De când satul încăpuse pe mâinile muncitorilor amatori de petreceri, Louise nu mai putea să ducă laptele la han. Localul era plin de băutori, ale căror vorbe urâte şi propuneri necinstite ţineau la distanţă orice fată serioasă. Sigur că ea ar fi fost gata să braveze şi să audă orice pentru fericirea de a-l vedea o clipă pe frumsul Octave Flaviens, numai că trebui să se supună la decizia mamei sale de a-l trimite în locul ei pe Pierre-Edouard.
Ea nici măcar nu încercă să-şi pledeze cauza, sigură fiind că cea mai mică rezistenţă din partea sa ar provoca suspiciuni. Binenţeles că nu le putea spune nimc părinţilor despre sentimentele ei pentru tânărul geometru. Trebuia să fie cât se poate de prudentă, dacă nu voia să provoace o catastrofă dramatică. Doar nu era ca familia Vialhe să permită unei mucoase de 17 ani să se amorezeze de un necunoscut, străin de comună!
Sigur că Pierre-Edouard pricepuse de mult şmecheriile fetei, însă nu-i spusese nimic în faţă. Sora lui ştia că nu-l poate păcăli, dar că nici nu trebuie să se teamă de el. În schimb, trebuia să se ferească de Berthe; aia mică vedea tot şi ştia să interpreteze orice suspin.
Curios lucru, dacă Louise fusese adolescentă ani de zile, de parcă corpul ei tatona în căutarea unr forme perfecte, Berthe devenise femeie în câteva luni, şi numai după figura ei juvenilă îi recunoşteai vârsta de 15 ani. Deja se găseau prost crescuţi care fluierau după ea pe stradă.
Şi Louise avusese parte de asemenea complimente, dar, spre deosebire de Berthe, nu se lăuda cu ele. Nu pentru toţi derbedeii era ea frumoasă şi cochetă. Ăştia n-aveau decât să rămână cu fluieratul. Pentru ea nu conta decât Octave.
Îl iubea cu o dragoste tăcută şi răbdătoare. O dragoste care creştea din zi în zi, încât fata ajunsese să se convingă că sentimentul ei era prea puternic, prea frumos, prea pur, pentru a nu fi reciproc. Nici nu concepea că tânărul ar putea să fie indiferent în privinţa ei; nu, el tăcea şi era rezervat numai din prudenţă.
Convinsă că şi el suferea ca şi ea din cauza acestei despărţiri, Louse fu extraordinar de afectată când îi deveni imposibl să îl mai vadă în fiecare seară. Trăi opt zile îngrozitoare, timp în care încercă să găsească alte metode de a-l vedea. Plăti şi o slujbă pentru Sfântul Eutrope, patronul parohiei ei, ca să îi vină în ajutor.
Sfântul îi auzi rugăciunea, sau cel puţin ea aşa crezu, pentru că patroana hanului anunţă ca vrea ca laptele să-i fie adus dimineaţa, şi nu seara. Louise văzu în aceasta un semn divin, un fel de minune. Dumnezeu era alături de dragostea ei. De fapt, din cauza numeroşilor băutori care o asaltau în fiecare seară, doamna Chanlat nu mai avea timp să fiarbă laptele. Două seri la rând îl uită nefiert, încât trebui să-l arunce la câini. De aceea ceru laptele dimineaţa, atunci când hanul era calm, numai clienţii care locuiau la han se vedeau mâncând liniştiţi în sala de mese.
Interogând cu măiestrie chelneriţa, Louise află la ce ora vine la masă Octave. Apoi o convinse pe mama ei să o lase din nou pe ea să ducă laptele în locul lui Pierre-Edouard. Marguerite nu avu nimc împotrivă.
Inima bătându-i să-i spargă pieptul, îmbujorată de bucurie, Louise împinse uşa hanului, intră, şi aproape lăsă să-i scape bidonul din mână. Octave era acolo! Nu în fundul sălii, lângă biliard, ci în picioare, rezemat de tejghea. Singur, absolut singur în sala de mese, mânca o tartină pe care o înmuia în cana de cafea.
Câteva clipe, cei doi se priviră intens, iar ea înţelese că lui îi părea bine că o vede. Fata vru să-i spună ceva, dar nu-i veni nimic în minte, aşa încât îi făcu doar un semn din cap.
Atunci, el vorbi. O făcu atât de uşor, atât de natural, încât ea simţi cum îi piere timiditatea. Se întinseră la taclale de parcă s-ar fi cunsocut de când lumea, de parcă ar fi continuat o discuţie începută de ani de zile.
– Ei, domnişoara Louise, ai venit iar să ne vezi? Ştiai că ne e dor de vizitele dumitale?
– Da, dar …
– Aşa e, ştiu că duă ora şase hanul ăsta devine un balamuc şi ai dreptate să-l eviţi. Ce mai face tatăl dumitale?
– Foarte bine, mulţumesc.
El dădu din cap, bău o gură de cafea şi aruncă o privire către bucătărie, pentru a fi sigur că nu vine cineva.
– Ia spune, rosti el în şoaptă, nu suntem caraghioşi? Ne vedem doar două minute pe zi, e bine, dar nu ţi-ar plăcea să ne putem întâlni mai liniştiţi? Sunt sigur că avem o grămadă de lucruri să ne spunem.
– Păi da … sigur … murmură ea, îngrozită dintr-o dată de rapiditatea cu care evolua această primă întrevedere.
Obişnuită cu liniştea, cu aşteptarea, ea simţea cum îi fuge pământul de sub picioare. Nici măcar în visele sale cele mai optimiste nu îndrăznise să se gândească că într-o zi ar putea trăi o astfel de aventură.
– De ce ţi-e frică? insistă el, de părinţi? Că doar nu ţi-or interzice să stai de vorbă?
– Depinde cu cine … dar cu dumneata, nu, ştiu eu.
– Nici nu trebuie să afle!
– Ascultă, se hotărî ea, în fiecare dup-ăamiază eu păzesc vitele la Combes-Nègres, şi …
El se gândi o clipă, apoi zâmbi. De când făcea releveuri pentru linie, cunoştea satul ca pe propriul său buzunar.
– Ştiu, e păşunea aia în pantă, chiar pe drumul car duce la moară; trece pe-acolo şi-un pârâu …
– Asta e, spuse ea. Ai grijă, vine patroana!
– Ia te uită! Ai venit de mult, Louise? întrebă doamna Chanlat intrând în sală.
– Tocmai acum, o asigură Louise, fără să clipească.
Îşi dădu toată silinţa să nu-l privească pe Octave, prefăcându-se absolut indiferentă. De acum încolo trebuia să înveţe să-şi ascundă sentimentele, să mintă, să facă tot felul se şmecherii. Şi mai ştia că nu va avea nici un fel de remuşcări.
un urs in oras 