Arhive lunare: decembrie 2014

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (18) (Boeing 747 2) de Mihai-Athanasie Petrescu

18

După ce am înțeles ce-i cu salonul pasagerilor, binențeles că nu puteam rata ocazia de a urca și prin avion … Am mai călătorit eu trenuri “cu iataj” pe vremea cȃnd făceam naveta (“iataj” era denumirea științifică folosită de locuitorii comunei Buzescu, din Teleorman), apoi cu autobuze etajate (nu la Londra, ci la Alba Iulia) așa că nici etajul unui 747 nu avea voie să-mi lipsească din inventar.

IMG_4246

Știam, tot din filme, că acolo stau ăia cu putere de influență la stăpȃnire sau ăia care, cu ajutorul unor mijloace de “convingere” cu ceas sau cu trăgaci, încearcă să influențeze traseul avionului. Avȃnd în vedere că avionul de față e bine păzit de nenea ăla negru care mi-a apobat trecerea numai după ce s-a convins că am un forfait-avions, deci nici un bombist sau pistolar nu ar avea curajul să urce la bord, eu nu am avut emoții și am urcat scara în spirală.

Sus am nimerit într-un salonaș VIP, rezervat pentru odihna echipajului, prevăzut cu două fete, cȃteva fotolii comode și o colecție de reviste.

IMG_4247 IMG_4248 IMG_4254

Echipajul era plecat să se relaxeze în altă parte, dar, prevăzători, oamenii își încuiaseră, cu o ușă din sticlă, cabina.

Mi-am amintit, cu nostalgie, de vizita făcută la bordul unui Il-18, la Szolnok. Acolo am putut intra bine-merci (sau koszonem) în cabină, pentru a face cunoașterea cabinei și zborul de aclimatizare. Acolo am avut parte și de un ghid, Alex Cozma, care a spus numele fiecărui obiect din bord. Aici, în afară de o familie anglofonă, cu mulți copii, care mi-a interzis accesul la ușa încuiată pȃnă cȃnd fiecare little kid și-a spus părerea sinceră și dezinteresată despre locul de muncă al piloților, nu mai avea nici o sursă de informare, ci numai, vorba lui Val-Vȃrtej, “mii și milioane de balene!” (mă rog, comenzi și martori, tot aia).

IMG_4302 IMG_4303 IMG_4305

Scara în spirală m-a dus înapoi la rez-de-chaussée (en fin, de tarmak)

IMG_4314

unde am avansat mai în spate,

IMG_4316

pentru a coborî din avion pe altă scară decȃt urcasem. Un alt gȃnd, vis de-al meu, să fac poze coborȃnd din Boeing 747 la New-York! (tocmai aflasem, de la vocea cea blondă din haut-parleurul salonului pasagerilor, că zborul de 13 ore de la Roissy-Charles-De-Gaulle la JFK se terminase cu bine). Well, my dear readers, apronul de la JFK seamănă uimitor cu Tarmakul de la Le Bourget, deci am făcut degeaba un zbor atȃt de lung, fără să primesc mȃncare la bord!

IMG_4320 IMG_4322 IMG_4324

IMG_4325

Dar burta cea mare a lui Boeing nu seamană cu nimic, și nici motoarele care duc burta cu conținutul său peste mări și oceane!

IMG_4343 IMG_4326 IMG_4327 IMG_4328

Dau din coadă … pardon, de coadă.

IMG_4338 IMG_4337 IMG_4329

și mă duc în partea cealaltă a elefantului Jumbo, gata să încep un capitol nou.

IMG_4344 IMG_4345

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (17) (Boeing 747 1) de Mihai-Athanasie Petrescu

Acum … 44 de ani, cand am pătruns prima data pe platforma aeroportului de la Băneasa, împreună cu tăticu meu, pe beton erau parcate, dacă nu greșesc eu prea tare, cȃteva avioane ale Tarom de tipul Il-14 si Li-2. Mi s-au părut enorme, mai ales că eu eram copil de 13 ani, iar ele erau mult mai mari (nu știu exact cu cȃți ani). Revenit pe pămȃnt după un zbor de o oră în jurul capitalei, am găsit pe platformă și un reactor sovietic (nu mai țin minte ce denumire se găsea între motoare) și am lansat axioma: “Și ăsta e mare!” (era, normal, doar Băneasa era atunci principalul aeroport al țării).

Pe “Tarmak”-ul de la Le Bourget am făcut o filosofie și mai adȃncă, privind la Boeing-747-100le parcat acolo. “Ei, destul de mare!” Păi nu? Doar cu numai 24 de ore mai devreme mergem încet-încet după un 380!

IMG_4238

După ce prima uluire mi-a trecut și am citit cele 2,34 informații despre Jumbo,

IMG_4244

un nenea cȃt un Tonton Macoute și la fel de vigilent mi-a adus aminte că la Musée nu se doarme “Bonjour, Monsieur, vous avez votre forfait?”. Sigur că-l aveam, dar cine să mi-l scoată din ungherul unde se ascunsese. Oare cine naiba l-a pus pe Murphy ăla să ne blesteme așa?! Ca în orice ocazie, forfait avions era în ultimul loc în care l-am căutat, atunci cȃnd deja începeam să mă gȃndesc daca merită să îmi cumpăr altul, păcătosul de tichet a apărut și i-a închis zȃmbetul alb acelui tonton negru, care dintr-o dată a uitat să mai aibă sentimente (mi s-a părut că dinții-i albi își exprimaseră satisfacția că au găsit un vizitator fraier).

O scară cam lungă și … intrarea într-o sală de ședințe. Nelămurit, confuz, m-am întors la ușă, dar nu greșisem intrarea; chiar într-un avion urcasem, nu în Sala Palatului.

IMG_4278 IMG_4279 IMG_4280

Sigur că am mai văzut 747 în filme, dar de data asta e altă treabă. Nu e unul dintre alea pe care le salvează Ștefan Segal, ci unul adevărat, în carne și oase. Mă rog, piele mai puțină, pentru că muzeografii au gȃndit materialul didactic în așa fel încȃt vizitatorii să înțeleagă bine din ce este alcătuit un avion (enorm) de pasageri, de la scaune și grupuri sanitare (și unele și celelalte “dezbrăcate de învelișurile lor) la bucătărie și magazie (nu de lemne) și garaj.

IMG_4249 IMG_4251 IMG_4252 IMG_4256 IMG_4257 IMG_4259 IMG_4264 IMG_4265 IMG_4266 IMG_4268 IMG_4272 IMG_4274 IMG_4275 IMG_4290 IMG_4291 IMG_4292

Așezat pe unul dintre fotoliile de la “business”,

IMG_4245 IMG_4247 IMG_4248

așa cum mă îndemnase glasul venit din haut-parleurs, aștept decolarea spre New York. “Mesdames et messiers, bienvenue à bord du vol Air France en destination de New York. Notre vol durera 13 heures …” De quoi? Pai e deja ora 1400 (et des poussières), mai am patru ore de stat în Musée și apoi?! Mai șed o țȃră să cujet, ajung la concluzia că nu are rost să forțez nota și … mai șed 0 țȃră și aștept să treacă timpul.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (16) de Mihai-Athanasie Petrescu

Sandviș, ne-sandviș, cand treci prin “curentul elicei”, vorba lui Didier Daurat, parcă ți se face foame. Musée este un loc unde nicmeni nu are voie să simtă o stare de disconfort, deci exista și un restaurant, daca e careva fraier și nu se gȃndește că vizita durează mult, nu moare de foame. E ceva să mănȃnci à “L’Hélice”, bănuiesc că starea de bine este deoseită, dar eu nu am decȃt leafa mea de profesor și ghiozdanul cu pachețelul, pentru că deja văzusem, pe site, cam cȃt ar costa să îți amăgești foamea.

IMG_4239

Așa că trag adȃnc în piept … aerul curat al “tarmak”-ului și, varientȃnd cu grija localul, dau nas în nas (mă rog, în … altă parte, inițial)

IMG_4240

cu un foarte vechi si iubit amic

IMG_4241

Un exemplar cu număr de Cehoslovacia, MiG-21 F-13, frate cu “20” de la Balaci, mă face să nu mai simt distanța pȃnă în Teleorman. O aruncătură de jet, vorba aia.

IMG_4242 IMG_4243

Încă o dovadă că micul nostru MiG este o verigă de legătură între lumi!

Aș mai arunca cu o săgeată otrăvită spre cei care poziționează exponatele în Musée, pentru că cehul nostru nu poate fi vizitat decȃt din trei părți, dar hai să-i lăsăm în pace. MiG-ul ăsta e singurul de la Le Bourget venit in răsăritul Europei (ah, bon, în afară de mine, sigur), așa că, indiferent cȃt ar fi de lipit de perete, e de-al nostru!

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (15) de Mihai-Athanasie Petrescu

15

Secțiunea dedicată aux “aéronefs” sau aux “plus légères que l’air” este mult mai amplă decȃt am putut-o eu surprinde. Din păcate, aici grija pentru vizitatori are alte fațete decȃt la WW1, în sensul că muzeografii au gȃndit că, după prea multă lumină inhalată în război, un pic de liniște sugerată de iluminatul mai slab nu poate face decȃt bine la ochelari. De aceea am și poze mai puține, pentru că, lipsit de prevedere, nu aveam la mine decȃt un singur acumulator pentru cameră …

IMG_4210 IMG_4226 IMG_4227 IMG_4228 IMG_4229 IMG_4230 IMG_4231 IMG_4232 IMG_4233 IMG_4234

A doua dovadă a grijii pentru vizitatori, mai ales pentru cei obosiți după atȃtea lupte grele pe pasarelele suspendate printre păsărelele WW1 este sala de proiecție de la baloane. M-am așezat în fundul sălii, ca elevii leneși, și am rămas să vad filmul de două ori (și ceva), atȃt era de interesant. De fapt, era un documentar de doua-trei minute despre isprava lui Santos-Dumont, aceea cȃnd a survolat Parisul cu dirijabilul, a ocolit Tour Eiffel și s-a întors la locul de decolare, stabilind astfel un record al timpului, Recordul meu a fost că, atunci cȃnd m-am trezit … da, da, din starea de extaz, nu din somn, ceasul mi-a atras atenția că am un sandviș în ghiozdan. Doar nu era să fac firimituri în locul ăla, nu? Ăăă … cu atȃt mai mult cu cȃt mi-am dat seama că aveam și o admiratoare: o tipă neagră, voinică cȃt doi, îmbrăcată în uniformă și înarmată pȃnă-n dinți. Cred că a făcut o pasiune pentru mine, pentru că mi-am adus aminte că m-a admirat și în timp ce făceam războiul. Iar acum … cine știe de cȃnd era cu ochii la mine … mă sorbea din priviri cu atȃta dor, încȃt mi-am strȃns repede jucăriile și am plecat, renunțȃnd să mai fac poze sau orice altceva. Am mai făcut un mic test, ascunzȃndu-mă după afișul care promovează schimbarea,

IMG_4223 IMG_4224

dar tot ea își cunoștea meseria mai bine, era la un metru în spatele meu și îmi citea inscripțiile de pe ghiozdan. I-am adresat un zȃmbet și un “Bonjour madame, très intéressant par ici” și … m-am dus să caut vreun supersonic, ceva, să pun kilometri între noi. Nu era deloc genul meu …

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

ARTĂ CONCRETĂ de Mihai-Athanasie Petrescu

ARTĂ CONCRETĂ

 

– Totul a început la o oră de dirigenţie. Îmi aduc aminte, parc-ar fi fost ieri… Au trecut aproape treizeci de ani. Cum spuneam, diriga a venit atunci cu un calendar, avea ea mania asta să ne arate tot felul de albume, de calendare, pictură, sculptură, grafică, tot felul … De data asta adusese un calendar englezesc, vechi de vreo trei ani, cu douăsprezece picturi de Alma Tadema. N-auzise nimeni de el, şi să ştiţi că era aproape necunoscut, chiar şi pentru d-ăia care se ocupau de artă. Doamne, ce picturi! Extraordinare. Erau interioare de pe vremea anticilor. Habar n-aveam eu atunci de aezi, de epopei, de nimfe şi fauni … chestii de mitologie greacă si romană. Ei, acum mă pricep, da’ atunci! … Şi începe domnişoara Conta, aşa o chema, Conta Adriana, sau Adi Conta… începe să explice ea pe imagini, uite, ăsta e un aed, ăsta e un faun, aici e la baia romană, dincoace e camera de odihnă a nu ştiu cui, chestii d-astea. La toţi le-a plăcut un nud, da’ nu că era nud, parcă ce poţi să vezi într-o pictură, dar trebuia remarcată grija pentru detaliu. Tipa stătea întinsă pe o blană de urs, dacă vă spun, blana era pictată fir cu fir, dacă mă credeţi. Dar mie mi-a atras atenţia altă poză: un interior, o sală mare, în care erau două tipe, una brunetă şi una roşcată. Am rămas cu gura cascată, şi diriga m-a taxat imediat. Zice: “Ce, mă, te-ai dat cu blendămed şi vrei să ne-arăţi şi nouă?” Cu asta m-a întărâtat. Mi-am pus în minte să-i arăt eu ei blendămed. Şi atunci am notat pe caietul de dirigenţie (că noi aveam şi caiete de dirigenţie, nu ca alte clase, ca să vedeţi cum ne asuprea): “Când o să mă fac mare, o să am bani şi o să-mi construiesc o casă ca asta” Uitaţi, ăsta e caietul, încheie gazda, aşezându-l, cu grijă, pe balustrada de marmură, însoţit de murmurele de admiraţie (şi invidie) ale invitaţilor la ceremonia de inaugurare.

Radu Neagu era, la cei patruzeci şi cinci, patruzeci şi şase de ani ai săi, cel mai înstărit om al orăşelului şi printre cei mai bogaţi afacerişti din ţară. Îşi datora ascensiunea atât norocului, cât şi priceperii. Începuse cu o bişniţă măruntă, cumpăra elctronice ieftine de la talciocul din Timişoara pentru a le revinde în oraşul său cu un foarte mic profit. Abia recupera banii de benzină, dar în felul acesta învăţa aproape totul despre “bunurile de folosinţă îndelungată”. La un moment dat, în portbagajul Daciei nu mai transporta televizoare întregi, ci componente. Le asambla într-o magazie, la el acasă, împreună cu un fost coleg de liceu, iar aparatele le plasa prin judeţ, cu preţuri cu 50-60% mai mici decât cele din magazine. În câtiva ani, în locul magaziei din curte apăruse o hală frumoasă, în care lucrau câteva zeci de oameni, iar contul din bancă al lui Radu Neagu căpăta, pe zi ce trecea, proporţii la fel de mari, ca şi burta sa. Într-o zi, după ce Radu apăruse într-o emisiune televizată dedicată oamenilor de succes, cineva a avut ideea de a înfiinţa un “Muzeu al succesului”, în care se îngrămădeau obiecte personale ale “concetăţeanului nostru”. Într-o sală se vedea ce mai rămăsese din Dacia cea veche şi câteva cutii cu piese nefolosite (erau rebuturi, dar asta nu o ştia decât dl. Neagu), în alta primul televizor marca “Nera” şi alte produse de început ale micii întreprinderi de altă dată, iar în sala cea mai mică se puteau admira obiecte pe care omul de afaceri le folosise în tinereţe: jucării, cărti şi caiete de şcoală, scule de pescuit, ba chiar şi câteva dintre “bunurile” pe care el nu reuşise să le plaseze în anii săi de pionierat.

La deschiderea muzeului, Radu Neagu nu participase. Era plecat în Statele Unite, pentru afaceri. De fapt, chiar îşi alesese momentul, nu voia să se vadă cât este de încântat de admiraţia oamenilor, ca să-şi păstreze aura de om modest. L-a vizitat câteva săptămâni mai târziu, însoţit doar de soţia sa şi au fost impresionaţi până la lacrimi când au revăzut obiectele acelea de mult uitate. Printre ele, caietul de dirigenţie din clasa a XII-a. Iar în paginile sale, legământul făcut la o oră dedicată artelor plastice…

De atunci, magnatul industriei electronice a lăsat de-o parte alte preocupări, concentrându-se asupra lui Alma-Tadema. A aflat tot ce se putea afla despre el: unde a trăit, unde a lucrat, după ce s-a inspirat, unde-i sunt expuse lucrările, preţurile acestora. Şi-a alcătuit o colecţie Alma-Tadema, pe care a dăruit-o “Muzeului succesului”, spre bucuria custodelui şi disperarea gardianului-şef. Dar, ghinion sau neputinţă, lucrarea “Unconscious Rivals” nu a fost găsită. Adică aceea care îl subjugase la ora de dirigenţie, cea pe care Neagu făgăduise să o reconstruiască.

Adriana Conta fu aceea care îl salvă pe fostul ei elev. În podul casei de la Călimăneşti, ea regăsi vechiul calendar, pe care consimţi să i-l dăruiască lui Radu Neagu …

…Iar acesta porni într-o nouă căutare. Acum avea nevoie de materiale de construcţie, care nu puteau fi imitaţii: un om de valoarea lui trebuia să găsească obiecte originale, de pe vremea romanilor, de la marmura colorată pentru planşeu, până la cea albă din care trebuia alcătuită balustrada. Singurele părţi ale imaginii care nu mai puteau fi regăsite erau planta (despre care află că se numeşte azalee) şi personajele feminine. Dar se puteau accepta şi unele noi.

Apoi s-a deschis şantierul.

Primarul a fost încântat că, în sfârşit, în oraşul său se întâmplă ceva şi a găsit imediat un amplasament pentru viitoarea operă de artă, Camera de Comerţ şi Industrie a înmatriculat, scurtând la maxim formalităţile, noua antrepriză de construcţii “Neagu Construct S.R.L.” cu obiect de activitate “construirea de monumente istorice”, iar specialiştii, atraşi de salariile mari oferite, nu au întârziat să apară: arheologi, istorici, arhitecţi, constructori, muzeografi, pictori, sculptori, horticultori … oferindu-le salarii care l-au dus la disperare pe contabilul său şef.

Construcţia a durat ani de zile şi a costat milioane de dolari …

… Şi, vorba americanilor, a meritat fiecare cent, aşa cum putea să vadă astăzi, în momentul inaugurării, proprietarul ei.

Înainte de a tăia panglica de la intrare, Neagu mai aruncă o privire. Da, sala era exact cum o înfăţişa tabloul, exact cum o visase şi el atâţia ani. O încăpere enormă, “cât sala Floreasca”, cum apreciase unul dintre inginerii de şantier, cu tavanul arcuit, acoperit cu picturi reprezentând figuri geometrice şi personaje mitologice. La câţiva paşi era un fel de balustradă din marmură albă, decorată cu basorieliefuri reprezentând copii, femei şi fructe. În dreapta balustradei se afla statuia unui Gladiator, pe care experţii o descoperiseră în Muzeul San Giovani Lateran, din Roma. În stânga, pe o coloană cilindrică, un copilaş de marmură părea că se joacă cu o mască tragică. Cu câte insistenţe şi cu câţi dolari reuşise magnatul să obţină acestă statuie de la Muzeul Capitolin din Roma, în subsolurile căreia o aflaseră agenţii trimişi de el …

Planşeul, acoperit cu plăci de marmură, albe şi brune, ca un şah, dădea o impresie de întindere infinită.

Lângă coloana cu copilaşul se vedea un vas mare, din argint, în care se lăfăia un arbust înflorit de azalee.

Şi, în sfârşit, sprijinite de balustradă, două femei superbe, care păreau ireale în frumuseţea lor. Una, brunetă, cu părul scurt, îmbrăcată cu o rochie maro, vaporoasă, şedea pe un scaun, cu privirea aţintită spre patronul ei. Cealaltă, roşcată, acoperită cu un şal mare pus peste rochia-i cenuşie, părea atrasă de ceva ce se petrecea în fundul sălii, aşa cum reieşea din poziţia sa: aşezată pe balustradă, privind înapoi, peste umăr. (Erau două manechine de la agenţia creeată de Radu Neagu special pentru această ocazie).

Imaginea oferită privirilor era identică cu cea din enorma reproducere după “Unconscious Rivals” de Alma-Tadema, pe care toţi invitaţii o vedeau în apropierea construcţiei, şi pe care localnicii deja o cunoşteau pe dinafară. Pentru oraş, ca şi pentru primar, era o realizare de excepţie, aşa cum primul gospodar sublinie în cuvântarea sa. Şi alţi invitaţi luară cuvântul pentru a exprima elogii.

După o aşteptare care, după părerea tuturor, se prelungise inadmisibil, Radu Neagu îşi pofti oaspeţii în interior, nu înainte de a-i încălţa cu nişte papuci speciali.

– Nu avem voie să zgâriem marmura, explică el. Şi mai trebuie să înţelegem o chestie, într-o astfel de sală ar fi trebuit să purtăm toţi haine de pe vremea romanilor; din păcate, în toată lumea nu există atâtea toge originale ca să vă pot îmbrăca pe toţi.

Începând cu ziua aceea, “casa” lui Radu Neagu deveni un adevărat loc de pelerinaj pentru somităţi din toate domeniile. Veniră în vizită oameni de afaceri din multe ţări, politicieni, printre care şi primul ministru şi câţiva parlamentari, dornici să fie percepuţi de oameni şi drept cunoscători în domeniile artei plastice şi arhitecturii, dar şi artişti şi critici de artă din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. “Cartea de aur” se umplu cu semnăturile tuturor acestor personalităţi, iar afacerile firmelor lui Neagu înregistrară, datorită acestei campanii publicitare nesperate, curbe ascendente. Mai ales Antrepriza “Neagu Construct”, angajată pentru a realiza tot felul de replici după opere de artă în cele mai mari oraşe ale lumii.

– E cea mai bună idee pe care am avut-o în viaţa mea, spunea mereu Radu Neagu. Să fi ştiut madam Conta ce bine îmi făcea luându-mă la mişto!…

Într-o zi, Radu Neagu îşi văzu visul cu ochii. La poarta sa, dintr-un taxi prăpădit, coborî un ins mărunţel, palid, îmbrăcat ca vai de el, şi ţinând în mână un pachet dreptunghiular.

– My name is McCabot, George McCabot, se prezentă vizitatorul pe limba lui. Am venit din Scoţia pentru că am auzit că domnul Neagu e mare amator de pictură…

– Ba e un mare cunoscător! îl contră portarul, vorbind aceeasi limbă (era absolvent al facultăţii de limbi străine, dar Neagu plătea mai bine…).

– Vreau să-i arăt un tablou, continuă scoţianul. N-o să-i pară rău.

Patronul apăru imediat, iar reacţia pe care o avu când se desfăcu pachetul fu una înrudită cu extazul erotic: în faţa lui se afla marea capodoperă, cel mai căutat tablou din toate timpurile: “Unconscious Rivals”!

unconscious-rivals-1893.jpg!Blog

Scoţianul plecă spre ţara lui în aceeaşi zi, fără tablou, dar în buzunarul său, îndoit cu grijă pentru a nu se micşora cumva numărul de zerouri, se afla un cec important.

Tot în aceeaşi zi, în biroul lui Radu Neagu se adunau toţi experţii din subordinea sa; ordinea de zi a şedinţei: prezentarea inegalabilei opere de artă. Autenticitatea nu putea fi pusă la îndoială, valoarea picturii, atât cea obiectivă, cât, mai ales, cea subiectivă, erau binecunoscute, astfel încât seara se termină cu un mare dineu oferit de patron pentru toţi angajaţii. În sala de protocol, aşezat într-o vitrină parcă anume fabricată pentru un astfel de prilej, trona tabloul lui Alma-Tadema, obiect al admiraţiei, ba chiar veneraţiei întregii asistenţe.

– Ridic paharul în cinstea lui Alma-Tadema, a talentului său, dar, şi mai ales, în onoarea voastră, dragi prieteni! toastă Radu Neagu. Pentru că datorită vouă, pictura asta extraordinară a căpătat viaţă! Să mai vizităm o dată sala, pentru a admira din nou asemănarea dintre model şi pictură!

Toţi cei prezenţi se ridicară cu greu, din cauza şampaniei, de la masă şi coborâră să execute ordinul şefului. Şub tavanul arcuit răsunară, din nou, strigătele de entuziasm scoase de Neagu şi de oamenii săi.

– Ia te uită! se auzi exclamaţia lui Tudor Şerbănescu, şeful pictorilor. Reproducerea din calendar nu cuprinde toată partea stângă a tabloului, mai trebuia o floare pe basorelief!

 

A doua zi după evenimentul descris mai sus, Radu Neagu şi-a părăsit orașul natal, anunţând că se retrage din artă. Antrepriza de construcții a fost vândută tot atunci, iar frumoasa sala Alma-Tadema şi-a închis, definitiv, porţile. O vreme s-a auzit că proprietarul ei ar fi vrut s-o dinamiteze, dar nu a primit autorizaţia de pompieri. Cert este că de ani de zile nu a mai putut fi vizitată. Se zvoneşte că interiorul ar fi fost jefuit, dar nimeni nu avut curiozitatea să verifice…

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (14) de Mihai-Athanasie Petrescu

14 Machete

După ce ai trecut printr-un război, mai ales de talia celui din 14-18, o plimbare printre jucării nu poate fi decȃt o cură de relaxare. Așa or fi gȃndit și muzeografii lebourgeografi, pentru că, dacă ești copil în vȃrstă de 6-12 ani, amator de senzații tari, intri în Espace Pilote, “L’espace ludo-éducatif du musée”. Dacă ești copil mai mare (cazul meu), alegi un alt espace cu jucării, și anume secțiunea dedicată machetelor.

 Și eu mă cred machetist, am construit de-a lungul vieții cȃteva zeci de machete, mai reușite sau (mult) mai puțin reușite, am primit sau am cumpărat machete și modele, așa că satisfacția vizitării secțiunii a fost foarte mare. Sigur că m-am simțit complexat, obiectele expuse sunt de cea mai buna calitate, nu doar biete kituri cȃt de cȃt fidele. O istorie a tuturor categoriilor de aviație, machete la diferite scări, realizate din diferite materiale, salonul cu jucării mi-a adus aminte de cele pe care le-am vizitat, cu diferite ocazii, și în Romȃnia (cel mai recent, în 2013 la Muzeul Militar). Nu e treaba mea să fac comparații, nici nu sunt calificat pentru asta, în ambele ocazii am fost foarte impresionat de calitatea lucrărilor, care mi s-a părut la fel de ridicată în toate cazurile. Autorii nu pot fi decȃt oameni foarte pasionați, care merită respect pentru asta, dar și pentru îndemȃnarea cu care au lucrat.

 IMG_4212 IMG_4213 IMG_4214 IMG_4215 IMG_4216 IMG_4217 IMG_4218 IMG_4219 IMG_4220

În legătură cu prezentarea exponatelor, trebuie făcute observații. Sigur, sunt niște acvarii, în care exponatele sunt ferite de “intemperiile” inerente. Modelele sunt grupate pe categorii de aviație (comercială, militară, navy …), dar nu există o etichetă pe fiecare obiect. Pentru un vizitator obișnuit 90% din ele vor rămȃne neidentificate. Totuși, pentru un curios, secretele sunt dezvăluite in detaliu. În colțul fiecărui acvariu exista o lista a conținutului, plus un fel de receptor audio, în care poți asculta, în limba franceză sau engleză, detalii despre obiectul care te interesează (pentru Concorde apăsați tasta 1; pentru Caravelle apăsați tasta 2; pentru Iliusin apăsați pe trăgaci).

 Aici găsesc și o referire la “Flyer 1”. Nu că mi-ar părea rău, dar e ciudat că ceea ce este considerat de “marii cunoscători” primul avion din istorie nu are o macheta 1:1 în Musée …

IMG_4235O referire, printr-un basorelief, si la Henry Farman. Alo, nea Ghidule, Henry, nu Henri, hein?

IMG_4225

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (13) (WW I-6) de Mihai-Athanasie Petrescu

O singură privire aruncată unui avion frumos, folosit și de ai noștri în luptele aeriene începȃnd cu 1917. Vasile Craiu este cel mai cunoscut dintre piloții romȃni de Nieuport XI “Bébé”. Arată frumos cu înmatriculare franțuzească, păcat că eu am neglijat să-i citesc “notița tehnică și nu știu dacă este un avion adevărat sau o copie.

Nieuport XI Bebe

Un tip de misiune des exeecutat de Vasile Craiu era protecția lentelor avioane Farman-40. In musée nu m-am întȃlnit cu nici un astfel de “40”, dar am găsit un frate mai mare, opera lui Maurice Farman, MF 7. Tot o cădiță zburătoare, așa cum mi-l aminteam și pe “40”, folosit mai ales pentru școală și antrenament. Și totuși, Farmanii ăștia (sau Farmen, ca să nu mă acuze elevii mei că nu știu pluralul lui “man”) erau englezi. Sper că nenea ghidul ăla a mai citit cȃte ceva în ultimul timp, cu atȃt mai mult cu cȃt zilele astea la Le Borget chiar s-a deschis și este oferită vizitatorilor expoziția “La Grande guerre des Aviateurs”.

http://www.museeairespace.fr/agenda/la-grande-guerre-des-aviateurs/

Deci, MF-7 nr. 15, în zbor sub plafonul de la Musée.

IMG_4126

IMG_4053 IMG_4059 IMG_4122 IMG_4127 IMG_4129 IMG_4130 IMG_4141

O piesă interesantă expusă printre pasarele este celula asta de Farman Goliath. Chiar Goliath. Am văzut și pozat celula din toate direcțiile, senzația mea a fost că mă aflu lȃngă bordajul unei șalupe (cu atȃt mai mult cu cȃt are și o timonă). Ditamai mitralierele, coșgeamite motorul, nu ai zice că obiectul ăsta a fost făcut să zboare.

IMG_4069 IMG_4070 IMG_4074 IMG_4109 IMG_4110 IMG_4111 IMG_4112 IMG_4113 IMG_4188 IMG_4190 IMG_4191 IMG_4192 IMG_4193 IMG_4194

Paris crie vengeance! Păi bien sûr, dacă nea Zeppelin ăsta s-a apucat să facă dirijabile, iar dirijabilele atacă Parisul.

IMG_4088

 

Cred că sus-numitul criminal a citit “Le Matin”, pentru că cerul “acvariilor” din muzeu era dominat de dirijabile franceze. Hip-Hip-Hourra!

IMG_4144 IMG_4145 IMG_4196 IMG_4197

Înainte de a încheia pacea de la Le Bourget pentru încheierea vizitei în secțiunea WW1, încă o cazarmă și încă o uniformă

IMG_4202 IMG_4203

și hai în altă parte!

E ora 1300 pe ceasul parizian iar ziua de vară nu mai are mult pȃnă-n seară, iar din poveste mult mai este!

Cu atȃt mai mult cu cȃt frontul începe să fie tot mai aglomerat. Vad aici cam la fel de mulți vizitatori ca la Muzeul Aviației din Pipera într-o săptămȃnă. (exagerez? S-ar putea… bine, hai, o lună)

IMG_4189

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (12) (WW I-5) de Mihai-Athanasie Petrescu

12 ww I 5

 

La începutul ostilităților, francezii se bazau pe constructorii lor tradiționali. Probabil în atelierul pe care l-am vizitat de curȃnd, vecinul Gabriel Voisin a pus la cale un fel de căuță înaripată, a numit-o “L” și a trimis-o să obțină victorii aeriene. Dacă a văzut că se poate, nea Gabi a dezvoltat din “L” două variante, “LA” și “LB”, în funcție de înarmare. Fără să știu mai multe decȃt spune écriteau-ul atașat exponatului, am ajuns la concluzia că după ce a fost pusă să care mitraliere și tunuri, biata căruță (sau bietul vecin?!) a obosit, dovadă și numele sub care este expusă în Musée: Voisin LAS!

IMG_4067IMG_4068IMG_4071IMG_4072IMG_4073IMG_4107

Nemții avea și ei cu ce.

Despre Fokker s-a vorbit la noi în toamna asta odată cu apariția pe piață a seriei “Avioane de luptă”. Revista, care costa 10 lei, ne-a dat un cadou fain, Dreideckerul Baronului Roșu. Musée, dacă nu are un astfel de aparat adevărat, se mulțumește cu un D VII. O minunăție de purtător de “cruce neagră”.

IMG_4186IMG_4077 IMG_4078 IMG_4087 IMG_4089 IMG_4094 IMG_4096 IMG_4142 IMG_4146 IMG_4147 IMG_4148 IMG_4160 IMG_4174 IMG_4176 IMG_4179 IMG_4184 IMG_4187

Junkers, bătrȃnul Junkers fabricant de boilere și centrale termice, a propus și el un avion pentru WW: Junjers J-9. Evoluția tehnică e evidentă: de la biplanele foarte stabile și manevriere, el a ajuns la un monoplan metalic, cu aripa joasă, probabil mai puțin stabil, dar mai adecvat tipului de misiuni, adică figura obișnuită a vȃnătorilor de mai tȃrziu. Mai remarc, pentru c de-aia mi-a dat statul ochelari, tabla ondulat, pe care herr Hugo a propuus-o si la Ju-52, peste un razboi. Scrie acolo că a ajuns pe front la spartul tȃrgului și că era cam submotorizat. Bolile copilăriei, vorba lui Caragiale. Oare ce ar fi făcut dacă nemții îl aveau la timp?!

IMG_4158IMG_4151 IMG_4154 IMG_4155 IMG_4156 IMG_4157 IMG_4159

Sigur că ofensiva germană în domeniul tehnic (și tactic, bien sûr!) trebuia contracarată. Les Anglais au adus pe front, pe lȃngă frumosul SE5 A (absent, ca avion real, din Musée) faimoasele Sopwith. Aici m-am întȃlnit, pe cerul hangarului, cu Sopwith 1 A2, o frumusețe înmatriculată franțuzește.

IMG_4082 IMG_4121 IMG_4149 IMG_4150 IMG_4180 IMG_4181 IMG_4182 IMG_4185 IMG_4195

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (11) (WW I-4) de Mihai-Athanasie Petrescu

Da’ le plăcea la ăștia să zboare! M-am învȃrtit în jurul fiecărui avion expus la secțiunea WW I și, sincer, doar gȃndul că mai e mult de la 1918 la 2014 m-a făcut să schimb locul de stație cu altele mai aproape de perioada actuală.

Știu că avioanele contemporane cu mine sunt mult mai deștepte decȃt cele contemporane cu Nungesser, totuși, poezia a rămas acolo. Biplanurile astea, cu unul sau două motoare, radiale sau în linie, mai mari sau mai nici, cu una sau un milion de derive, sunt adevărate bijuterii aeronautice.

 

Pe tăpșanul unei cazărmi, Spad-ul Nungesser e gata pentru a decola în misiune. Îl urmăresc, cu ochii mari, “spioni” plătitori de bilete de toate vȃrstele.

IMG_4080 IMG_4081 IMG_4086 IMG_4152 IMG_4177 IMG_4178

Bimotorul Caudron 4 G zboară, atȃrnat de plafonul acoperit 10 / 10. Bombardierul cu cinci cozi are si noua posibile vieți, ca pisica, în funcție de tipul de misiune la care era folosit, de la avion de bombardament, escortă, record de raid (sau raid de record).  IMG_4117

 

Mă întreb … oare ce fel de bombe azvȃrlea Fonk din cada asta zburătoare? Cu siguranță unele mici, chiar dacă avea două motoare.

IMG_4106 IMG_4108 IMG_4114 IMG_4115 IMG_4116 IMG_4118 IMG_4119

Bréguet 14, sau XIV, păzit cu atenție de cei doi militari din spatele lui, probabil prieteni ai echipajului aflat, deja, la bord, pleacă, după toate probabilitățile, într-o misiune de recunoaștere foto. Mă țin la distanță, nenea ăla de la “confort 2” n’a pas l’air commode, cu mitraliera lui jumelată.

IMG_4169IMG_4084 IMG_4085 IMG_4100 IMG_4103 IMG_4105 IMG_4164 IMG_4200 (2)

Hai si la un englez:

50 % dintre avioanele de tipul lui care mai există în acest moment în lume, sau 1/8000 din totalul de exemplare cunoscute, F1258 mi-a atras atenția. De Havilland 9, (ce de cifre pentru un singur avion) atrage atenția prin siluetă, prin înarmare, prin toate, dar mai ales prin cilindrii motorului american de 400 de cai “Liberty”. 400 de cai la o trăsurică atȃt de mică? Cred că fugea de nici H+John Waine la tinerete, pȃnă să acumuleze burtă, nu-i putea asigura protecția.

IMG_4173IMG_4083 IMG_4090 IMG_4097 IMG_4161 IMG_4165 IMG_4167 IMG_4168 IMG_4170 IMG_4171 IMG_4172 IMG_4175 IMG_4199

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii