PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 11

11.

 

Era pe vremea după ce se scurseseră câţiva ani după primul război, când, celor ce fuseseră pe front şi care reuşiseră să scape, întregi ori invalizi, dar şi văduvelor, cele mai multe aflate încă la prima tinereţe, stăpânirea catadicsise să le fie dar ceva pământ, se aşternea temeinic pe povestit bunica Maria. Era la mintea cocoşului că nimeni n-ar fi putut face mare lucru cu câteva pogoane primite cu acte în regulă dacă nu are şi vitele cu care să le muncească … Cam pe-atunci şi-a făcut planul Pantilie, tatăl meu, şi Anton, bunicul lui Ică, să plece în Moldova să aducă junci buni de muncă, cai şi boi deja învăţaţi cu jugul. Secretele meseriei, ca să spun aşa, le-au descifrat destul de repede, în doar câteva săptămâni cât au bătut târgurile din împrejurimi, când au învăţat pe propria piele cum poate  fi aflată puterea unui animal judecându-l după înfăţişare, dar, în primul rând, căutându-l la dinţi.

Ca să plece să cumpere primele perechi de cai, boi şi junci, şi-au lichidat economiile şi s-au împrumutat la toate rudele şi chiar la prieteni. Mulţi dintre ei n-au avut curaj, cu toate că încă din deschiderea discuţiei ei făceau afirmaţia că la suma împrumutată acordă dobândă. Toate astea mi s-au povestit, n-aveam de unde să le ştiu, pe-atunci abia dacă împlinisem doi ani. În seara în care au plecat Pantilie şi Anton, amândoi erau răscoliţi de-o veselie fără margini, dar suspectă. În intervalul scurt dintre umplerea şi răsturnarea paharelor cu vin roşu, jucând zglobiu în pahare în cercul strâmt de lumină al lămpii, îşi făceau o grămadă de planuri, cel mai des urcându-le pe buze cel cu privire la cam cât aveau să câştige după numai două săptămâni şi jumătate, la întoarcere.

Cu doar câteva zile întârziere s-au întors faţă de termenul stabilit iniţial, după ce vânduseră deja în obor vitele, dar câştigul a fost nesperat, cu mult mai mare decât l-au bănuit ei.

Toată iarna ce a urmat, în ciuda zăpezilor înalte, au bătut ei de cinci-şase ori la rând drumurile Moldovei. E adevărat, şi alţii, văzându-i pe ei, se apucaseră după câteva luni de acelaşi soi de negustorie. Nu ştiu cum se făcea însă, că dintre toţi, numai ei doi au câştigat încrederea cumpărătorilor, devenind vestiţi pentru marfa adusă. Cumpărau ieftin, mai ieftin decât oricine, tocmindu-se scurt, serios, dar şi vindeau repede, fără să se agaţe prosteşte de preţ, mânaţi de dorinţa lesne de ghicit de a pleca cât mai repede, încă, să aducă alte animale. Caii, juncii ori boii lor se vedeau de la  o poştă că sunt mai puternici şi mai ascultători decât oricare dintre cei aflaţi prin oboarele de vite, la vânzare.

Până cam pe la sfârşitul iernii acelui an, Pantilie şi Anton avuseseră o singură pungă. Din ea erau plătite cheltuielile de drum şi mâncarea, şi tot din ea cumpărau vitele. După vânzarea vitelor în oboarele de la câmpie, împărţeau frăţeşte câştigul obţinut. S-ar fi putut zice, fără teama de a greşi, că au mai mult decât mulţumiţi; fiecare îşi pusese de-o parte câte o pereche de boi şi-o alta de cai roibi, iar primăvara următoare chiar şi-au mai cumpărat câtva pogoane aflate chiar lângă cele primite ca răsplată pentru participarea la război, pe care, în visurile lor mărturisite cu voce tare, le şi vedeau răsfăţându-se sub soarele primăverii, însămânţate cu grâu ori cu şiruri drepte de porumb.

Într-una din serile de după sărbătorile de iarnă petrecute cu familiile în tihnă, când au ajuns ei doi la cârciuma din marginea târgului de vite din Moldova, siguri în sinea lor că a doua zi în zori vor cumpăra o marfă pe cinste, a început viforniţa. Niciodată până atunci nu le fusese dat să vadă aşa ceva. Viscolul sălbatic parcă le punea gheara în gât, gata-gata să le oprească respiraţia, iar celor ce îndrăzneau să iasă din casă, nu le venea să creadă cum urmele propriilor paşi sunt acoperite cât aui clipi, (ca într-o joacă a valurilor mării ce încearcă fără osteneală să pună stăpânire pe uscat).

Faptul că era musai ca ei doi să aştepte cel puţin o săptămână bătută pe muchie până ce avea să vină ziua următorului obor şi să se oprească viscolul, nicicum nu putea fi pus la îndoială.

În cursul celei de-a treia nopţi din şirul celor în care au fost nevoiţi să le petreacă în camera friguroasă închiriată într-o cârciumă, Anton i-a cerut lui Pantilie să-i dea imediat jumătate din bani şi nu s-a sfiit câtuşi de puţin să-i spună că, începând cu seara următoare, el hotărâse să doarmă altundeva, pentru că el se săturase să tremure în camera aia soioasă, colcăind de libărci şi şobolani.

Pantilie l-a privit lung, într-un fel oarecum ciudat, fără să fie în stare să înţeleagă resorturile hotărârii luate. A pus banii toţi pe masă, după care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se bage îmbrăcat în aşternut şi să-şi tragă plapuma până peste cap, fără a lăsa impresia că ar aştepta o cât de măruntă explicaţie.

A aflat ceva mai târziu că Anton picase pe mâna văduvei Zenovia şi că a fost prins vârtos în mrejele femeii, renumită de altfel în tot târgul pentru frumuseţea ei, şi nu s-a îndoit câtuşi de puţin că nu peste prea mult timp, el va avea aceeaşi soartă cu toţi cei dinaintea sa, scoşi pur şi simplu în brânci pe poartă, după ce portofelul se golise, la capătul unui lung şir de nopţi de petreceri organizate de amfitrioană.

Dar tot Anton a fost cel care, în primele ore ale dimineţii geroase, l-a căutat acasă la noi pe Pantilie.

„Am fost prost, cel mai mare prost ce s-ar fi putut imagina vreodată … Legat la ochi să fi fost şi n-ar fi trebuit să fac ce-am făcut! Poţi să-mi zici orice, înjură-mă, bate-mă, fă-mi orice, faptul e deja consumat şi recunosc că o merit din plin!”

Pantilie şi-a deschis un pic punga şi ceva mai mult sufletul, i-a dat bani să cumpere câteva vite şi i-a spus:

„Chiar dacă mi-ar fi cerut cineva să pun prinsoare că vei ajunge să te joace pe degete o femeie ca Zenovia într-un asemenea hal, n-aş fi avut curajul s-o fac! Treaba ta, în fond faci ce vrei cu viaţa ta!”

Au mai fost, cred, încă trei drumuri făcute pentru cumpărarea de vite. De-atunci, de când şi-a cerut partea sa din banii strânşi, Anton a început să se uite chiondorâş către Pantilie, atât în obor, la cumpărarea vitelor, dar şi, după de le vindeau. I se părea şi chiar mai scăpa când şi când în stânga şi-n dreapta că în afacerea cu Pantilie e ceva care îl nemulţumeşte. Niciodată însă n-a avut curajul să-i spună lui Pantilie ce are pe suflet, ce-l roade.

Pantilie îl trata cu destulă înţelegere, afişând în permanenţă acelaşi zâmbet larg, dar din mijlocul acelui zâmbet se menţinea într-o permanentă pândă.

Către primăvară, înainte de ultimul drum făcut pentru cumpărarea de vite, Anton a venit pe neaşteptate la noi acasă. N-a reuşit să-i intre nimeni în voie, oricât ne-am dat toţi ai casei silinţa. Încruntat tot timpul, încrâncenat chiar, faţă de ceva care i se arăta doar închipuirii sale.

Cu vite cumpărate din Moldova s-a întors doar el, la fel de încrâncenat ca la plecare, dar plin de bani mai mult decât oricând, fiind clientul permanent ce deschidea şi închidea pe rând câteva cârciumi singur. Fără să ofere explicaţii în legătură pentru care Pantilie nu mai s-a întors împreună cu el. Imediat după întoarcerea sa a lăsat să se înţeleagă că pe drumul spre Moldova, el şi Pantilie stabiliseră că ar fi momentul ca fiecare să se descurce pe cont propriu. Cu doar câteva săptămâni mai târziu, Anton însuşi le-a povestit câtorva la cârciumă că, de fapt, el şi Pantilie stabiliseră să-şi unească forţele, pentru a-i înlătura pe cei care le furau clienţii, care ajunseseră să le aducă lor doi arvună pentru vitele pe care doreau să şi le cumpere.

Noi toţi ai familiei am sperat o vreme că Pantilie se va întoarce, cu toate că viermele negru al îndoielii şi tot felul de presimţiri rele ne pătrunseră sufletele încă din clipa în care am dat cu ochii de Anton. După ce s-a scurs aproape o jumătate de an, am hotărât să-i facem rânduielile creştineşti, i-am săpat groapa într-o margine a cimitirului şi l-am plâns la fiecare parastas.

A venit apoi vremea viforului celui  de al doilea război. Încă din ziua în care Mareşalul Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul, Vicenţiu, bunicul tău, şi Leonte, Tatăl lui Ică, s-au aflat în prima linie. Pentru început au făcut fiecare parte din unităţi diferite, apoi s-au trezit în acelaşi batalion, după ce rândurile prea se împuţinaseră. Scriau rar acasă, când unul, când celălalt,  făcându-ne pe noi, cei aflaţi aici să avem iluzia că într-adevăr ne aflăm pe aproape de mijlocul Raiului, în comparaţie cu Iadul în care trăiau ei pe front, întrezărit printre puţinele rânduri de pe cărţile poştale primire şi din frazele lor tremurate, strâmbe, scrise parcă întotdeauna cu acelaşi creion bont.

Cu răni uşoare s-au ales amândoi, ba la umăr, ba la un picior, însă cum era nevoie mai mult decât oricând de oameni, în spitalul de campanie stăteau cel mult o săptămână-două, şi, pe neaşteptate, se trezeau că primesc ordinul ca din zorii următoarei zile să se prezinte la batalion, să intre în focul bătăliei deja prefigurată cu linii şi săgeţi de creioanele colorate plimbate pe hărţile de pe mesele înguste din brad de către ofiţerii Marelui Stat Major.

În bătălia de la Cotul Donului au ajuns şi ei, ca atâţia alţii aflaşi sub tăvălugul de foc, în limita pe care o poate suporta un om. Gerul aspru, lipsa aproape permanentă de muniţie şi hrană, dar înainte de toate izolarea plutonului de restul regimentului pentru o perioadă de aproape trei săptămâni, i-au determinat pe câţiva dintre ei să iasă din rând, ziua-n amiaza mare din groapa individuală şi, descheiaţi la toţi nasturii mantalei acoperită de o crustă groasă de noroi, să se îndrepte orbeşte către liniile duşmanului, tăind aerul cu un şir neînţeles de gesturi, răcnind din toate puterile vorbe greu de înţeles, implorându-L parcă pe Cel de Sus să le fie îndepărtat acel pahar prea plin de suferinţă.

Puţini dintre cei rămaşi în încercuire mai găseau puterea să privească cele întâmplate atât de aproape de  adăposturile inamicului şi să-i înţeleagă pe cei ajunşi dincolo de marginile disperării, ori să presupună măcar ce s-a putut întâmpla în sufletul camaradului lor Lăsau fără voie şirurile de lacrimi să alunece şovăitor printre ţepii asprii ai bărbii şi le amestecau apoi duşmănos cu bocancii, în noroiul clisos de pe fundul gropii, pe care ăl bătuseră temeinic cu picioarele şi să uite că picioarele le sunt deja degerate.

La începutul unei seri, când viscolul s-a prăbuşit din înaltul cerului cu duşmănie, pe neaşteptate, le-a surâs norocul şi au avut posibilitatea să se târască de la o groapă individuală la alta, să vadă câţi se mai află în viaţă şi să stabilească ce ar fi de făcut. Au hotărât ca, la miezul aceleiaşi nopţi, cu orice risc, să încerce să străpungă încercuirea.

;e-a reuşit cu toate că dintre toţi cei douăzeci şi doi, trei au fost nimeriţi de gloanţe rătăcite, trase dinspre linia inamică ca în oricare noapte, iar patru au fost răniţi grav, printre ei – Leonte -, lovit destul de urât, în burtă, lăsând de fiecare dată o baltă de sânge închegat pe pânza de cort pe care era aşezat. Când au ajuns aproape de linia alor noştri, după o noapte şi o zi de mers şerpuit prin pădure, cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot, nu le venea să-şi creadă ochilor că le-a fost dat să scape cu viaţă.

S-au pomenit în zorii zilei în marginea unui sătuc sărac, cu case rare lipite de pantele dealurilor abrupte, când Leonte i-a cerut lui Vicenţiu să-l lase să-şi mai tragă sufletul. E adevărat, rămăseseră în urmă, numai pentru că aproape tot drumul el fusese cel care l-a cărat în spinare.

Tocmai atunci s-a găsit să-i ceară Leonte lui Vicenţiu să-i arate arma aceea a lui faimoasă, cu care, parcă niciodată în atâtea luni de război, n-a avut voie să dea greş. Ameţit de bucuria reuşitei, de speranţa de a pipăi atât de curând un lucru pe care, cu numai două zile înainte, nici n-ar fi îndrăznit să spere, cu ochii rămaşi încremeniţi către liniile alor noştri, conturate vag prin valurile dese de ceaţă,Vicenţiu, răscolit de o bucurie fără margini,  şi-a scos anevoie arma de la spate şi i-a dat-o.

S-a trezit brusc, ca dintr-un vis ciudat, la un interval de câteva zeci de secunde, după ce a auzit detunătura, iar pe retină i s-a imprimat şi a păstrat după aceea, pentru ani în şir, imaginea lui Leonte căzut strâmb de pe rucsacul ce i-l pusese el însuşi sub cap, din gura căruia sângele ţâşnea în valuri, cu spume. Colorând şi topind în acelaşi timp zăpada din jur,pe când din ţeava armei sale afundată în stratul proaspăt de zăpadă se înălţa în aerul cotropit de ger, într-un dans unduitor, ireal,numai câteva firişoare de fum.

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu, Florian Troscot

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s