Arhiva zilnică: Ianuarie 26, 2012

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul II

LA SĂSOAICE

Cu toate că Tuteaşcă era născut într-un sat de câmpie, adaptarea lui la condiţiile unui oraş mare nu era dificilă. Militarii trebuie să se mulţumească cu orice, iar pentru unul care cunoscuse greutăţile războiului, o cameră de infirmerie este o adevărată locuinţă de vis. Încă din prima zi, subofiţerul îşi împodobise casa, cu 2-3 fotografii de familie şi îşi stocase în dulăpior toată averea: uniforma cea bună, câteva cărţi şi o cutie cu scule. Trecuseră câteva săptămâni de la sosirea lui în Braşov şi deja se simţea ca acasă.

În prima zi, Beizadea, bătrânul plutonier care domnea peste infirmerie, îi spuse:

– Mă băiatule, să ştii că la mine nu-i hotel de lux. O să ai un pat şi un dulap, dar vezi că lumina e stricată, apa nu mai curge, că s-a spart o ţeavă anul trecut, mai trebuie reparată şi broasca de la uşă…

Floare la ureche pentru tânărul tehnician. A rezolvat totul în scurt timp, iar dupǎ ce şi-a asigurat confortul, s-a apucat din plăcere să repare şi alte instalaţii din infirmerie.

– Mă Petrică, tu eşti un noroc la casa omului, îl aprecie Beizadea. De când am venit eu aici, niciodată n-au mers aparatele astea. Dar ce păcat că nu aveam şi doctori care să lucreze cu ele…

– Lăsaţi, nea Vasile, că puteţi şi dvs. să lucraţi. Uite, aparatul ăsta de ultraviolete, ăsta pot şi eu să-l folosesc, d-apoi un sanitar!

Şi, întradevăr, chiar la ultraviolete au început să se înghesuie toţi ofiţerii când au auzit că poţi să faci plajă fără soare.

– Plajă la bec! Hai la plajă la bec! îşi făcea reclamă Beizadea.

Dar fericirea nu putea dura prea mult. Într-o zi, Marica auzi de minunea de

la infirmerie şi veni să o vadă cu ochii lui.

– De unde ai chestia asta, plutonier?

– Raportez, era aruncată printr-un dulap, stricată. A găsit-o Tuteaşacă şi a reparat-o.

– Tuteaşcă? Majorul ăla tehnic? Dar ce i-a venit să umble în dulapurile tale?

– Raportez că în timpul liber băiatul mă mai ajută pe-aici, mai repară câte ceva.

– În timpul liber? Păi cum, nu pleacă acasă?

– Nu ştiţi? Locuieşte aici de când a venit, aşa a ordonat tovarăşul colonel.

– Am ordonat eu asta?

– Nu, tovarăşu colonel Stupariu.

– A, ăla dinaintea mea? Bă, toate ordinele ăluia se revocă. Ăsta, cum îi zice? … Tuteaşcă, să facă bine să-şi caute casă. Ce-i cazarma mea, cămin?

– Mă, Petrică, eu te-aş mai ţine aici, dar şefu-i încruntat rău… Să ştii că Stupache n-ar fi făcut aşa ceva, îl înştiinţă Beizadea pe Tuteaşcă în aceeaşi zi. Trebuie să-ţi cauţi gazdă în oraş.

– Unde să găsesc eu gazdă, nea Vasile? Nu cunosc pe nimeni în Braşov, la cine să mă duc?

– Stai, mă, nu plânge! Las’ că se rezolvă. Ia şi fă o cerere la garnizoană, poate-ţi găsesc ei ceva.

– Şi pân` atunci?

– Să vorbim cu băieţii. Or mai avea şi ei prieteni, neamuri …

Maiorul Negrea de la garnizoană, de la serviciul de cadre, nu l-a refuzat pe

Tuteaşcă.

– Bine, domne, lasă cererea aici. Dar să nu te-aştepţi să meargă iute, mai am o gramadă de clienţi de mulţumit înaintea ta. Ia uite, colonelul Marica, îl cunoşti? Stă la neamuri; maiorul Stroie, vezi, ăsta stă la Casa Armatei. Tu unde stai acum?

– Raportez, stăteam la infirmerie, la unitate, dar a ordonat tovarăşu colonel să plec de-acolo.

– Te mai descurci şi tu cum poţi şi să sperăm că se-aranjează.

“Să sperăm” i-au spus şi colegii de la unitate. Câteva zile a tot sperat, cu lumina stinsă la infirmerie ca să nu prindă de veste comandantul.

– Tuteaşcă, te-am aranjat! îl anunţă într-o dimineaţă plutonierul major Constandache. Am o adresă, mergem acolo după masă.

Găsiră casa pe Strada de Mijloc. Dar femeia cu mustǎţi care le deschise le tăie elanul:

– Ioi! Iştenem! Militar este, ioi! Ieu nu dai camera meu la militar!

– Nea Constandache, bine că n-am rămas la baba aia! Cum să stau eu cu

chirie la o babă? se destăinui Tuteaşcă în stradă.

– Păi ce, mă,  tu vrei să stai la o fată frumoasă?  Unde găseşti tu aşa ceva?

A doua zi, subofiţerii auziră de păţania colegului lor.

– Petrică, să ştii că ţi-am găsit eu o gazdă în Craităr, dar vorba e că n-are decât o singură cameră şi pentru ea, îl abordă plutonierul Talabă.

– Vorbeşti serios, nea Lambe?

– Da, mă, e o babă de 8o de ani. Vrei la ea?

– Nu, mă, nea Lambe, îl duc eu la una de 20, la Breiner Bella, pe lângă mine, sări cu gura nea Waum, frizerul.

– Voi râdeţi de mine şi eu n-am unde să stau, frumos din partea voastră.

– Hai, mă, nu te supăra! Găsim noi ceva până la urmă.

După mai multe zile, Tuteaşcă se duse din nou la maiorul Negrea.

– Ai noroc, tinere, îl întâmpină maiorul. I-am găsit o casă faină lui tovarǎşu Marica. A fost a unui sas, un duşman al poporului care a fugit în Germania.

“Halal noroc! îşi spuse subofiţerul. Colonelul primeşte casă bună, şi pe mine nu mă lasă să stau nici la infirmerie”.

– Acum îl ai înainte doar pe tovarăşul Stroe. Dacă-l rezolv şi pe el, boier eşti!

Aşteptând fericirea promisă de ofiţerul de la garnizoană, Tuteaşcă mai vizită câteva gazde. Dar era fie prea scump, fie prea departe, nu se hotărî la nici una.

– Tare preteţios mai eşti, îl scutură Talabă după o astfel de vizită. O să rămâi fată bătrână.

Într-o zi pică bomba:

– Petrică, băiatule, repede ia-ţi tot de pe-aici, că Mareşalul tău a mirosit ceva şi vine în control, anunţă Beizadea.

Colonelul, însă, nu se lăsă păcălit:

– Plutonierule, am auzit că tehnicul ăla tot aici stă, în spitalul tău.

– A plecat, tovarăşu colonel.

– Lasă, bă, a plecat azi-dimineaţă. Ce, nu ştiu eu?

“Să-l ia naiba pe ăla care ţi-a ciripit!” înjură în gând plutonierul.

– Mi-l cauţi pe Tuteaşcă şi veniţi imediat la mine. Am eu grijă de voi!

Şi a avut. Le-a dat câte o zi de arest pentru neexecutare de ordin.

– Măcar am unde dormi la noapte fără să mă tem că mă prinde cineva, comentă Tuteaşcă după ce ieşiră de la comandament.

A doua zi, după ce mulţumi pentru “găzduire”, Tuteaşcă urcă şi până la cadre.

– A, ce bine c-ai venit, domne, îl întâmpină maiorul Negrea. Ai o baftă chioară, chiar ieri i-am găsit tovarăşului Stroe un apartament pe Republicii, şi azi ţi-am găsit şi dumitale ceva, poftim repartiţia, te duci să ţi-o ştampileze ǎia de la I.L.L. şi poţi să te muţi. E o cameră cu acces la bucătărie şi la baie, dar eşti tânăr şi-ţi ajunge. Te duci pe strada … stai să văd … Pavlov.

A doua zi, Constandache aduse vestea:

– Mă fraţilor, Tuteaşcă e bun de cinste! I-au dat ăia de la garnizoană exact ce-a vrut el!

– Ce vorbeşti, mă? Ce i-au dat?

– Pe Pavlov, sub Tâmpa, o cameră la etajul unu, cu balcon. Şi ştiţi ce? E la comun cu trei săsoaice, trei surori nemăritate!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras