TENIS de Mihai-Athanasie Petrescu

TENIS

În ciuda diferenţei de vârstă, partida de tenis dintre profesorul Chifor şi mult mai tânărul său colaborator, profesorul Bunea, a fost extrem de echilibrată, iar victoria bătrânului nu putea fi considerată o surpriză. De fapt, Florin se apucase de tenis numai la îndemnul maestrului său si nu dovedea nici talentul, nici ambiţia necesară pentru a câştiga supremaţia.

Cu toate acestea, jocurile lor aproape săptămânale erau cunoscute în institutul de cercetări şi multi alţi specialişti şi studenţi asistau cu plăcere sau chiar se înscriau pe liste de aşteptare când se organiza vreun campionat, cu meciuri care durau un singur set iar câştigătorul rămânea pe teren.

– Bă Florine, azi m-ai alergat serios, se căină Chifor. Sau îmbătrânesc eu, sau ai început să înveţi câte ceva.

– Nu îmbătrâniţi domn profesor, răspunse tânărul cercetător. Azi am avut eu ceva mai mult noroc … sau … poate ma adaptez mai bine la tipul ăsta de rachetă metalică.

– Lasă, mă linguşeala, că nu te prinde. Şi las-o dracului de rachetă din fier vechi, adevăratul tenis se simte numai în lemnul rachetelor ăstora vechi, aşa cum le-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Să simţi cum geme mingea aia de plăcere când se întâlneşte cu maţele astea legate în lemn, aia e adevărata plăcere.

Trântit pe un scaun din vestiarul bazei sportive a institutului, Chifor încerca să se recupereze după efort. Nu reuşise să deschidă robinetul de apă caldă de la duş, iar recitalul de „folclor” pe care îl dădea stârnise hohote de râs  în vestiar.

– Domn’ profesor, aţi putea tine un curs despre înjurături la Litere, afirmă Bunea. Cred că le-aţi da clasă profesorilor de acolo.

– Dacă mai faci mişto de mine te dezmoştenesc! ameninţă seniorul. Nu e uman să condamni un profesor obosit la duş cu apă rece! O să le fac reclamaţie la ăştia, să-i ia directorul de moţ.

– Cică nu mai sunt bani pentru păcurină la centrala termică, domn profesor. E un afiş lipit pe uşă.

– Ce bani, care bani?! Doar am vândut atâtea proiecte în ultimul timp, cât dracu costă o cisternă de păcurină? O să le dau cu proiectele-n cap! Nu e uman! Să laşi aşa un biet profesor secat de energie …

– Dacă am avea acum în cazanul centralei toată energia pe care am risipit-o pe teren … bombăni Bunea.

În acea secundă, ambii cercetători îşi dădură o palmă peste frunte şi exclamară simultan:

– Să recuperăm energia risipită !…

– Dac-am putea înmagazina energia !…

Uitând brusc de toată supărarea, Chifor decretă:

– Hai în birou!

Cea mai bruscă şi neprogramată şedinţă de planificare din istoria institutului avu loc în după-amiaza meciului de tenis. Câteva compendii de fizică şi de chimie îşi părăsiră locul de pe rafturi şi poposiră pe podea, după o scurtă consultare.

– Legea conservării energiei! ţipă Bunea.

– Captarea energiei! replică bătrânul.

– Transformarea energiei potenţiale în energie cinetică! adăugă asistentul.

– Şi transformarea acesteia în energie termică! nu se lăsă Chifor mai prejos.

– Folosibilă în scopuri utilitare! concluzionă Bunea, dând cu piciorul în cel mai gros compendiu (al cărui autor era, desigur, maestrul său, Chifor).

După mai multe ore de lucru în birou şi în laborator, cei doi profesori se lăsară,obosiţi şi disperaţi, să cadă pe fotolii.

– Teoretic, totul e posibil, descrise situaţia Chifor. În timpul jocului, oamenii aleargă, executând un anumit numar de paşi, adică lovind suprafată de joc de un anumit număr de ori. Fiecare atingere a terenului cu piciorul înseamnă un schimb de energie între talpă si beton. Am calculat noi acum că energia asta este irosită fără nici o părere de rău, deşi ar putea fi folosită.

– Da, tot în teorie am demonstrat că în timpul unui meci de tenis de simplu, adică între numai doi jucători, jucat după principiul două din trei, din impactul repetat dintre talpile jucătorilor si suprafaţa de joc se naşte destulă energie potenţială pentru a încălzi cinci sute de litri de apa la temperatura de 80 de grade celsius, sufiecienţi pentru un duş prelungit al celor doi jucători.

– Da, mă Florine, numai să nu uitam că legea conservării energiei se aplică la sisteme fizice izolate. În cazul nostru nu putem vorbi despre aşa ceva, ceea ce înseamnă că, practic, vom avea pierderi importante. Totuşi, putem prepara destulă apă destul de caldă pentru duşul jucătorilor.

– De acord, domn profesor. Numai că asta e cea mai uşoară problemă. Cea mai grea e cum să captăm toată energia asta pentru a o folosi.

– Asta va fi tema noastră de cercetare pentru perioada următoare, decretă Chifor. Mă ocup eu de obţinerea aprobărilor şi finanţării necesare, iar domnia-ta te duci acasă şi te culci cu amandouă urechile pe problema noastră indisolubilă.

Conducerea institutului nu a găsit nimic de obiectat la iniţiativa celor doi cercetători. Directorul şi contabilul ştiau, din experienţă, că se puteau aştepta la nişte rezultate spectaculoase, iar şansele de a recupera investiţia erau considerabile. Iar dacă nu, rezerva de capital acumulată de pe urma lor era destul de importantă, institutul îşi putea permite să aştepte oricât de mult până când ideile deveneau realitate, şi chiar realitate „numărabilă”.

Chifor şi Bunea nu s-au făcut de râs. Calculele erau limpezi:  trebuia găsită o substanţă care să se încălzească la impactul cu tălpile sportivilor, iar căldură respectivă să fie folosită la încălzirea apei. Sau, mă rog, la ceva.

Care e cea mai ieftină materie care se încălzeşte? Aerul, desigur, nu costă nimic. Dar cum să-l încălzeşti? Simplu, îl înmagazinezi într-un material ieftin şi subţire, uşor de manipulat şi de întreţinut. Care e acest material? Buretele, binenţeles, aşa cum a demonstrat teoretic, dar şi experimental, Chifor. Deci rezolvarea problemei consta în aşternerea unui strat de burete sub suprafaţa de joc; la fiecare pas al sportivului, schimbul de energie produce căldură. A doua parte a problemei va fi, aşadar, să se folosească această căldură. Bunea rezolvă problema, imaginând un fel de pernă plină cu apă; partea superioară a pernei Bunea, făcută dintr-un material bun conducător de căldură de sus în jos, ar asigura transferul căldurii de la buretele Chifor la apa din recipient, în timp ce partea inferioară a acestuia trebuia să fie dintr-un material izolator, astfel încât să nu existe pierderi.

Mai era si partea a treia a temei de cercetare, transportarea, cu pierderi cât mai mici, a apei încălzite în perna Bunea la duşurile din vestiar. Chifor a propus, pe baza unor calcule cât se poate de exacte, folosirea unei părţi din energia obţinută pe terenul de tenis, transformată în energie electrică, pentru acţiunarea unor pompe. Preţul ar fi fost reducerea temperaturii apei, ceea ce lui Bunea i s-a părut inacceptabil, drept care a propus extinderea suprafetei dublate cu burete Chifor şi pernă Bunea şi la tribuna spectatorilor. Orice mişcare a unui spectator ar fi avut acelaşi efect ca şi interacţiunea dintre tălpile sportivilor şi suprafaţa de joc.

– Domn profesor, vă daţi seama ce ar însemna să pavăm toate străzile din lume cu burete Chifor şi să le dublăm cu perne Bunea? Am rezolva definitiv problema omenirii privind obţinerea de apă caldă menajeră. Costul apei calde ar tinde spre zero, mai ales dacă am reuşi să obţinem nişte materiale cât mai fiabile pentru burete şi pernă.

– Da, Florine, iar în secunda următoare am fi asasinaţi de producătorii de energie convenţională. Aşa că propun să ne rezumam la vestiarul bazei noastre sportive. Eventual să extindem generatorul ăsta, pe care propun să-l numim Buchif, la toate terenurile bazei, nu numai la tenis, si astfel să le dăm tuturor celor care fac sport posibilitatea să se spele.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Inaugurarea noii baze sportive a institutului de cercetari a fost organizată cu multă atenţie. Trebuia să fie în acelaşi timp o ceremonie modestă şi fastuoasă. Modestă, pentru că serviciul contabilitate decretase criza, dar fastoasă, pentru că trebuia să marcheze un succes important al cercetătorilor şi să promoveze rezultatul muncii lor ca pe un nou şi rentabil produs comercial. Directorul, om cu relaţii în multe medii, a reuşit să aducă la eveniment doi jucători de tenis din elita mondială (ce-i drept, numărul 172 şi 251 ATP), care au oferit un joc frumos celor prezenţi, grăbindu-se apoi să profite de noua invenţie şi de prezenţa la festivitate a casierului institutului). S-a organizat şi un meci de fotbal, la care au participat aproape toti salariaţii unităţii, făra deosebire de poziţia pe statul de plată). Generatorul Buchif a funcţionat perfect, furnizând apă caldă tuturor fotbaliştilor şi fotbalistelor de ocazie.

Presa a relatat cu lux de amanunte evenimentul, emfatizând, aşa cum se cuvine, importanţa noii invenţii, care va reduce cheltuielile pentru obţinerea agentului termic şi va spori confortul omenirii şi al oamenilor. Jurnaliştii, după o serioasă documentare, au schiţat portretele celor doi savanţi, doi cetăţeni care fac cinste poporului din care fac parte.

– Domn profesor, aş zice că am făcut un lucru bun, nu-i aşa? Lumea ne admiră, vorbeşte frumos despre noi … şi are şi motive, doar le facem un bine oamenilor. Dacă dau mai puţini bani la ăia cu încălzirea centrală le rămâne mai mult pentru altceva, ce ştiu eu, cultură, orice.

– Ai dreptate şi tu, mă Florine, dar ştii ceva? Ăia câştigă, institutul câştigă, toată lumea câstigă câte ceva  … dar noi ce câştigăm? Vezi şi tu că directorul n-a zis că ne dă măcar o primă, cât de mică. Ar trebui să ne gândim să tragem şi la oala noastră măcar un gram de jar, ce, noi doi nu avem dreptul la cultură?

– Aveţi dreptate, domn profesor, dacă o luăm aşa … noi nu câstigăm mai nimic, decât un brevet pe numele institutului. Cam tinde către zero, ca şi preţul energiei obţinute prin Buchif.

– Mă, eu m-am gândit la o prostie. Îl ştii pe Patrocle, profesorul ăla de franceză? L-am rugat să facă în limba franceză o descriere a instalaţiei noastre, pe care să o folosim pentru promovare internaţională. Ce zici? Noi nu am semnat cu institutul nici un angajament prin care să-i cedăm toate drepturile, deci, practic, avem dreptul să vindem Buchif oricui.

– Absolut de acord, domn profesor. Când face domnul ăla materialul? Dacă scoatem şi noi ceva mărunţis din munca noastră nu e nimic necinstit, e dreptul nostru.

………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Romeo Patrocle a reuşit, în scurt timp, să realizeze un text pe placul celor doi savanţi. Documentat, pentru că ambii cercetători i-au oferit informaţii, ilustrat cu fotografi furnizate tot de ei, articolul a fost publicat în mai multe reviste de specialitate din Europa şi Asia, bucurându-se de un meritat succes.

Rezultatul a fost exact acela aşteptat de profesorul Chifor. Mai mulţi producători s-au arătat interesaţi de achiziţionarea patentului, oferind sume frumoase în schimbul dreptului de folosire.

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

– Domnilor, v-am invitat în faţa consiliului de administraţie al institutului nostru pentru că sunteţi acuzaţi de un act grav de indisciplină. Aţi promovat în scop comercial un produs final al institutului fără să aveţi acordul nostru. Am primit, pe numele dumneavoastră, domnilor profesori Chifor şi Bunea,  mai multe oferte de la diverşi producători de electrocasnice şi de la furnizori de agent termic pentru patentul Buchif. În toate aceste oferte, redactate în limba franceză, se face referire la produsul institutului nostru de parcă ar fi al dumneavoastră. Domnilor profesori, vă rog să vă reamintiţi că sunteţi sub contract cu noi, ceea ce înseamnă că orice cercetare întreprindeţi o faceţi sub egida instituţiei şi că produsul final aparţine nu cercetătorului, ci instituţiei din care face parte. Or, domniile voastre aţi încercat să vindeţi Buchif în nume personal, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor contractului de muncă. O să studiem această speţă şi vom propune o sancţiune, foarte probabil chiar de natură penală.

Obosit şi jenat de această lungă tiradă, directorul institutului de cercetari se aşeză pe scaunul de la prezidiu. Toţi colegii săi priveau, la fel de jenaţi, podeaua, aşteptând reacţia celor doi încriminaţi.

– Nu pricep ce am gresit, izbucni Chifor. E cercetarea noastră, avem tot dreptul să încercăm să câştigăm un ban cinstit de pe urma ei.

– Plus că nu ne-aţi dat nici o primă, cât de mică, pentru reuşita cercetării. Am muncit numai pentru institut?!

– Mă oamenilor, voi nu pricepeţi un lucru. Aveţi un constract de muncă cu noi. Contractul ăsta vă oferă drepturi şi vă obligă să şi respectaţi unele lucruri, iar dreptul de autor nu este al vostru, ca indivizi, decât pentru identificare. Din punct de vedere pecuniar, totul aparţine institutului, nu vouă. Ce dracu v-a venit să îl angajaţi pe ăla să vă scrie articole de popularizare?

– Nu l-am …

– Taci, mă, îl opri Chifor pe tânărul său coleg. Pe cine am angajat, domn director?

– Pe Patrocle ăla, cum îl cheamă … Aşa sunt semnate toate articolele.

– Nu l-am angajat noi, domne! Pe cuvânt dacă l-am angajat, daca i-am dat noi ceva că să scrie despre noi. A scris de capul lui, noi nu avem nici o legătură cu el!

………………………………………………………………………………………………………………………………………….

 

– Domn profesor, am auzit că i-au dat drumul lui Patrocle. L-au ţinut niţel acolo, dar nu i-au dat arest. Cica va scăpa doar cu amenda penală.

– Doamne ajută, Florine! Săracu, îmi părea rău de el, totusi, e un băiat cumsecade.

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s