SAGA FAMILIEI VIALHE 23 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Pierre-Edouard Vialhe se prezentă la examenul pentru certificatul de studii la 11 iulie 1902. Paralizat de emoţie, simţindu-se stingher în hainele de duminică, băiatul avu nevoie de toată energia pentru a înfrunta testul.

Dintre cei cinci candidaţi din Saint-Libéral-sur-Diamond care apărau în acea zi onoarea comunei, el era acela de la care se aştepta cel mai mult. De abia reuşi să se bucure de alte avantaje oferite de această aventură: mai întâi, călătoria cu droşca lui moş Lamothe, apoi prâzul la restaurant.

Însoţiţi de domnul Lanzac, învăţătorul, cel care îi reprezenta pe părinţii ocupaţi cu treburile, cei cinci candidaţi urcară şi se aşezară în vehiculul care asigura legătura cu reşedinţa cantonului. Pierre-Edouard şi colegii săi cunoşteau bine drumul de 15 kilometri, pe care îl parcurseseră pe jos de mai multe ori când îşi însoţeau taţii la târg; dar numai Jacques Bessat şi Edmond Vergne puteau să se laude – şi nu se dădeau în lături de la aceasta – că mai luaseră droşca.

Primul dintre ei era chiar obişnuit; bunicii lui locuiau la Ayeu şi el îi vizita de mai multe ori pe an. În ceea ce-l privea pe Edmond Vergne, pe lângă faptul că ştia pe de rost traseul, prevedea şi programul complet al zilei, inclusiv meniul de la restaurant: ciorbă cu fidea, cârnat şi linte.

De fapt, nu era chiar un ghicitor; mai încercase o dată să obţină certificatul. Tatăl său, funcţionar la poşta din Saint-Libéral, ţinea mult la diploma asta, care i-ar fi deschis băiatului drumul către o slujbă în administraţie.

Pierre-Edouard fu extrem de impresionat de abilitatea cu care mâna moş Lamothe caii, două animale magnifice, cu o crupă enormă, cu umeri musculoşi şi copite mai mari decât nişte farfurii. Dar nu putu profita din plin de călătorie, neuitând că fiecare învărtitură a roţii îl apropia de un examen redutabil.

Cu o privire îngrijorată, copilul contempla peisajul. Peste tot, aceeaşi tristeţe ca şi la Saint-Libéral, aceleaşi distrugeri; rânduri de mazăre culcată şi acoperită cu noroi, cereale şi furaje doborâte, pearcă strivite de paşii unui uriaş, pomi fructiferi smulşi, cu frunzele îngălbenite, cu fructele încă verzi, dar uscate şi zbârcite.

Peste tot se vedeau muncind bărbaţi, femei, copii. Unii adunau lucerna îngălbenită şi plină de praf, mirosind a mucegai. Alţii secerau, cu mare greutate, cereale cu spicul incomplet, cu paiul rupt; în sfârşit, se mai vedeau unii care încercau să recupereze căteva boabe de mazăre sau câteva prune cruţate de grindină.

Furtunile se ţineau lanţ. Primele avuseseră loc la sfârşitul lui aprilie, dându-I din nou dreptate bunicului Vialhe, care, încă din martie, prezisese: “Ia uitaţi-vă la coţofene, că-şi fac cuibul jos; ăsta-I semn de furtună!” Şi, ce-i drept, coţofenele nu-şi construiau cuiburile pe vârful stejarilor sau al plopilor, ci cam pe la jumătate, ba chiar unele se aciuaseră prin tufişuri, la doi metri de pământ.

După avertismentele de la sfârşitul lui aprilie, în toată luna mai domnise căldura, o boare care te sufoca. În fiecare seară se auzeau în depărtare tunete, dar vijelia se dezlănţuia peste munţii din Auvergne sau din Cantal, de unde se vedeau în fiecare noapte luminile fulgerelor. Iar dimineaţa, soarele răsărea dintr-o ceaţă murdară, prin care se zăreau deja periculoşii cumulo-nimbus.

Din iunie, oamenii trebuiră să se apuce de cosit şi secerat, în ciuda ameninţării permanente care, începând cu ora prânzului, plutea deasupra lor. La 12 ploua; o ploaie caldă, care încărca atmosfera cu o umiditate nesănătoasă.

Toată lumera simţea crescând ameninţarea; animale şi oameni se enervau din cauza înţepăturii tăunilor şi, în ciuda caniculei, fânul nu se usca bine.

În seara Sfântului Ion de vară, un nor greu, împins cu mare viteză de un vânt fierbinte, se revărsase peste toată valea Vézèrei. Din sat, care fusese cruţat, se vedeau perdelele groase de ploaie.

Dar potopul acesta nu era sfârşitul furtunii, iar oamenii ştiau acest lucru. Opt zile, timpul rău pustiise alte ţinuturi.

Pe câmp şi pajişti era o adevărată luptă contra-cronometru. Zile istovitoare, fără pic de odihnă. Cu două ore înaintea răsăritului, bărbaţii secerau şi treierau, iar femeile, bătrânii şi copiii legau snopii sau ajutau la transport.

La orele cele mai fierbinţi, când era imposibil să mai impui un astfel de ritm animalelor de povară, se ridicau căpiţe sau se adunau snopii într-un loc de unde puteau fi căraţi mai târziu, pe seară, atunci când animalele erau mai odihnite şi puteau târî până la hambare carele supraîncărcate.

Pe 30, într-o luni, soarele răsări dintr-o baie de aramă. Deja, dinspre vest, se ridicau vălătuci de nori cu nuanţe purulente, pe care vântul încins îi făcea să danseze în forme schimbătoare. Nu se auzea nimic, nici un tunet. Domnea o linişte compactă, în care sunetele familiare, şuieratul coasei sau scârţâitul carului, căpătau o intensitate înspăimântătoare. Către prânz, greierii tăcură, găinile se îngrămădiră prin grajduri, iar cerul se goli dintr-o dată de sutele de rândunele.

IMG_3770

La Saint-Libéral, oamenii aşteptau. Un fel de teamă, de presimţire, îi adusese acasă. Stând în prag, ei priveau monstruoasa cupolă de nori cu franjuri îndoliaţi care acoperau satul. Se aşteptau la ceva rău, dar bruscheţea şi forţa atacului îi îngroziră.

Un tunet de o violenţă nemaipomenită explodă deasupra satului. În acelaşi timp, o jerbă de scântei lumină podişul în direcţia tranşeei, acolo unde solul feruginos atrăgea trăsnetul. Aproape imediat, de parcă fulgerele le-ar fi sfârtecat pântecul, norii de grindină se revărsară. Bucăţi de ghaţă de mărimea pumnului căzură urlând, zgomotul lor fiind mai puternic decât sunetul clopotelor pe care paracliserul le trăgea pentru a alunga furtuna.

Totul fu alb în câteva secunde. O pisică ieşi înebunită de frică dintr-o pivniţă, o luă la fugă pe strada mare în căutarea unui adăpost. Bucăţile de gheaţă o doborâră la pământ, o sfâşiară, o acoperiră.

Grindina căzu timp de trei minute lungi, spărgând tot ce putu sparge, tocând pomii şi viile, distrugând culturile. În sat rezistară numai acoperişurile de stuf, iar cele de ţiglă se sparseră. La casa lor, familia Vialhe numără nu mai puţin de 148 de ţigle de Trevasse, groase de un deget, sparte ca un geam. Norul de grindină se îndepărtă apoi, înlocuit de un altul, opac, încărcat de ploaie şi de electricitate. Saint-Libéral se scufundă în beznă, iar oamenii se adunară în jurul unei lumânări sfiinţite, aprinse încă de la începutul furtunii.

După grindină, veniră potopul şi focul. Un fulger orbitor se strecură printre trombele de apă, atinse hambarul lui Peyron şi îl incendie în câteva secunde, ridicând spre cer flăcări de treizeci de metri. Ginerele lui Peyron îl lovi pe socrul său pentru a-l împiedica să se arunce în foc. Bătrânul voia să dezlege animalele; le găsiră mai târziu, patru vaci şi şase oi, carbonizate.

Iadul ţinu o oră, apoi se mută în altă parte. În sfârşit, se făcu linişte şi, în atmosfera aproape rece, se auzi sunetul lugubru al toacei.

Hambarul lui Peyron nu mai era decât o grămadă de cenuşă fumegândă şi n-ar fi avut nici un rost să înerci să recuperezi ceva. În schimb, peste tot erau beciuri inundate şi acoperişuri smulse de vânt sau sparte de grindină sau de pomi doborâţi. Sunetul toacei se amesteca cu cel al tobei, bătută de un gardian pentru apel.

Unul câte unul, tăcuţi şi buimaci, toţi bărbaţii valizi se adunară în piaţă. Chiar şi preotul şi castelanul îşi oferiră puterea braţelor pentru a degaja dărâmăturile, a goli subsolurile pentru a munci şi iar a a munci, până seara, pentru a nu rămâne pasivi în faţa unei astfel de catastrofe. De abia a doua zi oamenii îndrăzniră să iasă la câmp, unde dezastrul era atât de mare, încât fiecare plânse, în mijlocul livezii, al ogorului sau al culturii de tutun. Pentru unii era ruina completă, sfârşitul unei vieţi consacrate pământului. O singură oră de furtună avea să-i gonească, definitiv, din sat. Trebuiau să fugă, care spre Terrascon, care spre Brive sau Tulle, toţi înspre oraşele care puteau, cine ştie, să le ofere atât cât să nu moară de foame.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s