Arhiva zilnică: Ianuarie 28, 2012

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul III

PREGĂTIRI DE IARNĂ

O zi în cazarma unde munceşte sergentul-major Tuteaşcă începe aşa:

– Tovarăşu colonel, batalionul este gata pentru începerea programului! Raportează şef de stat maior, maior Stroe.

După care “maior maior Stroe” execută un pas lateral şi o tentativă de întoarcere la stânga, iar batalionul face să se cutremure munţii cu salutul regulementar, dar mincinos:

– Să trăiţi to’aşu colonel!

Apoi comandantul, cu o figură nemulţumită, inspectează frontul. Îndreaptă un nasture ici, colo reproşează unui militar în termen starea bocancilor, dă mâna cu unul sau doi dintre ofiţerii superiori. Când toate subunităţile combatante au fost trecute în revistă, se opreşte în faţa sergentului major Tuteaşcă, singurul membru al subunităţii sale, serviciul tehnic-întreţinere. De câteva luni dialogul este invariabil:

– Ai grijă, bǎ majorule, sunt  cu ochii pe tine!

– Am, înţeles, tovaraşu colonel!

Dar astăzi, spre sfârşitul lui octombrie, “Mareşalul” (tot batalionul îi zice “Mareşalul” după vorba scăpată odată de Tuteaşcă) iese din tipic:

– Tovarăşilor, se adresă el militarilor, vine iarna. În cel mai scurt timp, cadrele vor trece la ţinuta de iarnă. La raportul de dimineaţă veţi veni în cizme, manta şi căciulă. Soldaţii vor purta manta începând de mâine! Treceţi la program!

Ordinul comandantului era clar. După amiază, în loc să execute programul de lectură a ziarului SCÂNTEIA, soldaţii trebuiau să-şi pregătească mantaua. Vechi şi ponosite, aceste accesorii ale ţinutei ostăşeşti fuseseră folosite toată vara drept aşternut în lizieră. Acum trebuiau să fie curăţate, călcate, nasturii “completaţi” … O adevărată binecuvântare pentru ofiţerul de serviciu, căci nimeni nu va avea timp să sară gardul şi toţi vor fi prezenţi la apelul de seară.

Pentru mulţi subofiţeri, însă, vestea era destul de rea. Chiar dacă croitoria garnizoanei raportase către marea unitate că fusese asigurat întregul necesar de uniforme, doar gradele superioare aveau să le poarte la apropiata paradă de 7 Noiembrie; pentru ceilalţi însă, şi printre ei se număra şi Tuteaşcă, mantaua era un vis prea îndepărtat.

Dar ordinul era ordin. Trebuia să-şi găsească o manta, ori Marica va avea în sfârşit pretextul pe care-l căuta în fiecare dimineaţă. Soluţia era să împrumute una, sau s-o cumpere de la vreun subofiţer mai norocos.

– Mă, Petrică, cunosc eu pe unul care are o manta de vânzare, spuse plutonierul Talabă auzind de necazul prietenului său.

– Pe cuvânt? Hai la el s-o văd şi dacă e bună o iau, zise bucuros Tuteaşcă.

– Mă, să ştii că nu e chiar nouă, a mai purtat-o şi el, dar e absolut perfectă.

– Gata, mergem la el!

– Ei, stai blând! Întâi mă duc să vorbesc cu omul, să-i spun de tine…

– Şi ce mai aştepţi?

– Păi, ce tu crezi că baţi din palme şi gata? Lasă, mă duc deseară.

Au trecut câteva zile, Tuteaşcă cerea mereu veşti de la vânzător, dar fie că Talabă nu-l găsise acasă, fie că omul nu se gândise încă la un preţ, ori începuse să ezite …

– Mă, nea Lambe, eu ştiu de ce nu mergem la ăla… Bine, după masă te iau la o bere, la Coroana.

– Păi vezi, mă, Petrică, că eşti băiat deştept? Aşa trebuia să zici tu de la început, şi se rezolva mai repede.

În aceeaşi seară, după program, la restaurantul de pe strada Republicii intrau mai mulţi subofiţeri, în frunte cu Talabă şi Tuteaşcă. Acesta nu se putuse abţine să nu-i şoptească prietenului său:

– Bine, bre, aşa am vorbit noi? De unde să scot eu atâţia bani? Nu ştii că Dobrilă bea singur o ladă?

– Cum, n-ai bani? Mantaua cu ce vrei s-o cumperi?

– Am bani, bre, dar dacă mi-i beţi voi …

– N-ai tu treabă, eu sunt aici. Vorbesc cu el să ţi-o dea pe datorie.

Mai trecură câteva zile. La raportul de dimineaţă, tot mai multe cadre apăreau în ţinuta ordonată de colonel, dar de la omul lui Talabă, nici o veste. Tuteaşcă începea să fie neliniştit.

– Bre, nea Lambe, îi spuse el lui Talabă, azi după amiază mergem la ăla.

– Cum să mergem, mă? Tu crezi că ăla stă acasă când vrei tu? Dacă nu-l  găsim?

– Îl găsim, nu-l găsim, noi ne ducem. Nu vezi că aproape toţi şi-au schimbat ţinuta?

La ora trei Tuteaşcă era gata de plecare în misiune. Plutonierul nu mai găsi nici un pretext să scape de ele şi porniră amândoi prin oraş.

– Unde şade, domne, omul ăla? întrebă Tuteaşcă după un timp.

– Las’ că vezi tu când ajungem.

– Dar mai e mult? Deja umblăm de vreo oră!

– Uite-acum ajungem.

– Unde, bre?

– Colea, în Prund.

Deşi era în Braşov de câteva luni, sergentul major nu reuşise încă să-i cunoască toate cartierele. Ştia că Prundul e pe undeva pe un munte, că era acolo o biserică mare şi veche în care el, ca militar, nu avea ce să caute, Şi mai auzise că oamenii de acolo, trocarii, cum îi botezase un coleg, erau foarte deosebiţi de ceilalţi braşoveni. De aceea simţi o emoţie când auzi că tocmai acolo urma să facă o afacere.

– Bă, Petrică, ai un noroc chior, bă! exclamă Talabă când ajunseră în piaţa Prundului.

– De ce, bre?

– Păi nu vezi? Ia uite, omul nostru e acasă şi ne aşteaptă. Are şi mantaua la el.

– Unde-l vezi tu? La vreo fereastră?

– Ce fereastră, mă? Uite-l acolo, în centru, e cu mâna întinsă spre noi.

Tuteaşcă îşi roti privirile. În zadar. Câteva maşini, o căruţă, dar nu militarul pe care se aştepta el să-l vadă.

– Cum, mă, tot nu-l vezi? Hai la el. Salută-l pe tovarăşul!

Abia acum înţelese Tuteaşcă.

– Ăsta e?

În piaţă se afla într-adevăr un militar. Cu arma în mână, el părea gata să pornească la atac.

– Ei, îţi place mantaua lui?

Era foarte bine realizată. Din bronz. Omul lui Talabă era un monument în memoria eroilor neamului…

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras