. Ajung la ceea ce pe vremuri era una dintre porţile Uzinei de Autocamioane şi sunt ȋntȃmpinat de doi dulăi cȃt toate zilele. Culmea, nici unul nu ȋmi cere buletinul, aşa că ȋl salut, políticos, pe cetăţeanul care iese din cabina paznicului şi ȋi cer voie să intru ȋn curte să vad mai de aproape camioanele antice. Omul se miră, ce aş putea să vreau să văd la ele, sunt nişte vechituri aruncate acolo. Ȋi mulţumesc, totuşi, şi mă apropii de SR-uri. Nişte maşini cu care am crescut, dar un numai eu, ci şi Republica Populară Romȃnă. Un SR-101 camion de transport (cu cabina căptuşită cu lemn … putrezit şi caroseria scorojită),

un SR-101 autospecială de pompieri (cu o inscripţie dragă mie pe bordurile laterale),

un SR-131 Carpaţi civil,

un SR-132 Carpaţi (folosit mai ales de armată, la vremea lui),

un SR-113 Bucegi.

Le dau ocol, le pipăi, le mȃngȃi. Vărul meu, Puiu, a condus un SR-101 cisternă pentru ulei de transformator, apoi un camion, cu care mă plimba, uneori, prin Braşov. La UM1352 Corbu am ajuns, ȋn dimineaţa zilei de 30 septembrie 1976, ȋn caroseria unui SR-132. A, mai era nenea şoferu’ Ursu, de la Spitalul Militar Braşov, care conducea un Steag pȃnă ȋl strica, după care ȋl repara nenea Creiţaru. După ce m-au plimbat pe la aprovizionare cu Steagu’, au continuat, cȃnd am mai crescut, a mă plimba cu un Carpaţi 131. Iar cȃnd am crescut prea mare pentru a mă mai plimba, au făcut amandoi trecerea pe Buceaguri SR-113.

Ce a devenit uzina Steagu Roşu (şi echipa de fotbal cu care am crescut, dar ea a scăzut …) e mai bine să nu discutăm, ca să nu ni se aburească ochelarii. Fapt e că, la ieşirea din incintă, m-am jeluit nenelui de la poartă ȋn legătură cu starea precară ȋn care se află acele vestigii ale Braşovului industrial. Surprinzător, omul, ȋn loc să fie de acord cu mine că acele maşini unicat ar merita o soartă mai bună, ȋmi serveşte un “Dă-le dracu, ce să mai facem cu ele!” care m-a făcut să caut, din priviri, cȃinii. I-as fi asmuţit pe el dacă aş fi putut. Şi, totuşi, personajul lucrează ȋn Steagu din … 1975!

Nu-mi rămȃne decȃt să-mi stăpȃnesc vocabularul şi să ȋmi continuu plimbarea prin oraş. Ȋntr-o parcare de bloc din cartierul Astra (ex Steagu Roşu), văd un Moskvici 1500. O maşină cu care am crescut, chiar dacă de la o vȃrstă mai mare. Mă mir, maşina are capota portbagajului deschisă, iar deasupra este aruncată o prelată. Stau şi studiez obiectul, cam mult probabil, pentru că se apropie doi cetăţeni, unul la vreo 50, altul de vreo 30 de ani, cu mari semne de ȋntrebare zugrăvite pe faţă. Ȋi salut politicos şi ȋi ȋntreb dacă Moskviciul le aparţine. Semnele de punctuaţie pe care le afişează ȋşi schimbă forma. Discutăm ca ȋntre prieteni vechi, cu pasiuni comune. Maşina va fi restaurată şi va continua să circule, alături de un Wartburg 1200 din 1964 pe care cel mai tȃnăr dintre cei doi noi prieteni ai mei mai deţine. Ne strȃngem mȃinile bucuroşi de faptul că unii ȋncă mai ştiu să respecte simboluri cu care au crescut.

Ajung ȋn centrul oraşului. Ȋn faţa hotelului Capitol (care a crescut cu mine) ȋmi atrage atenţia o formă ciudată. A, pai e un Renault 4! O maşină micuţă, mai puţin prezentă prin Romȃnia copilăriei mele, dar care, la vremea ei, era simbolul Automobil Clubului Romȃn. Vopsite ȋn roşu / portocaliu, cu sigla ACR pe portiere, R-4urile colindau şoselele ţării ca şi autodepanatoare. Ăsta, saracu’, stă stingher pe bulevardul Eroilor, printre maşini moderne şi scumpe, iar gestul meu de a-l fotografía atrage cȃteva priviri mirate. Şi atȃt. Normal, majoritatea trecătorilor nu au crescut, ca mine, cu ACR, cu dl profesor-inginer Aurel Niculescu, care a ȋncercat fără succes, săracu, să mă ȋnveţe desenul tehnic, ȋnainte de a deveni Preşedintele ACR şi candidat la presedinţia Romȃniei …

Mă duc acasă, condiţia mea fizică se apropie de limită.

Pe bulevardul Griviţei mă opresc din nou pentru o poză: o motocicletă cu ataş, marca Nipru mă obligă la o mică dispută cu un nene mai ȋn vȃrstă decȃt mine. El susţine că e Simson, şi nu ȋmi dă voie să-l contrazic pentru că el cu astea a crescut! Şi cu un MZ de 175, al fratelui său. E totuşi Nipru, motorul bóxer un lasă loc de confuzie. Doar şi eu am crescut cu ele, chiar dacă nu am condus decȃt Mobră (care m-a ajutat şi mai mult să cresc …)

E vineri,29 martie 2017, prima Zi a Braşovului.

E seara ȋn care, ȋn Piaţa 23 August, pardon Piaţa Sfatului, fac spectacol două vedete ale muzicii uşoare romȃneşti din anii ‘70-‘80. Mă duc şi eu să-i văd, pentru că eu cu ăştia am crescut. Precedaţi de “liceana” Oana Sȃrbu, cu care au crescut atȃtea generaţii de elevi,

Mihai Constantinescu şi Corina Chiriac cȃntă despre o lume minunată. Interpretează cȃntecele alea cu care am crescut noi, adolescenţii acelor ani, oferindu-ne atȃtea zȃmbete şi flori ȋncȃt mi s-a părut că s- oprit timpul. De fapt, doar treceam pe strada Speranţei la bordul maşinii roşii a lui Gică (vitezomanul).

 

Da, eu cu astea am crescut.

Dar el?! Desi mosul asta, intalnit pe strada Caramidariei,pare sa fie contemporan cu constructorii Steagului, nu mi-l amintesc. Eu n-am crescut cu el.

2 comentarii

Din categoria Of!...

2 răspunsuri la „EU CU ASTEA AM CRESCUT! de Mihai-Athanasie Petrescu

  1. vulpoiu ioan

    Multumesc foarte frumos.Am citit cu atentie totalitatea explicatiunilor.Am revazut SR-urile si am avut nostalgia tehnicii auto a acelor vremuri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s