Arhiva zilnică: Ianuarie 31, 2012

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul IV

RADAR- ist la G.A.

– Tovarăşu colonel, sunt sergent major Tuteaşcă, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!

De câteva săptămâni, Tuteaşcă se căznea să repare un aparat sovietic de radiolocaţie. Se zicea că-l cumpărase armata de la ruşi, sau că-l aruncaseră ei la gunoi, dar nu se ştia precis. Şeful “de stat maior, maior Stroe” îl luase în primire cu eticheta “defect” şi i-l pasase lui Tuteaşcă:

– Bă, majorule, trebuie să repari chestia asta … uite cartea tehnică, o citeşti şi te familiarizezi cu radarul… vezi ce are, apoi faci un referat pentru piese de schimb.

Tot ce nu spusese Stroe, dar a descoperit curând Tuteaşcă, era că toată documentaţia era în limba rusă. Ce-i drept, schemele tehnice reprezintă un limbaj internaţional, de care tânărul sergent major nu era străin. Dar ce să facă cu instrucţiunile de folosire, multe pagini acoperite cu un scris neinteligibil? Nu se punea problema să raporteze superiorilor că nu ştie ruseşte, parcă-l auzea pe căpitanul Miron, locţiitorul politic:

“- Nu ştii ruseşte? Dar unde-ţi este nivelul politic, tovarăşe? Şi mai zici că ai luptat cot la cot cu glorioasa Armată Roşie?!”

Precis i-ar fi servit un astfel de comentariu. Nici Stroe nu l-ar fi iertat:

“- De ce nu ştii ruseşte? Păi atunci cum ai ajuns în armată?”

Replica lui Marica ar fi fost desigur:

“- Nu înţelegi documentaţia? O zi de arest la garnizoană! Executarea!”

Aşa că făra să mai stea cu gândul la textul rusesc, Tuteaşcă se  apucase de lucru. În câteva ore, tot aparatul era demontat pe masă: zeci de tuburi electronice, kilometri de conductori, tone de componente, vagoane de şuruburi. Ca la orice aparat rusesc. Au urmat apoi nenumărate măsurători şi testări, iar defectul – defectele –  nu au întârziat să apară.

– Ei, majorule, cum merge? l-a întrebat a doua zi Stroe. Ai găsit buba?

– Raportez, tovarăşu maior, am găsit câteva bube până acum, dar cred că mai sunt încă multe…

– Da?… Atunci ce mai stai, munceşte, vreau urgent referatul pentru piese!

Din nou s-a scufundat Tuteaşcă în aparat şi alte belele şi-au făcut apariţia. După două zile, lista de piese era gata; cuprindea mai multe pagini.

Stroe, văzând-o, a încruntat din sprâncene:

– Bă, tu crezi că armata are fabrică? De unde să scot eu toate astea?

– Tovarăşu maior, raportez, am făcut o listă minimă. Unele piese mai pot fi

reparate, dar astea sunt arse, trebuie neapărat să le înlocuiesc.

– Bine, eu trimit lista  mai sus. Dar nu cred c-o să fie aprobată …

Şi totuşi, minunea s-a produs. Marea unitate a probat imediat lista. Materialele aveau să fie comandate în Uniunea Sovietică şi urmau să vină în cel mai scurt timp.

Până atunci, Tuteaşcă nu se plictisea. A recuperat tot ce mai putea fi recuperat, a confecţionat el însuşi câte o piesă, vreun arc rupt, sau o bobină arsă, a mai obţinut câte ceva de la uzinele din oraş … După o vreme i-a putut raporta lui Stroe:

– Tovarăşu maior, tot ce am putut face am făcut. Mai am doar să montez piesele noi, când or veni.

– Bine, majorule, dacă nu mai ai nimic de făcut la radarul ăla, ia vezi, că te caută tovarăşu colonel.

De aceea se afla acum Tuteaşcă în biroul Mareşalului, surprins că şeful avea nevoie de el,

Nu mai puţin surprins era însă şi Marica.

– Da, da … spunea el, căutând să-şi aducă aminte de ce îl chemase. Bine ai făcut c-ai venit … da … cine ţi-a transmis ordinul?

– Raportez, tovarăşu maior Stroe.

– Stroe? Aha! făcu ofiţerul, Stroe zici?

– “Oare ce-am vorbit eu cu Stroe? Dacă-l sun să-l întreb, râde de mine, iar dacă nu-i dau ăstuia nici un ordin, râde el. Ce naiba să-l pun să facă? … A, ştiu!”

– Bă, Tuteaşcă, tu eşti de la ţară, nu?

– Raportez, de la ţară, da.

– E bine să fii de la ţară. Ia zi, ai avut grădină acolo?

– Raportez, tata are un pic de loc pe lângă casă. Ştiţi, o roşie, un ardei …

– E clar, deci te pricepi la grădinărit. De azi eşti şef la G.A.

– Am înţeles, tovarăşu colonel, dar ştiţi, eu mă pricep mai bine la reparaţii, partea tehnică…

– Bă, te duci la G.A. sau te trimit la garnizoană. Executarea!

Ce se mai putea spune? Sergentul-major salută şi ieşi, înjurându-l în gând pe Mareşal.

– “Cum naiba mă găsi ăsta bun de G.A.? Doar e Rommel acolo, şi e de meserie … ce chestie … ajunsei din tehnician grădinar şi porcar…”

Rommel, un sas dintr-un sat din apropierea Braşovului, era stăpân peste Gospodăria Anexă, adică grădină şi animale, încă de când se terminase războiul, prietenia lui cu un tovarăş important îl scăpase de prigoana ruşilor, mulţi saşi cu nume mai puţin faimoase decât al lui, erau acum în Siberia. Tot tovarăşul acela îl angajase la armată ca grădinar şi încă îl mai sprijinea. Tuteaşcă îi ştia toată povestea, de aceea nu-i venea la socoteală să-i spună aşa, dintr-o dată:

– Nene Rommel, m-a trimis comandantul să fiu şeful matale.

Grădinarul însă primi vestea râzând.

– Lasă, tofarăş major, tumneata şef, eu afut grijă de tot cu soldaţi.

– Cum, nene Rommel, eu să fac pe şeful şi matale să munceşti?

– Tacă spun, tumneata merge la pirou şi afut grijă de hârtii, să nu fii aici tofarăş colonel şi să căseşti stăm de forbă.

– “Oare să se fi păcălit colonelul? se întreabă Tuteaşcă. Am impresia că nea Rommel ăsta e băiat de treabă, nu trebuie să pun mâna pe sapă şi pe lopată”.

– Mulţumesc, nene Rommel. Dacă ai nevoie de mine, eu stau pe-aici.

În felul acesta deveni Tuteaşcă moşier. Nu avea altceva de făcut toată ziua decât să însoţească doi soldaţi până la grădină să numere lădiţele cu “producţia”.

Dar fericirea nu dură mult. Spre surprinderea tuturor, într-o zi se opri la poartă un GAZ de la marele Stat Major, încărcat cu piese pentru radiolocator. Iar subofiţerul primi imediat ordin să-şi reia în stăpânire atelierul.

Curând reparaţia fu terminată, piesele erau corespunzătoare, know-how exista, deci aparatul fu pus în stare de funcţionare. Dar, dar cum să-l încerci? Instrucţiunile rămăseseră la fel de inaccesibile pentru Tuteaşcă.

Dilema era greu de rezolvat. Dacă mergea în faţa superiorilor şi se vedea că nu cunoaşte limba rusă, s-ar fi ales cu comentariile lor acide. Dacă nu raporta că radarul merge şi nu ar  fi demonstrat, toţi ar fi zis că nu-i în stare să-l facă.

– “Am găsit! se bucură Tuteaşcă. Trimit un soldat să raporteze lui Marica, iar eu mă duc la grădină. Mari ofiţeri cum sunt ei, trebuie să ştie să opereze un locator, deci n-au nevoie de mine.”

A doua zi, imediat după raportul de dimineaţă, Marica află că radiolocatorul funcţionează. Îi luă cu el pe toţi ofiţerii din comandament şi luară cu asalt atelierul mecanic.

Aparatul îi aştepta. Nu avea nevoie decât de curent şi de o mână pricepută.

– Dar ştiţi că arată bine chestia asta? comentă colonelul. Ia, care te pricepi? Daţi-i drumul, să văd şi eu cum face.

Nici unul dintre ofiţeri nu se mişcă. Fiecare se uita la ceilalţi.

– Hai, bǎ, de ce nu-l porniţi? se impacientă colonelul. Stroe, dă-i drumul!

– Tovarăşu colonel, raportez, nu ştiu să umblu cu aşa ceva.

– Cum, maiorule, să nu ştii? Nici voi nu vă pricepeţi? îi întrebă Marica

pe ceilalţi.

– Tovarăşu colonel, permiteţi, dar de ce nu-l porneşte Tuteaşcă?

– Dar chiar, unde-i ăsta? se miră şeful.

– Vă rog să-mi permiteţi să raportez, interveni soldatul, toa’major e la

grădină.

– Ce caută Tuteaşcă la grădină? întrebă Stroe.

– L-am trimis eu săptămâna trecută să lucreze acolo, răspunse comandantul.

– Păi, ştie el să grădinărească?

– Ştie, nu ştie, ce era să fac cu el dacă l-ai trimis pe capul meu?

– Eu?

– Dumneata, maiorule.

– Tovarăşu, dar eu l-am trimis să vă repare aparatul de radio. Nu ziceaţi  dumneavoastră că s-a stricat?

– Aparatul de … am uitat. Bă, soldatule, du-te la grădină şi adu-l pe Tuteaşcă.

Soldatul plecă în pas alergător şi tot aşa veni, dar fără Tuteaşcă.

– A zis toa’major că nu poate veni, că culege castraveţii pentru popotă. Da’ a zis că scrie în instrucţiuni cum merge aparatul.

– Păi de ce nu zici aşa, maiorule? Are dreptate Tuteaşcă, vorba aia, suntem atâţia ofiţeri aicea şi stăm dup’un tablagiu? Ia dă, bă, instructiunile alea încoace! … aha, uite poza aparatului … dar ce naiba scrie aici? paaap? Scrie ruseşte?

– E un aparat sovietic, tovarăşe colonel, interveni căpitanul Miron.

– Daa? Atunci ia citeşte tu, Miroane, că ştii mai bine.

Miron luă caietul şi citi:

– R – a – d – a – r … nu ştiu, tovarăşe colonel.

– Cum nu ştii., bă, mare locţiitor politic?

– Păi să vedeţi, eu ştiu Savieţchi saiuz, Eseseser…

– Lasă, bă, asta ştie orice prost. Ia vezi, maiorule.

Stroe lăsă caietul pe masă.

– Nu ştiu eu aşa ceva, tovarăşu colonel.

– Tu, mă, care ai făcut războiul alături de fraţii noştri sovietici?

– Da, dar de la ei am învăţat doar davai ceas, davai rachiu, davai dengli… Tot  dumneavoastră sunteţi salvarea noastră, tovarăşu colonel.

– Eu? Păi eu sunt colonel şi comandant de unitate. Ce nevoie am eu să ştiu ruseşte când am subordonaţi? Miroane, notează-ţi: de mâine, pe lângă cursurile de învăţământ politic organizezi şi ore de limba rusă. Executarea!

– Am înţeles, tovarăşe colonel!

– Asta o rezolvăm, dar cu locatorul ce ne facem? se lamentă Marica.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez! interveni soldatul

care asistase la discuţie.

– Ce vrei, bă?

– Tovarăşu colonel, ştiu eu ruseşte, am învăţat la şcoală. Cred că pot eu să vă traduc instrucţiunile.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras