Arhiva zilnică: ianuarie 4, 2014

UN URS ÎN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu capitolul XXI

12.MAP_a1960_3_E0_A0_P1(Foto Maior (r.) Atanasie Petrescu, expusa in editia 2013 a expozitiei „Orasul Memorabil”)

CAPITOLUL XXI

 

TONUL LA CÂNTEC!

– Ce s-o fi întâmplat domnule, de face ăsta adunarea batalionului la o juma’ de oră după adunarea batalionului? îl întrebă Tuteaşcă pe căpitanul Dominte, în timp ce amândoi executau deplasare rapidă către platoul din faţa comandamentului.

– Poate c-a uitat să ne spună ce-a visat azi noapte, presupuse căpitanul.

– Sau o fi luat hotărârea eroică să-şi dea demisia şi să mă pună pe mine în loc? spuse plutonierul. Mi-o fi aprobat ministrul memoriul şi m-o fi făcut general ca să-l iert că m-a uitat la 23 august.

Colonelul Marica era deja nerăbdător.

– Tovarăşi, cuvântă el in faţa militarilor, v-am adunat aici…

– … ca să fim strânşi la un loc, completă Tuteaşcă.

– Da… şi pentru că locotenentul-major Elefterie are o comunicare importantă de făcut. Hai, bă, dă-i drumul, îi trecu colonelul cuvântul locţiitorului său politic.

– Tovarăşi, am primit un ordin de la Marele Stat Major şi trebuie să-l executăm.

– Cine a semnat ordinul? îl ajută Marica

– Ce să executăm? se auzi în acelaşi timp locotenent-colonelul Popa, care, ca un şef adevărat, întârziase la adunare.

– Ăăă … tovarăşul general …, locţiitorul politic, răspunse, derutat, Elefterie.

– E clară, trebuie să-l executăm pe general, comentă Tuteaşcă, stârnind un hohot de râs.

– Bă! Bă! ce …? izbucni comandantul.

– Tovarăşu colonel, permiteţi să raportez ridică mâna Cocoş, nu vrem sǎ ne încărcăm conştiinţa cu tovarăşu general.

– Degeaba nu vreţi voi să-l cunoaşteţi, că dacă vine în inspecţie, ha, ha, vedeţi voi! îl contră Marica.

– Nu vine, tovarăşe colonel, interveni Elefterie, a trimis doar ordinul acesta, continuă el căutându-se de zor prin toate buzunarele.

Momentul se prelungi. Hârtia de la Marele Stat Major părea să se fi volatilizat; în front începură să se audă chicoteli, care se transformară în râsete făţişe atunci când ofiţerul, transpirând abundent din cauza emoţiilor, îşi scoase cascheta şi din ea căzu adresa cu pricina.

– Cum vă spun, tovarăşi, iată ordinul, e vorba de o întrecere artistică, reuşi să îngaime locţiitorul politic, topindu-se sub privirea intransigentă a coloneilor.

– Ce naiba-i aia? se miră comandantul.

– Vorbim cu cei de la Teatrul de stat şi vedem care din noi fuge mai repede, spuse Tuteaşcă şi fu răsplătit cu un nou hohot de râs.

– După femei? întrebă, cu naivitate, Talabă.

– Nu, domne, după firobuz, îl lămuri Tuteaşcă.

Explicaţia veni de la Elefterie:

– Nu, tovarăşe, e vorba de o activitate de amatori, şi …

– Păi eu ce spuneam? Ce, parcă artiştii ăia ştiu să fugă?! nu se lăsă plutonierul.

– Bă, locotenent, eu n-am înţeles, interveni comandantul.

– Şi cât de clar îi explicasem, şopti Tuteaşcă.

– Uitaţi, tovarăşe colonel, scrie aici că să ne pregătim pentru a lua parte la o întrecere artistică cu colegii noştri de la U.M … cică: recitări, cor şi altele, menite să vădească dragostea militarilor pentru…

– Dragostea pentru altele? Păi, ne omoară nevestele, se auzi glasul lui Tuteaşcă.

– N-aţi înteles bine, tovarăşe! E vorba de dragostea de ţară.

– Da cum mă-sa se face asta, bă locotenent, întrebă colonelul, tot mai derutat.

– Raportez… încercă timid Elefterie, ăăă … trebuie să formăm un cor şi să creem un program…

– Să ce? ţipă Marica.

– Să… ne băgăm în cor, tovarăşul, îl lămuri Popa care părea să priceapă mai uşor.

– Aha… ei, ia să vă ocupaţi voi de băgatul ăsta, că sunteti mai tineri, ordonă şeful. Când trebuie să fie întrecerea?

– Peste o lună, de ziua Republicii, răspunse politicul.

– Aveţi timp. Cu ce începeţi?

– Păi … cu stabilirea dirijorului, propuse tânărul ofiţer.

– Ce face un dirijor? ceru Marica informaţii suplimentare.

– Comandă corul, spuse Popa.

– Vă rog să-mi permiteţi să raportez! ridică mâna Tuteaşcă, făcându-le cu ochiul celor din jurul lui.

– Ce e, bă? răspunse, plictisit, colonelul.

– Tovarăşu colonel, noi suntem obişnuiţi să ne conduceţi dumneavoastră pe câmpul de luptă, sunteţi cel mai bun comandant de batalion pe care îl avem, şi propun să ne comandaţi şi în lupta aceasta.

– Cum, bă, tu zici să fiu eu dirijor d’ăla?

– Desigur, tovarăşu colonel. Sunteţi persoana cea mai calificată dintre noi.

– S-a prostit Tuteaşcă, comentă Popa. A început să umble cu periuţa.

– Lasă-l, bă că s-a gândit bine, răspunse comandantul. Bine, bă, dacă mă rugaţi voi aşa de mult, accept, spuse el modest.

– Suntem salvaţi! exclamă Tuteaşcă.

– Bun, concluzionă comandantul, zâmbind mulţumit, dacă am rezolvat chestia cu corul, nu mai rămâne decât să vă ocupaţi voi de restul. Acum să ne întoarcem la program!

– Pemiteţi să raportez? Când avem repetiţia? întrebă Teodorescu.

– Ce repetiţie, bă? se miră şeful.

– Păi, nu trebuie să repetăm, să ne punem la punct?

– Cum? Aşa trebuie?

– Cam are dreptate ăla, tovarăşu colonel, interveni Popa. Ar fi bine să…

– Da, bă? atunci… mâine la prânz, ne întâlnim la ora 12 la club, tranşă comandantul.

 

A doua zi, la ora fixată toţi ofiţerii şi subofiţerii se aflau în sala de festivităţi. Elefterie îi alinie la intrarea comandantului.

– Tovarăşe colonel, corul vă prezintă onorul!

Tuteaşcă speculă imediat:

– Păi ce, începem cu poeziile, nu cu cântecele?

– Bă! tu să taci! se repezi colonelul.

– Am înţeles tovarăşu. Dar când cântăm, am voie să nu tac?

Aruncând o privire dispreţuitoare către tehnician, colonelul spuse:

– Prost mai eşti, bă! eu ţi-am spus să taci numai când vorbeşti cu mine, nu când cântam. Hai să repetăm! Atenţiune! Tonul la cântec!

– La care, tovarăşu colonel? întrebă căpitanul Dominte.

– Cum adică la care? Păi voi nu ştiţi cântece?

– Le ştim, raportez, numai pe alea cu care deplasăm subunitatea. Doar n-o să cântăm la întrecere aşa ceva!

Marica rămase cu gura căscată, privind disperat către locţiitorul său politic. Dar Elefterie se ascunse după ceilalţi, nici el nu ştia cum să iasă din încurcătură. Numai subofiţerii din jurul lui Tuteaşcă ştiau ce va urma.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez tovarăşului locotenent-major! ridică vocea plutonierul.

– Dacă ai vreo idee, ceea ce m-ar mira, dă-i drumul, aprobă comandantul.

– Tovarăşu, ce fel de cântece se cer la regulament?

– Păi … mi se pare că din alea patriotice … merg şi prelucrări de folclor …

– Atunci avem soluţia, tovarăşu colonel! spuse triumfător Tuteaşcă, făcându-le semne discrete celor din jurul lui să nu mai chicotească.

– Bă, dacă ai vreo idee bună, te avansez! spuse, uşurat, Marica.

– Lăsaţi, tovarăşu, nu vă deranjaţi pentru atâta lucru, că până la 30 decembrie poate mi se aprobă memoriul. Tovarăşu colonel, m-am gândit că dumneavoastră, care ştiţi atâtea lucruri folositoare, precis cunoaşteţi cântece populare frumoase, bănăţene, că doar e locul dumneavoastră de baştină.

– Ehei, ce mai cântam eu cu mama când eram mic… se destăinui Marica. Mama mea avea o voce aşa de frumoasă! Mereu … of! Ce vremuri! … ce vremuri!

– Vedeţi, tovarăşu colonel? ne învăţaţi şi pe noi un cântec şi îl prelucrăm împreună cu tovarăşul locotenent-major, că doar dânsul e specialist, întotdeauna ne prelucrează documentele de partid şi de stat, spuse Tuteaşcă.

– Adică … să vă învăţ eu un cântec? Bă, dar o să fiţi voi în stare să cantaţi ca mine?

– Ca dumneavoastră, imposibil. Dar vom face totul, raportă solemn căpitanul Sarci, doar e vorba de prestigiul nostru, al batalionului!

Convins, colonelul începu să cânte:

Trecui asară călare

                                                   Pe la poarta dumitale…”

– Măi fraţilor, numai corbul ăla din fabulă s-a lăsat aşa de uşor dus de nas, comentă Talabă, stăpânindu-şi cu greu râsul la auzul vocii lui Marica.

– Bă! Bă! ai ceva de raportat? se burzului colonelul.

Talabă improviză pe moment:

– Tovarăşu colonel, raportez, le spuneam la băieţi că aveţi o voce la fel de frumoasă ca gradele pe care le purtaţi.

– Ce, bă, şi tu ai luat-o pe urma lui Tuteaşcă cu periatul? Mai bine puneţi mâna şi deschideti urechile, să învaţaţi odată!

Timpul trecea cu folos. Militarii îşi notară conştiincios versurile cântecului popular şi, sub îndrumarea dirijorului, reuşiră să îngaime tot mai bine melodia, chiar dacă vocile nu-i ajutau prea mult.

– Parcă rage o turmă de măgari! constată Marica. Bă, dacă nu cântaţi corect, vă bag la arest pe toţi! Executarea!

– Permiteţi să raportez, spuse căpitanul Teodorescu, când făceam cor la şcoala de ofiţeri începeam repetiţiile cu vocalize. Să facem şi acum, poate cântăm mai bine.

– Vocalize? Ce-i aia?

– E pentru încălzirea vocii, tovarăşu, raportă căpitanul.

– Bă, tu crezi că eu sunt prost? se supără colonelul.  Ştiu şi eu de încălzirea vocii, că altfel nu ajungeam comandant şi dirijor de batalion. Dar asta nu se face decât iarna, când se cântă afară, în ger, iar noi cântăm în sală. N-ai decât să-ţi pui fularul la gât dacă ţi se pare că ai vocea rece! Of, of, of, biată armată română, cu ofiţeri ca voi proşti şi friguroşi!

Mai trecu o oră de muncă pe tărâm cultural, când în sala clubului îşi făcu apariţia şeful de stat major.

– Am fost la plenara Comitetului Organizaţiei Orăşaneşti de partid, spuse Popa răspunzând la întrebarea nerostită a comandantului. Tata a fost numit membru al Comitetului Central, adăugă el cu falsă modestie.

– Felicitări pentru tovarăşu tata! se linguşi Marica. Dar să ştii că nici noi n-am stat degeaba. Am muncit aproape patru ore şi am pus la punct primul  cântec din program. Ia ascultă şi spune-ţi părerea! adăugă colonelul, făcându-le semn coriştilor să-şi arate talentul.

Popa ascultă cu o mutră plictisită.

– Ei, ţi-a plăcut? întrebă Marica la sfârşit.

– Tovarăşu colonel, răspunse şeful de stat major, noi nu putem cânta aşa ceva. Ne facem de râs!

Toţi rămaseră surprinşi. De bine, de rău, cântecul suna, totuşi, destul de muzical.

– De ce, bă? întrebă comandantul.

– Nu ni se potriveşte, tovarăşu, ce naiba! auzi, “ Trecui călare”! Păi noi suntem infanterişti mecanizaţi, tovarăşu, nu cavalerişti!

 

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras